Reflectând la cele expuse în ultimele zile cu privire la evoluția Pământului nostru și chiar a sistemului solar și legătura ei cu omul, cineva poate a găsit o contradicție ciudată cu multe reprezentări despre viață devenite familiare. Alții vor fi spus: Am auzit ieri că cele mai negative forțe ale evoluției aparțin Lunii și că abia din momentul separării Lunii de Pământ forțele cele mai nocive au plecat și a rămas legată de Pământ o stare a acestuia compatibilă cu evoluția omului. Am auzit toate acestea, dar unde rămâne romantismul Lunii? Toată poezia care a țâșnit din simțiri adevărate, care se referă la toate influențele minunate ale Lunii asupra omului?
Această contradicție este numai aparentă și se revolză dacă nu studiem faptele în mod unilateral, ci dacă așezăm în fața sufletelor noastre întreaga sumă a faptelor. În orice caz, dacă am testa în prezent Luna cu privire la masa ei fizică, am găsi că aceasta este nepotrivită pentru a găzdui pe suprafața ei o viață ca cea pe care o avem acum pe Pământ. Totodată trebuie să spunem și că forțele eterice și substanțele Lunii sunt în mare măsură de așa natură încât se comportă ca ceva de foarte mică valoare față de etericul propriei noastre corporalități. Și dacă luăm în considerare și ceea ce aparține astralului diferitelor ființe lunare – despie care putem vorbi în orice caz – și l-am studia în mod clarvăzător, abia atunci ne-am putea convinge că prin comparație cu ce este mai rău, cu sentimentele inferioare care se găsesc pe Pământ, există nenumărate lucruri mai rele și lipsite de valoare pe Lună. Ne este așadar îngăduit să vorbim, cu privire la ceea ce este astral, eteric și fizic pe Lună, de ființe, de elemente care trebuiau eliminate, pentru ca Pământul nostru să-și poată urma calea liberă de influențe dăunătoare.
Acum trebuie să conștientizăm însă un alt fapt. Nu trebuie să ignorăm că nu ne este îngăduit să ne oprim în nici o privință la ceea ce este rău, josnic, căci tot ceea ce devine în cursul evoluției josnic, rău, este întotdeauna subordonat unui fapt important. Atât timp cât se întâmplă aceasta, tot ce a coborât adânc în sfera inferioarâ trebuie să fie purificat de alte ființe, superioare, adus în sfere înalte și curățit, astfel încât să fie refolosit în economia universală. Dacă, undeva în Cosmos, găsim un loc unde există ființe inferioare putem fi siguri că legate de acestea există altele, superioare lor, care au o putere atât de mare a binelui, a frumosului, a splendorii, încât sunt apte să conducă spre bine chiar și forțele cele mai rele. Din această cauză este adevărat că tot răul este legat de existența lunară, pe de altă parte însă de aceasta sunt legate și ființe superioare. Noi știm că pe Lună sălășluiește, de exemplu, înalta entitate spirituală Iahve. O entitate atât de înaltă, cu asemenea forță și splendoare, are însă în subordinea activității sale cete foarte mari de ființe slujitoare, de natură bună. Trebuie așadar să ne reprezentăm că, în orice caz, ce era mai rău a plecat împreună cu Luna din Pământ, dar totodată că acele ființe care sunt capabile să transforme răul în bine, urâtul în frumos au rămas legate de Lună. Acest lucru nu l-ar fi putut face dacă ar fi lăsat urâtul în corpul Pământului; ele au trebuit să-l îndepărteze. Dar, în primul rând, de ce a trebuit să ia naștere urâtul și răul de aici? A trebuit să ia naștere pentru că fără intervenția urâtului și răului ar fi fost imposibil să se realizeze orice altceva: omul nu ar fi putut niciodată să devină o ființă formată, închisă în sine.
Să ne amintim cele spuse ieri. Am văzut cum natura inferioară a omului era înrădăcinată în apă, cum proemina pe jumătate în Pământul de apă întunecat. Nu existau oase, nu exista o formă umană solidă. Exista o formă ce se metamorfoza în sine, exista o formă vegetală, asemănătoare florii, care se schimba continuu. Omul ar fi rămas astfel, dacă forțele nu s-ar fi format așa cum ele au fost eliminate pe Lună.
Dacă Pământul ar fi fost expus numai Soarelui, mobilitatea ființei umane ar fi crescut în cel mai înalt brad, Pământul ar fi adoptat un tempo imposibil pentru om; omul nu ar fi putut lua naștere în forma sa actuală. Dacă, dimpotrivă, ar fi acționat numai forțele lunare, omul ar fi încremenit de îndată; omul s-ar solidifica în clipa nașterii, ar deveni o mumie și ar intra astfel în veșnicie. Între aceste două extreme omul se dezvoltă în prezent între o mobilitate nelimitată și o fixare în formă. Pentru că pe Lună se află forțele modelatoare, Luna fizică a devenit o zgură. În aceste forme nu pot acționa decât ființele superioare,puternice, care sunt în legătură cu Luna. Astfel, pe Pământ acționează două forțe: cele solare și cele lunare, unele punând în mișcare, altele mumificând. Imaginați-vă că o ființă uriașă ar lua Soarele și l-ar duce în altă parte; în aceeași clipă noi toți am încremeni ca mumii, în așa fel încât nu am mai putea pierde niciodată această formă. Dar să presupunem că un uriaș ar îndepărta Luna. Atunci toate mișcările armonioase, măsurate, rotunjite pe care le avem în prezent ar deveni neliniștite, sacadate. Am deveni interior foarte mobili; am vedea cum ni s-ar lungi mâinile până la dimensiuni uriașe și s-ar restrânge iar. Forța de metamorfozare ar crește foarte mult. Acum însă omul este inserat între aceste două forțe.
Dar în Cosmos unele lucruri sunt orânduite cu deosebită înțelepciune, nu numai în forme și substanțe, ci și în relația dintre lucruri. Astăzi, pentru a putea conștientiza ce înțelepciune infinită există în Cosmos, vom lua în considerare o relație legată de figura lui Osiris. În figura lui Osiris, egipteanul percepea acțiunea Soarelui asupra Pământului, din vremea când în jurul Pământului tălăzuiau încă aburi de ceață, când încă nu exista aer, și vedea că atunci când s-a produs în om respirația aerului la un moment dat entitatea unitară Osiris-Seth s-a scindat. Seth sau Typhon determină pătrunderea adierii aerului în noi. Typhon, pala de vânt, s-a desprins de lumina Soarelui. Osiris acționează numai ca lumină a Soarelui. Acesta este însă și momentul în care în ființa omului a pătruns nașterea și moartea. În ceea ce formează și desface forma, care până atunci fusese ca și cum am îmbrăca și am dezbrăca o haină, a survenit o mare modificare. Dacă omul ar fi putut simți, în timpul când influențele care vin de la Soare încă nu părăsiseră Pământul, acțiunile care porneau de la acele entități înalte care mai târziu au plecat din Pământ, atunci el ar fi privit cu recunoștință spre aceste ființe solare. Însă când Soarele s-a separat din ce în ce mai mult de Pământ, când ceea ce era atmosfera de aburi – care era atunci pentru om regnul naturii sale superioare – a devenit tot mai fină, omul, care putea percepe tot mai puțin influența directă a Soarelui, a pierdut conștiența a ceea ce erau forțele naturii sale inferioare și a ajuns la a-și conștientiza Eul acolo. Când se afundă în natura sa inferioară, abia atunci el devine conștient de sine.
De ce entitatea pe care o cunoaștem azi ca fiind Osiris s-a întunecat? O dată cu plecarea Soarelui, lumina a încetat să mai acționeze, dar Iahve a rămas mai întâi pe Pământ, până când s-a separat Luna. Osiris a fost spiritul care conținea în sine lumina Soarelui, în așa fel încât, mai târziu, când s-a separat Luna, a plecat o dată cu ea și a primit misiunea de a dirija lumina solară dinspre Lună spre Pământ. Așadar, mai întâi am văzut Soarele desprinzându-se; Iahve rămâne cu ceața sa, cu Osiris, în Pământ. Omul învață să respire. Apoi și Luna iese din corpul pământesc. Osiris pleacă cu Luna, cu misiunea de a reflecta lumina Soarelui de pe Lună spre Pământ. Osiris este așezat într-o ladă, ceea ce înseamnă că el se retrage o dată cu Luna. Înainte, omul primea influența lui Osiris din Soare; acum capătă impresia că ceea ce mai înainte îi venea de la Soare curge spre el din Lună. Când Luna radia în jos, omul își spunea: Osiris, tu ești cel care îmi trimite din Lună lumina Soarelui, care apartine ființei tale.
Dar această lumină a Soarelui este reflectată zilnic într-o altă formă. Când Luna este pe cer ea o seceră îngustă, avem prima formă; când ea crește, avem a doua formă, și tot așa, în cursul a paisprezece zile, avem paisprezece forme, până la Luna plină. Osiris îndreaptă spre Pămâut, în cursul a paisprezece zile, cele paisprezece forme ale suprafeței sale luminate. Are o însemnătate profundă faptul că aceste paisprezece forme, paisprezece forme de creștere, le adoptă Luna, adică Osiris, pentru a îndrepta spre noi lumina Soarelui. Ceea ce face Luna este legat în Cosmos de faptul că omul a învățat să respire. Abia când acest fenomen s-a produs, abia atunci omul a putut să respire și prin aceasta a fost legat de lumea fizică și a putut lua naștere în entitatea umană primul germene al Eului.
Cunoașterea egipteană ulterioară a simțit tot ce am descris aici, și o prezenta astfel: Osiris a guvernat mai întâi Pământul, apoi însă a apărut Typhon, vântul. Era timpul în care apele coboară atât de mult, încât apare aerul pe care omul începe să-l respire. Typhon a învins conștiența de nivel Osiris, el l-a omorât pe Osiris, l-a pus într-o ladă și l-a predat mării. Cum s-ar putea exprima evenimentul cosmic în mod mai senificativ în imagini? Mai întâi domnește Zeul solar, apoi el este alungat în Lună. Luna este lada care este expulzată în marea spațiului cosmic; de acum încolo Osiris se află în spațiul cosmic. Dar ne amintim și de faptul că în legendă se spune că atunci când Osiris a reapărut în spațiul cosmic el a apărut în paisprezece forme. Legenda spune: Osiris a fost împărțit în paisprezece mădulare și înmormântat în paisprezece morminte. Avem în această legendă o indicație admirabilă, adâncă, privind procesul cosmic. Cele paisprezece forme ale Lunii, fazele Lunii, sunt cele paisprezece fragmente ale lui Osiris îmbucătățit. Osiris întreg este fața Lunii pline.
Acest lucru se prezintă mai întâi ca și cum totul ar fi numai un simbol. Vedem însă că el și-a avut importanța sa reală. Și ajungem acum la ceva fără ca vreodată tainele Cosomosului să ne devină clare. Dacă nu s-ar fi produs o astfel de constelație a Soarelui, Lunii și Pământului, dacă Luna nu ar fi apărut în paisprezece fonne, nu ar fi existat altceva, căci aceste paisprezece forme au determinat ceva cu totul special. Fiecare din acestea a avut o influență mare asupra dezvoltării omului pe Pământ. Acum va trebui să vă spun ceva foarte straniu, dar adevărat. În vremea când toate acestea nu avuseseră încă loc, când Osiris încă nu plecase, omul, în forma sa de lumină, nu avea nici măcar în stadiu de prestructurare, de germene ceea ce în prezent este de cea mai mare importanță. Știm cât de importantă este măduva spinării, din care pleacă o mare parte din nervi. Aceștia nu se găseau nici măcar ca structuri pregătitoare în timpul când Luna încă nu părăsise Pământul. Cele paisprezece forme ale Lunii, în ordinea în care se succed, au devenit prilejul ca paisprezece fascicule de nervi să se articuleze la măduva spinării a omului. Forțele cosmice au acționat astfel, încât celor paisprezece faze sau forme ale Lunii să le corespundă aceste paisprezece fascicule de nervi. Aceasta este consecința acțiunii lui Osiris.
Evoluției Lunii îi mai corespunde și altceva. Aceste paisprezece faze nu sunt decât jumătate din fenomenele Lunii. Luna are paisprezece faze de la Luna nouă până la Luna plină și paisprezece faze de la Luna plină până la Luna nouă. În timpul celor paisprezece zile care merg spre Luna nouă nu se manifestă acțiunea lui Osiris. În acest timp, Luna este luminată de Soare, în așa fel încât ea arată treptat Pământului suprafața sa neluminată, ca Lună nouă. Aceste paisprezece faze, de la Luna plină la Luna nouă, au și ele acțiunea lor și aceasta este percepută de conștiența egipteană ca lucrare a lui Isis. Cele paisprezcce faze sunt guvernate de Isis. Prin acțiunea de tipul Isis pornesc din măduva spinării alte paisprezece fascicule de nervi. Acestea însumează douăzeci și opt de fascicule de nervi, care corespund diferitelor faze ale Lunii. Vedem aici originea unor formațiuni foarte precise ale organismului terestru în evenimente cosmice. Unii vor spune: Acestea nu sunt toate fasciculele nervoase, sunt numai douăzeci și opt. Ar fi numai douăzeci și opt dacă anul lunar ar coincide cu anul solar. Anul solar este însă mai lung, iar diferența față de anul lunar a determinat existența fasciculelor de nervi suplimentare. În felul acesta omului i-au fost încorporate prin Lună influențele Isis și Osiris. De aceasta însă se mai leagă și altceva.
Până în momentul în care Luna a început să acționeze din afară, nu existase încă o separare a sexelor. Existase numai un organism care era atât masculin cât și feminin. Separarea a avut loc prin acțiunea alternativă a lui Isis și a lui Osiris, venind dinspre Lună, și în funcție de felul în care era exercitată o influență deosebită asupra nervilor Osiris sau asupra nervilor Isis, organismul devine masculin sau feminin. Un om în care este dominantă acțiunea Isis devine masculin, iar un corp în care predomină acțiunea Osiris devine feminin. Desigur, în fiecare bărbat și în fiecare femeie acționează ambele tipuri de forțe, Isis și Osiris, dar în așa fel încât la bărbat corpul eteric este femeiese, iar la femeie corpul eteric este bărbătesc. Avem de-a face aici cu legătura minunată dintre fiecare ființă individuală cu conjuncturile din Cosmos.
Am aflat astfel că nu numai forțele ci și constelațiile corpurilor cerești influențează omul. Sub influența celor douăzeci și opt de fascicule de nervi care pleacă din măduva spinării s-a format tot ceea ce aparține corpului bărbătese și femeiesc. Să mai amintim ceva, care ne va permite să avansăm mult în clarificarea unor aspecte privind Cosmosul și legăturile cu evoluția omului. Aceste forțe modelează forma omului, dar omul nu se imobilizează în ea; se creează o situație de echilibru între influența Soarelui și cea a Lunii. Despre cele ce urmează nu trebuie să credem că avem de-a face numai cu simbolistica, ci avem de-a face cu fapte reale.
Ce este Osirisul primordial, Osirisul încă neîmbucătățit? Ce este Osirisul îmbucătățit? Ceea ce mai înainte în om era încă o unitate, acum este fragmentat în cei douăzeci și opt de nervi. Am văzut cum el se află fragmentat în noi înșine. Fără acest lucru nu s-ar fi putut determina apariția formei umane. Dar ce a luat naștere mai întâi sub influența Soarelui și a Lunii? Mai întâi, prin coacționarea tuturor fasciculelor de nervi nu au luat naștere numai componente exterioare bărbătești și femeiești, ci prin influența principiului masculin și feminin a apărut ceva și în interiorul omului. A luat naștere acțiunea interioară de natură Isis, și acesta este plămânul. Plămânul este cel ce reglează influențele lui Typhon sau Seth. Iar ceea ce acționează asupra omului dinspre Osiris o face prin aceea că impulsionează acțiunea feminină în mod masculin, în așa fel încât plămânul devine productiv prin respirație. Prin influențele ce vin de la Soare și Lună se reglează principiile masculin și feminin: în orice feminin există ceva masculin – laringele; în orice masculin ceva feminin – plămânul.
Interior, Isis și Osiris acționează în orice om. În felul acesta fiecare om este bisexuat, deoarece are plămân și laringe. Fiecare om, fie femeie, fie bărbat, are tot atâția nervi. După ce Isis și Osiris s-au sustras naturii inferioare, ei au dat naștere fiului, creatorul viitorului om al Pământului. Amândoi au fost genitorii lui Horus. Isis și Osiris au dat naștere copilului, păzit și îngrijit de Isis: inima umană, păzită și îngrijită de aripile plămânilor Mamei Isis. În reprezentarea egipteană avem de-a face cu ceva ce ne arată că în aceste vechi scoli de Misterii ceea ce devenise natura superioară a omului era privit ca masculin-feminin: ceea ce indianul recunostea ca fiind Brahma. Elevului indian i se arăta deja în omul primordial ceea ce va apărea mai târziu ca formă superioară. Îi era arătat Horus, copilul, și i se spunea: Toate acestea au luat naștere prin sunetul primordial, prin Vâc, care apoi se diferențiază în multe sunete. Iar ce trăia elevul indian ni s-a păstrat într-o uimitoare afirmație din Rig Veda. Găsim aici un pasaj unde se spune: Și peste om vin cele șapte de jos, cele opt de sus, cele nouă din spate, cele zece din fundamentele bolții de stânci și cele zece din interior, în timp ce mama are grijă de copilul care trebuie alăptat (Rig Veda X, 27, 15-16). Este un pasaj uimitor. Să ne reprezentăm pe această Isis, pe care am descris-o ca plămân, pe acest Osiris, pe care l-am descris ca aparat respirator, și să ne gândim cum vocea acționează în interior, se diferențiază ca sunete ale laringelui, sunete ale plămânilor, cum se diferențiază în litere. Aceste litere vin din diferite părți; șapte vin de jos, din gât etc. Acțiunea caracteristică a tot ce este legat de aparatul nostru respirator se află în acesta. Acolo unde sunetul se diferentiază și se articulează este mama superioară, cea care păzește și îngrijește copilul – mama: plămânul; copilul: inima umană formată ca urmare a tuturor influențelor, din care vin impulsurile pentru însuflețirea vocii.
Așa se arăta candidatului la inițiere acțiunea tainică și lucrarea în interiorul Cosmosului, așa se construia în decursul timpului el pe sine. Și vom vedea cum în această țesătură s-au construit, integrându-se în el, celelalte organe ale omului. Avem, așadar, în această învățătură ocultă egipteană și un capitol al anatomiei oculte, așa cum era ea dezvoltată într-o școală ocultă egipteană, în măsura în care se știa despre forțe cosmice și despre legătura lor cu corpul fizic al omului.
