În această seară vom vorbi despre păcat, despre păcatul originar, boală ş.a.m.d. Să ne uităm întâi înapoi în trecut, pentru ca mai apoi să lăsăm viitorul să se desfăşoare în fața ochiului nostru spiritual. Înainte de epoca actuală, a fost cea a Romei şi Greciei antice, precedată la rândul ei de perioada egipteano-caldeeană, dincolo de care nu mai există izvoare istorice. Pentru alte două epoci mai vechi avem două surse de informare: învățăturile vechi religioase, pentru cei care le pot descifra, şi imaginile retrospective, care pot fi percepute prin conştiența clarvăzătoare. Despre cea din urmă dorim să discutăm.
Tot ceea ce se află pe Pământ se supune legilor spirituale, fapt valabil în mod deosebit pentru viața sufletească a omului, care, în trecut, era diferită de cea din prezent. În perioadele preistorice, cu mii de ani în urmă, strămoşii omenirii actuale, care trăiau în Europa, Asia şi Africa, aveau un orizont sufletesc mult mai cuprinzător decât cel pe care îl avem noi acum. Ei nu aveau înțelegerea de care noi ne folosim astăzi pentru a citi sau calcula, însă posedau capacități de clarvedere atavice şi o memorie vastă, față de care memoria noastră actuală reprezintă o palidă imagine. Vom vedea în continuare motivele care au stat la baza acestui fenomen. Pentru a crea o impresie despre modul în care aceşti oameni primitivi percepeau lumea, am să precizez, spre exemplu, că, în starea de conştiență diurnă, ei vedeau totul înconjurat de o aură. O floare le apărea ca fiind înconjurată de un cerc luminos, asemănător celor pe care le vedem noi în jurul luminilor de pe stradă, în ceața serii. În timpul somnului erau capabili să perceapă, ca pe o realitate, ființele sufletesc-spirituale. Omul a învățat treptat să deosebească contururile obiectelor, însă, în acelaşi timp, s-a redus interacțiunea lui directă cu lumile spirituale şi ființele ce se aflau acolo, pentru ca mai apoi, odată cu individualizarea sa prin Eu, acest contact să dispară complet. De asemeni, înainte de intervenția procesului de individualizare, oamenii nu erau separați unii de alții. Pământul avea şi el o altă configurație decât cea din prezent. Oamenii trăiau în alte regiuni şi pe alte continente, iar proprii noştri strămoşi locuiau pe un tărâm care astăzi este acoperit de Oceanul Atlantic şi pe care tradiția îl numeşte Atlantida. Despre dispariția lui aflăm din miturile tuturor popoarelor, precum şi din legenda despre marele potop, care are legătură cu Atlantida. Cultura atlanteană era magnifică, iar, prin scufundarea ei, omenirea a pierdut cunoştințe importante, pe care acum le poate redobândi doar cu mult efort. În acelaşi mod în care noi ştim cum să utilizăm forța oferită de plantele petrificate, a cărbunilor, pentru comerț şi industrie, ştiau şi atlanteenii să se folosească de forțele purtate de semințele cerealelor ca energie, spre exemplu, pentru a-şi propulsa vehiculele aeriene, care se mişcau puțin deasupra pământului şi care erau mult mai dense decât cele din prezent.
Să ne uităm la organismul fizic al atlanteanului. El avea ca particularitate plină de semnificație faptul că trupul eteric nu era în totalitate identic cu cel fizic, iar capul eteric se ridica deasupra celui fizic. Această caracteristică este în strânsă legătură cu facultățile de clarvedere ale atlanteanului, deci cu memoria ieşită din comun şi cu puterile magice. Corpul eteric avea în centru un punct de percepție special. În cursul evoluției, capul eteric s a mutat din ce în ce mai mult înapoi spre capul fizic, motiv pentru care s-a modificat şi profilul. Acum, în punctul central menționat avem organul care va reda omenirii clarvederea: glanda pineală. Astfel au dispărut treptat capacitățile de clarvedere ale atlanteenilor, şi, odată cu acestea, memoria extraordinară şi puterile magice, în locul lor dezvoltându-se facultățile noastre de gândire şi de calcul matematic.
Dacă ne întoarcem şi mai mult în timp, regăsim alte catastrofe. Vulcanii noştri de astăzi reprezintă ultimele rămăşițe ale unei epoci în care întregi suprafețe ale Pământului au fost distruse de foc. Continentul care a dispărut astfel în acele vremuri este numit Lemuria şi se afla pe spațiul ocupat astăzi în mare parte de Oceanele Pacific şi Indian. Locuitorii acestui continent aveau o înfățişare foarte mult diferită de a noastră şi care, în concepția actuală, ar apărea ca fiind grotescă. Relația dintre corpurile lor fizic şi astral era diferită la acei oameni. Creştetul capului era deschis, iar razele soarelui pătrundeau acel orificiu, capul fiind astfel înconjurat de o aură strălucitoare. Oamenii arătau ca şi cum ar fi avut o lanternă la extremitatea superioară. Ultima remi¬niscență a acestei structuri a capului lemurienilor o putem observa astăzi la capul unui nou-născut, respectiv fontanela, care rămâne aproximativ un an sau un pic mai mult deschisă. Trupul lemurienilor era uriaş şi creat dintr-o substanță fină, de natură gelatinoasă. Omul nu avea în acea perioadă independență, ci putea realiza numai ceea ce primea ca inspirație de la forțele spirituale, în mijlocul cărora trăia. Primind totul de la aceste puteri, el se lăsa purtat de instinctele sufleteşti. Atunci acționa şi puterea ființelor spirituale care nu coborau spre o întrupare fizică. Ele nu aveau intenții bune cu privire la omenire, însă au acționat de aşa manieră încât oamenii au atins independența ce le lipsea. Potrivit planului divin, omenirea era menită să obțină la un moment dat această independență, însă ființele menționate au accelerat procesul, împreună cu alte forțe s-au strecurat în corpurile astrale ale oamenilor, care nu intraseră încă în strânsă legătură cu propria esență, şi le au dat un fel de forță de voință care, întrucât erau conduşi de corpul astral şi nu de puterea de judecată, i-a făcut capabili de a face rău. Influența acestor forțe, pe care le numim luciferice, a avut, după cum putem observa, o latură bună şi una rea, întrucât, pe de o parte, a ispitit omenirea, pe de altă parte, i-a dăruit libertatea.
Conştiența noastră de astăzi provine din cea clarvăzătoare, pe care o regăsim cu atât mai dezvoltată, cu cât ne întoarcem mai mult în evoluția umană. Lemurienii erau capabili să perceapă numai cu ajutorul sufletului. Spre exemplu, ei erau incapabili să perceapă forma, culoarea sau caracteristicile exterioare ale unei flori. În schimb, floarea le apărea ca o imagine strălucitoare, de origine astrală, pe care o percepeau cu un fel de organ interior. Potrivit planului divin, oamenii trebuiau să înceapă a avea percepții cu ajutorul organelor de simț abia la mijlocul erei atlanteene, însă forțele luciferice au făcut să se întâmple mai devreme, deşi instinctele omeneşti nu erau încă suficient de mature. Aceasta reprezintă „Căderea” omenirii. Documentele religioase vorbesc despre şarpele care a deschis ochii omului. Însă fără intervenția influenței luciferice, corpul uman nu ar fi devenit atât de ferm, precum este astăzi, iar omenirea atlanteană ar fi văzut numai partea spirituală a lucrurilor. În schimb, omul a căzut în păcat, în iluzie şi eroare. Pentru ca lucrurile să devină şi mai rele, la mijlocul perioadei atlanteene a intervenit şi influența forțelor ahrimanice. Cele luciferice au acționat asupra corpului astral, iar cele ahrimanice asupra corpului eteric, în mod deosebit asupra capului eteric. Astfel, oamenii au căzut în greşeala de a considera lumea fizică drept cea adevărată. Termenul „ahrimanic” vine de la Ahriman, numele pe care l-au dat persanii acestui principiu. Zoroastru a vorbit poporului său despre Ahriman, i-a avertizat să se păzească de el şi sä devină una cu Ahura Mazdao – Ormuzd. Ahriman este acelaşi cu Mephistopheles şi nu are nicio legătură cu Lucifer. Mephistopheles provine din termenul Me-phis-to-pel, care în ebraică înseamnă mincinosul, escrocul. Satana, care este menționat în Biblie, este de asemenea Ahriman, şi nu Lucifer.
În decursul secolelor, Atlantida a fost treptat distrusă de inundații, iar locuitorii care au supraviețuit s-au întors în ținuturi ce fuseseră ocolite de catastrofă, precum Asia, Africa şi America. Prima regiune în care cultura atlanteană s-a dezvoltat mai departe a fost cea numită mai târziu India. Acolo au păstrat oamenii o amintire clară a clarvederii din trecut şi a percepției lumii spirituale. De aceea învățătorilor Rishi nu le era greu să îşi direcționeze privirea către latura spirituală a lumii, iar inițierea era uşor de obținut. Clarvederea nu s-a pierdut niciodată complet, iar până la Christos au existat întotdeauna clarvăzători. Putem regăsi o reminiscență a acestei forme atavice de clarvedere în mitologie, ce a avut ca punct central ființe existente în realitate, precum Apollo, Zeus ş.a.m.d. Deşi influențele ahrimanice au început să acționeze, după cum am precizat, în epoca atlanteană, mai târziu şi-au pus în aplicare forțele asupra omenirii. Indienii străvechi erau suficient de protejați contra lui Ahriman, încât să considere lumea fizică ca pe nimic altceva decât Maya, iluzie. Abia în epoca lui Zarathustra, epoca protopersană, oamenii au început să pună valoare pe lumea fizică, ispitiți fiind de puterea ahrimanică. Astfel ne devine clar avertismentul lui Zarathustra, avertisment pe care l-am precizat anterior.
Sub egida acestor forțe a continuat evoluția până în epoca greacă, când omenirea s-a confruntat cu o altă forță, care a început să îi conducă înapoi spre lumea spirituală, de unde, să zicem aşa, fuseseră alungați în perioada lemuriană. Această nouă forță era Principiul-Christos, care s-a întrupat în Iisus din Nazareth, pătrunzându-i cele trei corporalități: fizică, eterică şi astrală. Când sufletul uman este pătruns complet de Principiul-Christos, forțele ahrimanice şi luciferice sunt învinse, iar prin acest principiu evoluția omenirii ia o nouă turnură. Christos nu ar fi putut influența oamenii dacă venirea Lui nu ar fi fost vestită cu mult timp înainte. Interior, însă, El a condus întotdeauna omenirea, fapt observabil în imaginile minunate prin care venirea Lui a fost prevestită. Cine altcineva ar fi putut inspira asemenea imaginațiuni pline de forță? Imediat după Misteriul de pe Golgotha, când sângele lui Christos a curs din cele cinci răni şi spiritul Său a pătruns cele mai inferioare straturi, întruparea lui Christos a adus o schimbare extraordinară în corpurile fizic, eteric şi astral ale omului. Corpurile eteric şi astral ale lui Christos s-au multiplicat precum semințele cerealelor şi lumea spirituală s-a umplut cu aceste copii. Astfel, spre exemplu, din secolele V-VI până în secolul al X-lea, acei oameni care erau suficient de pregătiți primeau la naştere o copie a încarnării lui Christos în trupul lui Iisus din Nazareth. Sfântul Augustin este individualitatea la care putem observa clar o asemenea prezență a corpului eteric al lui Christos, iar însemnătatea vieții sale trebuie atribuită acestui fenomen. Din secolul al X-lea până aproximativ în secolul al XVI-lea, corpul astral al lui Christos a fost cel care s-a încarnat, fapt căruia îi suntem recunoscători, pentru că a dus la apariția unor personalități precum Sfântul Francisc din Assisi sau a marilor dominicani, impregnați de o extraordinară modestie şi virtute, personalități ce oglindeau minunatele calități astrale ale lui Christos. Ei aveau o imagine foarte clară asupra marilor adevăruri pe care le exersau în viețile lor, spre deosebire de Sf. Augustin, care niciodată nu s-a eliberat de îndoială, ci a trăit o luptă continuă între teorie şi practică. Dintre marii dominicani, trebuie amintit în mod special Sfântul Toma d’Aquino, întrucât, în el, influența corpului astral al lui Christos s-a manifestat la un nivel înalt, aşa cum vom vedea mai târziu. Odată cu secolul al XVI-lea, copii ale Eului lui Christos încep să se întrețese cu Eurile câtorva individualități, care sunt deja pregătite în acest sens, precum Christian Rosenkreutz, primul rosicrucian. Și acestui fenomen îi suntem recunoscători, pentru că a făcut posibilă existența unei relații mai intime cu Christos, aşa cum ne este revelată prin învățătura esoterică.
Puterea lui Christos îi va face pe oameni din ce în ce mai desăvârşiți, îi va spiritualiza şi conduce înapoi spre lumea spirituală. Omenirea a dezvoltat capacitatea rațională cu prețul clarvederii; forța lui Christos îi va oferi posibilitatea de a învăța aici, pe Pământ, pentru ca apoi să se înalțe cu ceea ce a dobândit. Omul coboară de la Tatăl, iar forța lui Christos îl va conduce înapoi la Tatăl.
Ceea ce pe Golgotha a avut loc în germene, se va dezvolta cu timpul şi treptat. Acest misteriu a construit puntea dintre trecut şi viitor: întreaga viață sufletească a omului a fost supusă unei metamorfoze profunde. Cele afirmate devin în mod special clare, atunci când observăm două individualități extraordinare care au pregătit calea pentru creştinism: Sf Augustin şi Toma d’Aquino. Pentru a-i înțelege în mod corect, este necesar să ne uităm la vechile centre de misterii, în care erau predate cele mai înalte învățături care puteau fi dobândite. Fără o astfel de observație, ne este imposibil să înțelegem temeinic aceste personalități. Precum ştim, la toate popoarele au existat aşa-numitele misterii. Aici vom vorbi însă numai despre caracteristicile lor de bază. Ele erau instituții care cuprindeau atât noțiunea de biserică, cât şi pe cea de şcoală. Acolo era predată în primul rând cunoaşterea despre originea Creației şi evoluția ei, însă nu sub forma unei doctrine aride, precum cea modernă, ci printr-o cunoaştere care culmina cu percepții suprasensibile. În adevăratele misterii nu exista nicio separație între credință şi cunoaştere. Ele erau împărțite în misterii superioare şi inferioare. Ultimele descriau evoluția Pământului în imagini magnifice, astfel încât totul era impregnat de artă şi frumusețe. Arta, religia şi cunoaşterea proveneau din aceeaşi sursă.
Cel care dorea să avanseze şi mai mult primea exerciții de bază şi generale. Ceea ce astăzi numim cunoaştere teosofică era atunci doar o pregătire, iar atunci erau practicate exerciții precum cele pe care le am descris în conferințe recente, deşi aveau o altă natură, nu creştină sau rosicruciană. În modul acesta a fost organizat corpul astral, o foarte lungă perioadă. Apoi avea loc ceva ce astăzi nu mai este necesar, întrucât condițiile sunt complet diferite: când hierofantul observa că trupul astral al celui ce urma să fie inițiat era suficient de matur, îi era indusă o stare asemănătoare cu cea de moarte, timp de trei zile şi jumătate, corpul fiind asemănător cu cel al lui Lazăr. În aceste condiții, aproape întregul corp eteric, împreună cu celelalte corporalități suprasensibile ieşeau din trupul fizic. Pe durata celor trei zile şi jumătate, discipolul avea o viziune a lumii spirituale. El era iluminat, se putea înălța până în cele mai înalte regiuni spirituale şi percepea ceea ce avea legătură cu trecutul şi viitorul. După cele trei zile şi jumătate, discipolul era trezit şi avea capacitatea de a relata ceea ce se întâmplă în sferele înalte. El putea să perceapă cum Christos, Spiritul conducător al evoluției noastre, trecuse cândva prin acelaşi proces şi zăcuse în mormânt pentru trei zile şi jumătate. Astfel devin misteriile realitate istorică. Misteriul de pe Golgotha a reprezentat apogeul a ceea ce avusese loc în misteriile inferioare, întrucât, prin el, presentimentele anterioare au devenit realitate. În timp ce cu ajutorul exercițiilor pentru imaginațiune ş.a.m.d., Eul discipolului transforma corpul astral, prin Misteriul de pe Golgotha se produce o metamorfoză în corpul eteric. Ceea ce era transformat în corpul astral devenea Manas sau Sine spirituală – spiritul însuşi – Eul superior. Partea spiritualizată a corpului eteric se constituia în Buddhi sau Spirit al vieții. Apoi, discipolul încerca să transforme şi corpul fizic, rezultând Atma: termenul provine de la Atmung (respirație – n. tr.), întrucât în realitate spiritualizarea corpului eteric se producea prin anumite exerciții de respirație. Doar prin formarea lui Buddhi poate omul să îl recunoască şi să-L perceapă pe Christos ca ființă spirituală.
De ce era necesar ca trupul astral să fie mai întâi îndepărtat? Deoarece dacă ar fi fost în continuare conectat cu cel fizic, nu ar fi avut forța necesară pentru a imprima anumite impresii în corpul eteric. Christos, însă, ne-a eliberat de proba celor trei zile şi jumătate, iar prin El, exercițiile menționate anterior au devenit posibile şi fără intervenția unui hierofant. Primul exemplu în acest sens îl avem la Saul, care a devenit Pavel. Ceea ce s-a întâmplat cu el pe drumul Damascului trebuie interpretat ca pe ceva ase¬mănător inițierii. Câteva momente au fost suficiente la el, întrucât dobândise deja în viețile anterioare maturitatea necesară. Punctele de legătură între ceea ce a fost dobândit în încarnările anterioare pot fi întrerupte de câteva încarnări sau pot apărea mai târziu în cursul vieții actuale. Convertirea lui Saul se explică, astfel, prin faptul că el a dobândit la vârsta maturității legătura cu un proces de dezvoltare ce a avut loc anterior. În plus, Pavel nu a avut nevoie să se înalțe până în lumile superioare, pentru a-L percepe pe Christos, aşa cum ar fi fost necesar inițiaților din epoca precreştină. În definitiv, Christos rămăsese pe Pământ, unit în mod profund cu trupul astral al Pământului. Un observator clarvăzător, care ar fi putut observa evenimentele de pe o altă stea, ar fi văzut marea metamorfoză ce s-a produs prin Misteriul de pe Golgotha. Pentru a dobândi cunoaştere în timpurile străvechi, totul trebuia învățat şi înțeles în misterii, ceea ce astăzi se întâmplă în mod complet diferit, precum ne dovedesc viața Sfântului Augustin şi a lui Toma d'Aquino. Înainte ca ei să trăiască, ar fi fost inutil să vorbim despre ierarhiile spirituale, întrucât nimeni, în afara inițiaților, nu era capabil să le perceapă. Putem atribui această incapacitate de a privi în lumile spirituale faptului că misteriile au încetat să existe cu şase sute de ani înainte de Christos, iar inițierile nu au mai avut loc. În locul misteriilor veritabile au apărut şcolile de filosofie, iar în locul inițierii, filosofia, însă nu ca sistem abstract, aşa cum apare astăzi. Din contră, ea era, în mod special la început, într-o măsură mai mare sau mai mică, ca o reminiscență a misteriilor. Aristotel este ultimul de la care ne-a rămas o asemenea filosofie, deşi ecoul misteriilor era deja redus spre minimum în scrierile sale. După el s-a mers atât de departe, încât a fost uitat complet faptul că fiecare filosofie provine din înțelepciunea misteriilor. Ceea ce a apărut mai târziu este doar o infiltrare de concepte abstracte, ceva precum un acoperiş de paie.
Primul pas spre progres îl reprezintă Misteriul de pe Golgotha. Până atunci, capacitățile omeneşti, precum puterea de judecată, erau slab dezvoltate. Omul nu putea să avanseze, întrucât înțelegerea sa era conectată cu organele de percepție. Astfel, era nevoie să vină o perioadă în care înțelegerea să se poată dezvolta în mod independent. Ceea ce se întâmplase pe Golgotha nu putea fi cuprins cu înțelegerea acelor timpuri. Însă, atunci când Christos a părăsit lumea fizică, s-au format nenumărate copii ale corpurilor lui eteric şi astral, prevăzute să se întrețeasă corporalităților suprasensibile ale acelor oameni, care erau destinați să propovăduiască creştinismul. Unul dintre ei a fost Sf. Augustin, care, la coborârea în existența fizică, spre o nouă încarnare, dorea să îşi plăsmuiască un nou corp eteric. Tocmai în acest corp eteric a primit întrețesută una din replicile corpului eteric al lui Christos. Astfel a devenit posibil pentru Sf. Augustin să găsească în el însuşi izvoarele învățăturilor sale despre forma reală a misticii creştine. Dar întrucât primise numai corpul eteric al lui Christos, Eul său era supus erorilor, astfel devenind posibil să fie condus de propriile pasiuni. În acest mod, Sf. Augustin şi-a dezvoltat Eul, însă a comis şi erori şi a trecut prin toate stadiile îndoielii în privința învățăturii christice. În el exista un fel de materialism puternic, întrucât în acele timpuri exista deja eroarea de a dori să se materializeze totul. Doar cel care se eliberează de această tendință va înțelege fenomenele spirituale. Atunci când Sf. Augustin a regăsit în sfârşit creştinismul în cuvintele lui Ioan şi Pavel, corpul eteric al lui Christos a început să acționeze în el. Sf. Augustin vorbeşte de fapt nu din corpul fizic, ci din cel eteric, fenomen identic cu ceea ce el numeşte „soma”. Despre corpul astral vorbeşte ca despre „simț”, iar despre Eu spune că se poate manifesta în el prin purificare. Transformarea corpului astral este la Sf. Augustin „dobândirea adevărului”, iar pe cea a corpului eteric o numeşte „a se bucura şi a savura lucrurile spirituale”. Prin „viziune” numeşte cel mai înalt grad de spiritualizare. Scrierile Sf. Augustin reprezintă o bună pregătire pentru noi, întrucât prezintă evoluția profundă a misticului. Momentul în care pătrunde în lumile spirituale poate fi recunoscut foarte clar. Sf. Augustin este cel mai bun interpret al Epistolelor lui Pavel.
Să luăm acum în considerare un alt reprezentant important al creştinismului: Toma d'Aquino. În comparație cu Sf. Augustin, putem observa că el nu a fost prins de erorile din cazul Sf. Augustin şi că, nici măcar în anii copilăriei, nu a cunoscut îndoiala sau lipsa de credință, întrucât judecata şi convingerea îşi au originea în corpul astral, iar el îl primise întrețesut cu trupul său astral pe cel al lui Christos. Implantarea oricărui principiu în corpul omenesc poate avea loc, numai atunci când un eveniment exterior schimbă cursul natural al lucrurilor. Atunci când Toma era copil, a fulgerat în apropierea sa şi sora mai mică a murit. Acest eveniment aparent fizic l-a adus în starea de a-l primi în corpul său astral pe cel al lui Christos.
Tomismul coincide cu perioada în care a început să se formeze înțelegerea omenească, aşa cum o cunoaştem. Cel mai important impuls în acest sens a venit din partea arabismului, o adevărată ştiință intelectuală, spre deosebire de vechii învățați care aveau cunoaştere prin faptul că puteau privi direct în lumile superioare. Pentru pregătirea noii filosofii, Aristotel era potrivit, întrucât el preferase natura intelectuală, în defavoarea înțelepciunii misteriilor. Cea din urmă a dispărut complet, odată cu arabismul, care nu era decât o pură speculație intelectuală. Aceasta poate culmina cu panteismul în conceptele raționale, însă nu poate ajunge mai departe de ideea unui tot unitar. Toma a adoptat ştiința intelectuală accesibilă lui, însă a lăsat-o neschimbată, făcând, în schimb, apel la dialectică, pentru a o înțelege. Noul Testament conține tot ceea ce cunoaşterea poate revela, deci Toma a fost nevoit să adauge explicațiilor doar o ştiință fin şlefuită. Scolastica, mult prea puțin apreciată astăzi, a făcut această ştiință intelectuală posibilă, tocmai prin faptul că, prin dialectica progresivă, s-a ajuns până la nivelul gândurilor divine. Scolastica provine din termenul grecesc „scole”, ceea ce semnifică „atenție”, însă este în mod eronat tradus „scuola”, deci şcoală. Sistemul scolastic este cea mai perfectă țesătură de logică. In această manieră vedem cum Toma gândeşte în mod nou ideile divine de dinaintea Creației, fără erori şi iluzii, aşa ar fi putut să fie gândite numai în chilia monahală, foarte departe de agitația lumii. Omul se precipită să înțeleagă, să adopte o idee şi să o simplifice. Insă divinitatea nu este atât de simplă! Odată cu Toma d'Aquino, gândurile umane se înalță*. El nu este mai puțin mistic decât scolastic. De fapt, el avea capacitatea de a crea asemenea descrieri, precum cele ale lui Dionisie Areopagitul, deoarece vedea Ierarhiile Spirituale, iar în lungile sale meditații nocturne din fața altarului putea rezolva cele mai dificile probleme. Astfel, regăsim în el îmbinarea, la fel de strălucitoare precum un diamant, dintre un mistic şi un gânditor care nu a fost influențat de percepțiile senzoriale*
*Aici a fost notat deosebit de fugitiv şi inexact.
După el [Aristotel] nu s-au mai adăugat termeni noi. Chiar şi termenul de „evoluție” îl regăsim la Aristotel, poate chiar mai bine descris. Am menționat deja anterior faptul că Noul Testament conține totul, în mod special germenele misticismului şi am văzut cum acest germene a ajuns la maturitate şi cum o infinitate de comori s-au descoperit prin Evanghelii. În prezent avem teosofia, mai târziu însă vor apărea şi alte curente spirituale, prin care noi comori vor fi revelate din Evanghelii. În Apocalipsa lui Ioan se încheie viitorul Pământului.
Astăzi am încercat să vă arăt cum eliberarea intelectului a fost primul stadiu al creştinismului. Acesta e doar o frunză pe puternica plantă a creştinismului, însă altele îi vor creşte, una după alta. Floarea va fi frumusețea completă a Pământului, reînnoit prin creştinism, iar fructul va fi noua lume, pentru care Pământul de astăzi este etapa pregătitoare. Christos se lasă găsit de cei care îl caută, precum a mărturisit, mărturiseşte şi va mărturisi până la sfârşit.
