Doctrina predicată de sfinții Rishi în prima epocă de civilizație de după Atlantida era o doctrină care se înălța până la sursele spirituale ale existenței. Această învătătură avea o importantă deosebită deoarece ea pătrundea la începutul erei noastre atât de adânc în procesele ce au loc în natură încât putea să regăsească în ele acțiunea spiritului. În fond, noi suntem în permanență înconjurați de entități și de fenomene spirituale. Tot ce se petrece în plan material nu este decât expresia unor fapte spirituale; toate lucrurile care ni se înfățișează în formă materială nu sunt decât manifestările exterioare ale unor fiinte spirituale. Și atunci când această învățătură sacră vorbea despre fenomenele din jurul nostru, pe care le percepem în apropierea noastră, insista întotdeauna asupra aceluia care din punctul de vedere al cunoașterii spirituale de atunci era cel mai important dintre toate: focul. În centrul oricărei explicatii privind ceea ce se petrece pe pământ, se punea ceea ce cercetarea spirituală putea să spună desre foc. Dar dacă dorim să înțelegem această veche doctrină a focului, care a avut un rol atât de mare în vremurile vechi pentru tot ce însemna cunoaștere și chiar pentru viață, trebuie să ne facem o idee despre felul cum erau considerate fenomenele și lucrurile din natură în lumina acestei doctrine, desigur foarte veche, cu toate că este încă acceptată de știința spirituală de astăzi.
Toate câte alcătuiesc mediul fizic în care trăieste omul erau reduse atunci la ceea ce se cheamă cele patru elemente. Aceste patru elemente nu mai sunt recunoscute, desigur, de știința materialistă modernă. Știți că ele erau numite: pământ, apă, aer, foc. Prin „pământ” nu se înțelegea, acolo unde înflorea cunoașterea spirituală ceea ce înțelegem acum prin acest cuvânt. Era vorba despre o stare a materiei, starea solida. Tot ce vedem că este solid, fie că este vorba de pământul arabil, de un cristal, de plumb sau de aur, se numea „pământ”. Tot ceea ce era lichid, nu numai apa, dar orice se putea lichefia, de exemplu o bucată de fier topit efectul căldurii, orice metal în stare de fuziune era „apă”. Tot ce numim acum „gaz” era considerat „aer”, indiferent de natura substanței respective: hidrogen, oxigen sau altceva. În sfârșit, al patrulea element era „focul”.
Știința actuală nu consideră focul ca fiind ceva comparabil cu pământul, aerul sau apa: pentru fizica moderna el nu este decat o stare de vibrație. Dar pentru știința spirituală, în căldură, în foc, exista substanțialitate, deși aceasta este mult mai subtilă decât cea a aerul. Așa cum pământul – deci solidul – se poate transforma în lichid, ceea ce este gazos se transformă treptat, din punctul de vedere al științei spirituale, într-o stare calorică, în foc, și focul este un element atât de subtil încât le impregnează pe toate celelalte. Focul impregnează aerul si-l încălzește; la fel se întâmpla cu apa și cu pămantul. În timp ce celelalte trei elemente sunt izolate, ca să zicem așa, elementul foc impregnează totul.
Cei vechi ziceau – lucru confirmat de știința spirituală – că mai există încă o diferență importantă între pământ, apă, aer și ceea ce numim foc sau căldura. Cum putem percepe ceea ce este solid? Desigur, atingându-l, simțind că opune rezistență. La fel și lichidul; el cedează mai ușor, rezistența sa este mai mică, totuși îl percepem ca e ceva aflat în afara noastră. Situația este aceeași chiar și pentru aer; nu-l percepem decât din exterior. În ceea ce priveste căldura, situația este complet alta. Atunci când este vorba de căldură trebuie să punem în evidență un lucru care nu are nici o importanță pentru concepțiile actuale, dar care contează dacă vrem cu adevârat să pătrundem în tainele existentei: faptul că noi percepem căldura și fără să avem un contact exterior cu ea. Putem desigur să o percepem ca pe ceva exterior, ca pe celelalte elemente, atingând un corp care are o anumită temperatură. Dar pe de altă parte noi o simțim și în propriul nostru organism. Încă din Antichitate cunoașterea pusese în evidență acest fapt: „Percepi pământul, apa, aerul numai în lumea exterioară, ziceau hindușii. Căldura este singurul element care poate să fie perceput în interior”.
Căldura are deci două aspecte, cel exterior, care se dezvăluie când o percepem din afară, și cel interior, atunci când simțim starea noastră internă de căldură. Omul își dă seama foarte bine în ce stare de căldură se găsește, dacă îi este cald sau frig. În schimb, nu este deloc conștient de substanțele care se află în el în stare solidă, lichidă sau gazoasă. El nu începe să fie conștient de sine însuși decât în elementul căldură. Acest aspect în același timp interior și exterior al căldurii explică faptul că în toate perioadele știința spirituală i-a învățat pe oameni, așa cum o face și astăzi, că există căldură sau foc acolo unde materia începe să devină psihică. Putem deci să vorbim, în sensul propriu al cuvântului, de un foc exterior, pe care îl percepem la fel ca pe celelalte elemente, și de un foc interior, psihic, care se află în noi.
Pentru cunoașterea spirituală, focul a constituit întotdeauna un fel de punte între ceea ce este exterior, material, și ceea ce ține de psihic și nu poate fi perceput decât lăuntric. Dacă focul a ocupat un loc central în orice studiu asupra naturii, aceasta se datorează faptului că el constituie într-un fel poarta prin care trecem din afară înăuntru. Este într-adevăr ca o poartă în fața căreia poți să te așezi; o privești din afară, o deschizi și poți apoi să o privești din interior. Așa este focul printre elementele naturii. Pipăind un obiect exterior, recunoști focul care vine din afară ca și celelalte elemente; cât despre căldură, o simți ca pe ceva care îți este propriu. Ai intrat pe poartă; ai pătruns în domeniul sufletului. Așa se exprima cunoașterea focului. Se considera că este punctul de întâlnire între materie și elementul psihic.
Ceea ce vom recapitula acum în sufletele noastre este de fapt o lecție elementară a primei înțelepciuni omenești. Iată cu aproximație cam ce spuneau vechii Magiștri: Privind un lucru care arde, pe care focul îl mistuie încetul cu încetul, vei vedea două lucruri: unul care în acele vremuri era numit „fum”, și pe care putem și noi să-l numim așa, și un altul, pe care îl numeau „lumină”. Într-adevăr acestea sunt fenomenele care apar atunci când focul distruge un obiect: pe de o parte fum, pe de alta lumină. Magistrul explica atunci că focul se află la mijloc, între lumină și fum, că din flacără se naște într-un fel pe de o parte lumina, pe de alta fumul.
În privința luminii care se naște din foc, ne putem face o imagine clară dintr-un fapt foarte simplu, dar de mare însemnătate. Dacă vom întreba foarte mulți oameni „Vedeți lumina?” probabil că vor răspunde „Bineînțeles că o văd”. Totuși acest răspuns este greșit, căci de fapt nici un ochi fizic nu vede lumina; afirmația că vedem lumina este falsă. Vedem, datorită luminii, corpurile solide, lichide și gazoase, dar nu vedem însăși lumina. Închipuiți-vă că întregul spațiu universal ar fi plin de lumină și că sursa acestei lumini ar fi în spatele vostru, în afara câmpului vostru vizual. Ați privi acest spațiu saturat de lumină, dar ați vedea lumina însăsi? N-ati vedea nimic. Nu vedeti nimic dacă un obiect oarecare nu este plasat în acest spațiu luminat. În realitate lumina fizică nu poate fi percepută de ochiul fizic. Acesta este un fapt care se dezvăluie cu claritate observației spirituale. Pentru aceasta, lumina face ca toate lucrurile să fie vizibile, dar ea însăși este invizibilă. Este un fapt foarte important: lumina nu este perceptibilă pentru simțurile noastre. Se observă din exterior solidul, lichidul, gazul și chiar acest ultim element care este căldura; dar pe aceasta din urmă începem deja să o percepem și din interior. Cât despre lumină, ea nu mai poate fi percepută din exterior. Dacă credeti că privind soarele vedeți lumina, vă înșelati: vedem un corp în flăcări, o substanță arzând, din care radiază lumina. Dacă ați putea verifica, ați vedea că ceea ce percepem este solid, lichid sau gazos. Nu vedem lumina, ci ceea ce arde.
Când ne ridicăm de la pământ la apă, apoi la aer, la foc și în sfârșit la lumină, trecem – din punctul de vedere al științei spirituale – de la ceea ce este perceptibil, vizibil din exterior, la ceea ce este nevăzut, spiritual, eteric. Deci se poate spune că focul este la limita dintre natura perceptibilă, exterioară, materială și ceea ce este eteric, spiritual, ceea ce nu mai este perceptibil din exterior. Ce se întâmplă deci când un corp este consumat de flăcări? Când arde ceva, vedem că pe de o parte apare lumina; acest prim fenomen deja nu mai este pur material, nici perceptibil din exterior; cu toate că acționează până în lumea spirituală, este produs de căldură atunci când ea este destul de puternică ca să devină o sursă de lumina. Ea dă atunci ceva invizibilului, ceva ce nu mai este perceptibil din exterior, dar care trebuie răscumpărat din fum. Din ceea ce era mai înainte transparent, impregnat de lumină, ia naștere ceva opac, fumul. Vedem deci că de fapt caldura sau focul se diferențiază, se divid. Pe de o parte apare lumina, și chiar prin aceasta se deschide o cale spre lumea aflată deasupra simțurilor. Dar deoarece lumina este trimisă în acea lume, este necesar ca altceva să coboare în lumea materială, în lumea care nu este transparentă, ci este vizibilă. În univers nimic nu se întâmplă fără un efect contrar. Toate câte există au două laturi: atunci când datorită căldurii se ivește lumina, în altă parte se produce o întunecare, apare materie opacă. Aceasta este o învățătură fundamentală a științei spirituale.
Procesul pe care l-am descris nu este decât aspectul exterior, fizic, material, a ceea ce se petrece. Dar la baza acestui proces material se află cu totul altceva. Atunci când un obiect conține căldură, fără să răspândească lumină, caldura percepută nu este numai aspectul fizic, exterior; la aceasta se adaugă și un element spiritual. Apoi, dacă căldura devine destul de intensă pentru ca din ea să rezulte pe de o parte lumină și pe de alta fum, o parte din conținutul ei spiritual trebuie să treacă în fum. Iar acest element spiritual care se găsea în căldură și a trecut în fum, deci într-un element inferior, este ca „prins de vrajă” în fumul acesta. Entitățile spirituale care însoțesc căldura trebuie să conceadă, ca să zicem așa, să se lase legate în această densitate, în fum. Tot ceea ce se petrece în acest fel, ca o materializare, o condensare a căldurii, aduce după sine legarea magică a entităților spirituale.
Putem sa găsim exemple și mai impresionante. Să presupunem că transformăm aerul în lichid, ceea ce este deja posibil în zilele noastre. Aerul însuși nu este altceva decăt căldură condensată; s-a născut din căldură, pe când se forma fumul. Spiritul care dorea în realitate să fie căldură a fost legat magic în fum. Unele entități spirituale, numite și spirite ale elementelor, au fost prinse prin magie în tot ce este aer și într-un fel sunt condamnate la o existență și mai de jos, dacă aerul devine lichid. De aceea știința spirituală vede în tot ce este perceptibil din exterior ceva provenit dintr-o stare calorică originară. Focul – sau căldura – a devenit mai întâi aer, fum sau gaz printr-un fenomen de condensare; apoi ceea ce era gazos a devenit lichid, iar lichidul s-a solidificat.
„Priviți, spune ocultistul, orice corp solid. El a fost mai înainte lichid și a devenit solid în decursul evoluției. În timpuri și mai îndepărtate, a fost gaz, și acest gaz s-a născut din foc sub formă de fum. Dar peste tot unde se produce o condensare, există o legare magică a entităților spirituale.”
Să privim lumea care ne înconjoară, stâncile, râurile, pâcla care se formează atunci când se evaporă apa, în sfârșit, aerul: în fond toate acestea nu sunt altceva decât foc. Totul este foc, dar un foc condensat: aurul, argintul, arama sunt foc condensat. Totul a fost foc odinioară: toate s-au născut din foc. Dar în acest proces de condensare, întotdeauna un element spiritual este captiv, ca printr-o vrajă.
Cum acționează deci entitățile divine care ne înconjoară ca să apară solidul, lichidul, gazul, așa cum le găsim pe pământul nostru? Ele determină spiritele elementale care trăiesc în foc să coboare și le întemnițează în aer, apă și pământ. Aceste spirite sunt trimișii ființelor spirituale creatoare, formative. Le găsim mai întâi în foc. Acolo se poate spune că se simt încă în largul lor. Apoi însă ele sunt nevoite să trăiască sub puterea vrăjii. Privind în jurul nostru vedem că ființele cărora le datorăm tot ceea ce ne înconjoară au fost silite să părăsească elementul foc; ele sunt captive în corpuri.
Noi, oamenii, am putea face ceva pentru acești elementali? Aceasta este marea întrebare pe care și-o puneau sfinții Rishi. Putem să facem ceva ca să eliberăm din vrajă ceea ce este captiv? Da, putem face aceasta. Căci ceea ce facem noi în lumea fizică nu este decât manifestarea exterioară a unor activități spirituale. Tot ce facem noi este important și pentru lumea spirituală. Să presupunem că cineva privește un cristal de stâncă, o pepită de aur sau orice alt obiect material. Ce se întâmplă? Are loc o relație, un schimb continuu între spiritul elemental înlănțuit în materie și persoana respectivă. Să presupunem că aceasta nu face decât să privească obiectul, nevăzând decât ceea ce îi sare în ochi; totuși ceva din spiritul elemental pătrunde în ea. Necontenit, de dimineața până seara, câte ceva trece în acest fel de la elementali la ființele omenești. Din toate obiectele care ne înconjoară emană fără încetare o mulțime de spirite ale elementelor care au fost înlănțuite și care continuă să fie legate prin procesul cosmic de condensare; ele pătrund necontenit în noi. Să presupunem că cel care privește astfel obiectele nu are nici o dorință să se intereseze de ele, să facă să trăiască în sufletul său un pic din spiritul lucrurilor; el va trece indiferent prin lume, fără să conceapă nimic prin gândurile și simțirea sa. Putem spune că va rămâne un simplu spectator la tot ce i se înfățișează în lumea materială. În acest caz, elementalii care pătrund în el și rămân acolo nu obțin nimic prin procesul cosmic de condensare, decât faptul că au trecut din lumea exterioară într-o făptură omenească.
Să ne închipuim că, dimpotrivă, cineva acționează asupra impresiilor primite din lumea exterioară, își elaborează unele idei asupra temeliilor universului; nu privește numai un fragment de metal, ci reflectează și la natura acestuia, și, într-un cuvânt, spiritualizează ceea ce vederea acestuia îi sugerează. Ce face acest om? El eliberează prin propria sa activitate spirituală spiritul elemental care trece în el din lumea exterioară. El readuce acest spirit în starea lui inițială, îl eliberează de vrajă. Așa că noi putem fie să blocăm în noi entitățile captive în aer, apă și pământ, fără să le transformăm, fie, spiritualizându-ne noi înșine tot mai mult, putem să eliberăm aceste entități, să le salvăm, să le dăm drumul din nou în elementul lor. Pe toată durata vieții sale pe pământ, omul face să treacă prin el spirite elementale venite din afară. Câtă vreme nu face altceva decât să privească la lucruri fără să se gândească, el lasă să intre în sine aceste spirite fără să le transforme. Dar pe măsură ce, prin idei, sentimente, prin simțul frumosului, caută să modeleze lumea exterioară în spiritul său, el eliberează și salvează aceste ființe.
Ce se întâmplă cu elementalii care au trecut, ca să zicem așa, din obiecte în oameni? La început rămân acolo. Chiar cei care au fost eliberați de cineva trebuie să rămână în el, dar numai până la moarte. Când omul acela trece pragul morții, apare o diferență între spiritele elementelor care au intrat numai în el, fără ca să fi fost aduse într-o stare superioară, și cele pe care le-a dezlegat de vrajă prin propria sa spiritualizare. Primele, cele care nu au fost transformate, n-au câștigat nimic prin faptul că au trecut din lucruri într-o ființă omenească, dar celelalte au dobândit posibilitatea să se întoarcă în lumea din care au venit atunci când omul respectiv moare. Ființa omenească, în timpul vieții, este un loc de trecere pentru elementali. Apoi, când după trecerea sa prin lumea spirituală omul este gata să se reîncarneze, când trece pragul nașterii, toti cei care nu au fost eliberați revin cu el în lumea fizică. Cât despre cei pe care i-a eliberat, aceștia nu mai revin cu el, nu mai coboară în lumea noastră; aceștia s-au înapoiat în elementul lor de origine.
Deci depinde de om dacă prin evoluția sa, prin comportarea sa față de natura exterioară eliberează elementalii a căror captivitate a fost necesară pentru existența sa terestră, prin care omul îi înlănțuie și mai mult de pământ. Ce realizează cel care, prin modul său de a privi și de a explica lucrurile, eliberează un elemental? Din punct de vedere spiritual, el face contrariul a ceea ce s-a înfăptuit la începuturi. Pe când odinioară focul s-a condensat în fum, omul, prin puterea spiritului său, extrage din nou focul din ceea ce devenise fum; dar el nu eliberează în fapt focul acesta decât atunci când moare.
Gândiți-vă acum la măreția nesfârșită, la spiritualitatea vădită de străvechiul obicei al aducerii de jertfe, atunci când acesta este privit în lumina înțelepciunii străbune. Reprezentați-vă un preot în fața altarului, în vremurile acelea când religia se baza pe o cunoaștere adevărată a legilor spiritului. Când preotul aprindea focul se ridica fum și această ascensiune a fumului devenea cu adevărat o jertfă, era însoțită de rugăciuni. Ce se întâmplă prin jertfă? Acolo unde din căldură a apărut ceva solid, un spirit este înlănțuit; prin faptul că o ființă omenească însoțește cu rugăciuni întreaga desfășurare a lucrurilor, spiritul acesta este absorbit de acea ființă, iar după moartea acesteia el se va înălta în lumea superioară. Ce spunea deci adeptul înțelepciunii antice celor care trebuiau să înțeleagă aceste lucruri? El spunea: „Dacă privești lumea exterioară în așa fel încât activitatea ta spirituală să nu rămână la fum, ci să se ridice până la elementul foc, tu vei elibera după moarte spiritul legat prin vrajă în fum. Dar dacă vei lăsa acel spirit așa cum era în fum, el va trebui să se nască din nou odată cu tine; el nu va putea să se mai întoarcă în lumea spirituală. Dacă, dimpotrivă, l-ai eliberat, l-ai redat focului inițial, el se va înălța după moartea ta în sfere spirituale și nu va mai fi nevoit să revină pe pământ când tu te vei naște din nou”.
Regăsim aici acel pasaj profund din Bhagavad Gita pe care l-am menționat în conferința precedentă. Acolo nu este vorba de Eul omului, ci de aceste spirite ale naturii, acești elementali care pătrund în om din lumea exterioară. S-a zis: „Privește focul și fumul. Ceea ce redă omul focului prin activitatea spirituală sunt spiritele pe care le eliberează la moartea sa. Cele pe care le lasă așa cum sunt în fum vor rămâne unite cu el după moartea sa și vor trebui să se nască din nou împreună cu el”. Soarta elementalilor este caracterizată astfel: atunci când omul dezvoltă sâmburele de înțelepciune pe care îl are în el, el eliberează necontenit după moarte ființe de acest fel; prin lipsă de înțelepciune, printr-un atașament pur material la lumea aparențelor sensibile, el întărește legătura care îl unește cu aceste ființe și le constrânge să revină în lume împreună cu el, să renască mereu împreună cu el.
Dar aceste spirite elementale nu sunt legate numai de foc și de tot ce depinde de acesta. Ele sunt reprezentanții entităților divine pentru tot ce se petrece în lumea simțurilor. De exemplu, acțiunea forțelor care au ca efect ziua și noaptea nu s-ar putea desfășura dacă n-ar exista astfel de ființe în cete numeroase, care imprimă planetelor mișcarea de rotație de unde rezultă alternanța dintre zi și noapte. Tot ceea ce se petrece este lucrarea oștirilor de entități spirituale inferioare și superioare. Ne ocupăm acum de cele din subordinea celorlalte, cele trimise să le servească pe celelalte.
Când din noapte se ivește ziua și din zi noaptea, intervin deci ființele elementale, și omul este și în acest caz strâns legat de ele. Când este leneș, nepăsător, indolent, el exercită altfel de influență asupra acestor ființe decât atunci când este harnic, întreprinzător, productiv. Când omul este leneș, se unește cu unii elementali în aceeași măsură ca și atunci când este activ, dar în cu totul alt fel. Această a doua categorie de ființe, a căror viață se desfășoară din plin în timpul zilei, care într-un fel fac ziua să se desfășoare, se află aici în elementul lor superior. Dar tot așa cum ființele din prima categorie, cele ale focului, sunt legate de aer, de apă, de pământ, unele dintre cele din această a doua categorie sunt legate de întuneric, și ziua nu s-ar deosebi de noapte dacă aceste ființe n-ar fi întemnițate în noapte. Dacă omul poate beneficia de lumina zilei, el datorează aceasta entităților divine care au îndepărtat unele ființe elementale și le-au întemnițat în noapte. Aceste spirite pătrund necontenit în om; când acesta este leneș, le lasă ca atare; când este activ, muncitor, el le aduce înapoi, prin spirit, în domeniul zilei. Astfel el eliberează neîncetat spirite din cea de a doua categorie. Pe toată durata vieții purtăm în noî astfel de ființe care au pătruns fie în clipele când eram leneși, fie atunci când eram harnici. Când murim, cei pe care i-am adus în domeniul zilei se pot întoarce în lumea spirituală, dar cei pe care, prin lenea noastră, i-am lăsat în întuneric, rămân înlănțuiți de noi și când ne reîncarnăm îi facem să renască. Acesta este al doilea punct la care se referă Bhagavad Gita. Nici acum nu este vorba de Eul omenesc, ci de acest fel de spirite elementale, despre care se spune: „Iată ziua și noaptea... Cei pe care prin activitatea ta îi transformi din spirite ale nopții în spirite ale zilei vor intra în lumea spirituală atunci când vei muri. Cât despre cei pe care îi iei cu tine în starea de spirite ale nopții, pe aceia îi condamni să se nască din nou împreună cu tine”.
Acum puteți să vă dați seama cum se petrec lucrurile. La fel se întâmplă și cu alte fenomene naturale, de exemplu cele douăzeci și opt de zile ale ciclului lunar. O întreagă mulțime de ființe elementale a trebuit să acționeze ca să pună luna în mișcare, în așa fel încât să rezulte diferitele faze lunare și să se dezvolte tot ceea ce pe pământ are legătură cu acestea. Din nou a trebuit ca unele ființe elementale să fie prinse de vrajă, să fie întemnițate de către entitățile superioare. Clarvăzătorului i se dezvăluie de fiecare dată că atunci când luna este în creștere ființe spirituale de rang inferior se înalță spre un rang superior. În schimb, alte spirite trebuie să fie atrase prin vrajă în regnuri inferioare. Și ființele din această categorie, cea de a treia, au un raport direct cu omul. O ființă omenească veselă, care se bucură de viață, care vede întotdeauna partea cea bună a lucrurilor, eliberează necontenit spiritele întemnițate în perioada de descreștere a lunii. Aceste spirite pătrund în om, care prin calmul său, prin mulțumirea interioară, prin modul armonios în care concepe universul le eliberează neîntrerupt. Cele care pătrund într-un om posomorât, mereu nemulțumit și care se descurajează din orice rămân în starea de captivitate în care se găseau în faza de lună descrescătoare. Sunt într-adevăr oameni care prin armonia interioară pe care au dobândit-o, prin buna lor dispoziție acționează eliberator asupra unei multitudini de ființe legate prin vrajă, după cum am arătat. Omul al cărui suflet este în armonie cu lumea, cel care este mulțumit de viață, este de fapt un eliberator pentru spiritele elementale. Dimpotrivă, omul trist, nemulțumit, descurajat, înlănțuie pe cei care ar fi putut fi eliberați prin bună dispoziție. Vedeți deci că starea de spirit a cuiva nu are importanță numai pentru el însuși, ci veselia sau tristețea lui se pot difuza în afară, eliberând sau înlănțuind. Influența pe care o exercită omul doar prin starea sa de spirit se împrăștie în toate părțile în lumea spirituală.
Ajungem astfel la cel de al treilea punct menționat în pasajul din Bhagavad Gita: când un om, prin buna sa dispoziție, eliberează spiritele, așa cum se întâmplă în perioada de creștere a lunii, acestea se pot întoarce în sfere superioare la moartea acelui om. Dacă însă prin proasta sa dispoziție, prin ipohondrie, le lasă neschimbate, așa cum au trebuit să fie pentru ca să apară diferitele faze ale lunii, spiritele care pătrund în el rămân captive și vor trebui să se nască din nou odată cu el. Este deci o a treia categorie de elementali, dintre care unii sunt eliberați la moartea omului și se întorc la locul de unde și-au luat ființa, iar alții trebuie să revină în lume odată cu omul.
În sfârșit, există și a patra categorie de elementali: cei care trebuie să regleze mersul soarelui în decursul anului, pentru ca el să strălucească vara deasupra pământului, trezindu-l, fecundându-l, pentru ca să se poată dezvolta ceea ce crește din primăvară până în toamnă. Pentru aceasta trebuie ca unele spirite să fie prinse de vrajă în timpul iernii. Din nou omul acționează asupra acestor spirite, la fel ca în cazul celor trei categorii anterioare. Să presupunem că la venirea iernii cineva își zice: iată că nopțile sunt tot mai lungi și zilele tot mai scurte; ajungem în acea parte a anului când într-un fel soarele își retrage de pe pământ forțele fecundatoare. Pământul pare că moare, dar în fața acestei agonii mă simt și mai obligat să-mi intensific viața spirituală. Pe măsură ce se apropie Crăciunul, omul acela va dezvolta în el o dispozitie interioară care-l va face să înțeleagă mai bine adevărata semnificatie a acestei sărbători; adică, pe măsură ce lumea din afară amorțește, spiritul trebuie să se trezească tot mai mult în noi. Dacă străbate astfel toată iarna, până la Paște, amintindu-și că trezirea lumii exterioare corespunde cu moartea elementului spiritual, el va trăi sărbătoarea Paștilor înțelegând ce este aceasta; nu va fi numai o formalitate religioasă, ci o înțelegere religioasă a proceselor naturale, a spiritului care trăiește în natură, și va elibera prin pietatea sa, prin spiritualitatea sa, ființele elementale din cea de a patra categorie care intră și ies din om neîncetat și de care depinde mersul soarelui pe bolta cerească. Dar cel care nu cunoaște acest fel de pietate, care neagă spiritul sau nu este sensibil la el, cel care se împotmolește în haosul materialismului este năpădit de ființe elementale din cea de a patra categorie, care rămân în el neschimbate. Și în acest caz moartea omului are ca efect fie că aceste ființe sunt eliberate, fie că rămân legate de el și trebuie să revină când va avea loc o nouă încarnare a lui. Când se leagă de spiritele iernii fără să le transforme în spirite ale verii, el le osândește să se nască din nou în lumea noastră, deși n-ar fi fost nevoie.
Privește focul și fumul. În raporturile cu lumea exterioară, activitatea ta spirituală și psihică poate fi comparată cu cea care produce focul și fumul; dacă prin gândurile și simțirea ta vei spiritualiza lucrurile care te înconjoară, ajuți unii elementali să se înalțe. Dacă te asociezi cu fumul, îi osândești să se nască din nou. Să ai în vedere lumina, ziua, luna în creștere, partea însorită a anului. Dacă acționezi în așa fel încât aduci înapoi spiritele elementelor la lumină, la zi, la luna crescătoare, la vară, vei elibera la moartea ta aceste ființe care ți-au fost atât de necesare. Ele se vor înălța din nou în lumea spirituală. Dacă te asociezi cu fumul, dacă nu iei în considerare decât materia solidă și o privești cu ochii goi, dacă te asociezi cu noaptea datorită lenei sau cu spiritele lunii descrescătoare prin starea ta de supărare, dacă te asociezi prin necredință sau lipsă de spiritualitate cu spiritele înlănțuite în iarnă, vei osândi toate aceste ființe să renască împreună cu tine.
Doar acum știm despre ce este vorba în Bhagavad Gita. Dacă ne gândim că este vorba despre om, nu înțelegem nimic din acestea. Dar atunci când știm că întreaga viață a omului este un schimb continuu între om și o serie de spirite care trăiesc captive în preajma noastră și care de altfel trebuie să fie așa, înțelegem că este vorba de eliberarea sau de reîncarnarea celor patru grupe de elementali. Secretul acestui gen de ierarhie inferioară a fost păstrat în acest pasaj din Bhagavad Gita. Când regăsim astfel înțelepciunea primordială în mari documente religioase, ne dăm seama câte lucruri prețioase conțin acestea și vedem ce mult greșesc cei care le înțeleg în mod superficial sau refuză să le vadă în toată profunzimea lor. Nu ne comportăm așa cum trebuie față de ele decât dacă ne spunem: nici o cunoaștere nu se ridică destul de sus ca să poată descoperi tot ce este ascuns în ele. Doar atunci simțim cum emană din aceste documente un suflu magic de pietate adevărată; ele devin ceea ce trebuie să fie de fapt: un mijloc de purificare și de înnobilare în procesul de dezvoltare a omenirii. Adesea ele ne fac să pătrundem în profunzimea nesfârșită a înțelepciunii omenești. Ceea ce se poate răspândi acum în omenire pornind din școlile oculte sau izvorând din Mistere va permite să fie revelate în toată măreția lor, în toată strălucirea lor, aceste imagini – căci nu sunt decât niște imagini reflectate – ale înțelepciunii originare.
Am dorit să vă arătăm, printr-un exemplu destul de greu de înțeles, că în vremurile înțelepciunii străvechi erau cunoscute acțiunile și reacțiile tuturor acestor spirite care ne înconjoară, care, prezente pretutindeni, intră și ies din ființele omenești, căci atunci se știa că faptele și gesturile oamenilor corespund unor schimburi între lumea spirituală și propria lume interioară a omului. Taina existenței omenești capătă un sens deplin când știm că prin toate acțiunile noastre și chiar prin starea noastră sufletească, prin dispoziția noastră, acționăm asupra întregului Cosmos, că mica noastră lume are o infinit de mare importanță pentru Macrocosmos în ansamblul său. Simțul foarte puternic al responsabilității este ceea ce este mai frumos și mai important din tot ceea ce deșteaptă în noi știința spirituală. Acest sentiment ne face să înțelegem cu adevărat viața, să dorim din toată inima să dăm deplină valoare acestei vieți pe care am adăugat-o curentului evoluției.
