Unul dintre cele mai inspirate spirite ale timpurilor moderne, Goethe, a ştiut să descrie într-un mod emoţionant forţa şi puterea sunetelor specifice Paştilor, cele ale clopotelor de Paşti. Goethe îl ilustrează pe reprezentantul străduinţei omenirii, pe Faust, care ajunge la limita existenţei pământeşti şi ne arată cum sunetele clopotelor de Paşti, similare cu lumina sărbătorii pascale, pot, chiar şi în inima acestui căutător al morţii, să învingă gândurile sale cu privire la moarte, impulsul morţii.
Goethe ne pune în lumină impulsul interior al sunetelor de Paşti, impuls care a parcurs întreaga evoluţie a omenirii. Iar într-un viitor nu foarte îndepărtat, când omul, printr-o aprofundare spirituală înnoită, va înţelege că sărbătorile au rolul de a ne conecta sufletele la tot ceea ce vieţuieşte şi ţese în univers, va simţi într-un mod nou cum sufletul se extinde în aceste zile de început de primăvară, pentru a înţelege felul în care izvoarele vieţii spirituale ne pot elibera de lumea materială, de limitele existenţei ce este legată de materie.
În special în perioada Paştilor va învăţa sufletul omenesc în modul cel mai puternic să simtă credinţa de nezdruncinat care este revărsată în el, fapt ce arată că în interiorul oamenilor locuieşte un izvor al existenţei eterne, divine, care ne eliberează de toate limitările şi ne permite să devenim una cu sursa existenţei universale, fără a ne pierde pe noi înşine. Putem găsi o nouă viaţă în această sursă, în fiecare moment, cu condiţia de a ajunge la cunoaşterea ei prin iluminare. Ceea ce constituie esenţa adevărată a Paştilor nu este nimic altceva decât un simbol exterior al celui mai profund eveniment trăit de omenire, al misteriului creştin. Şi astfel simţim la sărbătoarea pascală din prezent ca şi când în festivităţile şi manifestările exterioare ar fi prezent un simbol pentru adevărurile pe care omenirea le putea doar descoperi la începutul evoluţiei sale pe Pământ, cât şi pentru cunoaşterea care le era accesibilă doar prin profunzimile misteriilor sacre. Acolo unde oamenii au sărbătorit ceea ce numim Paşti – şi a fost sărbătorit în sens larg de vechile popoare – vedem cum acestea au înflorit din Misteriile sacre. Şi peste tot au evocat ideea şi convingerea că viaţa care este trăită în spirit poate învinge moartea. Indiferent în ce mod a devenit sufletul uman convins de acest adevăr, substanţa convingerii era proclamată, în timpurile străvechi, din profunzimile misteriilor sfinte.
Însă progresul evoluţiei umane constă tocmai în faptul că ceea ce în centrele sacre era considerat secret, ca şi înţelepciunea acestora sunt în prezent din ce în ce mai mult accesibile tuturor oamenilor, devenind astfel un bun comun al omenirii. De aceea festivităţile de astăzi şi de mâine sunt dedicate observării şi prezentării modului în care această idee, convingere, acest sentiment, a câştigat în cursul evoluţiei omeneşti din ce în ce mai mult teren, extinzându-se de la câţiva cunoscători în timpurile străvechi, la cercuri largi de oameni. Astăzi dorim să privim trecutul pentru ca mâine să prezentăm sentimentele pe care le au oamenii prezentului în privinţa Paştilor.
Trebuie totuşi, întrucât Sărbătoarea de Paşte reprezintă celebrarea învierii spiritului omenirii, să dăm dovadă de seriozitate în observaţiile noastre interioare, pentru a putea pătrunde o asemenea înţelepciune, care, într-un anumit mod, ne poate conduce pe cele mai înalte culmi ale observării spiritual ştiinţifice.
Sărbătorile noastre pascale creştine sunt numai una dintre multele forme ale omenirii de a celebra Paştele, iar ceea ce înţelepţii au afirmat despre depăşirea morţii prin viaţă provine din cele mai puternice şi mai profunde convingeri, din cele mai adânci fundamente ale înţelepciunii, ale căror conţinuturi au fost încifrate în simbolurile sărbătorilor pascale, la care vom găsi peste tot elemente care să trezească în noi o înţelegere a Paştilor, a celebrării învierii spiritului. O legendă orientală frumoasă şi profundă ne povesteşte următoarele:
Marele învăţător al Orientului, Shakyamuni, Buddha, a făcut fericite ţinuturile orientale cu înţelepciunea sa, care era preluată din izvoarele primordiale ale existenţei spirituale, iluminând astfel inimile omenirii cu profundă fericire. Shakyamuni a păstrat pentru oameni, până în perioadele ulterioare, înţelepciunea străveche a lumilor divin-spirituale, care reprezenta binecuvântare pentru inimile umane, în timpurile în care omul era încă capabil de a vedea în lumile spirituale. Buddha a avut un discipol important, Kashyapa, care i-a putut cuprinde înţelepciunea, în timp ce discipolii ceilalţi erau mai mult sau mai puţin capabili să o înţeleagă. Kashyapa a fost unul dintre cei mai mari iniţiaţi ai învăţăturii lui Buddha şi cel mai important succesor al său. Legenda ne spune: Când Kashyapa a ajuns pe pragul morţii şi când, datorită maturităţii sale, era pregătit să intre în Nirvana, a mers pe un munte stâncos şi s-a adăpostit într-o peşteră. Acolo a rămas trupul său după moarte, fără a întră în stare de putrefacţie. Doar iniţiaţii cunoşteau acest mister şi locul în care se afla trupul marelui iniţiat, al lui Kashyapa. Buddha prezisese venirea marelui său urmaş, al lui Maitreya-Buddha, ce urma să devină noul învăţător şi conducător al omenirii şi care, când va fi atins zenitul a ceea ce va fi avut de împlinit în existenţa pământească, va căuta peştera iluminatului Kashyapa, îi va atinge cu mâna dreaptă trupul neputrezit şi din Ceruri va coborî un foc minunat, în care trupul neputrezit al marelui iluminat, al lui Kashyapa, se va înălţa de la o existenţă pământească la una spirituală.
Acestea ne sunt relatate de marea legendă a Orientului, probabil într-o oarecare măsură de neînţeles pentru Occident. Şi ea menţionează o înviere, o transcendere a existenţei pământeşti, o depăşire a morţii, care este de aşa manieră condusă, încât forţele de distrugere ale Pământului nu pot acţiona asupra cadavrului iluminat, purificat al lui Kashyapa. Iar atunci când marele iniţiat vine şi îl atinge cu mâna, focul mirific îl ridică spre sferele cereşti.
Tocmai diferenţele dintre această legendă a Orientului şi ceea ce cunoaştem drept conţinuturi ale Paştelui creştin, occidental, ne oferă o posibilitate de a ajunge la o înţelegere profundă a sărbătorilor pascale. Există în această legendă o înţelepciune primordială, de care nu ne putem apropia decât treptat. Şi astfel ne putem întreba: De ce acolo Kashyapa, spre deosebire de Mântuitor – aşa cum ne este revelat în Paştele creştin – nu poate fi învingător asupra morţii după trei zile? De ce aşteaptă cadavrul neputrezit al iniţiatului oriental un timp îndelungat, până când va fi condus spre înălţimile cereşti printr-un foc minunat?
Astăzi putem lăsa doar să rezoneze profunzimea care se află în asemenea fenomene. Numai treptat vom dobândi o idee despre înţelepciunea exprimată în asemenea legende profunde. Tocmai faţă de astfel de sărbători este necesar să păstrăm o distanţă modestă şi plină de respect şi să învăţăm, prin celebrarea sărbătorilor, a ne ridica gradual conştienţa la înălţimile înţelepciunii. Nu trebuie să dorim a cuprinde imediat înţelesul acestor legende cu intelectul nostru arid. Adevărata înţelegere va fi atinsă atunci când ne apropiem într-un asemenea mod de aceste adevăruri, încât să ne maturizăm întâi senzaţiile şi sentimentele, pentru ca mai apoi să ne apropiem de marile adevăruri, pe care să le cuprindem cu zel şi cu multă căldură.
Pentru omenirea actuală stau la orizontul spiritului două adevăruri, ca străluciri puternice, simboluri înrudite intim unul cu celălalt. Există două puncte de reper pentru cei aflaţi pe calea dezvoltării, pentru omenirea aflată în acest stadiu de dezvoltare, ce se străduieşte în domeniul spiritului.
Ca prim simbol apare rugul în flăcări al lui Moise, iar ca al doilea, focul ce ia naştere din fulgerul şi tunetul din Sinai şi prin care îi este revelat lui Moise mesajul: „Eu sunt Eu Sunt-ul”.
Cine este această fiinţă spirituală, care i s-a revelat atunci lui Moise, care îi vorbeşte în ambele apariţii?
Cel care pătrunde mesajul creştinismului în sens spiritual, înţelege şi cuvintele care îi vestesc lui Moise cine este fiinţa care apare întâi în rugul în flăcări, apoi pe Muntele Sinai, în fulger şi tunet şi care îi pune în faţa sufletului cele zece porunci. Scriitorul Evangheliei după Ioan însuşi ne spune că Moise a proorocit venirea lui Iisus Christos, iar Evanghelistul Ioan îl lasă expres să indice acele locuri din Biblie unde forţa din rugul în flăcări şi mai târziu din focul de pe Muntele Sinai se anunţă pe ea însăşi ca fiind Fiinţa ce mai târziu va fi numită Christos. Nici o altă divinitate în afara lui Christos nu poate fi prezentată prin cuvintele pe care El însuşi i le rosteşte lui Moise: „Eu sunt Eu Sunt-ul”.
Acel Dumnezeu, care apare mai târziu în trup omenesc şi care a confruntat omenirea cu Misteriul de pe Golgotha, domneşte invizibil după ce s-a anunţat el însuşi în elementul foc al naturii, în focul rugului în flăcări şi în cel al fulgerului de pe Sinai. Şi Vechiul şi Noul Testament pot fi înţelese numai când se cunoaşte faptul că Dumnezeul care s-a vestit lui Moise este Christos, cel care va umbla printre oameni. Astfel Dumnezeu, care trebuie să aducă salvarea omenirii, se anunţă într-un mod în care nicio fiinţă în formă umană nu ar fi capabilă. El apare în elementul foc al naturii, întrucât în acest element trăieşte Christos. Ceea ce reprezintă esenţa Sa divină se face cunoscută în multe forme. Aceeaşi fiinţă care domneşte de-a lungul întregii Antichităţi îşi face apariţia în mod vizibil prin Evenimentul din Palestina.
Să privim înapoi spre Vechiul Testament şi să ne întrebăm: Cui se închină cu adevărat vechiul popor evreu? Cine este Dumnezeul său? Membrii centrelor misteriale ebraice erau conştienţi că se închină lui Christos şi L-au recunoscut pe El în Cel ce rosteşte cuvintele „Spune poporului meu: Eu sunt Eu Sunt-ul”. Dar chiar şi atunci când nimic din toate acestea nu ar fi fost cunoscute, faptul că în ciclul nostru de evoluţie Dumnezeu se vesteşte prin foc, ar fi, pentru o persoană capabilă să pătrundă misterele profunde ale naturii, o dovadă suficientă spre a recunoaşte că zeitatea care se anunţă prin rugul în flăcări este identică cu cea de pe Muntele Sinai şi cu cea care a venit din înălţimile spirituale pentru a împlini Misteriul de pe Golgotha prin coborârea în trup omenesc. Există o corelaţie plină de mister între focul care este aprins de elementele naturii şi cel care pulsează ca temperatură în sângele nostru. Am scos în evidenţă deseori, în ştiinţa spiritului, că omul este un microcosmos, care se juxtapune marelui Univers, Macrocosmosului. De aceea, atunci când percepem lucrurile în modul potrivit, procesele interioare ale fiinţei umane trebuie să corespundă proceselor exterioare ale universului. Fiecărui proces interior trebuie să îi putem găsi corespondentul exterior. Dacă vrem să înţelegem sensul acestor afirmaţii trebuie să pătrundem în profunzimile ştiinţei spiritului. Aici atingem marginea unui mister foarte adânc, al unui mare adevăr, care ne răspunde la întrebarea: Ce anume din lumea exterioară corespunde originii gândirii umane în noi?
Omul este singura fiinţă cu adevărat gânditoare de pe Pământ. Prin gândirea sa, el experimentează o lume care îl conduce dincolo de Pământ. În forma în care se aprind în sufletul uman, gândurile nu mai sunt trăite de nici o altă fiinţă pământească. Ce ia naştere, ce are loc în noi, când cel mai simplu sau mai minunat gând se iveşte în noi? Atunci când lăsăm gândurile să treacă prin sufletul nostru acţionează în noi simultan corpul astral şi Eul. Sângele este expresia exterioară a Eului nostru, iar sistemul nostru nervos, mai exact ceea ce numim viaţă în sistemul nostru nervos, expresia corpului nostru astral. Gândurile noastre nu ar apărea niciodată în sufletele noastre dacă nu ar exista o conlucrare a Eului şi corpului astral, dând astfel naştere unei funcţionări interdependente între sânge şi sistemul nostru nervos. Ştiinţa din viitor a umanităţii va fi cândva uimită de teoria ştiinţifică actuală, conform căreia gândurile îşi au originea exclusiv în sistemul nostru nervos. Această credinţă este eronată, deoarece procesul responsabil de apariţia gândurilor trebuie văzut ca o interacţiune dinamică între sânge şi sistemul nervos.
Când sângele, focul nostru interior, şi sistemul nervos, aerul nostru interior, conlucrează astfel, se aprind gândurile în noi. Şi naşterea gândului în interiorul sufletului corespunde tunetului în Cosmos. Când fulgerul se aprinde în atmosferă, iar focul şi aerul interacţionează generând tunetul, are loc în lumea exterioară acelaşi fenomen care corespunde procesului producerii de focul sângelui şi activitatea sistemului nostru nervos a tunetului interior, ce îşi găseşte apoi ecoul în gând, deşi uşor, liniştit şi imperceptibil. Fulgerul ce apare în nori reprezintă pentru noi căldura sângelui, iar aerul, cu toate elementele pe care le conţine în univers, corespunde cu tot ceea ce trece prin sistemul nostru nervos. Şi precum fulgerul în interacţiune cu elementele produce tunetul, interacţiunea dintre sânge şi nervi produce gândurile ce trec prin sufletul nostru. Dacă ne uităm afară, în lume, vedem fulgerul aprinzându-se în formaţiunile aerului şi auzim tunetul care se descarcă. Şi apoi privim în sufletul nostru şi simţim căldura interioară, ce pulsează în sânge şi viaţa, care străbate sistemul nostru nervos. Apoi percepem gândurile, care trec prin noi, şi ne spunem: ambele fenomene, cel exterior şi cel interior, sunt identice.
Aceste procese sunt reale şi adevărate! Deşi noi gândim în interiorul nostru, tunetul ce se descarcă în cer nu este doar un fenomen exterior, material. O astfel de credinţă ar fi valabilă numai pentru mitologia materialistă. Însă cel care vede existenţa materială ca pe o ţesere şi radiere continuă a fiinţelor spirituale, va privi spre cer, va observa fulgerul, va auzi tunetul descărcându-se şi aceste fenomene vor fi pentru el un indiciu real al gândirii lui Dumnezeu în elementul foc, a intenţiei Sale de a ni se revela astfel. Acesta este Dumnezeul invizibil, care ţese şi radiază în Univers, care îşi are căldura în fulger, nervii în aer şi gândurile în descărcarea fulgerului. El i-a vorbit lui Moise în rugul în flăcări şi pe Muntele Sinai, în focul fulgerului.
Aceleaşi elemente care se găsesc în Macrocosmos drept foc şi aer îşi au oglindirea în om, în microcosmos, ca sânge şi nervi, iar fulgerul şi tunetul din Macrocosmos sunt în oameni reprezentate de gânduri. Şi Dumnezeul văzut şi auzit de Moise în rugul arzând şi în focul fulgerului de pe Muntele Sinai a apărut drept Christos în sângele, în trupul omenesc al lui Iisus din Nazareth. Prin aceea că El gândeşte ca un om în corp omenesc, influenţa Lui ca mare model pentru evoluţia omenirii se extinde pe o perioadă foarte îndepărtată în viitor.
Astfel se întâlnesc cei doi poli ai evoluţiei omenirii: Dumnezeul macrocosmic de pe Sinai, care se vesteşte în tunet şi focul fulgerului, şi acelaşi Dumnezeu macrocosmic, încarnat în fiinţa omenească din Palestina.
Misteriile sublime ale omenirii sunt derivate din cea mai profundă înţelepciune. Ele nu sunt legende inventate, ci adevăruri adânci. Însă avem nevoie de toate mijloacele ştiinţei spiritului pentru a dezvălui misterele care sunt ţesute în jurul acestui adevăr. Ce fel de impuls a primit omenirea prin marele său model, prin fiinţa care a coborât pe Pământ şi s-a unit cu imaginile microcosmice, ale elementelor naturii, ce sunt prezente în trupul omenesc, prin Fiinţa lui Christos?
Să privim încă o dată profeţiile popoarelor străvechi. Toate, până la cele din trecutul foarte îndepărtat al epocii atlanteene, au ştiut cu siguranţă cum va arăta evoluţia omenirii. Peste tot, în toate centrele de misterii, a fost proclamat ceea ce susţine astăzi ştiinţa spiritului: Omul este alcătuit din patru corporalităţi: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul, însă el se poate înălţa pe niveluri superioare ale existenţei sale, atunci când, prin acţiunea Eului său, transformă corpul astral în Sine Spirituală sau Manas, pe cel eteric în Spiritul Vieţii sau Buddhi, iar pe cel fizic îl spiritualizează în Omul Spirit sau Atman. Toate mădularele acestui corp fizic trebuie spiritualizate treptat în viaţa noastră pe Pământ, astfel încât, tot ceea ce a făcut ca omul să fie ceea ce este, să fie profund spiritualizat prin emanaţia respiraţiei divine. Şi pentru că spiritualizarea corpului fizic începe cu cea a respiraţiei, trupul fizic transformat, spiritualizat este numit Atma sau Atman, de la care provine cuvântul german Atem (ce semnifică respiraţie – n.tr.). Profeţiile Vechiului Testament ne spun că omul, la începutul existenţei sale pe Pământ, a primit respiraţia vieţii, şi toate curentele de înţelepciune au perceput în respiraţia vieţii ceea ce omul trebuie să spiritualizeze treptat. El l-au văzut de asemenea pe Atman ca pe o îndumnezeire a respiraţiei, ca pe idealul măreţ, spre care omul trebuie să tindă, astfel încât să fie impregnat cu respiraţia spirituală a aerului.
Însă trebuie spiritualizat în om mai mult de atât. Atunci când întregul corp fizic este spiritualizat, nu numai respiraţia, şi ceea ce este înnoit prin respiraţie, sângele, imaginea Eului, devine spiritualizat. Sângele trebuie impregnat cu un impuls puternic spre spiritual. Creştinismul le-a adăugat la vechile misterii pe cele ale sângelui, ale focului ce este închis în om. Vechile misterii afirmă că omul a coborât pe Pământ, în forma sa pământească actuală, din înălţimile spirituale. El şi-a pierdut esenţa spirituală şi s-a înfăşurat într-o corporalitate, însă trebuie să se întoarcă la spiritualitate, să se lepede de învelişul fizic şi să se înalţe spre o existenţă spirituală.
Atâta vreme cât Eul uman, ce îşi are expresia exterioară în sânge, nu ar fi fost atins de un impuls ce se găseşte pe Pământ, religiile nu ar fi putut predica aşa-numita forţă proprie de salvare a Eului uman. Astfel ne este descris modul în care marile fiinţe spirituale, marile avatare, coboară pe Pământ şi, la răstimpuri, când omenirea are nevoie de ajutor, se încarnează în trupuri omeneşti. Acestea sunt fiinţe care nu au o necesitate pentru propria evoluţie în a se întrupa, întrucât ele şi-au încheiat dezvoltarea umană într-un ciclu anterior al lumii. Ele vin doar pentru a oferi ajutor oamenilor. Spre exemplu, când omenirea are nevoie de ajutor, coboară din timp în timp într-o existenţă pământească marele zeu Vishnu. Krishna, una dintre încarnările lui Vishnu, vorbeşte despre el însuşi, explicând în mod clar care este esenţa unui avatar. În poemul divin Bhagavad Gita, explică el însuşi ce este. Acolo avem cuvintele minunate, pe care Krishna, în care trăieşte Vishnu ca avatar, le rosteşte despre el: „Eu sunt spiritul creaţiei, începutul, mijlocul şi sfârşitul ei; Eu sunt între stele Soarele, între elemente, focul, între ape, marele ocean, între şerpi, şarpele etern. Eu sunt fundamentul lumilor.”
Nu se poate proclama mai frumos, mai minunat decât în aceste cuvinte, atotputernica divinitate. Zeitatea pe care Moise o vede în elementul foc nu ţese şi radiază numai lumea macrocosmică, ci poate fi găsită şi în interiorul fiinţei umane. De aceea Fiinţa Krishna trăieşte în tot ceea ce este omenesc, ca mare ideal, spre care omul se străduieşte să evolueze. Şi atunci când, precum a încercat înţelepciunea străveche, respiraţia umană va putea fi spiritualizată prin impusul pe care îl preluăm din Misteriul de pe Golgotha, vom dobândi principiul mântuirii cu ajutorul a ceea ce vieţuieşte în noi. Toate avatarele au salvat omenirea prin forţe pe care le-au emanat din înălţimile spirituale spre Pământ. Însă Avatarul Christos a mântuit-o prin ceea ce El însuşi a extras din forţele omenirii şi ne-a arătat cum puterile mântuirii, ale biruirii materiei prin spirit pot fi găsite în noi înşine.
Chiar şi un iluminat precum Kashyapa, în pofida spiritualizării respiraţiei sale şi a neputrezirii corpului său, nu putea avea parte încă de o mântuire completă. Corpul neputrezit a trebuit să rămână în peştera secretă, până când va fi fost ridicat de Maitreya-Buddha. Numai atunci când trupul fizic a fost atât de spiritualizat de către Eu, încât Impulsul lui Christos să poată curge prin el, nu mai este nevoie de minunatul foc cosmic pentru a atinge mântuirea, ci de cel ce curge sinuos în interiorul propriu al omului. De aceea putem să folosim lumina ce radiază prin Misteriul de pe Golgotha pentru a ilumina o asemenea legendă profundă precum cea despre Kashyapa.
La început lumea este pentru noi sumbră şi plină de enigme, pe care o putem compara cu o cameră întunecoasă, în care se află multe obiecte splendide, ce nu ne sunt vizibile imediat ce pătrundem acolo. Când însă aprindem o lumină, ne apare întreaga minunăţie a obiectelor din cameră şi tot ceea ce ele reprezintă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru omul care se străduieşte spre înţelepciune. El se străduieşte la început în întuneric. Se uită în lume, spre trecut şi viitor, şi nu poate vedea la început decât întuneric. Insă atunci când lumina ce vine de pe Golgotha este aprinsă, totul, până în cel mai îndepărtat trecut şi viitor, este iluminat, întrucât tot ceea ce este material a luat naştere din spirit, ce va învia din nou din materie. A exprima această certitudine este sensul celebrării de astăzi a sărbătorii Paştilor o sărbătoare ce se află în relaţie cu evenimentele lumii. Omenirea trebuie să realizeze ce poate dobândi prin ştiinţa spiritului: dacă sufletul uman, prin dobândirea cunoaşterii asupra misteriilor existenţei, poate atinge un sentiment viu pentru misteriile Universului la ocazii simbolice precum Paştele, va simţi şi ceva din ceea ce înseamnă să trăieşti nu numai în propria existenţă limitată, ci împreună cu tot ceea ce străluceşte în stele, ce luminează în Soare, ce vieţuieşte în Univers. Sufletul se va simţi extinzându-se în Univers. El va deveni din ce în ce mai spiritual prin vieţuirea sa în Univers.
Clopotele spirituale de Paşti îşi găsesc ecourile în inimile noastre, simbolizând faptul că trebuie să trecem de la o viaţă omenească la una universală prin înviere. Iar atunci când le auzim, ne vom pierde toate îndoielile cu privire la lumea spirituală şi vom fi siguri că moartea în cadrul materiei nu ne poate afecta. Atunci când înţelegem aceste clopote spirituale de Paşti, ne vom întoarce la o viaţă în spirit.
