În conferințele anterioare am evocat un mare număr de fapte, care se referă la evoluția Pământului și a întregului sistem solar, în legătură cu natura omului. În special în ultimele două expuneri am căutat să scoatem în evidență acele aspecte ale evoluției Soarelui, Pământului și Lunii care și-au găsit reflectarea în Misteriile egiptene, cu care au făcut cunoștință atât elevii Misteriilor egiptene cât și întregul popor egiptean. Elevul învăța să cunoască, prin vederea sa clarvizionară, tot ce am expus în conferințele anterioare și pe care le vom completa prin studiul de azi. Cea mai mare parte a poporului, care nu se putea ridica până la clarvedere, învăța să cunoască, printr-o imagine foarte semnificativă, despre ce era vorba. Această imagine, care era considerată cea mai importantă imagine a concepției egiptene despre lume, am prezentat-o în mai multe rânduri. Este imaginea care include legenda lui Osiris și Isis. Cunoaștem cu toții această imagine despre care, de fapt, nici un om care cunoaște câte ceva nu crede că ar fi lipsită de importanță. Legenda lui Isis spune următoarele:
În timpuri mai vechi domnea încă pe Pământ, spre prosperitatea omenirii, Osiris; Soarele se afla în acel moment în semnul Scorpionului. Atunci fratele Typhon sau Seth l-a omorât pe Osiris, determinându-l să se culce într-o ladă pe care a închis-o și i-a dat drumul pe mare. Isis, sora și soția lui Osiris, și-a căutat fratele și soțul și după ce l-a găsit l-a adus în Egipt. Dar răul Typhon a încercat din nou să-l omoare pe Osiris și l-a tăiat în bucăti. Isis a adunat fragmentele și le-a îngropat în locuri diferite; în prezent, în Egipt, vi se arată diferite morminte ale lui Osiris. Apoi, Isis l-a născut pe Horus și acesta și-a răzbunat tatăl, omorându-l pe Typhon. Osiris a fost preluat în lumea ființelor divin-spirituale și nu mai este activ pe Pământ, dar el este activ acolo pentru om, când acesta se află în lumea spirituală între moarte și o nouă naștere. Din această cauză, în Egipt, drumul mortului era închipuit ca drumul către Osiris.
Aceasta este legenda care aparține celor mai vechi elemente ale concepției egiptene despre viață. În timp ce unele aspecte au fost modificate sau adăugite, această legendă a lui Osiris a străbătut toate cultele țării Egiptului, atât timp cât au existat, de fapt, concepțiile religioase egiptene.
După ce am evocat această legendă, în care a fost comprimat ceea ce considera elevul scolilor de Misterii ca fiind un adevărat eveniment al tainelor sfinte, trebuie să ne facem o reprezentare mai precisă despre ceea ce s-a produs în om prin influența diferitelor forme lunare. Am vorbit despre cele douăzeci și opt de fascicule de nervi care porneau din măduva spinării, care-și au originea în constelațiile Lunii în timpul celor douăzeci și opt de zile ce sunt necesare pentru ca Luna să revină la aceeași formă. Am cercetat taina formării celor douăzeci și opt de perechi de nervi, prin intermediul forțelor cosmice. Acum vă rog să acordați o atenție deosebită celor ce urmează.
Trebuie să descriem cu cea mai mare precizie – atât cât se poate face aceasta într-o scurtă conturare schematică a problemei – ce învăța elevul egiptean cu privire la evoluția omului într-un cadru mai larg. Despre aceasta, unii, prea contaminați de anatomia modernă, vor spune: Din punctul de vedere actual este pură absurditate. Ei pot să spună acest lucru. Trebuie însă să fie conștienți că este învățătura pe care elevul egiptean candidat la inițiere nu și-o însușea, ci o și vedea în mod clarvizionar. Acum vorbesc pentru cei care pot urmări aceste lucruri cu simțirile lor. Această învățătură nu a fost numai pentru egiptean un rezultat al clarvederii mai vechi în Misterii, ci și pentru ocultistul actual, modern, acest lucru are valoare de adevăr și se petrece la fel.
Vom repeta lucruri despre care am mai vorbit în zilele trecute, și anume că la începutul evoluției sale Pământul era constituit în întregime din germeni umani, care alcătuiau ceața primordială
a Pământului. Atât clarvăzătorul indian cât și cel egiptean puteau vedea cum, în mod spiritual, din acest germene uman lăstărea întreaga formă de mai târziu a omului. Tot ce a apărut mai târziu
din acest germene uman putea fi văzut atunci prin clarvedere. Dar se putea privi retrospectiv la ceea ce a luat naștere la început din germenele uman, când Soarele era încă unit cu Pământul; era
ca un fel de plantă, care-și deschidea cupa spre partea superioară. Aceste forme umpleau, ca să spunem așa, întregul Pământ, în timp ce se formau din acea ceață primordială. Dar în primele
începuturi, această coroană, care lua naștere așa cum se deschide o cupă florală în spațiul cosmic, abia era vizibilă; ea ar fi putut fi percepută ca un corp caloric în formă de cupă. Așadar, la
început, exista un corp caloric. Când Pământul încă era contopit cu Soarele, acest interior al formațiunii umane a început să strălucească și trimitea raze de lumină în Univers.
Dacă în acel timp am fi perceput ca o ființă înzestrată cu ochii actuali și ne-am fi apropiat de o astfel de formă luminoasă, am fi văzut ceva asemănător cu o sferă scânteietoare, ca un Soare pâlpâitor scânteind în spațiul cosmic în raze licăritoare, în formă regulată. Abia și-ar mai putea face cineva, azi, o imagine clară a ceea ce era atunci. El ar putea realiza acest lucru, dacă ar gândi că Pământul nostru ar fi umplut cu licurici plutind într-un aer foarte curat și că aceștia și-ar trimite lumina în spațiul cosmic. Cam așa ar arăta primul stadiu al omului în spațiul cosmic când Pământul și Soarele erau încă împreună. Aproximativ în același timp, în jurul acestei formațiuni-cupă se articula un fel de corp gazos. În acesta erau dizolvate multe substanțe; așa cum astăzi în corpul animal și uman se găsesc substanțe lichide și solide, atunci ele erau în stare gazoasă. Însă, curând după ce a luat naștere această formațiune, din masa comună a Pământului au mai ieșit și alți germeni, care au devenit prima structură a regnului animal. Desigur, întregul Pământ era constituit dintr-o masă de aer, din corpuri care emiteau lumină, care luminau în spațiul cosmic. În interiorul acestei mase s-a diferențiat și prima structură de animale asexuate, care se aflau atunci pe treapta cea mai de jos a regnului animal actual, și vom vedea că aceste animale, care luau atunci naștere în prima lor formă structurală, au căpătat o anumită importanță și pentru om.
Au luat naștere, așadar, primele structuri schematice ale animalelor și este important în primul rând pentru noi că aceste animale care luaseră naștere erau masele de gaz cele mai dense. Aceste animale s-au dezvoltat până la un anumit nivel, trecând prin cele mai variate forme; iar când Soarele tocmai plecase din masa Pâmântului, forma animală cea mai dezvoltată era cea de pește, dar nu actuala formă de pește. Forma animalelor de atunci era cu totul alta decât a celor de azi, dar se afla pe treapta corespunzătoare peștilor. Aceștia trebuiau să păstreze, în cursul evoluției Pământului, ceea ce se putea deveni în plan fizic când Soarele era încă legat cu Pământul. Apoi Pământul s-a densificat, devenind Pământ de apă, și formațiunile cele mai dense, animalele, înotau în acest Pământ de apă. Acum s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Unele din aceste forme primordiale de pește au rămas animale și nu s-au implicat în progresul evoluției. Câteva au intrat într-o anumită relație cu formele umane.
Când Soarele a părăsit Pământul, acesta a început să se învârtă în jurul axei sale, astfel încât o dată era luminat de către Soare, iar altă dată aceeași parte era neluminată, astfel au apărut ziua și noaptea. Însă zilele și nopțile erau mult mai lungi atunci decât în prezent. În acel timp, când Luna încă nu se separase, de fiecare dată când o formațiune umană care se densificase foarte mult se afla pe partea însorită i se articula acestei mase gazoase, jos în Pământul de apă, ceva dintr-o astfel de formă animală. Forma umană și cea animală se legau în așa fel încât sus se afla forma umană, iar spre partea inferioară forma animală; așadar, înspre Soare proemina partea superioară, care înspre partea de jos devenea tot mai slab și la care se articula corpul animal. Exista, așadar, această proeminare a părții superioare deasupra Pământului de apă; și deoarece acțiunea Soarelui trece prin omul-floare, ea acționează asupra forțelor interioare ale Pământului și Lunii. Pentru că aici la corpul uman a fost articulată o formă animală care se afla la nivelul treptei de pește, se spunea că Soarele care lumina corpul omului se atla în semnul Peștilor. Prima referire la această formațiune a coincis cu faptul că Soarele se afla în semnul Peștilor și pe bolta cerească, dar el a mai trecut de multe ori prin această constelație până s-a Format constelația următoare. În orice caz, punctul de plecare pentru această formațiune a fost momentul în care Soarele se afla și pe cer în constelația zodiacală a Peștilor. Și de aici, de la faptul că ființele aflate pe treapta peștilor s-au articulat atunci cu omul, și-a primit constelația numele.
După cum știm evoluția se continuă prin aceea că Luna și Pământul formează un corp unic. La separarea Soarelui de Pământ, Iahve a rămas cu forțele lunare și printre subordonații săi se afla și figura zeiască pe care egipternii o numeau Osiris.
Până la separarea Lunii de Pământ, evoluția a avut un caracter cât se poate de straniu. Pământul era, după cum știm, un Pământ de apă, iar modelarea de forme în apă a atins un nivel din ce în ce mai inferior înainte ca Luna să părăsească Pământul. Când Luna s-a depărtat de acesta, omul se afla, în ceea ce privește natura sa inferioară, aproximativ la nivelul unei mari salamandre. Aceasta este ceea ce Biblia numește șarpe, ceea ce se numește balaur sau dragon. În perioada în care Luna părăsea Pământul, tot mai mult din regnul animal se insinuase în forma umană inferioară. Când Luna s-a depărtat, omul avea jos o formă de natură animală, întunecoasă, însă sus se găseau ultimele resturi ale unei forme luminoase în care din afară curgeau forțele Soarelui. Aceasta le rămăsese oamenilor, faptul că entitățile de lumină acționau în ei. În marea primordială omul se mișca plutind, înotând, omul a cărui formă de lumină proemina deasupra Pământului de apă. Ce era această formă de lumină? Ea se transformase între timp într-un organ de simț cuprinzător, puternic. Când Luna s-a despărțit de Pământ această transformare era înfăptuită. Când omul înota în marea primordială, el putea percepe cu acest organ dacă o ființă periculoasă oarecare se afla în apropiere. El percepea cu acest organ mai ales căldura și răceala. Mai târziu, acest organ s-a atrofiat; este ceea ce azi numim glanda pineală sau epifiza. Atunci omul înota în masa Pământului și se folosea de acest organ ca de un fel de lanternă. Mai putem găsi și în prezent la copiii foarte mici un punct moale pe suprafața capului; acesta este punctul unde ar trebui căutat locul de unde se întindea în afară, în spațiul cosmic, acest organ.
Omul prelua în sine forme animale din ce în ce mai evoluate. Și, la un moment precis al dezvoltării formei omului, ceea ce devenise între timp din pești, pentru că trăia în apă și pentru că avea în sine germenul omului viitor, a fost numit omul de apă (în l. germană = der Wassermann corespunde noțiunii de Vărsător, n.tr.). O altă formă care a luat naștere este ceea ce poate fi numit Capricornul. Caracteristic este faptul că, de fapt, ceea ce corespunde în membrele sale inferioare a dat cu adevărat numele constelațiilor dominante în momentul respectiv. Picioarele sunt efectiv peștii primordiali; partea inferioară a gambelor, până la genunchi, reprezintă omul de apă (Vărsătorul), ceea ce mult timp a oferit omului capacitatea de a avea o direcție în timpul înotului; genunchii îi punem în legătură cu semnul Capricornului. Animalitatea s-a dezvoltat din ce în ce mai mult și ceea ce a devenit coapsa este numit Săgetător. Ne-am îndepărta prea mult de subiect dacă v-aș explica aceasta.
Vreau să vă dau o imagine a aspectului omului din timpul în care animalitatea corespundea Săgetătorului. Omul era atunci un animal care se putea deplasa pentru prima oară pe insulele care se ridicau din apă. Spre partea superioară omul devenea tot mai subțire, în partea de sus își păstra, în fapt, forma de floare. Forma rămânea luminată sus de un organ pe care-l purta pe cap ca pe un fel de lanternă. Ne-am reprezenta corect forma de atunci a omului dacă ne-am imagina-o sus ca fiind eterică, iar jos asemănătoare animalelor. În imagini mai vechi ale Zodiacului se mai vede semnul Săgetătorului, jos ca formă animală, sus ca formă umană. Aceste semne redau nivelul de evoluție pe care se afla omul, după cum Centaurul redă o treaptă de evoluție adevărată a omului: partea inferioară cal, partea superioară om. Calul nu trebuie însă să-l luăm ad litteram, ci ca reprezentant al animalității. Acesta a fost principiul de bază al artei în timpuri străvechi; când se dorea exprimarea artistică a unui adevăr, fie se cerea descrierea lui de către un clarvăzător, fie artistul era chiar el clarvăzător. Existau artiști care erau ei înșiși inițiați. Se spune că Homer era un văzător orb; aceasta înseamnă că era un clarvăzător. El putea privi retrospectiv în cronica Akasha. Orbul Homer era mult mai văzător, în sens spiritual, decât ceilalți greci.
Așadar, Centaurul este o formă umană adevărată. În vremea când omul arăta astfel, Luna încă nu ieșise din Pământ. În om mai exista încă ceea ce se formase mai devreme, în timpul perioadei vechiului Soare: glanda pineală luminoasă pe care o purta pe cap ca pe un fel de lanternă. Când Luna a ieșit din Pământ a survenit separarea sexelor. Omul-centaur era încă lipsit de sexualitate. Sexualitatea a apărut când Soarele s-a aflat în semnul Scorpionului și din această cauză sexualitatea omului este pusă în legătură cu acest semn. Scorpionul este ceea ce pe planul animalității corespundea nivelului de evoluție existent, când omul se dezvoltase până la sexualitate. Omul era orientat în jumătatea sa superioară spre forțele cosmice, în jumătatea sa inferioară însă era prezent ca ființă bisexuată. Omul devenise sexuat. Când elevul clarvăzător al Misteriilor egiptene și-a îndreptat ochiul asupra acestei perioade a evoluiiei Pământului, el îl vedea populat de oameni care dezvoltau spre partea inferioară o formă tot mai densificată a corpului, corespunzând naturii sale inferioare, și care aveau spre partea superioară o formă umană luminoasă.
Apoi a sosit vremea în care au fost integrate prin forțele Lunii de-a lungul acelei regiuni care constituie coloana vertebrală fasciculele de nervi. Formațiunea de deasupra coloanei vertebrale, regiunea capului actual, se densificase și ea și se transformase în creier uman: acesta era organul luminos, complet transformat. La aceasta s-a articulat coloana vertebrală din care porneau fasciculele nervoase și la aceasta s-a articulat omul inferior, așa cum l-am descris. Aceasta i se arăta elevului egiptean și-i devenea clar că orice entitate ar fi vrut să se încorporeze pe Pământ trebuia să preia forma omenească corespunzătoare. Ca spirit, Osiris a vizitat deseori Pământul și s-a încorporat ca om. Oamenii simțeau atunci: Un zeu a coborât, dar avea formă umană. Orice entitate superioară care venea pe Pământ se afla în forma pe care omul o avea în acel moment. Forma umană era astfel alcătuită încât mai era vizibil acel corp luminos, acea uimitoare podoabă a capului, Lanterna lui Osiris, care a fost reprezentată imagistic sub forma ciudatului ochi al lui Polyphem. Acesta este acel organ, acea lanternă, care s-a aflat mai întâi în afara corpului uman și care s-a transformat ulterior într-un organ interior, creierul. Totul în arta primordială este simbolic pentru forme autentice.
Când inițiații greci au făcut cunoștință cu aceste taine ale egiptenilor, ei aflaseră deja câte ceva: în fond, același lucru ca și inițiatul egiptean. Numai că îl numiseră altfel în limba lor. Inițiatii Egiptului aveau capacitățile clarvăzătoare dezvoltate în mare măsură, astfel încât elevii lor puteau privi retrospectiv în mod clarvăzător spre acele epoci străvechi. Inițiatul egiptean avea o legătură originară cu acele taine; din această cauză inițiaților egipteni preoții greci le apăreau ca bâlbâiți copilăroși. Semnificativ în acest sens este cuvântul pe care un preot egiptean l-a spus lui Solon, cu care s-a întâlnit: O Solon, Solon [Nota 17], voi grecii rămâneți mereu copii, un grec bătrân nu există! Tineri sunteți cu toții în spirit, căci nu aveți o părere fundamentată pe tradiție îndelungată și nici o știință încărunțită de timp.
În felul acesta, egipteanul se referea la faptul că înțelepciunea egipteană se af1ă la un nivel sublim, mult superior față de ceea ce se poate afla în lumea materială. Numai în Misteriile eleusine se atingea acest nivel, dar numai puțini erau părtași la acestea. În privința acelor faze ale evoluției Pământului văzute de inițiatul egiptean, faptul că zeul Osiris se despărțise de Soare și se dusese pe Lună și reflecta de acolo lumina solară, ceea ce acest zeu făcea, era lucru sfânt și pentru greci. Și ei știau că acest zeu este Osiris, care realizează cele douăzeci și opt de forme lunare și prin aceasta structurează douăzeci și opt de fascicule de nervi în om. Prin Osiris ia naștere sistemul nervos ce însoțește măduva spinării și prin aceasta se formează corpul superior al omului. Toți mușchii, cartilagiile, alte organe, ca inima și plămânii, toate acestea își primesc forma numai prin nervi. Așa a luat naștere, prin acțiunea solară anterioară, ceea ce s-a organizat sub formă de creier și măduvă dorsală, iar asupra acestei măduve dorsale lucrează din afară cele douăzeci și opt de forme ale lui Osiris și ale lui Isis. Așadar, Osiris și Isis sunt formatorii lor; în timp ce creierul își trimite în jos firele senzitive în măduva spinării, Osiris prelucrează măduva spinării. Acest lucru îl percepeau și grecii și ei au recunoscut, atunci când au făcut cunoștință cu Misteriile egiptene, că Osiris este același zeu ca cel pe care ei îl numeau Apolo. Ei spuneau că egipteanul Osiris este Apolo și că felul cum el influențează nervii, pentru ca în interiorul omului să existe viața sufletească, este asemănător cu modul de acțiune al lui Apolo al nostru.
Să expunem în mod schematic această formă. Să ne imaginăm creierul ca pe o schemă: el se continuă în măduva spinării, aici intervin cele douăzeci și opt de mâini ale lui Osiris; el cântă ca pe o liră cu cele douăzeci și opt de brațe, în ceea ce coboară sub formă de măduvă a spinării din creier. Grecii ofereau despre aceasta o imagine foarte semnificativă: este lira lui Apolo. Trebuie să gândim acest lucru altfel. Lira este creierul, coardele sunt nervii, pe care intervin mâinile lui Apolo. Acesta cântă pe lira cosmică, pe marea operă de artă pe care a creat-o Cosmosul, și face ca în om să răsune sunetele care alcătuiesc viața sa sufletească. Aceasta era pentru inițiații eleusini ceea ce egiptenii au conferit prin imaginile lor.
Dintr-una din imagini putem vedea că acestea nu trebuie interpretate schematic, căci am putea introduce ceva din fantezia noastră. De regulă, se va conștientiza că imaginile sunt în realitate mult mai profunde decât ceea ce am putea introduce ca vis al rațiunii. Când inițiatul grec clarvăzător vorbea de Apolo el avea în fața sa taina lui Osiris-Apolo și a instrumentului umanității. Și Osiris se afla în fața elevului egiptean, când era inițiat în tainele existenței pământești. Trebuie să spunem că aceste simboluri, aceste imagini, care ne-au fost păstrate, care caracterizează ceea ce a fost preluat din tainele originare, toate expresiile tainelor originare înseamnă mult mai mult decât ceva ce putem interpreta cu rațiunea. Această liră fusese văzută; de asemenea, fuseseră văzută și mâinile lui Apolo. Esențial este să atribuim fiecare simbol unei imagini adevărate, unei vederi reale. Căci nu există simbol sau legendă care să nu fi fost percepute.
Candidatul egiptean la inițiere nu putea pătrunde astfel de taine decât după un timp foarte îndelungat. El era pregătit printr-o instructie specială, asemănătoare cu teosofia noastră elementară. Abia după aceea era admis la exercițiile propriu-zise. Atunci trăia unele stări asemănătoare extazului, care nu era încă o clarviziune propriu-zisă, dar care era mai mult decât un vis. În această stare el vedea ceea ce mai târziu trebuia să vadă ca imagine. În adevăr, elevul vedea ca pe ceva viu, puternic ieșirea Lunii și cu aceasta și pe cea a lui Osiris, lucrarea sa din Lună asupra Pământului: El visa în fapt legenda lui Osiris și Isis. Fiecare elev avea acest vis despre Osiris și Isis. El trebuia să-l aibă. Dacă nu l-ar fi visat, nu ar fi putut ajunge la vederea faptelor reale. Elevul trebuia să treacă prin imagine, prin imaginațiune. Legenda lui Osiris și Isis se trăiește interior. Această stare extatică a sufletului era un fel de treaptă premergătoare a vederii adevărate a ceea ce se desfășoară în lumea spirituală. În Cronica Akasha elevul putea citi cele descrise, numai după o inițiere, în mare măsură așa cum am schițat acest vis azi și despre care vom continua să vorbim mâine. După aceea vom aminti și despre celelalte imagini ale Zodiacului și despre semnificația lor.
