Pentru conștiența clarvăzătoare, omul, în forma sa actuală, alcătuită din corpurile fizic, eteric, astral și din Eu, are o particularitate importantă, și anume: corpul fizic și corpul eteric, ca formă și mărime, aproape coincid, cel puțin pentru părțile superioare. De pildă, corpul fizic coincide aproape exact cu partea eterică a corpului, aceasta din urmă depășindu-l doar cu puțin în toate direcțiile. Nu tot așa este și în cazul animalelor. La animalele superioare există deja o mare diferență între forma și mărimea corpului eteric al capului și cele ale corpului fizic. Dacă, de pildă, observăm cu conștiența clarvăzătoare un cal, vom vedea că partea eterică depășește cu mult partea fizică, iar forma este destul de diferită. Dacă v-aș desena imaginea formei eterice care se ridică deasupra trompei și capului elefantului ați fi uimiți de natura acestui animal. Căci ceea ce percepe ochiul fizic nu este decât partea fizică solidificată din mijloc. Tocmai acest fapt îl vom studia acum.
În principiu, perfecțiunea omului actual pe plan fizic se bazează pe coincidența corpului eteric cu corpul fizic. Dar n-a fost întotdeauna așa. În cursul evoluției pământești au existat epoci în care corpul eteric al omului nu coincidea deloc în acest fel cu corpul fizic, cum se întâmplă astăzi. Progresul omului în cursul evoluției sale constă în faptul că corpul eteric, extins mult deasupra corpului fizic, pătrunde tot mai mult în corpul fizic și, cu timpul, ajunge să se suprapună cu acesta. Și este esențial să avem în vedere că această întrepătrundere a corpului eteric cu corpul fizic a trebuit să se întâmple într-un moment foarte precis pentru ca omenirea să poată să străbată în mod corect evoluția sa. Dacă corpul eteric s-ar fi adâncit prea devreme în corpul fizic, omul ar fi atins înainte de timp o anumită treaptă a evoluției, s-ar fi durificat și ar fi fost nevoit să se oprească la acel nivel. El a putut să își continue evoluția pentru că această adâncire a avut loc la un moment foarte precis. În acest sens să privim mai îndeaproape evoluția pe care am înfățișat-o în linii mari ieri și alaltăieri ochiului spiritual.
Să ne amintim că la începutul evoluției pământești globul nostru era unit cu Soarele și cu Luna. Omul a reapărut atunci din germenele său care conținea în sine corpurile fizic, etric și astral. În prima sa formă pământească el exista așa cum se putea pe atunci, când Pământul mai conținea în sine Soarele și Luna. Această periaodă a evoluției pământești, pe care omul a traversat-o odată cu planeta sa, este cea care în mod obișnuit în literatura spiritual-științifică este numită „epoca polară” a evoluției terestre. Dacă am vrea să explicăm acum de unde vine acest nume de epocă polară, am merge prea departe pentru ziua de azi. Să-l luăm pur și simplu ca atare. A venit apoi epoca în care Soarele se pregătea să părăsească Pământul, când acele entități care nu mai puteau continua să trăiască cu substanțele mai învârtoșate sau în curs de învârtoșare ale Pământului s-au separat de Pământ împreună cu substanțele mai fine ale Soarelui. Această epocă o numim epoca hiperboreeană. Vine apoi un timp în care Pământul nu mai este unit decât cu Luna, epocă în care are loc o continuă pustiire a vieții de pe Pământ. Ieri am văzut cum sufletele umane au părăsit această planetă, pe ea supraviețuind doar sufletele omenești degenerate. Este epoca numită în literatura spiritual-științifică epoca lemuriană. În această epocă se plasează despărțirea dintre Lună și Pământ, urmată de o perioadă de regenerescență pentru toate regnurile pământești. Cel mai puțin a avut nevoie să fie regenerat mineralul; regnul vegetal avea deja mai multă nevoie de regenerare, cel animal de și mai multă, iar regnul uman avea nevoie de aportul de forțe cel mai semnificativ, cel mai puternic, pentru ca să își poată continua evoluția. Această regenerare începe odată cu plecarea Lunii. La început nu exista decât un mic număr de oameni, așa cum am văzut ieri, și acești oameni sunt alcătuiți din cele trei elemente primite din trecut, în cursul evoluțiilor Saturn, Soare și Lună, la care, pe Pământ, vine să se adauge germenele Eului.
Dar în momentul în care Luna se desparte de Pământ omul încă nu exista în forma carnală pe care o vedem apărând mai târziu. El era alcătuit din substanțele cele mai subtile ale acelui timp. În epoca lemuriană majoritatea elementelor minerale solide pe care le găsim azi erau încă în stare lichidă, dizolvate în celelalte substanțe, pe care astăzi le găsim separat, ca elemente lichide, cum ar fi, de pildă, apa. Era o epocă în care aerul încă era saturat de vapori denși, având în suspensie cele mai diverse substanțe. Aer pur, apă pură, așa cum le cunoaștem noi astăzi, nu existau decât cu rare excepții în anumite regiuni. Așadar, omul își contura corpul său efemer, delicat, în acele substanțe mai subtile. Dacă și-ar fi conturat corpul într-o substanță mai densă, forma corpului ar fi avut atunci contururi precise, bine delimitate. Aceste contururi s-ar fi transmis descendenților, iar rasa umană ar fi rămas la acest nivel de evoluție. Omul nu trebuia să își fixeze forma în această materie; dimpotrivă, el trebuia să vegheze ca materia corporalității sale să se poată mișca liber, după impulsurile sufletului. Materia în care se contura, se reliefa corpul său era atât de maleabilă încât asculta de cel mai mic impuls al voinței sale, deformându-se în toate direcțiile. Astăzi noi putem să întindem mâna după voința noastră, dar ne-ar fi imposibil să o alungim trei metri. Nu putem birui materia pentru că forma se moștenește așa cum este ea astăzi. Dar pe atunci nu era așa. Omul putea fi modelat oricum, putea să ia forma pe care o dorea sufletul său. Și una din condițiile necesare evoluției a fost tocmai ca, după plecarea Lunii, omul să se încorporeze în masele cele mai maleabile, astfel încât corpul lui să rămână plastic și mlădios și să-i urmeze sufletului în cele mai mici nuanțe interioare.
Timpul ce a urmat este cel în care anumite părți ale materiei, actualmente indispensabile vieții noastre, precum apa și aerul, s-au separat de părțile mai dense pe care le conțineau. Așa cum în apa care este răcită se depun la fund substanțele care sunt dizolvate în ea, tot astfel materia dizolvată s-a depus pe solul pământesc. Apa a fost eliberată, din aer a fost eliminată materia; sunt formate apa și aerul. Omul poate acum să folosească aceste materii purificate pentru a-și construi corpul.
Treptat, din această a treia perioadă oamenii au trecut într-o perioadă pe care noi o numim atlanteeană, pentru că în acest timp majoritatea rasei umane a trăit într-o zonă a lumii înghițită de ape, care se afla între America, Europa și Africa, acolo unde se află astăzi Oceanul Atlantic. Deci, după ce epoca lemuriană a mai durat un timp, oamenii și-au continuat evoluția pe continentul atlanteean. Acolo s-a petrecut tot ceea ce v-am spus acum și v-am descris în parte în conferința precedentă.
În momentul în care Luna a părăsit Pământul, pe el nu mai era decât un număr foarte restrâns de suflete omenești care s-au reîncarnat mai târziu. Pe atunci sufletele umane erau răspândite pe diferitele corpuri cerești. În ultimele timpuri lemuriene și în primele timpuri atlanteene sufletele omenești coboară din nou pe Pământ. V-am spus că numai foarte puține ființe omenești, cele mai putemice, au putut supraviețui epocii critice a Lemuriei, când Luna nu se desprinsese de Pământ, și au putut îmbrăca această materie aflată în învârtoșare, încă puțin maleabilă. Când însă tot ceea ce se durificase în timpul crizei lunare a devenit din nou plastic și au apărut generații noi, care nu erau constrânse prin ereditate să ia forme cu contururi fixe, ci erau mobile, de pe planete au început să revină suflete și să locuiască aceste corpuri. Totuși formele fizice care se constituiseră imediat după plecarea Lunii au păstrat prin ereditate forma fixă și n-au putut fi locuite de sufletele umane. Ne putem reprezenta procesul prin aceea că sufletele oamenilor simt nevoia să coboare din nou pe Pământ. Acolo jos înfloresc cele mai diverse forme descendente ale formelor rămase după separarea Lunii și printre aceste forme se întâlnesc toate treptele de durificare. Acele suflete omenești, și îndeosebi ființele care sub un anumit raport au simțit cel mai puțin dorința de a se uni total cu o materie, aleg formele cele mai suple și le părăsesc apoi imediat. Celelalte ființe sufletești care s-au unit cu formele durificate, dimpotrivă, sunt încătușate de acestea și sunt, prin aceasta, întârziate în evoluția lor. Animalele cele mai apropiate de om au apărut prin faptul că anumite suflete care au coborât din spațiul cosmic nu au putut să mai aștepte. Ele și-au căutat prematur jos, pe Pământ, corpuri pe care le-au modelat în forme fix conturate, înainte ca aceste corpuri să se pătrundă în întregime cu forțele corpului eteric. Forma umană a rămas plastică până când s-a putut adapta complet la corpul eteric. Prin aceasta s-a produs acea suprapunere a celor două corpuri despre care am vorbit și care s-a plasat, cu aproximație, în ultima treime a epocii atlanteene. Înainte de acest timp, sufletul uman, coborând în corp, îl menținea plastic și veghea ca corpul eteric să nu se confunde cu vreo parte anume a corpului fizic. Această îngemănare a corpului eteric și a corpului fizie s-a produs într-un moment bine stabilit. Abia în epoca atlanteeană corpul fizic a luat o formă bine conturată și a început să se întărească.
Dacă în acest moment al evolutiei atlanteene nu s-ar mai fi întâmplat nimic altceva, n-ar mai fi intervenit nimic, evoluția ar fi luat un cu totul alt curs. Omul ar fi trecut cu destul de mare rapiditate de la o veche stare de conștiență la una nouă. Înainte ca fizicul să fi fost unit în întregime cu sufletescui, omul era o ființă clarvăzătoare, dar această clarvedere era una crepusculară, confuză. El își putea adânci privirile în lumea spirituală, dar nu putea să își spună sieși „Eu”, nu putea să se deosebească de mediul său. Îi lipsea conștiența de sine. Aceasta i-a parvenit în momentul în care corpul fizic s-a unit cu corpul eteric. Și dacă nimic altceva nu ar mai fi intervenit, iată ce s-ar fi petrecut.
Înainte de acest moment omul avea o conștiență despre lumea spirituală. El nu putea vedea foarte distinct animalele, plantele etc., dar vedea clar o aură spirituală în jurul lor. De pildă, el n-ar fi distins clar forma unui elefant, ci forma eterică a acestuia, care se ridica deasupra corpului fizic al elefantului. Această conștiență a oamenilor avea să dispară treptat; odată cu coincidența corpului fizic și a corpului eteric s-a dezvoltat Eul și omului i se revelă lumea ca dintr-o altă latură. Dacă mai înainte avea imaginile prin clarvedere, din acel moment el începe să perceapă o lume exterioară, dar în același timp și ființele și forțele spirituale care stau la baza acestei lumi exterioare. El nu vedea imaginea fizică a plantei așa cum o vedem noi astăzi, ci odată cu această imagine percepea și ființa spirituală a plantei. Cum se face că în cursul evoluției clarvederea nebuloasă n-a fost pur și simplu complet înlocuită de o conștiență obiectivă, dar care să îi fi dat omului posibilitatea ca în același timp să perceapă și să cunoască spiritualul?
Acest lucru nu s-a întâmplat pentru că exact în momentul crizei lunare, când omul a început să renască, asupra lui au căpătat influență niște ființe pe care ar trebui să le socotim rămase în urmă, dar care sunt totuși superioare omului. Am întâlnit deja o serie de astfel de ființe. Știm că unele dintre ele s-au îndreptat spre Soare, altele au emigrat pe planete. Au existat însă și entități spirituale care nu și-au împlinit sarcina care le revenea pe vechea Lună. Inferioare zeilor, dar superioare omului, aceste entități sunt cele pe care le numim, după conducătorul lor – ființa cea mai înaltă și mai puternică dintre ele –, ființe luciferice.
În timpul crizei lunare, omul avea deja un corp fizic, un corp eteric, un corp astral și un Eu. Eul și-l datora acțiunii Spiritelor formei, corpul astral îl datora Spiritelor mișcării, corpul eteric Spiritelor înțelepciunii, iar corpul fizic influenței Tronurilor. Spiritele formei – Exusiai sau Stăpâniri, în esoterismul creștin – au fost cele care au facut posibilă alăturarea germenului Eului la celelalte trei mădulare ființiale. Dacă omul ar fi urmat numai evoluția normală și dacă toate entitățile care îl înconjurau și-ar fi împlinit sarcinile ce le reveneau, atunci asupra corpului său fizic ar fi acționat anumite entități, asupra corpului eteric alte entități, asupra corpului astral altele și tot altele asupra Eului său, după cuviință, cum am spune noi, fiecare gen asupra mădularului care îi aparținea. Dar ființele întârziate, rămase la nivelul vechii Luni, ființele luciferice, au fost și ele la lucru. Dacă ar fi acționat normal, corect, ele ar fi fost chemate să lucreze asupra Eului. Dar pe vechea Lună ele nu învățaseră să acționeze decât asupra corpului astral, și asta a avut drept consecință un fapt important. Fără aceste ființe luciferice omul ar fi primit în sine Eul, germenele Eului, l-ar fi maturizat de așa natură încât până în ultima treime a epocii atlanteene clarvederea crespusculară ar fi fost înlocuită în el de o conștiență obiectuală exterioară. Dar în corpul său astral au pătruns, ca niște raze de forțe, să zicem, acțiunile spiritelor luciferice. În ce au constat aceste acțiuni?
Corpul astral este purtătorul impulsurilor, poftelor, pasiunilor, instinctelor etc. Structura acestui corp astral ar fi cu totul alta dacă ea nu ar fi fost pătrunsă de spiritele luciferice. El ar fi dezvoltat atunci doar niște impulsuri care l-ar fi condus cu siguranță, și numai înainte. Spiritele l-ar fi condus spre contemplarea lumii în obiecte, în spatele cărora s-ar fi revelat entitățile spirituale. Dar libertatea, entuziasmul, sentimentul de independență și pasiunea pentru acest mai înalt i-ar fi lipsit. Omul ar fi pierdut conștiența clarvederii primordiale. El ar fi contemplat splendorea Unviersului așa cum ar face-o un zeu, căci el ar fi devenit un mădular al divinității. Și această contemplare a Universului și-ar fi găsit reflectarea perfectă în înțelegerea sa. Omul, cu toată perfecțiunea sa, nu ar fi fost atunci decât o mare oglindă a Universului.
Or, iată, înainte de acest moment spiritele luciferice au revărsat în corpul său astral pasiuni, impulsuri, pofte, ce s-au unit cu tot ceea ce omul a dobândit în cursul dezvoltării sale. Prin aceasta el a putut nu numai să contemple stelele, ci și să se înflăcăreze pentru frumusețea lor, să aprindă în el entuziasmul și pasiunea; el putea nu numai să urmeze impulsurile divine depuse în corpul său astral, ci și să dezvolte impulsuri proprii, în deplină libertate. Acest lucru a fost inoculat în corpul său astral de spiritele luciferice. Prin acesta ele i-au dat însă și altceva: posibilitatea de a face răul, de a păcătui. El nu ar fi cunoscut-o dacă ar fi fost condus pas cu pas de către zeii sublimi. Spiritele luciferice l-au făcut pe om liber, i-au inoculat entuziasmul, dar i-au dat în același timp posibilitatea de a dezvolta pofte inferioare. Într-o evoluție normală, omul ar fi desfășurat față de tot ceea ce îl înconjoară doar sentimente normale. Acum însă lucrurile sensibile puteau să îl atragă mai mult decât ar fi trebuit. El se putea îndrăgosti de ele. Consecința a fost că el s-a instalat în această învârtoșare fizică mai curând decât ar fi trebuit. Forma sa s-a întărit mai devreme decât hotărâseră entitățile divin-spirituale.
Trecerea de la forma gazoasă la forma solidă ar fi trebuit, de fapt, să aibă loc în ultima treime a epocii atlanteene. Dar ea s-a făcut prematur. Această intervenție luciferică este ceea ce Biblia descrie drept păcatul originar. Și în epocile de care vorbim acum întâlnim entități spirituale înalte care acționeză asupra Eului omului și care i-au dăruit acest Eu. Ele revarsă forțe care îl ajută pe om să meargă înainte pe drumul său în Cosmos, pe măsură ce sufletele omenești coboară și se unesc cu corpurile omenești. Aceste spirite au întinsă asupra lui o mână protectoare. Pe de altă parte există acele ființe care nu s-au înălțat până într-atât încât să poată acționa asupra Eului. Ele acționeză de-acum asupra corpului astral al omului, dezvoltând în el impulsuri deosebit de puternice.
Când privim viața fizică a omului din acea epocă vedem în ea reflectarea acestor două puteri care se înfruntă: forțele divin-spirituale care acționează asupra Eului și forțele luciferice. Dacă urmărim puțin latura spirituală a acestui proces, putem spune: În timp ce Pământul era pustiit, sufletele umane s-au refugiat sus, pe diferite planete ale sistemului nostru solar. Acum ele se întorc din nou, pe măsură ce găsesc corpuri din linia ereditară fizică. Dacă vă gândiți că la separarea Lunii Pământul era cel mai puțin locuit, vă puteți imagina că neamul omenesc pornește de la foarte puțini oameni. Treptat, oamenii se înmulțesc și un număr tot mai mare de suflete vin și populează corpurile. Mult timp încă nu au apărut urmași din puținii oameni care au putut traversa criza lunară. Asupra acestor oameni au acționat înseși forțele solare. Acești oameni s-au ținut destul de tare pentru a oferi forțelor solare un câmp de acțiune chiar în timpul crizei lunare. Toți acești oameni, ca și urmașii lor, s-au simțit, să zicem așa, „oameni solari”.
Pentru a simplifica lucrurile, reprezentați-vă că în toată această criză nu ar fi putut supraviețui decât un singur cuplu uman. Nu vreau să precizez acum dacă într-adevăr așa a fost. Acest cuplu a avut urmași, care la rândul lor au avut urmași și așa mai departe. În acest fel, rasa umană a proliferat. Atât timp cât acolo nu a fost decât o comunitate restrânsă de descendenți ai oamenilor solari, acești oameni au cunoscut, ca urmare a vechii lor clarvederi, o stare de conștiență cu totul deosebită. Ei aveau atunci nu numai o memorie a lucrurilor care li s-au întâmplat începând de la naștere, așa cum este cazul astăzi, ci de la un punct situat dincolo de naștere; ei își aminteau tot ceea ce trăiseră tatăl, bunicul și așa mai departe. Memoria urca până la strămoși, până la toți aceia cu care aveau o înrudire de sange. Acest lucru se datorează faptului că, sub un anumit raport, forțele solare și-au întins aripa asupra tuturor acelora care erau uniți prin rudenie de sânge și a căror origine urca până la oamenii care fuseseră în stare să depășească criza lunară. Forțele solare au dat naștere conștienței Eului și au menținut-o pe toată linia de descendență sangvină. Apoi rasa umană s-a înmulțit și sufletele care au plecat în spațiul cosmic au revenit pe Pământ; dar cele care erau destul de puternice simțeau, deși coborâseră atunci pe Pământ și se înrudeau cu sfere complet diferite de cele ale Soarelui, acționând încă în ele aceste forțe solare.
A venit apoi timpul în care aceste suflete, trăind într-o posteritate mai îndepărtată, au pierdut legătura cu forțele solare și, implicit, amintirea colectivă a strămoșilor. Cu cât rasa umană se înmulțea, cu atât se pierdea această conștiență vie dată de legătura de sânge. Ea s-a pierdut datorită faptului că acelor puteri care au dirijat oamenii spre înainte și le-au implantat Eul le-au ieșit în întâmpinare puterile luciferice, care li s-au opus. Aceste forțe luciferice acționau asupra corpului astral și se opuneau la tot ceea ce îi unea, îi coagula pe oameni. Ele voiau să îi dea ornului libertatea, conștiența de sine. Lucrurile s-au petrecut astfel, încât după separarea Lunii oamenii cei mai vechi de pe Pământ spuneau „Eu” nu numai la ceea ce trăiseră ei înșiși, dar și la ceea ce trăiseră străbunii lor. Ei simțiseră natura solară comună care acționa în sânge. Chiar și când acest sentiment se stinsese deja, sufletele care coborâseră, de pildă, de pe Marte percepeau forța protectoare a spiritului lui Marte. Simțeau aceasta tocmai pentru că ei se recrutaseră dintre sufletele marțiene.
Spiritele luciferice și-au îndreptat atacul lor împotriva acestui sentiment al grupurilor în care stăpânește iubirea. Ele știau să cultive Eul individual al omului, în constrast cu Eul colectiv care se conturase în aceste grupe.
Cu cât coborâm mai mult în trecut, cu atât găsim mai mult o conștiență colectivă legată de rudenia de sânge. Și cu cât înaintăm spre prezent, cu atât această conștiență dispare mai mult; iar omul se simte tot mai independent, el simte că trebuie să dezvolte un Eu individual în opoziție cu Eul colectiv. Astfel, în om acționează două împărății: împărăția spiritelor luciferice și împărăția entităților divin-spirituale. Entitățile divin-spirituale l-au condus pe om către om, dar prin legăturile de sânge. Ființele luciferice caută să despartă, să separe omul de om. Aceste două puteri acționează pe durata epocii atlanteene. Ele acționează chiar și după aceea, când continentul atlanteean dispare prin marea catastrofă pe care o știm, iar Europa, Asia și Africa pe de o parte și America pe de altă parte capătă forma pe care o cunoaștem astăzi. Ele acționează în continuare și în epoca a cincea pământeană până în prezent.
Am putut descrie astfel cinci epoci pământene:
– epoca polară, în care Pământul era încă unit cu Soarele; – epoca hiperboreeană, în care Luna este unită cu Pământul;
– epoca lemuriană;
– epoca atlanteeană, și, în final,
– epoca postatlanteeană, care este epoca noastră.
Am văzut cum au intervenit spiritele luciferice și cum s-au opus ele puterilor divin-spirituale care, împreună, l-au condus pe om. Și noi trebuie să spunem: Totul s-ar fi petrecut altfel dacă spiritele luciferice n-ar fi intervenit în evoluția omenirii. Vechea conștiență clarvăzătoare ar fi fost înlocuită în ultima treime a epocii atlanteene printr-o conștiență obiectuală; o conștiență obiectuală însă străbătută de spirit. Așa însă spiritele luciferice l-au condus pe om prematur la întărirea corpului său fizic. Prin aceasta omul și-a deschis simțurile spre în afară, spre lumea fizică, mai devreme decât ar fi putut să o facă în alte condiții. Consecința a fost că omul a abordat ultima treime a vieții atlanteene într-o cu totul altă stare decât dacă ar fi fost îndrumat numai de puterile divin-spirituale.
În această stare, omul ar fi perceput o lume exterioară parcă încinsă și spiritualizată de entități superioare, în timp ce în primul caz el nu a mai văzut decât o lume fizică din care lumea divină s-a retras. Ființele luciferice s-au introdus în corpul său astral. În contemplarea sa exterioră, în raportul Eului cu lumea exterioară, în deosebirea Eului de lumea exterioară s-au amestecat spiritele ahrimanice pomenite de Zarathustra, pe care le putem numi și spirite mefistofelice. Corpul său fizic, corpul său eteric și corpul său astral nu mai sunt așa cum ar fi fost dacă ar fi acționat numai zeii superiori. El a primit în corpul său astral entități pe care noi le numim luciferice și care l-au izgonit din Paradis mai devreme decât ar fi trebuit să se întâmple în mod normal. Consecința acțiunii spiritelor luciferice este că în contemplarea sa s-au amestecat spiritele ahrimanice, mefistofelice, care îi arată acestuia lumea exterioară nu cum este ea în realitatea ei, ci sub forma sa pur senzorială. De aceea evreii numesc aceste spirite, care printr-o scamatorie îi distrag omului atenția de la ceea ce este adevărat, „mephiztopel” – „mephiz”, adică corupătoare, și „topel”, mincinosul. De aici a rezultat „Mefistofel care este unul și același cu Ahriman. Ce a adus Ahriman în noi, în opoziție cu Lucifer?
Prin influența lui Lucifer, forțele corpului astral au devenit mai rele decât ar fi trebuit să devină în mod normal, iar omul și-a densificat perematur materia sa fizică. Ce-i drept, el a primit prin aceasta libertatea, la care altfel nu ar fi ajuns. Acțiunea spiritelor mefistofelice a avut drept consecință faptul că omul nu mai vede baza spirituală a lumii, ci este înșelat în percepția sa printr-o iluzie. Mefistofel i-a inoculat omului ideea că lumea exterioară nu are decât o existență materială și că nimic spiritual nu se ascunde în ea. Scena pe care Goethe o descrie în Faustul său s-a petrecut pentru toată omenirea. Vedem aici pe de o parte pe Faust care caută accesul la lumea spirituală și, pe de altă parte, pe Mefisto care numește această lume spirituală un Nimic, fiindcă el are interesul să-i prezinte lumea senzorială ca fiind Totul. Faust îi răspunde ceea ce oricare cercetător spiritual ar spune în acest caz: „În acest Nimic, eu sper să găsesc Totul!” Pentru a-ți face o idee cu adevărat justă despre lumea exterioară trebuie mai întâi să știi că în cea mai infimă părticică a materiei este spirit, și că ideea de materie este o minciună, trebuie să recunoști că Mefistofel este spiritul care falsifică reprezentările noastre despre lume.
Care era deci remediul necesar pentru ca omenirea să meargă înainte, pentru ca ea să nu se prăbușească în prăpastia deschisă de Lucifer și Ahriman?
Deja în epoca atlanteeană a trebuit întreprinsă o acțiune opusă, care să contrabalanseze influența ființelor luciferice. În vechea Atlantidă existau deja oameni care lucrau asupra lor înșiși pentru a diminua influența luciferică în corpul lor astral, oameni care erau atenți la ceea ce venea de la Lucifer, care căutau în propriul lor suflet pasiunile, impulsurile și poftele ce porneau de la Lucifer. Când au ajuns să le nimicească, ei au recucerit posibilitatea de a contempla într-o formă pură ceea ce omul ar fi putut să vadă dacă n-ar fi suferit influența spiritelor luciferice, iar mai târziu a celor ahrimanice. Anumiți atlanți, printr-o viață pură și o cunoaștere atentă de sine, au ajuns să smulgă din ei această influență a lui Lucifer. Prin aceasta ei au fost în stare, la acea epocă în care resturile vechii clarvederi încă subzistau, să-și adâncească privirea în lumea spirituală, să vadă mai sus decât cei care, prin acțiunea lui Lucifer, și-au învârtoșat în ei materia fizică. Acești oameni care printr-o cunoaștere de sine energică au stârpit în ei influența luciferică au devenit conducătorii epocii atlanteene, putem spune inițiații atlanteeni. Ce a făcut, de fapt, Lucifer?
Lucifer și-a îndreptat atacul cu precădere împotriva a ceea ce îi ținea pe oameni împreună, fapt care își avea originea în iubirea legată de sânge. Acești oameni au învățat să reziste atacurilor lui Lucifer. Prin aceasta ei au avut viziunea spirituală a acestui fel de legături. Ei își spuneau: Nu în separare rezidă forța care îi face pe oameni să meargă înainte, ci în puterea care îi unește. Acești oameni care au acționat împotriva influenței luciferice au încercat oarecum să inducă din nou vechea stare primordială, întrucât lumea spirituală superioară încă nu fusese primejduită de către puterea lui Lucifer. Ei erau preocupați să nimicească elementul personal: Omorâți în voi Eul personal! Ridicați-vă privirea spre timpurile în care legăturile de sânge erau încă atât de vii încât un urmaș își simțea Eul său urcând până la primii străbuni, în care primul străbun, mort de mult timp, era venerat ca un sfânt! – Conducătorii epocii atlanteene voiau să-i conducă pe oameni înapoi, până în acele timpuri în care trăiau străvechile comunități omenești. Totdeauna de-a lungul întregii evoluții au existat astfel de conducători ai omenirii care apăreau și spuneau: Încercați să nu cădeți pradă influențelor care vor să vă împingă în Eul vostru personal; căutați să recunoașteți ce i-a ținut împreună pe oameni în timpurile de demult și veți găsi drumul spre spiritul divin!
Forma cea mai pură a acestei mentalități o găsim în principiu la vechiul popor evreu. Încercați să înțelegeți corect predicile pe care le țineau acești îndrumători. Ei apăreau în fața poporului lor și spuneau: S-a ajuns în punctul în care fiecare din voi își afirmă Eul său personal, în care fiecare își caută numai în sine ființa sa. Dar voi acționați în sensul evoluției dacă ucideți Eul personal și vă concentrați întreaga energie pentru a ajunge la conștiența că voi toți vă trageți din Avraam, că suneți legați de Avraam și faceți parte dintr-un mare organism care urcă până departe, la Avraam. Când vi se spune: „Eu și Tatăl Avraam suntem una”, și când acceptați asta îndepărtând tot ceea ce este personal în voi, atunci aveți atitudinea justă care vă conduce la divin, căci drumul spre divin trece prin părintele străbun. – Poporul evreu a fost cel care a păstrat cel mai mult această poruncă, ce reprezintă nervul principal al călăuzelor care au urmărit să combată influența luciferică.
Dar oamenii au fost însărcinați cu misiunea nu de a omori Eul, ci de a-l dezvolta, de a-l cultiva. Vechii inițiați nu au putut face altceva împotriva acestui Eu personal decât să arate că drumul către divinitatea primordială trece prin străbuni.
Când pe Pământ a coborât marele impuls al lui Christos, pe care l-am putut caracteriza ieri, atunci pentru prima dată a răsunat clar un discurs cu totul diferit. Și el a putut fi receptat atât de clar tocmai de acest popor evreu care a știut să păstreze până în ultima clipă ceea ce noi putem desemna drept ecoul vechilor inițiați atlanteeni.
Christos a metamorfozat învățăturile vechilor inițiați, spunând: Există o posibilitate ca omul să cultive propria sa personalitate, ca el să nu urmeze pur și simplu legăturile fizice pe care i le impune fraternitatea de sânge, să privească în Eul său, să caute și să găsească acolo divinul! În ceea ce noi am caracterizat drept impulsul lui Christos se află forța care, dacă ne unim cu ea, ne dă posibilitatea să fondăm o fraternitate spirituală între oameni fără a distruge individualitatea Eului. Forța lui Christos era deci de o altă natură decât cea a mediilor în care El a coborât. În timp ce în aceste cercuri se învăța: „Eu și Tatăl Avraam suntem una! Asta trebuie să știu pentru a regăsi drumul înapoi spre divinitate”, Christos spune: „Există un alt Tată, prin care Eul va găsi drumul spre divin; căci Eul sau Eu sunt-ul și divinul sunt una! Există un veșnic pe care tu poți să-l găsești rămânând în tine însuți.” De aceea Christos poate să definească această forță, pe care a vrut să o împărtășească oamenilor, prin cuvintele evanghelistului Ioan: „Înainte să fi fost Avraam a fost Eu sunt-ul!” Și Eu sunt-ul nu este altceva decât numele pe care Christos și-l dă Sieși. Dacă omul trezește în el această conștiență: În mine trăiește ceva care a existat cu mult înainte să fi fost Avraam; eu nu am nevoie să urc până la Avraam, eu îl găsesc în mine pe Spiritul-Tată divin, atunci el este în stare să transforme în bine ceea ce a adus Lucifer spre cultivarea Eului, și care a devenit un obstacol pentru progresul omenirii. Fapta lui Christos înseamnă tocmai această transformare în bine a influenței lui Lucifer.
Să presupunem că ar fi acționat numai entitățile divin-spirituale superioare, cele care au legat iubirea numai de legăturile de sânge și care întotdeauna i-au cerut omului să reurce prin tot șirul său de ascendenți pentru a găsi accesul la divinitate; atunci oamenii ar fi fost mânați, cu totul inconștient, spre o comunitate umană, dar niciodată n-ar fi dobândit o conștiență deplină a libertății și independenței lor. Acest lucru i-a fost inoculat omului de spiritele luciferice în corpul său astral înainte de venirea lui Christos. Ele i-au individualizat pe oameni, au vrut să-l facă pe fiecare să stea pe propriile picioare. Dar urmările care ar fi apărut în mod inevitabil dacă influența luciferică ar fi mers la extrem au fost transformate în bine de Christos. Dacă influența luciferică ar fi mers la extrem, oamenii nu ar mai fi fost în stare să iubească. Lucifer a adus oamenilor libertatea și autonomia; Christos a transformat această libertate în iubire. Prin legătura cu Christos oamenii vor fi conduși la iubirea spirituală.
Acțiunea spiritelor luciferice capătă sub acest unghi o lumină nouă. Trebuie să taxăm în continuare drept delăsare, drept indolență faptul că odinioară acestea „au rămas în urmă”? Nu! Ele au rămas în urmă pentru a împlini o misiune specială în cadrul evoluției Pământului, aceea de a-i împiedica pe oameni să se alipească unii de alții precum un terci, numai prin legături de sânge. Iar ei trebuiau să pregătească calea spre Christos. Pe vechea Lună ele și-au spus: Vom renunța la țelul nostru lunar pentru a putea acționa în continuare pe Pământ în sensul evoluției! Este un exemplu care ne arată cum ceva aparent rău, aparent greșit este, în economia generală a Universului, schimbat totuși în bine. Pentru ca Christos să poată interveni în evoluția Pământului la momentul potrivit a trebuit ca unele spirite de pe vechea Lună să-și sacrifice misiunea lor lunară și să pregătească venirea lui Christos. Această rămânere în urmă a lui Lucifer pe Lună poate la fel de bine să fie considerată o jertfă.
Ne apropiem prin aceasta tot mai mult de un adevăr pe care omul va trebui să îl graveze în sufletul său ca o morală înaltă: Dacă în această lume vezi un rău, să nu îți spui: Iată un rău, deci ceva imperfect, ci întreabă-te: Cum pot să dobândesc cunoașterea care îmi va arăta cum să metamorfozez acest rău în bine, într-o strânsă legătură cu înțelepciunea care domnește în lume? Cum ajung să îmi spun: Dacă tu vezi aici o imperfecțiune înseamnă că nu ești încă destul de avansat ca să întrevezi perfecțiunea ce există și în acest ins imperfect? – Acolo unde omul vede un rău, el să privească în propriul său suflet și să se întrebe: Cum se face că aici unde mă întâmpină răul nu-s destul de avansat pentru a distinge în acest rău binele?
Despre aceasta, mâine.
