Am văzut ieri că omenirea avea mari conducători chiar și în perioada de evoluție pe care noi o numim atlanteeană, că această perioadă s-a desfășurat într-o regiune pe care noi o numim vechea Atlantidă, situată între Europa și Africa pe de o parte și America de cealaltă parte. Și am mai văzut cum viața oamenilor de atunci se deosebea de a noastră mai ales în privința stării de conștiență. Conștiența de astăzi nu s-a dezvoltat decât treptat și ea a pornit de la un fel de clarvedere crepusculară. Știm și că în perioada atlanteeană corpul omenesc era făcut dintr-o substanță mult mai moale, mai plastică, decât cea de astăzi. Conștiența clarvăzătoare ne mai spune că odinioară omul nu percepea obiectele exterioare cu contururile precise, precum le vedem noi astăzi. Atlantul percepea deja mineralele, plantele și animalele, dar le vedea estompat. Așa cum noi într-o seară de toamnă cu ceață deasă vedem luminile de pe stradă înconjurate de un halou multicolor, tot așa omul vedea odinioară ca niște contururi colorate în jurul obiectelor, „aure”, cum li se mai spune. Aceste aure erau indiciul ființelor spirituale care aparțineau lucrurilor. În anumite momente ale zilei perceperea acestor ființe spirituale era foarte confuză, dar în stările intermediare, adică atunci când omul trecea din starea de veghe în cea de somn, era foarte clară.
Pentru a lua un exemplu care ne va face să simțim mai viu ceea ce era conștiența unui atlant, vom spune că el nu ar fi văzut un trandafir cu contururi atât de clare și precise cum îl vedem noi astăzi. Lui i-ar fi apărut totul estompat, înconjurat de contururi colorate. Deja în timpul zilei obiectele nu îi erau clare; dar ele deveneau și mai indistincte, până la dispariția completă, în timpul fazelor intermediare dintre veghe și somn. În schimb, omul percepea foarte clar ceea ce noi considerăm a fi spiritul trandafirului, sufletul trandafirului. La fel era cu toate obiectele care îl înconjurau.
Evoluția a continuat iar obiectele exterioare au devenit tot mai clar conturate și tot mai puțin clar conturată percepția ființelor spirituale care corespundea acestora. În schimb, omul și-a dezvoltat tot mai mult conștiența de sine, a învățat să se cunoască tot mai bine pe sine.
Am desemnat ieri momentul exact al evoluției în care a apărut sentimentul Eului. Acest lucru s-a petrecut puțin înainte de ultima treime a epocii atlanteene, când forma corpului eteric și a corpului fizic au ajuns să se suprapună. Evident că și instructorii omenirii îi învățau atunci pe oameni cu totul altceva decât în zilele noastre. Odinioară între oameni nu exista acest fel de înțelegere pe care îl avem astăzi, în care se face apel la judecata celuilalt. Raporturile reciproce se bazau atunci pe o influență subconștientă, de la om la om. Exista atunci în special o sugestie, o influență subconștientă de la om la om, ce nu cerea decât puțină participare din partea celuilalt suflet, lucru pe care noi nu-l cunoaștem astăzi decât prin vestigii constatate peste tot și rău înțelese. Dacă ne întoarcem în acele timpuri vechi ale Atlantidei vedem că pe atunci o imagine, un sentiment care se năștea în sufletul unui om, și voința care se îndrepta către o anumită persoană exercitau imediat asupra acesteia o influență puternică. Influențele erau puternice, dar și voința de a le primi era la fel de puternică. Astăzi, din toate acestea nu au mai rămas decât unele urme.
Imaginați-vă că un om de odinioară ar fi trecut pe lângă un altul făcând anumite mișcări. Celălalt, care îl vedea, nu trebuia să fie decât puțin mai slab, s-ar fi simțit și el împins să imite toate acele mișcări. Ne-a mai rămas din asta tendința ca atunci când vezi pe cineva căscând să vrei să caști și tu. Odinioară exista o legătură mult mai strânsă, mai apropiată de la om la om. Acest lucru se explică prin aceea că ei trăiau într-o cu totul altă atmosferă decât a noastră. Astăzi avem în jurul nostru un aer stăbătut de multă apă numai atunci când plouă. Odinioară aerul era în permanență saturat de vapori de apă. La începutul perioadei atlanteene omul era acut dintr-o substanță la fel de moale ca cea a animalelor gelatinoase care trăiesc acum în mare și pe care abia le distingi de apa care le înconjoară. Omul a căpătat abia treptat densitate. Noi mai știm însă că el a fost expus la tot felul de influențe, nu numai din partea ființelor spirituale suprioare, propriu-zis conducătoare, care locuiau pe Soare sau erau risipite pe diferite planete ale sistemului nostru solar, dar și din partea spiritelor luciferice care își exercitau influența asupra corpului său astral. Am arătat și în ce direcție se manifesta această influență. Cei care trebuiau să fie călăuzele poporului atlanteean trebuiau să combată în propriul lor corp astral aceste influențe luciferice. Dat fiind că pe atunci omul avea încă o conștiență spirituală și clarvăzătoare, el percepea și toate influențele spirituale care trăiau în el.
Un om care nu cunoaște știința spiritului ar râde astăzi dacă i s-ar spune: În corpul tău astral există influențe ale spiritelor luciferice. Desigur, el nu știe că aceste ființe au o influență mult mai puternică decât bănuie el:
„Lumea nu-l bănuie pe diavol
Chiar când o ține de guler.” [Nota
8]
Acest cuvânt din Faustul lui Goethe este foarte profund. Multe influențe materialsite nu ar fi existat astăzi dacă oamenii ar fi știut că încă nu sunt eliberați de toate influențele luciferice.
Pe atunci îndrumătorii spirituali și discipolii lor erau foarte atenți la tot ceea ce trezea pasiuni, impulsuri și pofte care îl împingeau pe om mai adânc în lumea fizică decât ar fi fost normal pentru evoluția sa în Univers. Cine voia să devină un conducător trebuia înainte de toate să cultive o cunoaștere de sine care discernea cu scrupulozitate tot ceea ce putea veni de la Lucifer. El trebuia să studieze atent aceste entități spirituale din corpul său astral. În acest fel le ținea la distanță și putea să vadă celelalte entități, entitățile divin-spirituale superioare conducătoare, în primul rând cele care trecuseră de pe Pământ pe Soare sau pe alte planete. Și, în funcție de proveniența oamenilor, aceștia vedeau o regiune sau alta. Erau, de pildă, suflete omenești care veneau de pe Marte. Când ele se angajau în evoluție și combăteau în ele influențele luciferice din corpul lor astral atingeau o treaptă înaltă de clarvedere, mai bună și mai pură, și vedeau entitățile spirituale superioare din împărăția de unde ele însele au coborât, din împărăția lui Marte. Sufletele care coborâseră de pe Saturn ajungeau să vadă entitățile din sfera saturniană, cele care veneau de pe Jupiter sau Venus vedeau entitățile de pe Jupiter sau de pe Venus. Fiecare om vedea împărăția sa corespunzătoare.
Ființele umane cele mai elevate, cele care rezistaseră crizei lunare, au putut ajunge treptat să vadă nu numai ființele spirituale de pe Marte, Jupiter sau Venus, ci chiar pe cele din Soare. Prin faptul că cei care fuseseră inițiați coborâseră de pe diverse planete, lor le-au devenit din nou vizibile, ca spiritualitate, lumile acestor planete. Poți înțelege atunci că pe vechea Atlantidă existau anumite instituții pentru cei coborâți de pe Marte, de pildă, și în care erau admiși să studieze misterele lui Marte doar dacă erau maturi pentru asta. Existau alte lăcașuri pentru cei ce proveneau de pe Venus și voiau să studieze misterele lui Venus. Dacă trebuie să folosim pentru aceste instituții un cuvânt apărut mai târziu, cel de „oracol”, vom spune că pe Atlantida exista un oracol al lui Marte, unde se studiau misterele lui Marte, un oracol al lui Saturn, un oracol al lui Jupiter, unul al lui Venus etc. Cel mai elevat dintre oracole era oracolul solar, iar cel mai mare dintre inițiați era inițiatul suprem al oracolului solar.
Învățătura care se dădea aici ținea cont de firea impresionabilă a omului și de faptul că acesta era sensibil la influențele de natură volițională care se exercitau asupra lui. Să încercăm să ne reprezentăm raportul învățătorului față de elev. Să presupunem că ar fi existat învățători spirituali care au primit inițierea ca printr-un fel de har. Cum ajungeau să fie inițiați elevii lor?
Aici trebuie să ne reprezentăm în primul rând că deja inițiații exercitau, prin simpla lor apariție, prin simpla lor prezență, o puternică influență asupra celor care erau predestinați să le fie discipoli. De îndată ce apărea un inițiat, toți cei care trebuiau să devină discipoli simțeau vibrând în sufletul lor niște coarde ce le dădeau posibilitatea să urmeze un astfel de discipolat. Era vorba de niște influențe sustrase complet conștienței obiectuale, conștienței diurne, ce treceau de al om la om. Nu era nevoie ca învățătura să fie dată ca astăzi. Relațiile cu învățătorul, tot ceea ce făcea el acționa împreună cu facultatea de imitare a oamenilor. Multe lucruri treceau inconștient de la învățător la elev. De aceea era foarte important ca cei care, datorită vieții lor de până atunci, erau maturi să fie conduși la început în locurile sacre și să trăiască în preajma învățătorului. Pregătirea lor – care dura foarte, foarte mult timp – se făcea numai prin urmărirea a ceea ce făceau învățătorii, prin înrâurirea pe care ei o aveau asupra lor și prin sentimentele pe care ei le trezeau. Venea apoi un moment în care între sufletul învățătorului și cel al discipolului se producea o atât de pefectă armonizare încât tot ceea ce deținea învățătorul ca secrete superioare se transmitea discipolului. Așa era în timpurile de demult. Ce s-a întâmplat după aceea, când corpul eteric s-a unit în întregime cu corpul fizic?
Cu toate că în perioada atlanteeană se produsese deja suprapunerea completă a corpului eteric cu corpul fizic, legătura care le unea nu era încă foarte puternică și era suficient un efort de voință din partea învățătorului pentru a desprinde din nou corpul eteric. Desigur, faptul nu mai era posibil după ce fusese atins momentul în care tot ce trăia în maestru putea să fie transmis aproape de la sine discipolului; dar maestrul avea puterea de a desprinde ușor corpul eteric al elevului și atunci acesta putea vedea tot ceea ce vedea învățătorul. În cazul unei legături slabe între corpul eteric și corpul fizic era, așadar, posibil să se desprindă corpul eteric al discipolului, iar înțelepciunea, observația clarvăzătoare a maestrului să se transmită asupra discipolului.
Și a venit apoi marea catastrofă, care a măturat continentul atlanteean. Cumplite furtuni în aer și apă, cutremure puternice de pământ au schimbat treptat fața Pământului. Europa, Asia și Africa, care nu erau decât în mică măsură uscat, ca și America, de altfel, au apărut atunci din apă. Atlantida a dispărut. Oamenii au emigrat către est și către vest și s-au format cele mai diverse colonii.
După această imensă catastrofă omenirea a progresat însă din nou. În raportul dintre corpul eteric și corpul fizic al omului a intervenit din nou o schimbare. Coeziunea dintre acestea era mult mai mare. Acum nu mai era posibil ca, printr-un act de voință al maestrului, acesta să desprindă corpul eteric al discipolului și să îi transmită cele observate de el. Trebuia deci ca inițierea să ia o altă formă, care iată cum ar putea fi descrisă.
Învățământul bazat în principal pe influența sufletească directă de la invățător la discipol a făcut treptat loc unui învățământ care se apropia de cel de astăzi. Cu cât epoca postatlanteeană avansează cu atât învățământul se aseamănă mai mult celui actual pe care îl cunoaștem. Dacă epoca atlanteeană avusese oracole, marii îndrumători ai omenirii înființează acum institute care conțineau în ele ecourile anticelor oracole atlanteene. În epoca postatlanteeană și-au facut apariția Misteriile, lăcașurile de inițiere. Așa cum odinioară în oracole erau primiți discipolii cei mai potriviți, tot așa sunt primiți acum discipolii în Misterii. Deoarece acum nu se mai putea acționa asupra discipolilor ca înainte, ei trebuiau să fie pregătiți printr-o instruire severă.
Epoci la rând vom întâlni aceste Misterii în toate civilizațiile și în toate culturile. Fie că ne întoarcem la prima civilizație postatlanteeană, cea a Indiei antice, sau la civilizația lui Zarathustra, sau la cea a Egiptului, a Caldeei, pretutindeni veți găsi faptul că discipolii sunt primiți în Misterii, care erau un fel de lăcaș intermediar între biserică și școală. Acolo ei primeau o disciplină severă, care îi învăta să gândească și să simtă nu numai în conformitate cu ceea ce există în lumea senzorială, dar și în raport cu ceea ce se petrece în lumea spirituală, invizibilă.
Ceea ce se învăța acolo putem descrie astăzi foarte exact: este, în mare parte, ceea ce noi cunoaștem astăzi drept antroposofie. Acesta era obiectul de studiu în acele Misterii, doar că el era adaptat mai mult moravurilor epocii și reglementat într-un mod riguros; nu ca astăzi, când secretele lumilor superioare sunt împărtășite relativ rapid și într-un mod, cel puțin în parte, liber celor care sunt într-o oarecare măsură maturi pentru a le înțelege.
În acele timpuri învățământul era foarte strict reglementat. Pe prima treaptă, de pildă, erau predate doar anumite cunoștințe, tot restul rămânând ascuns cu grijă. După ce discipolul digera în el aceste prime noțiuni, numai atunci i se comunicau învățăturile treptei superioare. Prin această pregătire, noțiunile, ideile, sentimentele și senzațiile care se raportau la lumea spirituală erau depuse în corpul său astral. Faptul îi permitea să combată într-o oarecare măsură influențele lui Lucifer. Căci toate noțiunile științei spiritului care sunt împărtășite se referă la lumile superioare, nu la lumea pentru care Lucifer vrea să suscite omului un interes, lumea senzorială. După ce primea această pregătire venea timpul în care discipolul era condus spre contemplarea independentă. El trebuia să contemple singur lumea spirituală. Pentru aceasta trebuia ca el să poată oglindi în corpul eteric tot ceea ce prelucrase în corpul său astral. Căci omul ajunge la contemplarea lumii spirituale doar dacă reușește, printr-o anumită simțire și trăire, să viețuiască atât de puternic în sine ceea ce a fost depus prin studiu în corpul său astral, încât este influențat nu numai corpul astral, ci și corpul eteric, mai dens. Când discipolul urma să se ridice de la studiu la contemplare, tot ceea ce el învățase trebuia să ducă la un rezultat. De aceea în timpul epocilor indiană, persană, egipteană și greacă studiul se încheia cu un fel de act final care consta în următoarele:
Discipolul trecea din nou printr-o lungă pregătire, nu de studiu, ci de meditație, și prin alte exerciții destinate să dezvolte fermitatea interioară, calmul interior, liniștea interioară. Era pregătit ca prin corpul său astral să devină un cetățean al lumilor spirituale. Și, ca încheiere a acestei evoluții, la momentul potrivit, era adâncit trei zile și jumătate într-o stare comparabilă cu moartea. Dacă în timpurile atlanteene corpul eteric era atât de slab ancorat în corpul fizic încât putea fi foarte ușor separat, acum omul trebuia să fie adâncit într-un somn ca de moarte. El era pus fie într-o ladă de genul unui coșciug, fie era legat cu corzi pe o cruce sau ceva asemănător. Iar cel care făcea inițierea sau hierofantele avea puterea de a acționa asupra corpului astral și îndeosebi a corpului eteric, pe care îl separa de corpul fizic în timpul acestor trei zile. Această stare se deosebea de cea a somnului. În somn, corpul astral și Eul părăsesc corpurile fizic și eteric, care rămân în pat. Acum însă, în acest act final al inițierii corpul fizic rămânea singur, lungit în coșciug, iar corpul eteric era desprins în cea mai mare parte de corpul fizic – doar părțile inferioare rămâneau, părțile superioare erau detașate –, respectivul ajungând într-o stare asemănătoare morții. Tot cea ce fusese învățat înainte prin meditație și alte exerciții se imprima acum, în această stare, în corpul eteric. În timpul acestor trei zile și jumătate omul străbătea realmente lumile spirituale unde își au sediul entitățile superioare. La finalul acestei perioade de timp hierofantele îl chema înapoi, ceea ce înseamnă că el avea puterea să-l trezească. Cel în cauză aducea cu el amintirea lumii spirituale. De acum privirea sa se putea adânci în această lume și putea să vestească semenilor care nu aveau încă maturitatea necesară realitățile lumii spirituale, pentru a le vedea și ei.
Așadar, în timpurile precreștine, vechii învățători erau inițiați în profunzimile tainelor misteriale sub conducerea hierofantelui timp de trei zile și jumătate și deveneau martorii vii ai faptului că există o viață spirituală și că în spatele lumii fizice se află o lume spirituală căreia omul îi aparține cu mădularele sale superioare și în care el va trebui să intre.
Dar evoluția a continuat. Ceea ce v-am descris acum ca fiind o inițiere mai trăia însă cu intensitate în prima perioadă după catastrofa atlanteeană. Între timp legătura dintre corpul etric și corpul fizic s-a întărit din ce în ce mai mult. Acest procedeu de inițiere devenea tot mai periculos, căci oamenii se adaptaseră tot mai mult cu întreaga conștiență la lumea senzorială, fizică. Acesta este de altminteri și sensul evoluției umane, ca oamenii să se familiarizeze cu această lume fizică, iubind-o și trăind în simpatie pentru ea. Faptul că oamenii dezvoltă această iubire pentru lumea fizică constituie un mare progres pentru omenire.
În primele timpuri postatlanteene oamenii aveau încă o amintire foarte vie a lumii spiritule. Ei își spuneau: Noi, ca ultime vlăstare, ne mai putem adânci privirea în lumea spirituală a străbunilor noștri. – Ei încă mai aveau o conștiență confuză, crepusculară. Ei știau unde este adevărul lumii, unde este patria lor. Ceea ce ne înconjură în timpul conștienței diurne – gândeau ei – este ca un văl care se așază peste adevăr, care ne ascunde lumea spirituală, este maya sau iluzia. – A fost nevoie de timp pentru a ne obișnui cu ceea ce putem să vedem acum. Nu s-a putut înțelege ușor că conștiența pentru vechea lume spirituală trebuia să se piardă. Aceasta este ceea ce caracterizează prima civilizație postatlanteeană. În acea vreme a fost cel mai ușor a-l conduce pe om în spiritual fiindcă el avea încă o înclinație vie către lumea spirituală. Firește, lucrurile nu puteau rămâne așa, căci misiunea pământească a oamenilor este să îndrăgească forțele Pământului și să cucerească planul fizic.
Dacă ați putea privi civilizația din epoca Indiei antice ați vedea acolo o culme a vieții spirituale, un nivel spiritual extraordinar de înalt. Ceea ce primii învățători propovăduiau atunci oamenilor nu poate fi înțeles de omul modern decât dacă el a trecut printr-un studiu al științei spiritului. Pentru oricare altul, învățătura marilor sfinți Rishi este lipsită de sens, pură nebunie, căci el nu poate concepe că sensul este ceea ce i se spune acolo despre tainele lumii spirituale. Din punctul lui de vedere, el are fără îndoială dreptate, căci fiecare are din punctul lui de vedere dreptate.
Concepția spirituală era una formidabilă, dar pe atunci nu se punea problema mânuirii nici a celor mai simple aparate. Se trăia în modul cel mai primitiv. Pe atunci nu existau științele naturii sau ceea ce noi numim astfel. Tot ceea ce putea fi văzut pe plan fizic era considerat a fi maya, marea iluzie, iar realul și adevărul erau găsite doar prin înălțarea spre Marea Ființă solară sau spre entități asemănătoare. Dar nu se putea rămâne aici. Oamenii trebuiau să învețe treptat să iubească acest Pământ. Printre oamenii postatlanteeni trebuiau să apară unii animați de voința de a cuceri împărăția pământească. Această cucerire începe în epoca lui Zarathustra. Trecerea de la India antică la Persia preistorică este un mare pas înainte. Pentru Zarathustra, lumea exterioară nu este numai maya sau iluzie. El arăta oamenilor că lumea fizică ce ne înconjoară este importantă, dar că în spatele ei stă spiritul. În timp ce, pentru hindus, floarea era maya, iar realitatea era spiritul din spatele ei, Zarathustra spunea: Această floare este ceva ce trebuie prețuit, fiindcă ea este o verigă din spiritul general al Universului. Materia se naște din spirit. – Și am remarcat deja că, pentru Zoroastru, Soarele fizic era scena unde acționau entitățile spirituale. Inițierea era însă grea. Pentru cei care nu voiau să audă de inițiați, de faptul că există o lume spirituală, pentru aceia care voiau să privească ei înșiși în marea aură solară, era nevoie de o disciplină mai severă de inițiere.
Întreaga viață a omului s-a schimbat și ea treptat. În epoca următoare, cea a civilizației egipteano-caldeene, oamenii au cucerit și mai mult lumea fizică. Aici omul nu se mulțumește numai cu o cunoaștere spirituală, care cercetează ceea ce se află în spatele lumii fizice. E1 contemplă mersul astrelor, iar în poziția și în mișcările lor, în Universul exterior-vizibil el caută să recunoască o scriere a entităților divin-spirituale. Voința zeilor el o recunoaște în caracterul scrierilor ce se lasă citite în raporturile dintre obiecte. El studiază obiectele în corelația care există între ele. În Egipt vedem apărând o geometrie care este aplicată la lucrurile exterioare. Prin aceasta omul cucerește lumea exterioară.
Grecul face un pas mai departe pe acest drum. Aici există o alianță între ceea ce resimte sufletul și materia exterioară. Când statuia zeiței Pallas Athena sau a lui Zeus stă în fața noastră, aici se împărtășește materiei ceva ce a fost trăit mai întâi în sufletul omenesc. Ceea ce omul a cucerit este imprimat în lumea senzorială.
Dar în aceeași măsură în care omul dobândește o putere mai mare în lumea senzorială și începe să o iubească el se înstrăinează de lumea spirituală în timpul parcurs între moarte și o nouă naștere. Când sufletul unui vechi hindus se desprindea de corp și intra în lumea spirituală pentru a parcurge acolo evoluția până la viața următoare, spiritualul era încă viu pentru el. Căci în timpul întregii sale vieți pe Pământ el a tânjit, a năzuit către o lume spirituală și toate sentimentele sale erau înflăcărate de povestirile pe care le auzise despre viața în lumile spirituale, dacă el însuși nu era un inițiat. La trecerea prin poarta morții lumea spirituală stătea în fața lui, să zicem așa, luminoasă, clară. Însă pe măsură ce oamenii au îndrăgit lumea fizică, pe măsură ce au devenit mai iscusiți pentru această lume, timpul scurs după moarte se întunecă tot mai mult. În epoca egiptepană acest proces a avansat atât de mult încât, printr-o conștiență clarvăzătoare, putem constata că sufletul care se desprindea de corp pentru a intra în lumea spirituală se găsea învăluit în obscuritate și întuneric, se simțea acolo singur și despărțit de celelalte suflete; o senzație de frig punea stăpânire pe el în fața acestei izolări. În ce îi privește pe greci, care au știut să introducă în civilizație o atât de mare frumusețe exterioară, transformând Pământul în ceva cu totul deosebit, ei, pentru viața dintre moarte și o nouă naștere, resimțeau în modul cel mai intens frig, întuneric și obscuritate. Nu este o legendă, ci corespunde purului adevăr faptul că un grec rafinat, dacă era întrebat cu privire la șederea în lumea de dincolo, îți răspundea: Mai bine cerșetor pe Pământ decât rege în împărăția umbrelor! [Nota 9]
Astfel, putem spune că odată cu avansarea civilizației omul se înstrăinează tot mai mult de lumea spirituală. Inițiații care priveau în sferele superioare ale lumii spirituale erau din ce în ce mai rari, fiindcă procedura de inițiere era din ce în ce mai periculoasă. Devenise extrem de periculos să rămâi trei zile și jumătate într-o stare asemănătoare morții și să desprinzi corpul eteric fără ca prin aceasta să provoci moartea.
Atunci, pentru întreaga viață omenească intervine un impuls nou, despre care am vorbit în ultimele zile: impulsul christic. Spuneam atunci că Christos, Înaltul Spirit solar, s-a apropiat treptat de Pământ. Am văzut că în timpul lui Zarathustra mai putea fi găsit în Soare drept „Ahura Mazdao” și că Moise deja îl contempla în rugul aprins și în focul de pe Sinai. El cobora treptat în sfera pământească, unde urma să apară altfel. În primul rând, acest Spirit era preocupat ca oamenii să-L cunoască aici, pe acest Pământ.
Toate vechile inițieri aveau la bază faptul că corpul eteric trebuia extras din corpul fizic. Acest lucru a rămas valabil și în inițierile postatlanteene, unde cel ce trebuia inițiat era cufundat într-un somn asemănător morții. Pentru conștiența fizică, aceasta însemna o stare de inconștiență. Prin aceasta omul intra sub stăpânirea unui alt Eu, cel al hierofantelui. El își părăsea cu totul corpul fizic, Eul său nemaiavând nicio influență asupra acestuia.
Țelul principal al impulsului christic este însă ca omul să cunoască o evoluție prin care Eul său să rămână în întregime în el însuși, prin care să nu mai fie nevoie, pentru a ajunge în lumile superioare, să se cufunde într-o stare de conștiență inferioară aceleia pe care o are Eul. Pentru aceasta a fost nevoie mai întâi ca Cineva să se sacrifice, să se ofere ca jertfă, pentru a primi într-un corp omenesc însuși Spiritul lui Christos. Am arătat deja acest lucru, faptul că un inițiat s-a pregătit de-a lungul a nenumărate încarnări pentru a fi capabil, la un anumit punct al evoluției sale, să îndepărteze Eul său personal și să primească în sine Spiritul lui Christos. El este descris în Evanghelia după Ioan în scena Botezului în Iordan. Ce semnifică de fapt acest Botez?
După cum se știe, botezul era destinat de către vestitorul, de înainte-mergătorul lui Christos, Ioan Botezătorul, celor pe care el i-a pregătit să îl primească într-un mod corespunzător pe Christos. Putem înțelege ce se spune în Evanghelia după Ioan despre Botezul în Iordan doar dacă avem în vedere că Ioan boteza pentru a-i pregăti într-un mod corespunzător pe oameni pentru Christos. Dacă vă reprezentați un botez din ziua de azi, care este doar o imitație a celui originar, nu veți ajunge la această înțelegere. Botezul nu era o simplă stropire cu apă. La botez, neofitul era cufundat cu totul în apă, unde trebuia să rămână un timp mai lung sau mai scurt. Pentru a înțelege ce înseamnă asta, să lămurim mai întâi ceva din misterul ființei omenești.
Să ne aducem aminte că omul este alcătuit dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral și un Eu. În starea de veghe, acestea sunt strâns legate între ele. În timpul somnului corpul fizic și corpul eteric rămân lungite în pat, iar corpul astral și Eul sunt afară. La moarte corpul fizic rămâne pe Pământ sub formă de cadavru, corpul eteric se desprinde și, pentru un timp destul de scurt, continuă să fie unit cu corpul astral și Eul. Pentru cei care au ascultat măcar câteva din conferințele mele este clar că în acest moment are loc o trăire interioară cu totul aparte: omul are în față întreaga sa viață trecută ca într-un vast tablou; evenimentele vieții stau unul lângă altul, ca într-o panoramă, în jurul omului. Corpul eteric este și putătorul memoriei, iar în viața de pe Pământ numai corpul fizic îl împiedică să le aibă pe toate în fața sa. După moarte, corpul fizic este depus; acum, în conștiență poate să apară tot ceea ce omul a viețuit în ultima sa viață. Așa cum am mai spus deja, faptul poate surveni și în cazurile de pericol de moarte, sau când omul trece printr-o spaimă mare sau un șoc. Este ceea ce știm din povestirile celor care au fost gata să se înece sau să cadă într-o prăpastie și care, dacă nu și-au piedut conștiența, au retrăit într-un mare tablou toată viața lor trecută. Ceea ce viețuiește omul în cazul unui astfel de pericol, când, de pildă, este pe punctul de a se îneca, viețuiau toți cei care erau botezați de Ioan Botezătorul. Botezul consta în aceea că omul rămânea sub apă destul timp pentru ca să-și retrăiască viața sa de până atunci. Ceea ce retrăia astfel era viețuit ca un tablou spiritual. În această stare excepțională li se arăta faptul că ceea ce viețuise spiritul se lega oarecum de restul lumii spirituale; cel ce primise botezul de la Ioan Botezătorul știa: Există o lume spirituală! Cu adevărat, ceea ce trăiește în mine poate exista și fără trup. – După botez, omul era convins că există o lume căreia îi aparține prin spirit. Ce făcea deci Ioan Botezătorul prin acest botez?
Până la acel moment oamenii ajunseseră să capete o atracție tot mai puternică spre lumea fizică, o tendință tot mai mare în a crede că această lume fizică este adevărata realitate. Cei care veneau spre Ioan Botezătorul viețuiseră însă propria lor viață ca ceva spiritual. În timp ce erau botezați, ei știau că sunt și altceva decât sunt prin corpul lor fizic. Mintea oamenilor s-a metamorfozat treptat, în așa fel încât a fost orientată către lumea fizică. Ioan provocase în cei pe care îi boteza conștiența: Există o lume spirituală, și eu aparțin cu o parte superioară din mine însumi acestei lumi spirituale. De aceea, nu trebuie decât să îmbrăcați în cuvinte foarte puțin schimbate discursurile lui Ioan și veți avea: Schimbați-vă felul de a gândi, care este îndreptat spre lumea fizică! Ei își schimbau felul de gândire dacă primeau botezul într-o dispoziție cu adevărat justă. Ei știau atunci: În mine trăiește ceva spiritual; Eul meu aparține lumii spirituale. Omul dobândise această convingere în corpul fizic. Ceea ce avusese loc nu era o procedură specială, ca în inițiere. El viețuise aceasta în corpul fizic. De asemenea, prin modul de a fi receptată vechea revelație ce data încă de pe vrmea lu Moise și prin felul în care ea se unea cu sufletele experiența botezului lui Ioan căpăta și un sens deosebit.
După botez, omul nu numai că avea conștiența de a fi una cu lumea spirituală, ci el recunoaște ce fel de lume spirituală cobora pe Pământ. Un astfel de om știa că ceea ce i se revelase lui Moise drept „ehjeh asher ehjeh” în rugul aprins și în focul de pe Sinai străbate întreg Pământul și că prin cuvântul Iahve sau Iehova sau „ehjeh asher ehjeh” sau „Eu sunt eu sunt-ul” se denumește în mod corect această lume spirituală. – Astfel, prin botezul lui Ioan, omul nu numai că știa că este una cu lumea spirituală, ci și că în această lume spirituală trăiește Eu sunt-ul, din care el s-a născut după spirit. – Așa îi pregătea Ioan pe discipolii săi prin botez. Acesta era sentimentul pe care el îl trezea în ei. Firește, nu puteau fi decât foarte puțini cei care erau în stare să trăiască această experiență la scufundarea în apă. Cei mai mulți nu erau maturi pentru așa ceva. Dar unii recunoșteau că Spiritul, care mai târziu a fost numit Christos, se apropia de Pământ.
Încercați să comparați ceea ce am spus acum cu cele spuse în conferința de ieri. Rezultatul acțiunii vechilor ființe spirituale era o iubire bazată pe legături de sânge, pe comunitate fizică. Dar spiritele luciferice au vrut să-l așeze pe fiecare conform propriei personalități, conform propriei individualități. Lucifer a acționat împreună cu ființele spirituale cele mai înalte. Treptat, legăturile de sânge au slăbit. Acest lucru îl puteți urmări dumneavoastră înșivă în istorie. Uitați-vă ce amestec de popoare există în marele Imperiu roman. Faptul a fost posibil pentru că vechile legături de sânge slăbiseră și fiecare, mai mult sau mai puțin, voia să se sprijine pe solul ferm al personalității sale. Dar prin aceasta oamenii au pierdut legătura cu lumea spirituală, au concrescut cu lumea fizică, au căpătat o atracție pentru planul fizic. În măsura în care conștiența de sine crescuse datorită acțiunii lui Lucifer, omul s-a legat de planul fizic iar viața sa dintre moarte și o nouă naștere s-a pustiit. Atunci a avut loc acțiunea lui Ioan Botezătorul, care a pregătit pentru om ceva măreț și important; el a pregătit calea prin care omul să-și poată păstra individualitatea și, în ea fiind, să regăsească în timpul cufundării sub apă ceea ce viețuise odinioară drept „zei” atunci când el însuși trăia în apă, când vaporii de apă și ceață mai umpleau atmosfera Pământului. Prin botez se repeta această experiență în lumile divine. Deși omul era un Eu, el a fost pregătit să fie condus din nou ca om spre om, să fie introdus din nou în iubire, dar de data aceasta o iubire spiritualizată.
Prin aceasta am caracterizat, dintr-o altă latură, nervul principal al evenimentului christic. Christos reprezintă forța sprirituală a iubirii care a coborât pe Pământul nostru, forța care astăzi încă nu este decât la inceputul activității sale. Dacă urmărim acest gând în lumina Evangheliilor după Ioan și Luca vom vedea cum esența însăși a impulsului christic este iubirea sprituală, cum, prin aceasta, diferitele „Euri” care s-au separat se vor apropia tot mai mult, însă prin ceea ce au ele mai intim în sufletele lor. La început oamenii nu au putut decât să presimtă ce a devenit Christos pentru lume. Chiar și astăzi nu s-a ajuns prea departe în această direcție fiindcă elementul de disociere, efectul acțiunii luciferice, este mereu prezent, iar principiul christic nu s-a exercitat decât de foarte puțină vreme. Deși astăzi se caută să se realizeze o armonizare și o unire în anumite domenii exterioare ale vieții, totuși pentru lucrurile cele mai intime, cele mai importante, oamenii nici nu bănuiesc încă ce ar putea fi această armonie, această consonanță a sufletelor – decât poate cel mult prin intermediul gândirii, al intelectului, ceea ce înseamnă foarte puțin. Într-adevăr, creștinismul nu este decât la începutul său. El va pătrunde tot mai mult în suflete și va înnobila tot mai mult Eul. Acest lucru îl remarcă tocmai popoarele mai tinere, care își dau seama că pentru a merge înainte trebuie să se unească cu forța lui Christos, că trebuie să se pătrundă cu forța lui Christos.
Un gânditor modern din Est, executor testamentar al marelui filosof rus Soloviov [Nota 10], a făcut afirmația: „Creștinismul este cel care trebuie să facă din noi un singur popor [Nota 11]; altfel ne vom pierde Eul nostru și, odată cu el, orice posibilitate de a deveni vreodată un popor!” Avem aici un cuvânt plin de forță care pare să fie născut din interesul puternic nutrit față de creștinism. De aici mai vedem și cât este de necesar ca creștinismul să pătrundă până în adâncurile sufletelor. Un exemplu, poate unul mult prea radical, ne va permite să înțelegem că, în ce privește latura cea mai intimă a vieții sufletești, chiar și cele mai mari și mai nobile personalități sunt încă departe de ceea ce le va cuprinde cândva, atunci când creștinismul se va fi revărsat în gândurile cele mai profunde, în părerile și sentimentele cele mai intime ale omului. Gândiți-vă la Tolstoi și la activitatea pe care el a desfașurat-o în ultimele decenii, care, în felul ei, caută să dezvăluie sensul adevărat al creștinismului. Față de un asemenea gânditor trebuie să avem cel mai mare respect, cu atât mai mult aici, în Vest, unde pentru un anumit subiect se umplu biblioteci întregi cu tot felul de burzuluieli filosofice, să zicem așa, același lucru fiind tratat magistral de un Tolstoi într-o singură carte – Despre viață [Nota 12]. Există în opera lui Tolstoi pagini care cuprind, într-un mod poate elementar, mari adevăruri teosofice, la care filosoful occidental ajunge cu greu, despre care, cel puțin, el ar trebui să scrie o întreagă literatură, căci acolo s-au spus lucruri cu totul excepționale. Putem spune că la Tolstoi simți vibrând ceva ce s-ar putea numi impulsul christic. Studiați-i opera cu de-amănuntul și veți vedea că este plină de acest impuls. Luați-l acum pe marele său contemporan Soloviov, care este interesant pentru că el, pornind de la o vastă concepție filosofică despre lume, s-a înălțat până la limitele de sus ale unei vieți cu adevărat vizionare, prin care reușește să îmbrățișeze cu privirea, să zicem așa, în mod profetic, apocaliptic, o întreagă epocă. Chiar dacă figurile sunt distorsionate, pentru că fundamentul nu este unul corect, el ajunge totuși până la o contemplare vizionară a viitorului. El înfățișează o astfel de perspectivă profetică pentru secolul al XX-lea. Și dacă ne adâncim asupra ei, găsim acolo măreție și noblețe, îndeosebi în ceea ce privește creștinismul. Dar el vorbește despre Tolstoi ca despre un dușman al creștinismului, ca despre Antichrist! Este deci posibil în ziua de azi ca doi oameni să fie convinși că dau ce au mai bun epocii lor, că acționează din ce au mai profund în sufletul lor și cu toate astea să stea față în față fără să se înțeleagă, astfel încât unul este „Anti”-ul celuilalt! Nu chibzuim astăzi câtuși de puțin că dacă trebuie ca în exterior să domnească armonia, să fie posibilă o viață scăldată în iubire trebuie ca impulsul lui Christos să pătrundă până în straturile cele mai profunde, astfel încât iubirea omenească să fie cu totul altceva decât este astăzi, chiar în cazul celor mai nobile spirite.
Impulsul, care mai întâi a fost propovăduit și apoi a intrat în lume, este abia la începuturile sale și va trebui să fie înțeles din ce în ce mai bine. Ce le lipsește deci, chiar în zilele noastre, tututor celor care invocă creștinismul și proclamă necesitatea sa, dar care nu reușesc totuși să-l facă prezent. Le trebuie antroposofia, știința spiritului – calea actuală de a-L înțelege pe Christos! Căci Christos este atât de mare încât fiecare epocă trebuie să găsească mijloace noi pentru a-L recunoaște. Odinioară s-au folosit alte forme și modalități ale tezaurului de înțelepciune. Astăzi este necesară antroposofia. Și antroposofia va rămâne încă mult timp metoda prin care putem să Îl înțelegem pe Christos, căci ea se va dovedi ceva ce vivifică și stimulează toate facultățile de cunoaștere omenești. Omul se va întări și va crește treptat în ce privește înțelegerea lui Christos. Concepția antoposofică nu este nici ea decât una trecătoare. De acest lucru și de faptul că marile adevăruri pe care noi le-am exprimat în reprezentările trecătoare ale timpului nostru vor trebui îmbrăcate în viitor în reprezentări și mai mărețe, de acest lucru noi suntem conștienți.
