Conferințele din acest ciclu ne vor conduce nu numai în spațiul fizic, ci și în lumile spirituale de unde își are izvorul acest spațiu. Dar conferințele de acest fel au ca țel mai ales dezvăluirea faptului că în fond întreaga cunoaștere, știința în totalitatea ei urmăresc să dezlege marea taină, cea mai mare dintre toate, taina ființei omenești. Într-adevăr, pentru a înțelege ce este omul trebuie să ne întoarcem mult în trecut. Cei care vor să urmărească aceste conferințe trebuie deci să aibă deja unele cunoștințe spirituale de bază. Pe lângă aceasta, pentru a le putea urmări este nevoie de un avânt sufletesc deosebit, deși noi facem tot posibilul pentru ca subiectul prezentat să fie cât mai ușor de înțeles.
Prin faptul că vorbim despre ceea ce numim „Ierarhie spirituală”, sufletul nostru își înalță privirile spre entități care își desfășoară existența mai presus de cea a lumii noastre pământene. Ochii noștri materiali nu pot vedea decât făpturile celor patru regnuri naturale: mineral, vegetal, animal și uman. Dincolo de regnul uman începe lumea ființelor invizibile și pe măsură ce dobândește cunoașterea celor aflate mai presus de simțuri omul poate înainta spre acele entități care, în lumea nevăzută, constituie continuarea celor patru regnuri.
În evoluția omenirii cunoștințele și căutările care duc spre aceste domenii nu s-au ivit pentru prima dată în epoca noastră. A existat întotdeauna ceva ce s-ar putea numi înțelepciune primordială. Omul o poate aprofunda, poate ajunge să cunoască conținutul acestei înțelepciuni, căci ideile, conceptele pe care le poate dobândi cu privire la acest subiect, cele întrezărite prin imaginație, inspirație și intuiție datorită clarviziunii la care poate ajunge, pe toate acestea de fapt omul doar le retrăiește; ele au fost mai dinainte concepute, cunoscute de entitățile care se află mai presus de el. Să ni se îngăduie să folosim o comparație curentă: să ne gândim că un ceasornicar are mai întâi ideea, conceptul ceasului pe care îl va fabrica. Ceasul va fi făcut după această idee, care a trebuit să preceadă în mod necesar realizarea sa. Dar după aceea cineva ar putea să-l demonteze, să-l cerceteze și să regăsească astfel gândirea din care a lual naștere acesta, să regândească, am putea spune, ideea ceasornicarului.
Doar în acest fel poate să reacționeze omul, la gradul său actual de dezvoltare, în fața înțelepciunii primordiale și a entităților spirituale situate mai presus de el. Aceste entități au avut la început imaginația, inspirația, intuiția, ideile și gândurile pe baza cărora este alcătuit universul care ne înconjoară astăzi. Iar omul regăsește aceste idei, aceste gânduri în universul actual; când se înalță până la o viziune clarvăzătoare, el regăsește și imaginația, inspirația și intuiția care îi permit să pătrundă în lumea entităților spirituale.
Putem deci să spunem că înțelepciunea despre care vom vorbi exista de mai înainte în universul nostru; ea constituie planul acestui univers. Până unde trebuie să ne întoarcem în timp pentru a regăsi această înțelepciune originară, rămânând totuși în limitele realității? Ne putem gândi la o epocă istorică anume în timpul căreia predica unul sau altul dintre marii Învățători ai omenirii? Desigur avem mult de învățat adâncindu-ne în anumite epoci istorice și devenind astfel discipolii marilor Maeștri. Dar pentru a ajunge până la înțelepciunea primordială, în forma sa cea mai înaltă, mai adevărată, trebuie să ne întoarcem în timp până în epoca când nu era încă un Pământ care să poată fi văzut, nu exista un Univers material, căci lumea a apărut chiar din această înțelepciune. Și totuși această înțelepciune pe seama căreia ființele sprituale au dat formă universului nostru a ajuns mai apoi la îndemâna omului. Acesta a putut, în propria sa gândire, să vadă, să perceapă gândurile pe seama cărora Dumnezeu a zidit lumea. Apoi această înțelepciune originară, această înțelepciune a Creatorilor universului a îmbrăcat succesiv mai multe forme; ea s-a dezvăluit în sfârșit, după marea eră atlantă, celor care au călăuzit prima dintre epocile civilizației de după Atlanlida, Rishilor, marii Învățători ai Indiei străvechi.
Această înțelepciune originară le-a parvenit sfinților Rishi într-o formă pe care omul de astăzi nu și-o poate decât cu greu reprezenta. Capacitatea de gândire, de simțire a omului s-a modificat profund față de cea din timpurile cănd marii Maeștri hinduși instruiau omenirea. Iar dacă în zilele noastre nu am face altceva decât să repetăm ceea ce spuneau Rishii, cei mai mulți dintre oameni nu ar vedea în aceasta decăt vorbe în vânt. Deoarece este nevoie de altfel de receptivitate decât cea a omului de astăzi pentru a înțelege cu adevărat cunoștințele care au fost comunicate atunci omenirii de după Atlantida. În cărțile care s-au mai păstrat, chiar în cele mai bune, cele mai frumoase, nu găsim decât un palid ecou al înțelepciunii originare. Sub unele aspecte nu este decât o cunoaștere voalată, împuținată. Și oricât de mărețe, de sublime sunt Vedele, oricât de frumoase imnurile lui Zoroastru, oricât de mare strălucirea anticei înțelepciuni egiptene, toate acestea ‒ pe care nu le putem îndeajuns admira ‒ nu ne mai aduc totuși decât o oglindire ștearsă a marilor învățăminte ale lui Zoroastru* și Hermes și chiar a minunatelor cunoștințe răspândite odinioară de sfinții Rishi.
* Numele dat de greci magului persan Zarathustra (n.red.).
Această înțelepciune sublimă a fost totuși păstrată pentru oameni; ea a fost întotdeauna cunoscută în anumite cercuri, desigur foarte restrânse, care au fost păzitoarele a ceea ce numim Mistere sacre. Înțelepciunea primordială s-a păstrat până în zilele noastre prin aceste centre ale Misterelor din India, Persia, Egipt, Caldeea, în Misterele creștine. Până foarte de curând o puteai găsi, în formă vie, nu în cărți, ci numai în interiorul acestor cercuri închise. Seria aceasta de conferințe va explica motivele pentru care în epoca noastră ceea ce a rămas viu și s-a păstrat astfel în aceste cercuri restrânse trebuie să se răspândească pe scară largă în rândul oamenilor. Căci această înțelepciune a sfinților Rishi n-a secat niciodată; la începutul vremurilor noastre s-ar putea spune că s-a adăpat din izvorul care redă tinerețea. După ce i-a inspirat pe Rishi, pe Zoroastru și pe discipolii săi, pe magii caldeeni și egipteni, după ce a pătruns până în adâncuri în învățătura lui Moise, ea a țâșnit iarăși, ca un impuls cu totul nou, prin venirea lui Christos pe Pământ. Dar atunci ea a devenit atât de profundă, de interiorizată, încât nu s-a putut infiltra în omenire decât în etape. De când a început să se răspândească în lume revelația creștină, se vede cum înțelepciunea originară pătrunde în viața exterioară a omenirii treptat, progresiv, într-o formă încă elementară. Mesajele există; le găsim în Evanghelii și în alte scrieri creștine; ele conțin înțelepciunea sfinților Rishi, dar într-o formă înnoită și întinerită, ca și cum ar ieși din izvorul de apă vie.
Dar cum ar fi putut fi înțelese aceste mesaje chiar de la începuturile unei ere pe care creștinismul nu o purificase încă? Până acum nu a fost înțeleasă decât o mică parte din Evanghelii. Drumul spre o înțelegere mai deplină a lor se realizează doar pas cu pas; iar în unele privințe înțelesul lor devine chiar mai obscur. În zilele noastre Evangheliile sunt poate cărțile cele mai pecetluite. Vor putea fi din nou înțelese în viitor numai de acela care va sorbi noi puteri din înțelepciunea originară. Comorile revelației creștine, care nu sunt decât cele ale înțelepciunii orientale, dar născute din nou, înzestrate cu o forță nouă, s-au păstrat și ele în cercuri închise, care au fost urmate apoi de diferite asociații mistice, cum ar fi confreria Sfântului Graal și, în sfârșit, cea a rosicrucienilor. Aveau acces la aceste comori de adevăruri doar cei care se pregătiseră să le primească prin grele încercări. Și așa, multe veacuri de la începutul erei creștine toată această înțelepciune a Orientului și Occidentului a rămas aproape inaccesibilă celei mai mai părți a omenirii. Doar din când în când câte puțin din această înțelepciune se infiltra în lumea din afară; cea mai mare parte rămânea secretul noilor Mistere.
Dar a venit o vreme când a fost posibil să se vorbească de această înțelepciune primordială într-un limbaj care putea fi înțeles, care era accesibil unui număr mai mare de oameni. Cam de pe la ultima treime a secolului al XIX-lea s-a putut face aluzie într-o formă mai mult sau mai puțin voalată la aceste lucruri. Datorită unor evenimente care au avut loc în lumile spirituale, păzitorii misterelor au avut posibilitatea, ca să zicem așa, să lase să se strecoare înafară câte ceva din înțelepciunea originară.
Cunoașteți cu toții istoria mișcării teosofice. Știți că într-un fel gheața a fost ruptă la început prin revelarea unor adevăruri, într-un fel pe care nu este nevoie să-l descriu aici, prin ceea ce este cunoscut sub numele de versetele lui Dzyan. Aceste versete ale „Doctrinei secrete” cuprind de fapt o cunoaștere dintre cele mai profunde, o mare parte din ceea ce a trecut din învătătura sfinților Rishi în doctrinele orientale și apoi în Occident, după ce au fost întinerite prin creștinism. Nu este vorba numai de ce s-a păstrat în Orient din străvechea înțelepciune, ci și de ceea ce, venind din școlile secrete ale Occidentului, a strălucit în primele veacuri ale erei noastre, străbătând Evul Mediu. În mare parte conținutul acestor versete nu va putea fi înțeles în toată profunzimea sa decât putin câte puțin. Trebuie într-adevăr să ne dăm seama că acum nu există nici o posibilitate să descoperim prin capacitătile noastre obișnuite, exoterice, temelia acestei lumi de cunoștințe.
Spărgându-se astfel gheața, a venit vremea când putem vorbi de sursele ocultismului occidental, care de altfel nu este altceva decât ocultismul oriental, așa cum s-a perpetuat acesta, ținând seama de schimbările intervenite în viața spirituală și fizică. Se poate vorbi acum de sursele ocultismului viu, așa cum s-a păstrat, cu fidelitate, în Misterele rosicrucienilor. Nu există înțelepciune orientală care să nu fi pătruns în ocultismul occidental; în învățătura rosicrucienilor se regăsește tot ce au știut și au transmis marii înțelepți ai Orientului. Nimic, absolut nimic din ceea ce se poate ști din înțelepciunea orientală nu lipsește din cea occidentală. Singura deosebire este că înțelepciunea Occidentului trebuie să adune la un loc întreaga doctrină, toate căutările Orientului și, nelăsând să se piardă nimic, trebuie să arunce asupra lor lumina aprinsă în lume de impulsul lui Christos. Să nu creadă nimeni, când este vorba despre ocultismul occidental, care în anumite privințe provine de la acei Rishi ascunși ai Occidentului – pe care desigur ochii nu pot să-i vadă –, să nu zică nimeni că acestui ocultism îi lipsește vreo iotă din ocultismul oriental. Nu-i lipsește absolut nimic. Numai că trebuie ca toate acestea să renască prin impulsul dat de Christos. Toate marile cunoștințe privind lumile mai presus de cele omenești și existența necuprinsă de simțuri, așa cum au ieșit pentru prima oară din gura sfinților Rishi, trebuie să se regăsească astăzi în ceea ce se poate spune despre Ierarhii și despre proiectarea lor în plan fizic.
Așa cum geometria lui Euclid nu s-a schimbat, cu toate că astăzi este predată și învățată prin alte metode, înțelepciunea sfinților Rishi nu s-a modificat prin faptul că noi o predăm și o învățăm cu ajutorul facultăților pe care le-a deșteptat în noi impulsul lui Christos. Am putea deci să considerăm ca înțelepciune orientală o mare parte din ceea ce avem de spus despre lumile spirituale. Dar trebuie să evităm orice neînțelegere în această privință, și aceste neînțelegeri pot să apară foarte ușor.
De exemplu, cei care nu vor să se străduiască să înțeleagă ne pot spune: „Ieri mai vorbeați încă de adevărurile mari, sublime, ale învățăturii lui Buddha. Spuneați că el a revelat marile adevăruri privitoare la viață, la suferință, arătând că nașterea înseamnă suferință, despărțirea de cei dragi este suferință, faptul că nu primesti ceea ce dorești este suferință etc., și adăugați: priviți-i pe cei care, începând din era creștină, au primit cu adevărat impulsul lui Christos. Prin actul înțelegerii, conștientizării acestui impuls, adevărurile predicate de Buddha și-au pierdut din semnificație, căci într-un fel s-a găsit o cale de alinare a acestor suferințe. Buddha spune că nașterea duce la suferință, dar cel care îl înțelege pe Christos răspunde că noi împărtășim cu Christos viața în care intrăm prin naștere și că, prin aceasta, suferința se șterge. Tot așa, prin puterea mântuitoare a lui Christos nici boala nici moartea nu mai înseamnă suferință. Și totuși în Evanghelii regăsim aceleași expresii ca și în textele budiste. Și acolo se spune că boala înseamnă suferință, că viața este suferință și așa mai departe. Dacă toate aceste scrieri religioase cuprind aceleași lucruri, înseamnă că nu s-a înregistrat nici un progres de la o religie la alta, toate religiile au aceeași valoare. Dar s-a vorbit de un progres, ne-ați explicat că datorită creștinismului vechile învățături ale budismului nu mai sunt adevărate”.
Cel care vorbește așa se înșală amarnic. Este adevărat că s-au spus acestea, în afară de ultima frază, dar este important să înțelegem cu mare precizie cele ce se referă la un domeniu atât de subtil. Gândirea fanatică nu va reuși niciodată; pentru a înțelege în mod exact trebuie să fii obiectiv.
Cel care se inspiră din izvoarele înțelepciunii rosicruciene nu va spune niciodată că aceasta este în contradicție cu ceea ce cuprind scrierile budiste sau că este ceva fals în acestea. Toți cei care pornesc de la aceste izvoare împărtășesc convingerile lui Buddha și ale înțelepciunii orientale. Ceea ce i-a fost revelat lui Buddha prin iluminare asupra suferințelor vieții este absolut adevărat, până în cele mai mici amănunte. Nu se pune problema să se dea la o parte nimic din acestea. Totul rămâne adevărat. Și tocmai pentru că este adevărat că nașterea înseamnă suferință, că boala este suferință etc., asa cum a spus Buddha, impulsul lui Christos este pentru noi un remediu măreț și puternic. El ne alină suferința, căci este adevărat că aceasta există, cât timp un impuls puternic nu a eliberat lumea. De ce a intervenit Christos? Pentru că Buddha a spus adevărul.
Omenirea trebuia să coboare din înălțimile spirituale unde domnea în puritate înțelepciunea originară. Ea trebuia să se îndrepte spre independență în sânul existenței fizice și chiar prin acest fapt viața a devenit suferință și a apărut boala; de asemenea, a fost nevoie să fie încorporat în evoluție și marele remediu opus acestor rele inevitabile. Deci nu negăm realitatea când spunem așa: ceea ce s-a spus despre această realitate este adevărat, dar pe de altă parte ni s-a dat posibilitatea să facem așa încât lucrurile să se desfășoare în mod sănătos. În înălțimile existențiale unde trebuie să căutăm aceste fapte, în sferele Ierarhiilor spirituale, nu se spune că budismul se opune creștinismului sau creștinismul budismului. Acolo Christos îi întinde mâna lui Buddha și Buddha lui Christos. Dar cine nu vrea să recunoască dezvoltarea, progresul făcut de omenire, nu cunoaște în esența sa cel mai mare dintre faptele spirituale care au intervenit în evoluția Pământului, venirea lui Christos.
Deci nu trebuie respins nimic din înțelepciunea orientală care atât de multă vreme a transmis oamenilor înțelepciunea sfinților Rishi, înțelepciunea primordială. Dar, în decursul tuturur acestor perioade, înțelegerea acestei învățături a devenit din ce în ce mai grea pentru mulțimea celor care nu mai erau în stare să se ridice până la sursa sfintelor mistere. În vremurile de dinainte de scufundarea Atlantidei, înainte de Potop, cei mai mulți dintre oameni erau înzestrați cu o clarviziune cețoasă; când își cufundau privirile în spațiul ceresc vedeau cu totul altceva decât în vremurile de după Atlantida când, cei mai mulți dintre ei, pierzând vechea clarviziune, nu mai vedeau decât cu ochii fizici întinderea fizică a cerului. Înainte de catastrofa Atlantidei, ar fi fost absurd să vorbești despre corpurile cerești așa cum se face astăzi. Ochiul clarvăzător percepea în spațiu lumile spirituale. N-ar fi avut nici un sens, în acea epocă, să vorbești despre Mercur, Neptun sau Saturn așa cum ne sunt prezentați acum de astronomi. Aceștia nu pot decât să înregistreze ceea ce văd ochii fizici în întinderile cerului.
Lucrurile se petreceau altfel în vremurile Atlantidei, când omenirea era încă înzestrată cu clarviziune; ridicând ochii, oamenii nu vedeau aștrii luminoși, limitați fizic în spațiu. Ceea ce se vede astăzi prin telescop nu mai este decât aspectul exterior al elementului spiritual care era contemplat odinioară; acolo unde se află, de exemplu, Jupiter, acum vedem un glob fizic înconjurat de sateliții săi. Ce vedea odinioară atlantul clarvăzător? Ceea ce percepe ochiul nostru fizic era văzut tot atât de neclar cum vedem noi acum luminile prin ceața deasă a toamnei. Vedem în acest caz o licărire înconjurată de un fel de halou colorat. Tot așa, ochiul atlantului nu ar fi văzut pe Jupiter ca astru fizic, ci ar fi perceput ceea ce și astăzi este legat de Jupiter, cu toate că oamenii nu mai pot vedea aceasta: aura lui Jupiter, adică o grupare de entități spirituale. Acest astru nu este decât expresia, manifestarea entităților respective. Privirea spirituală a atlantului rătăcea în spațiul universal, unde nu vedea decât ceea ce se află mai presus de simțuri. Înainte de scufundarea Atlantidei, n-ar fi avut nici un sens să vorbești de aștrii fizici, ochiul fizic nu se deschisese încă ca acum. În spațiu ceea ce se putea vedea erau Ierarhiile spirituale.
Iată cum s-a făcut evoluția: să presupunem că am intra într-o ceață deasă; nu vedem clar luminile, totul este învăluit într-un halou estompat. Apoi negura se destramă și diferitele lumini pot fi văzute, una câte una; haloul dispare. Ne servim de acest element fizic pentru comparație, dar într-adevăr așa percepea odinioară privirea clarvăzătoare aura lui Jupiter, aura entităților spirituale care într-un anumit stadiu de evoluție aparțineau lui Jupiter. Apoi omenirea a obținut vederea fizică. Aura continua să existe, dar oamenii nu mai puteau să o vadă, în timp ce corpul astrului devenea din ce în ce mai clar pentru ei; elementul spiritual care ținea de acel corp a dispărut, în timp ce corpul în sine a devenit vizibil. Cât despre cunoașterea elementului spiritual care înconjoară aștrii, cunoștințele privitoare la entitățile care trăiesc acolo, acestea s-au păstrat în Misterele sacre. Despre acestea vorbesc toți sfinții Rishi. Într-o vreme când oamenii nu mai aveau decât percepții fizice, Rishii mai vorbeau încă despre atmosfera spirituală, despre locuitorii corpurilor cerești răspândiți în spațiu.
Vedeți deci cum stăteau pe atunci lucrurile: în centrele de inițiere se vobea despre entitățile spirituale care se află împrejurul aștrilor. Dar în afara acestora, ochiul fizic dezvoltându-se tot mai mult, nu se mai vorbea decât despre aștrii fizici. Când Rishi pronunțau cuvântul „Mercur” (de altfel ei nu-l numeau așa, dar spunem așa pentru a înțelege mai ușor lucrurile), înțelegeau prin aceasta globul fizic? Sigur că nu; chiar vechii greci, când se refereau la Mercur, nu înțelegeau prin aceasta planeta materială, ci într-adevăr ansamblul de ființe spirituale legate de ea. Discipolii Magiștrilor în templele cunoașterii evocau lumi spirituale, entități spirituale, atunci când pronunțau numele Mercur, Venus, Soare, Jupiter, Saturn. Era o întreagă serie de entități spirituale. În vremea noastră numele acestor globuri nu mai evocă decât elementul cel mai grosier. Esențialul lipsește. Spunând cuvântul „Lună” înțeleptul de altădată făcea să se ivească imaginea unei vaste sfere spirituale și când arăta punctul ceresc unde se află Luna vedea în aceasta treapta cea mai de jos a Ierarhiei spirituale. Dar cel care se îndepărtase de această concepție, ca urmare a dezvoltării percepțiilor senzoriale care erau tot mai ample, nu mai avea în vedere decât astrul fizic și pe acesta îl numea Lună. În felul acesta un singur termen denumea două lucruri care desigur sunt legate între ele, dar care evocă pentru om reprezentări complet diferite. Același lucru se întâmpla atunci când înțelepții din centrele de inițiere își ridicau ochii spre Mercur, Soare sau Marte. Curentul de orientare spirituală înțelegea prin aceste denumiri cu totul altceva decât curentul de orientare materialistă.
Aceste două curente s-au separat din ce în ce mai mult. În cadrul Misterelor, numele care pentru noi acum sunt corpuri cerești continuau să desemneze lumi spirituale, trepte succesive ale lumilor spirituale. În exterior, aceleași denumiri nu mai desemnau decât globuri materiale. Același lucru se petrece cu această mitologie – și folosesc cu bună știință acest cuvânt – această mitologie care este astronomia actuală. Ea nu mai vede decât sfere alcătuite din materie fizică. Așa cum știința spirituală recunoaște întreaga valoare a altor mitologii, vă dati seama că ea știe să aprecieze și pe cea pe care o numim astăzi astronomie. Dar pentru cel care cunoaște realitatea, această mitologie modernă nu este altceva decât o fază oarecare a mitologiei în general. O linie dreaptă unește direct ceea ce spuneau vechii locuitori ai Europei în legendele lor asupra zeilor, aștrilor, universului cu ceea ce povesteau grecii și romanii în mitologia lor și chiar cu mitologia mai mult sau mai puțin obscură a Evului Mediu și cu această mitologie modernă, foarte demnă de admirație, care a fost întemeiată de Copernic, Kepler și Galilei. Va veni o vreme când se va vorbi despre această mitologie modernă cam în felul următor: „Au existat odinioară oameni care au considerat justificat să situeze un soare material în centrul unei elipse și să facă să se învârtă în jurul lui planete care se mișcă în diferite feluri. Și-au făurit astfel un sistem cosmic, așa cum s-a făcut și în alte vremuri. Dar astăzi – așa va spune într-o epocă viitoare – toate acestea sunt considerate basme și legende”. Da, cu toate că epoca modernă disprețuiește atât de mult vechile mitologii și nu crede decât în a sa, va veni vremea când astronomia noastră va fi pusă pe același plan cu celelalte, când, oricât ni s-ar părea de imposibil acest lucru se va vorbi despre „mitologia copernicană”. Iată ce ne poate face să înțelegem mai bine cum aceleași cuvinte au ajuns să desemneze noțiuni diferite.
Cu toate acestea, înțelepciunea primordială s-a transmis mereu, fără întrerupere. Dar ea a fost din ce în ce mai puțin înțeleasă exoteric, pentru că a fost interpretată, explicată într-un mod din ce în ce mai materialist, pe măsură ce viziunea spiritului se stingea. Pentru ca omenirea să nu piardă contactul cu această înțelepciune antică atunci când s-a produs înnoirea de la începuturile erei creștine a devenit necesar să i se reamintească că acolo unde ochiul omenesc fizic nu vede altceva decât materie în spațiu acest spațiu este totuși impregnat de spirit. Și asa s-a făcut că discipolul cel mai apropiat al apostolului Pavel, Dionisie Areopagitul*, predica la Atena, în termenii cei mai afirmativi, că în spațiu nu se află numai materie, că acolo se află entități spirituale care au precedat omul în evoluție și că sufletul află aceasta când, prin simțirea sa, se înalță în spațiul universal. Termenii pe care îi folosea erau diferiți de cei pe care îi utiliza străvechea înțelepciune căci dacă el ar fi reluat aceleași expresii lumea nu ar fi văzut în ele decât sensul lor material. Rishii vorbeau de Ierarhii spirituale în același sens ca mai târziu grecii și romanii când enumerau ca șiruri de lumi Luna, Mercur, Marte, Jupiter, Saturn. Dionisie Areopagitul avea în vedere exact aceleași sfere ca și Rishii, dar el insista cu tărie pe faptul că este vorba de lumi spirituale și recurgea la denumiri de care era sigur că vor fi luate într-un sens spiritual. El vorbea de Îngeri, Arhangheli, Arhei, Puteri, Virtuți, Domnii, Tronuri, Heruvimi și Serafimi.
* Vezi nota din Introducere (n.red.).
Apoi oamenii au uitat din nou de tot ceea ce știa omenirea odinioară. Dacă s-ar fi înțeles raportul care există între ceea ce au văzut Rishii și ceea ce vedea Dionisie Areopagitul, s-ar fi știut când se vorbea de Lună pe de o parte și de lumea Îngerilor pe de altă parte, că este vorba despre același lucru. S-ar fi știut când se vorbea de Mercur pe de o parte și de Arhangheli pe de altă parte, că reprezintă același lucru. Auzind că se vorbește despre Arhei, s-ar fi știut că este vorba despre Venus. S-ar fi înțeles că cuvântul „Soare” corespunde lumii Puterilor și că, raportându-ne la școala lui Dionisie Areopagitul Marte corespunde Virtuților și Jupiter Domniilor, pe când Saturn corespunde Tronurilor.
Dar toate acestea nu se mai știau, nu era cu putință să se mai știe. Deci s-a dezvoltat pe de o parte o știință a materiei care a devenit din ce în ce mai materialistă și care, pentru a desemna ceea ce este material, a păstrat vechile nume, care altădată aveau o încărcătură spirituala. Pe de altă parte exista o viață spirituală pentru care ființau Spiritul, Arhanghelii, Îngerii etc., dar care a pierdut din vedere legătura dintre aceste entități spirituale și manifestările lor fizice.
Vedem deci ca străvechea înțelepciune originara a pătruns în școala întemeiată de Sfântul Pavel cu ajutorul lui Dionisie Areopagitul; acum este nevoie să fie impregnat cu această spiritualitate noul care se creează. Misiunea stiinței spirituale moderne sau a antroposofiei este tocmai de a reface legătura între fizic și spiritual, între univers, pământ și Ierarhii. Totuși pentru cei care nu știu de unde provin cu adevărat reprezentările pe care le avem asupra lumii exterioare sensibile, este imposibil să recunoască cealaltă latură, fața spirituală a cunoașterii.
Aceasta ne frapează îndeosebi când abordăm scrierile inspirate de înțelepciunea străveche; cu toate că ele nu mai cuprind decât un palid ecou al ei, doar această înțelepciune ne dă posibilitatea să le înțelegem cu adevărat. Să luăm de exemplu un pasaj din acea cântare divină care este Bhagavad Gita, în care ni se clarifică în mod profund relația vieții omenești cu Ierarhiile: „Îți voi explica, omule care cauți adevărul (traducerea citată de Steiner – n.red.), prin ce stări trec aleșii atunci când părăsesc pământul și trec prin porțile morții, fie că va trebui să renască, fie că nu. Îți voi spune: iată focul și fumul, ziua și noaptea, timpul lunii noi; vezi mijlocul anului când soarele ajunge în punctul său culminant. Cei care mor sub semnul focului, al zilei, în timpul când luna este în creștere intră prin porțile morții în Brahma. Dar cei care mor sub semnul fumului, al nopții, în timpul când luna este în scădere, în timpul anului când soarele coboară cel mai mult pe boltă, aceia, părăsind lumea prin poarta morții, intră doar în sfera Lunii și vor reveni pe pământ”*. (Bhagavad Gita, cap.8, versetele 23–24).
* „23. Acum iți voi spune în ce timp mor yoginii care nu se mai întorc și aceia care se întorc.
24. Focul, lumina, ziua, luna în creștere, cele sase luni în care (soarele) străbate partea de nord a cerului; cei care-l cunosc pe Brahma, dacă mor atunci, merg la Brahma.
25. Fumul, noaptea, luna în descreștere, cele șase luni în care (soarele) străbate, partea de sud a cerului: yoginul (care moare în aceste epoci), după ce ajunge la lumina lunii, se reîntoarce (din nou).
26. Acestea sunt cele două drumuri veșnice ale lumii: unul luminos, celălalt întunecat: pe unul (din ele) (omul) merge spre liberarea de renașteri; pe celălalt se reîntoarce din nou.” (Traducere de Th.Simenschy, 1944, Editura Casa Școalelor) (n.red.).
În acest pasaj ni se spune că evoluția unei ființe, reîncarnarea sa, variază în funcție de timpul când s-a produs moartea: sub semnul luminii, al zilei, al lunii în creștere, în timpul solstițiului de vară sau, dimpotrivă, sub semnul fumului, al nopții, al lunii descrescătoare, al solstițiului de iarnă. Acesta este sensul material al acestui text. Se spune că cei dintâi nu mai sunt nevoiți să revină pe pământ, pe când cei din a doua categorie sunt supuși acestei reveniri. Acest pasaj provoacă mari dificultăți celor care caută să-l explice din punct de vedere exoteric. El nu poate fi înțeles decât în lumina cunoașterii spirituale datorită căreia a fost scris, acea lumină care a strălucit în școlile oculte din toate timpurile și care, reîntinerită prin creștinism, ne face să descoperim legătura care unește noțiunile: Luna și Îngerii; Mercur și Arhanghelii; Venus și Arheii etc. Vom găsi cheia unor pasaje ca cel citat acum ca exemplu, dacă le lămurim cu ajutorul acestei lumini spirituale. Această explicație, inaccesibilă gândirii exoterice, va fi punctul de plecare al conferințelor noastre; după ce vom găsi această cheie, ne vom ridica la studiul Ierarhiilor spirituale.
