În epoca în care grecii şi romanii dominau istoria omenirii se stabilise deci, după cum am văzut, un anume echilibru între modul cum era concepută lumea fizică, materială şi ideea unei lumi spirituale izvorâtă din străfundurile omului.
Am putea spune că omul s-a obişnuit treptat cu lumea materială; a învăţat s-o cunoască şi s-o iubească. Nu trebuie însă să credem că aceste transformări nu sunt în corelaţie cu realităţile lumii spirituale şi că nu au efect asupra acesteia. Dimpotrivă, întorcându-ne oricât de mult în timp în istoria evoluţiei, vom vedea că întotdeauna lumea spirituală s-a transformat pe măsură ce se modificau stările de conştienţă ale omenirii. Până acum ne-am ocupat mai mult de zugrăvirea conştienţei spirituale a omului, aşa cum se prezenta ea în timpul somnului; am văzut că în vremurile Atlantidei omul în stare de veghe percepea confuz lumea fizică exterioară, iar în stare de somn avea o viziune ştearsă a entităţilor din lumea divină.
Dar pentru a înţelege ce este fiinţa omenească în ansamblu trebuie să ţinem seama de stările de conştienţă care se leagă de ceea ce numim moarte şi lumea de dincolo. Existenţa noastră obişnuită, pe care o vedem cuprinsă între momentul naşterii şi cel al morţii, este dublată de o alta, de importanţă capitală. Să încercăm să conturăm cât mai precis această problemă.
Am urmărit destinele omenirii între momentul naşterii şi cel al morţii, începând din vremurile Atlantidei şi până în inima epocii greco-latine. Dar ce s-a întâmplat cu oamenii aceia între momentul morţii şi următoarea naştere?
De când omul a realizat pentru prima oară o încarnare fizică, şi aceasta s-a petrecut în epoca lemuriană, de când s-a stabilit pentru el un ritm între viaţa în corpul fizic şi cea în afara corpului fizic, el a început să aibă un dublu destin, existenţa lui s-a scindat în două: o parte se scurge pe Pământ, iar alta se desfăşoară în lumea spirituală, între moarte şi o nouă naştere. În general se crede în mod nejustificat că modificările evolutive nu privesc decât viaţa omului pe Pământ, pe când starea în care se află între momentul morţii şi o nouă naştere poate fi descrisă succint, o dată pentru totdeauna. Nu este aşa. Destinele omenirii trec prin mari transformări în decursul fazelor lor pur spirituale.
Vom înţelege aceste transformări începând prin a arunca o scurtă privire asupra vieţii pe care o duce omul aici, în lumea fizică, şi asupra relaţiilor pe care le are cu regnurile din natură. Omul, aşa cum este acum, nu poate să fie privit în nici un caz ca o fiinţă izolată, existând numai pentru sine; el întreţine relaţii de tot felul cu tot ceea ce îl înconjoară. Gândiţi-vă în ce măsură imaginea pe care o are omul despre sine depinde de tot ceea ce îl înconjoară. Dacă nu ar exista în jurul nostru regnul mineral, regnul plantelor, regnul animal, dacă nu ar exista atmosfera şi norii care să reflecte spre noi lumina soarelui, Eul nostru n-ar fi luat niciodată forma pe care o are astăzi, nu s-ar fi deşteptat la contactul cu lumea exterioară.
Deci, chiar în timpul zilei omul este cufundat într-un univers înconjurător de care depinde imaginea de sine pe care şi-o formează. În aceeaşi situaţie se află toate funcţiile corpului nostru eteric şi ale celui fizic în perioada dintre naştere şi moarte. Ne luăm hrana din regnurile inferioare ale naturii. Mineralul, vegetalul şi animalul ne furnizează substanţele şi forţele care ne străbat. S-ar putea spune că fiinţa omenească lasă să se scurgă prin sine regnurile naturii exterioare. În clipa în care omul este gata să se nască şi intră în existenţa terestră, el intră în comuniune cu regnurile naturii. În primul rând corpul fizic are nevoie de această comuniune, şi faptul că îmbracă un corp fizic îl leagă strâns pe om de regnurile de care depinde subzistenţa lui. Omul nu este câtuşi de puţin izolat în lumea aceasta. Vedeţi, de exemplu, că el este obligat să inspire şi să expire aer din clipă în clipă; fiinţa sa vie nu este mărginită de învelişul pielii, ea se răspândeşte în afară, în aerul din jur.
Când, prin moarte, omul ajunge să-şi părăsească corpul, el se înalţă străbătând regnuri superioare: cel al Îngerilor, cel al Arhanghelilor, cel al Arheilor şi cel al ierarhiilor superioare. Aşa cum pe Pământ nevoile corpului său fizic îl puneau în comuniune cu regnurile inferioare, noua lui existenţă îi creează raporturi cu regnurile din înălţimi.
Să ne ducem iarăşi cu gândul în timpurile lemuriene, când omul a coborât pentru prima oară în corp. În acel moment el avea foarte puţine relaţii cu lumea fizică. Organele de simţ erau de-abia schiţate în corpul său, astfel încât el nu avea aproape nici o posibilitate de a percepe lumea fizică exterioară. Pe de altă parte, el absorbea puţine substanţe şi forţe fizice. Într-un cuvânt, nu se simţea deloc în largul său în lumea materială. Aceasta a fost în realitate situaţia la începuturile încarnării oamenilor. Dimpotrivă, acest om se simţea din plin la el acasă în lumile spirituale. În acele timpuri îndepărtate, când se elibera de corpul fizic, fie prin somn, fie prin moarte, omul pătrundea într-o lume plină de lumină a spiritului şi percepea acolo o multitudine de entităţi spirituale, din care îşi trăgea forţele, tot aşa cum omut de astăzi şi le ia din lumea fizică; el se desfăşura în regnurile situate mai presus de el aşa cum se desfăşoară astăzi în regnurile inferioare, îşi răspândea fiinţa vie prin sferele Îngerilor, Arhanghelilor şi ale ierarhiilor superioare, care la rândul lor se prelungeau până în sfera umanului. De fapt, numai după moarte omul putea beneficia de conştienţa sa – o conştienţă destul de ceţoasă, destul de întunecoasă, dar care îi aparţinea.
El trăia atunci în sânul entităţilor spirituale şi, ca să ne exprimăm metaforic, se hrănea prin contemplarea acelor fiinţe divine. Pentru a-şi dobândi un Eu omul a trebuit în decursul timpului să intre în ritmul încarnărilor pământeşti. Înainte de aceasta Eul nu a existat. Totuşi, datorită faptului că alte entităţi care îşi realizaseră în universurile anterioare stadiul omenesc al evoluţiei posedau un Eu, omul care le contempla mai ales în timpul dintre momentul morţii şi cel al unei noi naşteri învăţa să cunoască acel Eu. În acele timpuri îndepărtate, murind, încercai un sentiment care s-ar putea descrie aşa: doar de acum înainte încep să trăiesc, în prezent trăiesc în contemplarea fiinţelor divine. Şi într-adevăr pe măsură ce se îndepărta de clipa morţii, pe măsură ce se desfăşura exisienţa sa spirituală, omul atingea sfere tot mai sublime, ajungea la entităţi tot mai înalte. Devenea din ce în ce mai conştient. Până când venea o vreme – în acel interval dintre moarte şi o nouă naştere – când i se arăta unica Fiinţă care putea să dea vieţii sale plenitudine, Fiinţa în prezenţa căreia simţea: „Din El am ieşit, îi aparţin Lui.” Acea fiinţă din timpuri îndepărtate era aceeaşi care mai târziu a apărut pe Pământ întrupată sub numele de Christos. În epoca lemuriană omul nu a cunoscut pe Christos întrupat într-un corp fizic, ci l-a cunoscut în momentul central, culminant, al existenţei sale spirituale, s-a alăturat lui Christos în lumea spirituală.
Însă conştienţa omului a trebuit apoi să se limpezească în lumea fizică. Acest lucru s-a realizat progresiv, după cum ştim, şi conştienţa deplină a lumii fizice n-a fost atinsă decât către partea de mijloc a epocii atlante. Cu cât devenea mai conştient de omul fizic, cu cât în om se dezvolta germenul Eului, cu atât mai puţin reuşea să se mai ridice în lumile spirituale. La început omul a pierdut legătura cu Christos, nemaiputând să se înalţe până la el. Însă se mai bucura încă de vederea Îngerilor şi a Arhanghelilor. Iar mai târziu, în epoca Atlantidei, nu i s-a mai acordat nici această viziune, excepţie făcând numai oamenii foarte evoluaţi. Conştienţa omenească normală mai avea încă o vagă idee despre lumea Îngerilor (căci pe îngeri, în sensul creştin al cuvântului, îi adorau de fapt grecii sub numele de Zeus şi germanii sub numele de Wotan, aşa cum am văzut mai înainte).
Am mai spus că omul din timpul Atlantidei, când dormea, era încă în tovărăşia zeilor; era şi mai mult în această situaţie în intervalul dintre moartea sa şi o nouă naştere; acei zei erau îngeri sau cel mult arhangheli şi doar atunci când omul se pregătise toată viaţa prin ceea ce se considera că sunt fapte bune era posibil să i se mai arate în oarecare măsură chipul lui Christos, prin intermediul entităţilor subordonate lui Christos. El îl întrevedea, am putea spune, prin acţiunile îngerilor şi ale arhanghelilor. Aşa cum lumina care pătrunde printr-un geam colorat este ea însăşi colorată, dar totuşi vizibilă, tot aşa chipul lui Christos se întrezărea încă, dar strălucirea sa era slăbită. Era Spiritul solar perceput astfel din ce în ce mai neclar, pentru că omul pătrundea tot mai mult în cealaltă latură a lumii, în sfera fizică care începea să-i placă.
Am văzut că pe parcursul civilizaţiilor de după Atlantida în oameni a început să se trezească amintirea unor epoci dispărute. Astfel, amintirea epocii lemuriene a ieşit la suprafaţă în Egiptul antic. Deci cum aveau să descrie existenţa de după moarte iniţiaţii Egiptului antic? Ei au fost preocupaţi să dea posibilitate oamenilor să străbată din nou după moarte, măcar ca o amintire ştearsă, experienţele pe care le făcuseră, să se înalţe iar până la acea culme spirituală din care se simţea coborâtoare toată omenirea antică, până la acea culme care era spiritul solar. Când vorbim de Judecata morţilor aşa cum o concepea Egiptul antic, în care cel mort era dus în faţa unui judecător care îi cântărea faptele, ne găsim în faţa acestui mister. Dacă se găsea că actele defunctului fuseseră meritorii, dacă în lumea fizică adunase destule fapte vrednice de laudă, i se permitea să participe în oarecare măsură la Fiinţa sublimă descrisă sub înfăţişarea unui zeu de lumină, un zeu solar. În epoca respectivă acea fiinţă era numită Osiris. Drumul spre Osiris, unirea cu Osiris, aceasta era răsplata după moarte, şi ea reprezenta o repetare a unei experienţe spirituale efective care avusese loc în timpuri mult mai îndepărtate. Aceasta ne dă posibilitatea să înţelegem sensul Cărţii morţilor, acest document remarcabil lăsat de poporul egiptean. În cartea intitulată Creștinismul ca fapt mistic și misterele Antichității n-am putut să expun de la început aspectul esoteric al acestei probleme. Dacă un suflet fusese găsit vrednic de a-l vedea pe Osiris, prin meritele dobândite în conformitate cu concepţiile morale ale Egiptului antic, se credea că el se unea cu Osiris şi se ajungea chiar să fie numit el însuşi un Osiris, pentru că se unise cu zeul. Se folosea formula: „Osirisul a fost purificat în iazul aflat la sud de câmpul lui Hotep şi la nord de câmpul Lăcustelor, acolo unde zeii verdeţii la ora a patra din noapte şi la ora a patra din zi se spală cu imaginea inimii zeilor, făcând astfel trecerea de la noapte la zi”. Nu putem discuta aici toate semnificaţiile profunde cuprinse în această formulă, totuşi putem înţelege expresia „de la noapte la zi”. La început este noapte, dar sufletul este îndreptat spre lumină, spre ziua spirituală, unde se uneşte cu Osiris, devine el însuşi un Osiris.
Cu adevărat, sufletul îşi are destinul său în lumea opusă celei fizice, între moarte şi naştere. Conştienţa pe care o are el despre aceasta se întunecă tot mai mult, dar niciodată complet; niciodată conştienţa nu se stinge în intervalul dintre moarte şi naştere; ea este umbrită şi am putea spune simplificând că, treptat, omul trebuie să se mulţumească numai cu contemplarea unor entităţi spirituale inferioare. Cu cât se ataşează mai mult de lumea fizică, cu atât mai mult entităţile superioare nu mai pot trăi în compania sa; de aici înainte omul iese din raza lor de acţiune. În timpurile Atlantidei, fiinţele spirituale mai erau încă însoţitoare binefăcătoare ale omenirii clarvăzătoare, în special în intervalul dintre moarte şi naştere. Apoi toate aceste fiinţe au dispărut: legătura dintre om şi vechii zei a tot slăbit.
Rămăşiţe ale vechii clarviziuni se păstrează până şi în civilizaţia noastră europeană, unii oameni putând să se ridice încă, în anumite stări de conştienţă, până la contemplarea zeilor. Acei oameni s-au bucurat după moarte de compania vie a zeilor, de intimitatea lor. Dar aceasta a fost o binefacere nu numai pentru om, ci şi pentru zei. Căci oamenii le aduceau rezultatele cuceririlor lor din lumea fizică, adică ceea ce putuseră ei să realizeze în privinţa dragostei. Zeii au primit ca pe o ofrandă dragostea pe care oamenii o concepuseră în lumea fizică. Dar această ofrandă a devenit din ce în ce mai rară, pentru că oamenii s-au ataşat prea mult de lumea fizică şi n-au mai fost capabili să îndeplinească această misiune.
Pentru locuitorii ţărilor nordice, de unde au provenit primele popoare germanice, această evoluţie, care făcea ca posibilitatea de a-i contempla pe zei între moarte şi naştere să fie din ce în ce mai rară, această lipsire de compania zeilor a dat naştere unei nuanţe fundamentale a vieţii sufleteşti. Sentimentul că zeii pierd orice legătură cu oamenii, orice putere asupra Pământului pe care totuşi îl creaseră, a fost exprimat în concepţia privind Amurgul Zeilor. Fundamentul adevărat al acestei concepţii se găseşte în ideea că zeii sunt obligaţi să se retragă din lumea pe care chiar ei au creat-o. Ei, care odinioară, în vremurile Atlantidei, ajungeau chiar să coboare în corpul unor personaje remarcabile, ei, care în Atlantida dădeau lecţii privind tainele lumii divine, iată că trebuiau să se îndepărteze tot mai mult; nu le mai rămânea nici o posibilitate să intre în contact cu lumea fizică, decât dacă alegeau oamenii cei mai evoluaţi şi-i făceau un instrument, un înveliş vizibil al lor. Aceste situaţii au existat cu adevărat în vremurile de după Atlantida şi cei care erau initiaţi în vechile mistere druidice au ştiut, de exemplu, că un personaj din prima perioadă a Atlantidei, desemnat cu numele de Sig, a continuat să se încarneze în corpuri ale unor europeni mult timp după dezastrul care a înghiţit Atlantida. Numele date acestor eroi, cum ar fi Siegfried, Sigurd ş.a., sunt aluzii exoterice la această străveche individualitate încă prezentă; până la urmă ea nu a mai fost perceptibilă decât pentru cei iniţiati în Mistere. Ea s-a unit cu unii dintre acesti iniţiati de ordin superior, căutând din ce în ce mai mult pe cei care trecuseră prin numerose încarnări şi se purificaseră îndelung.
Acum, pentru a înţelege pe deplin epoca noastră, trebuie să abordăm un mister esenţial care de unul singur ne permite să înţelegem mai multe aspecte ale civilizaţiei noastre. Să ne mai îndreptăm o dată privirile asupra părţii de mijloc a epocii Atlantidei şi să avem în vedere timpul când omul a văzut pentru prima oară cum se deschide înaintea lui lumea fizică. Omul coborâse din înălţimile spiritului, se cufundase în lumea fizică de-a lungul a trei perioade de evoluţie, dintre care epoca lemuriană fusese ultima. Epoca Atlantidei a fost cea de a patra perioadă a evoluţiei. Ea trebuie să fie urmată de alte trei ere. Vremurile noastre constituie a cincea perioadă a evoluţiei. Epoca lemuriană s-a terminat prin gigantice catastrofe produse de foc; epoca Atlantidei a luat sfârşit prin transformări glaciare şi diluviene. Epoca noastră, la rândul ei, se va sfârşi sub acţiunea altor forţe, cele ale egoismului omenesc dezlănţuit, care va duce la războiul tuturor împotriva tuturor.
Aşa cum mici grupuri de oameni au găsit o cale de salvare din catastrofele lemuriene şi ale Atlantidei, tot astfel numai cei care se vor întoarce spre viaţa spirituală vor putea scăpa din catastrofa acestui război al tuturor împotriva tuturor. Acest război va fi însă mult mai cumplit pentru mulţimile omeneşti în rândul cărora se va dezlăniui decât cele mai îngrozitoare catastrofe vulcanice sau diluviene. Datoria celor care se îndreaptă astăzi către viaţa spirituală este să facă tot posibilul pentru ca mulţi germeni binefăcători să fie transportaţi din epoca noastră, cea de a cincea, spre cea de a şasea care trebuie să îi ia locul.
Perioada a cincea se împarte în şapte mari subperioade: epoca Indiei primitive; cea a Persiei; cea a Egiptului; cea a lumii greco-latine şi epoca modernă. Vor urma încă două, a şasea şi a şaptea, până când va izbucni acel război al tuturor împotriva tuturor.
Acesta este locul în care ne aflăm pe scara evoluţiei. Am trecut de jumătatea istoriei Pământului. Dacă în epoca Atlantidei oamenii ar fi reluat drumul spiritualizării înainte de a pătrunde complet în lumea fizică, tot ce s-a obţinut datorită planului fizic n-ar fi fost niciodată dobândit, aşa cum am arătat în conferinţa precedentă. În realitate, omenirea a urmat un drum descendent care a dus-o din ce în ce mai adânc în lumea fizică. Omul a coborât mult mai jos decât dacă, în momentul de care am vorbit, ar fi pornit din nou pe calea spiritualizării. Acest moment decisiv, pe care îl situăm pe la jumătatea epocii Atlantidei, reprezintă pentru entităţile spirituale o răscruce foarte importantă, o adevărată răspântie; unele entităţi au avut atunci de ales între două căi. Trebuiau să se hotărască dacă vor să coboare într-un fel de abis, din care să se ridice iar mai târziu cu mai multă forţă (căci, căzând mai jos, trebuiau să-şi mobilizeze mai multă energie), sau dacă optau pentru calea directă.
Unele fiinţe spirituale care fuseseră mai înainte în tovărăşia oamenilor au ales calea directă, într-un fel s-au hotărât să nu se mai încarneze niciodată în trupuri omeneşti, să rămână în sfera spiritelor. De atunci evoluţia omenirii se continuă fără să-i mai afecteze în nici un fel. Dimpotrivă, alte entităţi spirituale au hotărât să continue să locuiască în corpuri omeneşti, să coboare pe Pământ şi să acţioneze pentru binele omenirii. Multi dintre aceştia au rămas în amintirea popoarelor europene şi a altor popoare; sunt cei ca Zeus, ca Wotan.
Dar nu toţi au păstrat această posibilitate de a coborî pe Pământ. Căci corpurile oamenilor erau din ce în ce mai adaptate la lumea fizică, zeii puteau din ce în ce mai puţin să le utilizeze. Aceste corpuri mai puteau încă primi sufletele oamenilor, dar nu mai puteau servi de instrument, de înveliş pentru entităţi spirituale. Doar oamenii care reuşeau într-un anumit fel să-şi purifice corpurile fizice şi eterice, străbătând numeroase încarnări, până când dobândeau corpuri de o nobleţe perfectă, în aşa măsură încât dispăreau unele corespondente între ele şi lumea fizică, numai oamenii care trăiau cu toată fiinţa mai mult din darurile cerului decât din cele ale Pământului mai erau demni să primească în sine înaltele entităţi spirituale, aşa cum corpul fizic al omului obişnuit primeşte sufletul acestuia. De aici a rezultat faptul că personalităţi prin care, aşa cum am spus, fiinţele divine, sublime, coborau complet în lumea fizică, le apăreau câteodată oamenilor într-un mod ciudat.
Să ne imaginăm o personalitate de acest fel: prin multiple reîncarnări şi-a dezvoltat corpul, adică forţele formatoare ale corpului, şi stăpânirea interioară a acestor forţe atât de mult încât trăieşte mai mult în lumea spirituală decât în lumea fizică, ceea ce o face aptă să devină purtătoarea unei entităţi spirituale superioare. Această personalitate ar putea oare să fie înţeleasă pe deplin de oameni care au coborât de tot în lumea fizică şi care se străduiesc tot mai mult să iubească sau îşi înfăptuiesc treburile lor, munca lor? Nu, ea ar fi înţeleasă, eventual, de unele suflete întârziate care şi-au mai păstrat caracteristici din epocile anterioare.
Fiinţele grandioase care au ghidat evoluţia omului în perioada atlantă au fost înţelese de către populaţiile europene atunci când acestea se găseau pe primele lor trepte de evoluţie. De aceea ele s-au întrupat mai întâi în Europa primitivă, ca învăţători care instruiau în lăcaşurile de iniţiere. Apoi aceştia au fost veneraţi ca zei de către aceste populaţii primitive (de exemplu, Wotan sălăşluise într-un corp omenesc şi îi iniţiase pe oameni în anumite Misterii); apoi, tocmai pentru că nu mai puteau pătrunde atât de adânc în lumea fizică, ei au trebuit să-şi aleagă ca loc de întrupare populaţiile rămase în urmă, grupări umane care resimţeau încă neantul planului fizic, care refuzau să vadă în el un corespondent al divinităţii, care îl considerau ca un loc al suferinţei şi al nenorocirii şi considerau că beatitudinea este rezultatul părăsirii acestui plan fizic, retragerii din el.
Individualitatea cunoscută ca Wotan (ne este îngăduit să abordăm acest mister deoarece ne adresăm acum celor care studiază Ştiinţa Spirituală), această personalitate care a fost un iniţiator în Misteriile germanice şi nordice, este una şi aceeaşi cu cea care a reapărut mai târziu, continuându-şi neabătută misiunea sub numele de Buddha. Buddha, personalitatea care le-a arătat oamenilor relaţiile care leagă lumea noastră de lumile superioare, nu este în realitate altcineva decât acea fiinţă misterioasă care străbătuse odinioară ţinuturile Europei şi a cărui amintire s-a păstrat în Europa nordică sub numele de Wotan sau Odin.
Vedem deci că această fiinţă divină a putut să acţioneze asupra grupurilor de oameni în care se păstraseră caracterele, tendinţele trecutului, care aveau o viaţă religioasă intensă şi care refuzau să se ataşeze de planul fizic. Evenimentele istorice exterioare, faptul că budismul a fost bine primit de populaţiile mongole, se explică prin aceasta şi adeveresc conducerea spirituală plină de înţelepciune care îndrumă omenirea.
Pe măsură ce oamenii se cufundau tot mai adânc în lumea fizică, în epocile care au urmat, a devenit imposibil ca o astfel de entitate spirituală să se întrupeze direct într-un corp omenesc. Pentru ca să fie posibilă o încarnare fizică, trebuia de aici înainte să se manifeste o entitate spirituală mult mai puternică, cea a cărei venire fusese vestită de toţi magiştrii din trecut.
Deja vechii egipteni, care rememorau în cultul lui Osiris apartenenţa lor la străvechiul spirit al Soarelui, spuseseră că „împărăţia lui Osiris va fi iarăşi întemeiată pe Pământ”.
Singura entitate spirituală care putea înfrânge aceste greutăţi este cea pe care o cunoaştem sub numele de Christos. Pe când în lumea celor morţi Christos se pierdea tot mai mult din vedere – în lumea de dincolo, efectiv a fost văzut dispărând –, pe de altă parte el se apropia de viaţa pământească, până când în cea de a patra epocă, el s-a întrupat, a devenit vizibil în corp omenesc. Este evident că acest corp a fost pregătit în mod cu totul deosebit. Un înveliş omenesc încorporat complet în lumea fizică nu ar fi putut să primească atât de direct principiul lui Christos. Trebuiau să se întrunească condiţii cu totul deosebite. Chiar o personalitate ca cea pe care o numim Iisus din Nazaret, care străbătuse numeroase încarnări, atinsese un nivel superior al evoluţiei şi obţinuse o formă foarte înaltă de iniţiere, însuşi Iisus din Nazaret, atunci când s-a născut, nu era în măsură să devină purtătorul entităţii lui Christos. Numai după ce a fost pregătit în decursul a treizeci de ani de existenţă, Iisus din Nazaret a ajuns să aibă învelişurile sale omeneşti exterioare (corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral) destul de purificate şi de înnobilate. Atunci individualitatea lui Iisus din Nazaret a părăsit aceste învelişuri purificate. Aceasta s-a petrecut în al treizecilea an al vieţii sale, după ce forţele personalităţii sale lucraseră treizeci de ani la curăţirea corpurilor sale. În Evanghelie este menţionată această părăsire a învelişurilor exterioare: este momentul botezului lui Iisus în apa Iordanului.
În clipa aceea, entitatea care sălăşluia în învelişurile exterioare ale lui Iisus a fost înlocuită. Individualitatea lui Christos le-a luat în stăpânire, şi ea nu a intrat într-un corp omenesc obişnuit, ci într-un corp pregătit prin treizeci de ani de purificare.
Au urmat cei trei ani de-a lungul cărora Christos s-a aflat pe Pământ în persoana lui Iisus, perioadă pe care Evangheliile ne-o arată ca fiind cuprinsă între botezul în Iordan şi misterul Golgotei. Misterul întrupării lui Iisus nu se supune legilor uzuale ale vieţii, căci de obicei o entitate spirituală, pentru a se încarna, găseşte încă de la naştere o formă omenească pregătită prin numeroase reîncarnări; dar când a fost vorba de Christos, entitatea spirituală a folosit un corp care fusese pregătit de treizeci de ani de viaţă fizică, cu legături permanente cu lumea fizică, un corp foarte bine adaptat la această lume fizică căreia Christos urma să-i dea puternicul său impuls. Prin aceasta, coborârea individualităţii lui Christos în cele trei corpuri ale lui Iisus din Nazaret constituie un lucru foarte important şi semnificativ; cunoaşterea esoterică descoperă toate aceste lucruri consemnate în Evanghelii; trebuie numai să ştii să le citeşti. Toate acestea se găsesc acolo, dar într-o formă învăluită.
În timpul botezului, atunci când simbolul atât de profund al porumbelului a apărut deasupra capului lui Iisus, acesta l-a primit pe Christos nu numai printr-o inspiraţie, ci prin intuiţie, şi tot trupul său a fost pătruns, ceva a intrat până în componentele corpului cele mai necunoscute şi mai complet independente de voinţa omului: oasele.
Ceea ce vă spun acum poate părea o nebunie în ochii gândirii moderne, dar aceasta nu mă interesează. Trupul lui Iisus din Nazaret a luat parcă foc – fiind încins de către principiul lui Christos, de către măreţul Spirit solar, şi efectul dogoarei acesteia s-a făcut simţit până în oasele sale. Dacă ardem un os, masa cartilaginoasă se consumă şi rămâne cenuşa minerală. Aceasta ne arată clar că o forţă opusă focului, dar totuşi dependentă de foc, menţine coerenţa substanţei minerale şi a masei cartilaginoase din oase. În zilele noastre această coerenţă este complet independentă de voinţa omului, dar în corpul celui care trebuia să trăiască misterul Golgotei ea a fost pusă sub dependenţa voinţei.
În prezent omul îşi poate mişca mâinile, dar nu are puterea să intervină în compoziţia chimică a oaselor sale; sistemul său osos este complet întărit. Dintre toate trupurile omeneşti care au existat pe Pământ, numai trupul lui Iisus din Nazaret a fost transformat în aşa măsură încât voinţa putea să-şi exercite acţiunea asupra forţei care cimentează substanţa constitutivă a oaselor, şi aceasta datorită unirii intuitive cu Christos. Datorită acestei stăpâniri a oaselor, în lume a pătruns o forţă nouă, o forţă cu adevărat capabilă să învingă moartea în sânul materiei fizice. Căci oasele sunt cele care poartă vina pentru moartea omului; pentru că omul a dobândit structura sa de astăzi, pentru că s-a încorporat în această masă minerală solidă, el a căzut pradă forţelor minerale ale Pământului. Chiar prin aceasta a permis morţii să pătrundă în el, şi nu degeaba moartea este reprezentată ca un schelet: este o imagine cât se poate de îndreptăţită.
Forţa vie despre care am vorbit acum va fi în stare într-o zi să transforme din nou substanţa oaselor noastre, adică să ne readucă treptat în lumea spirituală, ceea ce este misiunea viitoare a evoluţiei terestre. De aceea nici o forţă fizică străină nu trebuia să intervină în ţesutul delicat al oaselor lui Iisus: „Nici un os din trupul lui nu se va zdrobi”. Celorlalţi doi răstigniţi pe cruce li s-au zdrobit fluierele picioarelor. Dar în cazul lui Iisus trebuia să se împlinească cuvântul Scripturii: „Os din trupul lui nu se va zdrobi”, pentru ca impulsul capital şi central dat de Christos Pământului să nu fie tulburat de nici o influenţă străină. Astfel, în misterul care a avut loc în timpul botezului în Iordan a intervenit măreţul Spirit solar care odinioară, despărţindu-se de Pământ, făcuse ca omenirea să se materializeze, ceea ce adusese după sine formarea sistemului osos. De această dată îi dă impulsul care trebuia să-i permită să depăşească acest stadiu de osificare, să ducă la spiritualizarea oaselor. Oricât de îndrăzneaţă poate părea expunerea unor astfel de mistere în epoca noastră, misiunea mişcării antroposofice universale este să expună aceste adevăruri care au fost întotdeauna cunoscute în cadrul misterelor, au fost expuse oamenilor şi contemplate de ei.
Ca efect al evenimentului pe care l-am descris, a devenit posibil un alt mister, care n-ar fi existat niciodată fără acesta.
Ştiţi cu toţii că părţile corpului fizic corespund cu elementele subtile ale entităţii umane; corpul fizic corespunde numai cu sine însuşi, dar corpului eteric îi corespunde sistemul glandular, corpului astral sistemul nervos, sângelui şi sistemului circulator îi corespunde Eul. Sub aspect fizic, exterior, Eul a intrat din ce în ce mai mult în om, pe măsură ce acesta a fost dotat cu un sistem circulator; sângele l-a făcut pe om din ce în ce mai apt să coboare în lumea fizică, în materie. Sfera sângelui devenea, am putea spune, din ce în ce mai dominantă şi a venit ceasul când a fost nevoie ca excesul de puteri ale sângelui să fie sacrificat. Oricât ar părea de şocant pentru un om de ştiinţă contemporan, este totuşi adevărat că preaplinul sângelui în Eu ar fi făcut ca omenirea întreagă să se înece în războiul tuturor împotriva tuturor prin triumful egoismului. Acest exces de sânge s-a scurs pe Golgota, prin rănile Mântuitorului.
Chiar în clipa în care rânile Mântuitorului au început să sângereze omenirea a primit germenul noii sale spiritualităţi, forţa de a se ridica chiar de acolo de unde căzuse mai jos. Dacă oamenii s-ar fi ferit de cădere încă de la jumătatea epocii Atlantidei, n-ar fi ajuns niciodată la o independenţă a Eului care cerea ca planul fizic să fie cucerit. Chiar în acest plan fizic, era nevoie ca impulsul care intervine să fie cu atât mai puternic, şi acest impuls a fost dat de Christos. Iar pentru că acest impuls a fost mai puternic, el nu numai că a putut să ridice omenirea din căderea sa, ci a mai putut îndeplini un lucru capital.
O întreagă parte a Universului a fost cucerită de către om. Am văzut ieri că atunci când a venit epoca greco-latină oamenii înaintaseră atât de mult în cucerirea lumii fizice, se implicaseră atât de mult în treburile publice, încât aveau nevoie de un Dumnezeu cu înfăţişare omenească pentru ca să-l poată percepe; n-ar mai fi fost în stare să se ridice până în lumile spirituale pentru a-l înţelege pe Dumnezeul lor.
Dar în acele timpuri, în lumea de dincolo, în sfera în care se află oamenii între moarte şi naştere, condiţiile se schimbaseră. Deoarece omul se ataşase tot mai mult de lumea fizică, găsise în ea tot mai multe plăceri, el devenise din ce în ce mai incapabil să perceapă lucrurile din lumea de dincolo. Între moarte şi o nouă naştere el mai păstra unele amintiri ale lumii de aici. Acest adevăr s-a păstrat, de asemenea, în legende. Eroul grec spunea: „Mai bine cerşetor în această lume, decât rege în lumea de dincolo”. Aceasta exprimă bine mentalitatea vremii. Omul se încadrase atât de bine în planul fizic încât după moarte avea nostalgia acestei lumi, şi totuşi nu putea lua cu el în lumea de dincolo bunurile acestei lumi.
Doar datorită faptului că pe Pământ s-a pogorât Christos şi că omul a fost pregătit în timpurile biblice pentru întruparea lui Christos, numai datorită faptului că omul a conceput aici, în existenţa sa terestră, noţiunea de Christos, a putut apoi să ia cu sine, la plecarea din lumea fizică, o lumină capabilă să-i lumineze lumea de dincolo. El poate acum să ia cu sine, atunci când părăseşte această lume, ceva care să dea lumină şi strălucire lumilor spirituale, prin care să-l regăsească pe Christos în toată strălucirea sa. Vedem deci cum conştienţa omului s-a întunecat tot mai mult, pe măsură ce se apropia de epoca pe care am descris-o ieri, şi apoi s-a luminat iarăşi prin faptul că omul l-a cunoscut pe Christos în lumea aceasta şi a primit învăţătura lui Christos. Căci ceea ce primeşte omul de la Christos în lumea aceasta nu se pierde în intervalul care desparte moartea de o nouă naştere. Dimpotrivă, omul ia cu sine acest avut în lumile spirituale şi aceasta este ceea ce trebuie să înţelegem prin expresia „să mori întru Christos”.
Nu numai viaţa celor vii, dar Şi cea a morţilor a fost schimbată de mersul evoluţiei pământeşti. Deoarece sufletele morţilor, în existenţa lor din lumea de dincolo, se hrănesc prin ceea ce au adus din Christos din lumea aceasta, trăiesc prin forţa pe care le-a dat-o Christos aici, pentru că sămânţa de aici dă roade acolo sus, şi deoarece aceleaşi suflete revin reîncarnându-se din nou, trupurile în care acestea vor sălăşlui în viitor vor fi până la urmă trupuri purificate, pline de principiul creştin; Pământul însuşi va deveni o expresie a acestui principiu. Principiul lui Christos va determina astfel o transformare a lumii fizice şi va înălţa Pământul până pe treptele superioare ale evoluţiei sale.
În felul acesta lumea aceasta şi cea de dincolo conlucrează la opera de maturizare a Pământului, astfel ca spiritul lui Christos, încorporându-se tot mai mult în Pământ, acesta să poată să se unească iar cu Soarele, astfel încât întregul Cosmos să străbată o nouă etapă şi să se înalţe la o nouă formă de existenţă. Mântuirea prin Christos nu este deci numai un eveniment care interesează omenirea, ci este un eveniment de importanţă cosmică.
