Din ultimele două conferințe veți fi înțeles că în evoluția omenirii există anumite evenimente care nu sunt luate în seamă în viata exterioară, iar prin aceasta multe lucruri din ce se întâmplă în fundamentele spirituale ale acestei evoluții sunt greșit înțelese. Concluziile conferinței de ieri v-au permis să vedeți că viețuirea mistică a lui Hristos, viețuire pe care omul o poate realiza când coboară în trăirile sufletului său cu ceea ce am numit substanța lui Hristos n-a existat întotdeauna, ea s-a dezvoltat în timp; faptul istoric al încarnării lui Hristos a fost o premisă necesară pentru prezența Hristosului mistic în suflet, astfel încât nu se poate spune că trăirea Hristosului mistic ar fi fost posibilă oricând pentru sufletele omenești, chiar și în perioada precreștină. Un Meister Eckart sau alte personalități comparabile, cu trăirile lor interioare, nu sunt posibile decât în era creștină, nu mai înainte. O gândire abstractă nu va recunoaște acest lucru; este ceea ce va apărea în cazul unei gândiri concrete, realist-spirituale. Chiar și lucrurile pe care le-am spus despre denumirile entitătilor luciferice și despre ființa lui Hristos sunt de înțeles numai dacă se admite că în întreaga organizare omenească a avut loc, în cursul mileniilor care au precedat și a secolelor care au urmat după încarnarea lui Hristos, o transformare imperceptibilă pentru simțuri și rațiunea exterioară, dar nu mai puțin radicală. Oamenii s-au transformat în mod esențial după marea catastrofă atlanteană. Or, dacă în trăirile din ciclul actual al omenirii experiența de viață exterioară este legată de faptul că omul, atunci când intră într-o încarnare, percepe lumea prin instrumentele care-i stau la dispoziție în cele trei învelișuri ale sale (corpurile fizic, eteric și astral), modul de a înțelege lumea în diferite epoci succesive depinde de schimbările pe care le suferă organizarea acestor învelișuri. Nu există un mod de a vedea care să fie absolut același pentru toate epocile. Oamenii nu pot vedea Universul decât conform cu propria lor organizare.
Să ne reprezentăm acum cea mai radicală transformare care a avut loc în natura omenească începând de la catastrofa atlanteană, de-a lungul marilor culturi ale Indiei antice, ale Persiei antice, ale Caldeei și Egiptului, ale Greciei și Romei, până în epoca noastră. Înaintea catastrofei atlanteene, relațiile dintre diferitele mădulare ale ființei umane erau diferite față de epocile ulterioare: coacționarea corpului fizic cu cel eteric s-a modificat. De exemplu, corpul eteric al capului era mai dezvoltat decât capul fizic și avea legături mai puțin strânse cu capul. Evoluția se exprimă în faptul că legăturile dintre acestea devin mai intense și că cele două corpuri sunt din ce în ce mai asemănătoare. Or, toate forțele care organizează corpul fizic, care îl compun și îi armonizează părțile, se află în corpul eteric. Se poate deci spune că, în ceea ce privește omenirea atlanteană, forțele care construiau corpul fizic acționau asupra lui din exterior, deoarece corpul eteric era în afara corpului, mai ales în ceea ce privește capul. Mai târziu, aceste forțe s-au integrat corpului fizic, și ele îl animă și stimulează acum mai ales din interior. Dar toate acestea au trebuit să fie pregătite printr-o lentă glisare a corpului eteric în corpul fizic. Dacă vrem să înțelegem vechea cultură indiană, trebuie să ne fie clar că lucrurile se prezentau acolo cu totul altfel decât mai târziu, chiar în timpurile caldeano-egiptene. În cazul oamenilor epocii greco-latine se atinsese deja o pătrundere completă a corpului fizic de către corpul eteric, astfel încât pentru conștiența clarvăzătoare organizarea corpului eteric al omului nu depășea limitele corpului fizic.
Nu aceasta era situația în cazul oamenilor Indiei antice. În acel timp, conștiența clarvăzătoare ar fi arătat cum corpul eteric – mai ales la nivelul capului – depășea corpul fizic. Din această cauză vechiul popor indian vedea lumea în cu totul alt mod decât poporul egiptean. Omul greco-latin avea în esență același mod de a vedea ca și noi, percepea lumea, prin aparențele sensibile, sub formă de culori, sunete, forme etc. Dar pentru spiritul Indiei antice toată această lume era saturată de un fel de abur eteric care se ridica din toate lucrurile, ca și când ele ar fi ars și niște vapori subtili s-ar fi degajat din orice formă. Se vedea un element eteric care acoperea orice lucru, ca o rouă subtilă sau ca o ușoară promoroacă. În timp ce atunci acest lucru se vedea în mod natural, în zilele noastre sufletul omenesc nu ar putea obține o astfel de vedere decât prin exercițiile recomandate de știința spiritului.
Ceea ce caracterizează sensul evoluției de-a lungul diferitor epoci culturale este faptul că corpul eteric pătrunde din ce în ce mai profund în corpul fizic. Astfel s-a transformat percepția omenească, deoarece aceasta depinde de organizarea corpului eteric. Și acest aspect, la rândul său, este legat de evoluția entităților luciferice, care se manifestă mai întâi din interiorul Pământului și al sufletului, pentru a urca la trepte de existență cosmică, și de faptul că ființa lui Hristos, după ce a fost o divinitate cosmică, coboară până la a se încarna într-un corp omenesc și se manifestă de această dată în interiorul Pământului și al sufletului. Această întrepătrundere dintre principiul apolinic și principiul dionysiac, această pășire în sens invers, am putea spune, a ființei Lucifer și a ființei Hristos nu a fost posibilă decât fiindcă organizarea omenească s-a modificat în sensul descris. Dar ea nu a făcut aceasta numai pentru judecarea trecutului, ci și pentru pregătirea viitorului. Noi trăim azi într-o epocă în care întrepătrunderea cea mai intimă a corpurilor eteric și fizic a fost deja împlinită. Trăim acum mișcarea inversă, prin care corpul eteric iese lent din corpul fizic. Aceasta este evoluția normală a omenirii în viitor, părăsirea progresivă a corpului fizic de către corpul eteric; vor veni timpuri când constituția omului se va prezenta sub același aspect ca în timpurile antice, când noi ne vom simți corpul eteric depășind în toate direcțiile corpul nostru fizic. La ora actuală ne aflăm la mijlocul acestei tranformări, și dacă am ști acest lucru am înțelege câte ceva din manifestările morbide ale prezentului. Toate acestea corespund unor mari legi cosmice. Omul nu ar putea atinge scopul evoluției sale dacă el ar trece printr-o „încrucișare” a mădularelor organismului său. Totuși, tot ce este în noi este pătruns de ceea ce ne înconjoară: de entitățile divine care sunt în lumea spirituală și care trimit în noi curenții lor, tot așa cum elementele fizice ale Pământului își trimit curenții lor în organismul nostru fizic. În timpurile antice, când corpul eteric era exterior corpului fizic, anumiți curenti îl străbăteau continuu, iar omul îi percepea în mod conștient și îi resimțea ca revelații cosmice. Omul simțea acest lucru ca pe ceva care se revela interiorității sale. Curenții se revărsau din lumea spirituală în corpul său eteric; era ceea ce lucra la dezvoltarea corpului său fizic.
Pentru a caracteriza acum din exterior ce am spus în cursul acestor ultime zile, se poate spune: Ceea ce se deversase în corpul eteric al omului, ceea ce acesta resimțea ca elementul cel mai interior al său erau influențele lumii luciferice preatlanteene. Omul păstrase o moștenire adusă din influențele luciferice care se revărsaseră în corpul său eteric. Faptul că aceste influențe se întunecau din ce în ce mai mult, că omul nu mai percepea nimic din ele în epoca încarnării lui Hristos, cu excepția cazului în care era vorba de un înalt grad de inițiere, se explică prin faptul că corpul eteric intra din ce în ce mai mult în corpul fizic, se unea cu el și omul învăța să se servească de organele fizice. Din această cauză, ființa divină care trebuia să apară pe Pământ sub o formă fizică perceptibilă s-a încarnat ca celelalte entități fizice. Omenirea de atunci nu putea avea înțelegere decât pentru un zeu încarnat, fiindcă se obișnuise să nu perceapă ca adevărat decât ceea ce îi revelau instrumentele corpului său fizic. Trebuia ca lucrurile să se desfășoare astfel pentru ca cei care îl înconjurau pe Hristos să poată spune, pentru a întări cele întâmplate: Noi am pus mâinile noastre pe rănile Sale și degetele noastre în urmele cuielor. Trebuia ca această mărturie a simțurilor să poată trăi în om ca un sentiment care atunci când există contribuie la confirmarea unui lucru. În India, în timpurile vechi, acestei mărturii nu i s-ar fi acordat nici o valoare; s-ar fi spus: Percepția sensibilă a spiritualului nu are pentru mine mare valoare; dacă vrei să percepi spiritul, trebuie să te ridici până la un anumit grad de cunoaștere clarvăzătoare. Așadar, înțelegerea lui Hristos a trebuit mai întâi să se dezvolte ca tot ce există în lume.
Totuși, ființa omenească pierdea încetul cu încetul, epuiza în mod progresiv impusul luciferic pe care îl avusese în corpul său eteric, cel pe care îl moștenise din epocile îndepărtate, când corpul său eteric nu trăia încă în întregime în corpul fizic, fiind încă în exteriorul acestuia și primind în părțile sale exterioare influența lui Lucifer; coborârea corpului eteric în corpul fizic a făcut încetul cu încetul ca omul să-și piardă facultatea de a percepe lumile superioare cu organele sale eterice. Se poate deci spune, despre un anumit timp, că strămoșii omului putuseră contempla lumile superioare și că ceea ce ei au văzut s-a păstrat în scrierile lor. În acest sens se poate vorbi de o înțelepciune antică. Mai târziu însă aceasta nu a mai putut fi înțeleasă nemijlocit, căci, în măsura în care corpul eteric pătrunde în corpul fizic, ființa omenească nu se mai poate folosi decât de simțurile sale și de rațiunea sa fizică, iar forțele sale clarvăzătoare paralizează. Posibilitatea de a contempla lumile spirituale nu-i mai este dată decât inițiatului, care urcă la lumile suprasensibile printr-un antrenament sistematic.
În prezent se derulează procesul invers: omenirea a ajuns la un stadiu în care corpul eteric se eliberează din nou de corpul fizic, dar nu trebuie crezut că acest corp eteric va obține de la sine tot ce a adus ca moștenire din trecut. Dacă n-ar face decât să se desprindă de corpul fizic, nu ar păstra în el nimic din forțele pe care le-a avut altădată. În viitor, el trebuie să renască din corpul fizic al omului; dar dacă acesta nu-i oferă nimic, el rămâne fără conținut; este sensul evoluției umanității ca oamenii să elibereze corpul eteric din corporalitatea fizică și să-l poată eventual lăsa să plece gol. Ce importanță ar avea aceasta? Corpul eteric este purtătorul tuturor forțelor și cel care impulsionează ce se întâmplă în corpul fizic. El nu trebuie să furnizeze forțe corpului fizic numai când se află în întregime în el, ci permanent, chiar și când se va afla din nou parțial în afara acestuia. Dacă îl lăsăm vid, dacă nu-i dăm nimic, el nu va putea acționa asupra corpului fizic, căci nu va avea forța de retroacțiune. După ce a trecut prin corpul fizic, corpul eteric trebuie să-și obțină forțele din corpul fizic. De aici trebuie să-i fie ele date, pentru ca atunci când va fi afară să poată avea retroacțiuni asupra corpului fizic. Este sarcina omenirii prezente de a prelua în ea numai ceea ce este posibil în cadrul acționării în corpul fizic. Ceea ce se prelucrează în interiorul corpului fizic se va putea integra evoluției, și când omul va trăi – în încarnările sale ulterioare – într-un organism fizic din care corpul eteric se va fi desprins până la un anumit punet, va rămâne în conștiența sa grație acestui corp eteric parțial eliberat.
Ce dă, așadar, corpului fizic capacitatea de a transmite moștenirea sa corpului eteric? Ce permite omului să reverse în corpul său eteric forțele care-l vor pune într-o zi în situația să poarte un corp capabil să-i trimită din nou anumite forțe din exterior? Dacă trei milenii înainte de Hristos și trei milenii după Hristos omul n-ar fi cunoscut nimic altceva decât ceea ce omenirea a primit în afară de Evenimentul lui Hristos, el n-ar fi trăit în corpul său fizic nimic care să poată însoti ca forță corpul eteric când acesta se desprinde de corpul fizic. Omul poate transmite ceea ce dobândește el prin trăirea lui Hristos în cadrul lumii fizice. Orice legătură cu principiul hristic, cu trăirile legate de Evenimentul Hristos coboară în așa fel în trăirile sufletului în cadrul lumii fizice, încât acest suflet și, o dată cu el, orice aparține de corporal este astfel pregătit încât poate revărsa în corpul eteric ceea ce îi va fi necesar în viitor. Astfel a trebuit să aibă loc trăirea lui Hristos, așa a trebuit ea să pătrundă sufletul uman pentru ca oamenii să poată înțelege în viitor sensul evoluției lor. Ceea ce se întâmplă acum în corpul fizic comunică forțele sale corpului eteric, și dacă acesta este hrănit cu ceea ce corpul fizic viețuiește în legătură cu Hristos, el va primi forțele necesare pentru a radia din nou lumină și a poseda forțele de viață care vor susține corpul fizic în viitor. Așadar, ceea ce au viețuit oamenii legat de Hristos prin acea inversiune a principiilor de care am vorbit își are sensul său pentru viitorul evoluției.
Totuși, doar acest fapt nu ar fi suficient. Gânditi-vă că prin faptul că resimțiți trăirea lui Hristos în sufletul dumneavoastră, prin aceea că-L cunoașteți din ce în ce mai bine, că El se unește din ce în ce mai mult cu trăirile sufletului dumneavoastră exercitați o influență asupra corpului eteric, revărsați în el curenți de forță. Dar dacă acest corp eteric, retrăgându-se, pătrunde într-un element de falsitate, dacă nu întâlnește în exterior forțele capabile să întrețină și să anime viața principului hristic depusă în el, atunci va căpăta această forță a lui Hristos când va fi parțial liber, dar va intra într-un element în care nu va putea trăi și forțele exterioare îl vor nimici. Datorită hristificării lui, va înainta într-un element care nu-i este potrivit și acțiunea sa se va face simțită într-un mod distructiv asupra corpului fizic. Care este deci al doilea factor indispensabil? Corpul eteric trebuie să se adapteze, pentru a primi din nou lumina împărăției lui Lucifer. Ființa omenească vedea altădată pe Lucifer apărând din interior; prin vălul vieții sale interioare trebuie să se pregătească a-l recunoaște ca o entitate cosmică în lumea înconjurătoare și să-și înzestreze corpul eteric cu astfel de forțe încât Lucifer să poată fi un element fecundant și stimulator, și nu distrugător. Omul trebuie să treacă prin trăirea lui Hristos, dar astfel încât să devină receptiv, să vadă temeiurile spirituale ale acestei lumi, bazele evenimentelor spirituale din care a luat naștere aceasta. Și din acest punct de vedere este just să spui, după natura evoluției, că antrenamentul științei spiritului pregătește oamenii să înțeleagă din nou lumina împărăției lui Lucifer, întrucât corpul eteric al omului nu poate primi decât în acest fel forțele vitale corespunzătoare. Ființa omenească a primit deja influența lui Hristos înainte de venirea sa pe Pământ. Când Zoroastru îi învăța pe oameni despre existența lui Ahura Mazda forța lui Hristos radia spre Pământ și, pe de altă parte, pătrundea forța lui Lucifer. Lucrurile se inversează; în viitor forța lui Lucifer va radia din afară, în interior va trăi Hristos. Organismul omenesc trebuie să primească din nou influența din două directii deodată. Vechiul locuitor al Indiei vechi intuia, pe de o parte, „Acesta ești tu” și, pe de altă parte, „Eu sunt Totul”, identificând astfel ceea ce se vedea în exterior și ceea ce se percepea interior. Acest lucru era resimtit în India veche ca un adevăr abstract. Omenirea îl va trăi sufletește în mod concret pe Pământ când timpurile vor fi împlinite pentru aceasta și când va renaște într-o formă nouă datorită pregătirilor corespunzătoare, ceea ce s-a manifestat ca o vestire în India antică. Acesta este drumul evoluției omenirii în perioada postatlanteană.
Rezultă din aceasta că evoluția omenirii nu este liniară, că ea se desfășoară ca orice lucru în natură. V-am dat exemplul plantei care crește, dar care nu ar putea avea fructe dacă dezvoltarea sa nu ar primi un impuls nou. Imaginea arată că alte influențe trebuie să se adauge primelor. Nici o evoluție nu este posibilă în linie dreaptă. Iată de ce trebuia ca principiile lui Hristos și Lucifer să se întrepătrundă. Cel care vede evoluția numai în linie dreaptă nu va putea înțelege niciodată adevărata dezvoltare a lumilor; numai cel care sesizează cum curenți separați se fecundează reciproc poate înțelege cu adevărat ce este dezvoltarea. Viziunea exterioară era diferită în timpul culturii Indiei antice, când oamenii aveau o constituție diferită. Nu ne putem face astăzi o idee precisă despre ce era această viziune decât prin metodele de investigație ale științei spiritului adaptate la epoca noastră. Ceea ce a fost odinioară o facultate naturală nu poate fi dabândit astăzi decât în mod artificial. Chiar unui cunoscător bine pregătit al științei spiritului îi este greu să înțeleagă în ce fel trăirile sufletului erau diferite în epoca Indiei antice față de cele din epocile ulterioare, și nu se pot găsi decât cuvinte aproximative pentru a încerca să le exprimi.
Când omul contemplă astăzi lumea, el o percepe prin diferitele sale simțuri. Noi nu putem aborda acum în detaliu tot ceea ce știința modernă spune despre senzațiile diferitelor simțuri. Astăzi nici nu trebuie să ne intereseze acest lucru. Putem rămâne la reprezentările curente: omul percepe lumea exterioară prin diferitele sale simțuri și unește aceste diverse impresii între ele prin capacitatea spirituală care este legată de creierul fizic. Reflectând la acestea, veți putea să vă dați seama că există totuși o diferență considerabilă între perceptiile sensibile, din punct de vedere al naturii lor profunde. Comparați, de exemplu, auzul, senzația auditivă, cu senzația vizuală; este destul de evident că, atunci când noi auzim, există în lumea exterioară o anumită mișcare a materiei, o mișcare regulată a aerului. Aceasta este ceea ce găsim în exterior: când dirijăm instrumentul auzului spre acest aer animat de o mișcare regulată, trăim ceea ce numim o senzație auditivă. Și totuși trăirea interioară a auzului și aerul exterior în mișcare sunt două lucruri total diferite. În ceea ce privește simțul văzului, lucrurile nu sunt atât de simple ca în cazul auzului. Fizica modernă are despre văz o idee simplificată, presupunând prin analogie ipoteza unei materii mai subtile însuflețită de asemenea de vibrații comparabile cu cele ale aerului. Dar, pentru un gânditor realist, se menține o mare diferență. În ceea ce privește urechea, ne putem convinge foarte ușor de existența unei realități exterioare în vibrație, și recunoaștem într-un fenomen sonor deplasarea efectivă a unei substanțe exterioare; este suficient, de exemplu, să punem mici bucăți de hârtie pe o coardă de vioară pe care o frecăm cu un arcuș. Dar nimeni nu poate controla existența vibrațiilor eterului; aceasta este o ipoteză care nu există decât pentru teoria fizică; pentru o gândire realistă, ea nu există. Senzația vizuală este în mod esențial diferită de senzația auditivă. Când vorbim de senzația de lumină, ceea ce percepem prezintă un caracter de obiectivitate mult mai mare decât ceea ce percepem cu ajutorul auzului. Noi percepem lumina ca culoare, o percepem extinsă în spațiu, dar nu putem ieși și căuta în același fel în lumea exterioară procese obiective, ca în cazul sunetului. Omul modem trece ușor peste astfel de diferențe. Cu conștiența sa mult mai fină față de lumea exterioară, omul Indiei antice nu ar fi neglijat asemenea lucruri, căci el conștientiza aceste diferențe exterioare.
Eu am vrut doar să arătat că între diversele domenii ale simțurilor există diferențe caracteristice, potrivit esenței lor. Dacă studiați limba germană, veți fi frapați că se desemnează prin același termen o trăire sufletească interioară a simțurilor și, cu unele impecizii, este adevărat, o impresie care ne vine, într-un anumit fel, din exterior. Acesta este termenul Gefühl (sentiment, simtire). Dumneavostră știți că cele cinci simțtui ale omului sunt vederea, auzul, mirosul, gustul și pipăitul (das Gefühl). Se dă în mod curent numele de Gefühl, sentiment, impresiilor exerioare transmise de aceste simțuri. Or, acest termen, printr-o analogie de o putere de înțelegere infinit mai mare decât se crede de obicei, desemnează, de asemenea, o trăire interioară a sufletului. Când resimțiți bucurie, suferință numiți acestea un sentiment. Sentimentul de care vorbim este o trăire sufletească intimă, în timp ce cealaltă trăire, cea a pipăitului, este caracterizată de prezența unui obiect exterior care o prilejuiește. Cealaltă simțire se poate lega de un obiect exterior, dar aceasta nu este singura sa cauză, pentru că sentimentul corespunzător se poate manifesta în mod diferit la un om sau la altul. Geniul limbii acționează aici într-un mod cu adevărat deosebit, stabilind un raport între două trăiri, una legată de simțul exterior și alta de ființa interioară. Pentru înțelegerea actuală, aceste lucruri sunt foarte îndepărtate. Or, în această privință nu a fost mereu așa. Ajungem aici la altă concepție despre ceea ce am caracterizat mai înainte în mod exterior. Am descris pătrunderea corpului eteric în corpul fizic, apoi retragerea sa. Acest lucru este legat de faptul că și în viața interioară a omului se întâmplă ceva. În zilele noastre, trăirea sentimentului în interior și trăirea simțirii (care în limba germană se exprimă prin același cuvânt, Gefühl, n.tr.), prilejuită de un obiect cu ajutorul simțului pipăitului, sunt separate. Dar cu cât ne întoarcem mai mult în urmă în evoluție, cu cât corpul eteric este mai exterior corpului fizic, aceste două trăiri se apropie. Acum ele sunt foarte îndepărtate una de alta. În epoca Indiei antice această distincție nu se făcea simțită ca astăzi. Pipăitul intern și pipăitul extern erau mai apropiate. În ce fel?
Dacă întâlniți pe cineva care nutrește față de dumneavoastră gânduri rele – să spunem că îi sunteți antipatic – riscați să nu știți nimic despre sentimentele sale dacă nu vă serviți decât de simțurile dumneavoastră exterioare, de creierul fizic. Numai dacă v-ar agresa ați observa acest lucru, simțul pipăitului dumneavoastră ar percepe situația! În India veche, organizarea ființei umane permitea nu numai ca omul să înțeleagă ceea ce acționează asupra simțului grosier al pipăitului actual, dar și să resimtă ceea ce acum s-a retras în interiorul fiintei umane, anume sentimentele interioare pe care alții le au față de ei. Simpatia care trăia în altul făcea să se nască în sufletul său un sentiment comparabil cu cel pe care ni-l provoacă acum simțul pipăitului. El simțea ce se întâmplă în mod fizic și psihic. Ființa omenească nu avea încă toate bogățiile vieții noastre afective; ea era încă legată de lumea exterioară, nu era încă atât de interiorizată ca la omul modern. În multe privințe, durerile și bucuriile omului corespundeau mult mai mult evenimentelor lumii exterioare decât în zilele noastre; ființa omenească era incapabilă să se retragă în ea însăși cum o facem noi astăzi. Viața noastră interioară modernă s-a eliberat mult mai mult de condițiile mediului ambiant. Omul modern poate chiar ajunge să trăiască în cele mai bune condiții exterioare și să se simtă invadat de o durere interioară care vine din modul său de a vedea lumea, fără a fi motivat de împrejurări exterioare. Acest lucru ar fi fost imposibil pe vremea Indiei antice. Pe atunci procesele interioare dădeau o imagine mai fidelă a ceea ce se desfășura în mediul exterior. Sentimentele omului erau mult mai mult în legătură cu ceea ce îl înconjura. Aceasta se datora faptului că omul avea, prin organizarea sa în acea epocă, cu totul alte relații cu lumina, de exemplu. Lumina în care noi ne scăldăm nu are numai o parte exterioară, fizică; tot ceea ce este fizic conține și o parte spirituală și una sufletească în sine. În cursul evoluției, această parte sufletească și spirituală unită cu lumea exterioară a scăpat percepției omenești, și elementul fizic a devenit din ce în ce mai mult singurul perceptibil. Omul ajunge să nu mai perceapă lumina decât prin acțiunea sa asupra ochiului. În timpurile vechi, el o percepea pătrunzând ca un fluid în întregul său organism, iar în lumina care-l străbătea își simțea sufletul. În zilele noastre, acest suflet al luminii se oprește la nivelul pielii omului. Altădată, în India organismul era total scăldat de lumină, și omul percepea sufletul luminii. Ea era purtătoarea simpatiei și antipatiei care se percepeau în alte ființe, și este ceea ce se retrăgea din om o dată cu sufletul luminii.
De aceste fapte se leagă alte trăiri. Dumneavoastră inspirați și expirați aerul; vă percepeți respirația mai ales prin efectele sale mecanice. Când răsuflarea acționează astfel încât se răcește, condensarea ei vă permite s-o vedeți. Acesta este un mijloc mecanic de percepere a respirației. Oricât de necrezut poate părea astăzi, este totuși adevărat că cea mai mare parte a oamenilor vechii Indii percepeau respirația cu totul altfel. Investigația spirituală o poate confirma. Sufletul luminii nu se retrăsese încă din ceea ce se întâmpla în ambianța oamenilor și ei percepeau aerul inhalat și expirat în nuanțe de diferite culori, mai închise sau mai deschise, din care cauză ei nu ar fi spus simplu aer, ci aer de foc; vedeau aerul intrând în ei și ieșind din ei ca niște raze de foc. Aveți, așadar, posibilitatea de a înțelege că întreaga ambianță aeriană era altceva pentru vechiul indian decât pentru omul actual. Omul actual percepe aerul ca fiind transparent, nu vede conținutul aerului ambiant. Când trece un curent de aer el îl conștientizează datorită rezistenței pe care acesta o opune. Omul a pierdut până și ultimul rest de clarvedere instinctivă. Când un curent de aer traversează o cameră, noi nu-l percepem decât prin rezistența pe care el ne-o opune; omul Indiei antice vedea mase de foc parcurgând spațiul.
Iată un exemplu care ne demonstrează cum se evidențiază chiar și în trăirile exterioare metamorfoza suferită de ființa omenească în cursul evoluției sale. Procesele evoluției se petrec discret, și noi nu vom putea niciodată înțelege ceea ce spun Vedele dacă nu știm în ce sens sunt utilizate cuvintele. Dacă nu știm că ceea ce citim exprimă ce vedeau atunci oamenii, cuvintele își pierd sensul și noi interpretăm totul greșit. Este imposibil să abordăm documentele vechi fără a ține cont de realități.
Ceea ce trăiește în sufletul omenesc se transformă în cursul timpului; acum vă va fi clar un fapt pe care, dacă nu ai aceste premise, care sunt cu totul independente de dovezile pe care le poate găsi cercetarea fizică, nu-l poți înțelege numai pe baza acestor dovezi. Priviți cum sunt enumerate elementele în textele orientale: pământ, apă, foc, aer, eter. Abia începând cu epoca greacă întâlnim enumerarea care ne este familiară astăzi, și pe care se întemeiază concepțiile noastre asupra lucruilor. De ce se întâmplă așa? Omul vechii Indii vedea realitățile exterioare tot ca omul modern; prin solid el înțelegea ceea ce este elementul pământ, prin fluid el percepea ceea ce, în sens spiritual, numim apă. Ce noi numim astăzi aer era pentru el foc, căci percepea focul deja în aer și numea „foc” ceea ce vedea astfel. Noi nu-l mai vedem, îl simțim drept căldură. Oamenii vechii Indii percepeau un element pe care noi îl numim astăzi „aer”, căci totul s-a metamorfozat începând cu cea de a patra epocă postatlanteană; pentru noi aerul este pătruns de lumină, nu revelează lumina. Concepția despre aer și despre foc s-a inversat.
Tot ce am spus despre Hristos și despre Lucifer, despre încrucișarea drumurilor lor, despre transformarea lui Hristos dintr-o entitate cosmică într-o entitate interioară a omului, și despre Lucifer, care a devenit din entitate interioară o entitate cosmică, s-a împlinit în egală măsură în toate domeniile existenței; astfel, ceea ce în prima epocă postatlanteană era încă ceva ce noi numim foc este perceput acum ca aer și ceea ce noi percepem ca foc era atunci perceput ca aer. Ce se află la baza evoluției se revelează nu numai în lucrurile mari, ci și în cele mici, și nu trebuie atribuite întâmplârii. Vedeți până la ce adâncimi se poate coborî în detaliile evoluției când contemplăm lucrurile dintr-un punct de vedere pur realist, cel al științei spiritului. O conștiență ca cea a vechiului indian mai resimțea încă unitatea între ceea ce se întâmplă în interiorul sufletului și ceea ce se derula în afara acestuia; iată de ce ființa omenească trăia atunci mai mult în mediul său înconjurător. Noi mai găsim ultimele ecouri ale acestor stări de clarvedere instinctivă în clarvederea rudimentară a oamenilor înzestrati cu ceea ce se cheamă darul celei de a doua vederi. Dacă mergeți pe stradă și vă gândiți la cineva pe care nu-l puteți vedea în mod fizic în acel moment iar puțin timp după aceea îl întâlniți vă întrebați cum se face că v-a venit ideea să vă gândiți la el. Acest lucru se întâmplă deoarece imaginea sa a pătruns în viața dumneavoastră subconștientă și a urcat în conștiența dumneavoastră sub formă de gând, înainte de a-l fi văzut. În zilele noastre, omul nu mai posedă decât rudimentele unei facultăți care altădată a fost importantă; atunci existau relații mult mai strânse între pipăitul exterior și „pipăitul interior” sau sentiment. Eu nu fac decât să dezvolt ceea ce vi s-a spus adesea: Omenirea a evoluat de la vechea clarvedere confuză la conștiența actuală a lumii sensibile și va trebui să ajungă la o clarvedere deplin conștientă. Această stare va fi trăită de către om în mod conștient, astfel încât el va ști că corpul său eteric iese din corpul său fizic și se va putea servi de organele sale eterice ca de cele ale corpului său fizic.
În epocile anterioare, mai spiritualizate, oamenii erau mai înțelepți decât știința modernă, abstractă și materialistă, și aveau conștiența că o veche clarvedere a străbătut Universul, că s-a ieșit din această clarvedere și că s-a intrat în starea actuală. Oamenii nu exprimau ceea ce știau în formule și în teorii abstracte, ci în imagini puternice și colorate; miturile nu sunt lucruri gândite, elaborate în toate detaliile, nici imagini fantastice, cum susțin unele savantlâcuri fantaziste de azi; ele sunt expresia unei înțelepciuni originare, profunde, dobândite prin clarvedere spirituală. Există conștiența că în timpurile de demult omul percepea lumea într-un mod mai cuprinzător. Simțirea vechilor indieni era o ultimă rămășiță a unei clarvederi primordiale încețoșate. Acest lucru se știa odinioară, dar se știa, de asemenea, că această clarvedere (o numim aici în mod global) regresa, lăsând loc progresiv unei vieți pur exterioare și limitate la lumea sensibilă. Și acest fapt s-a exprimat în miturile fundamentale. Se știa, de exemplu, că existau Misterii al căror drum ducea la cunoașterea spiritelor subterane de care noi am vorbit, și altele al căror drum conducea la spiritele cosmice. Se făcea o distincție netă între cele două, și cel care nu era inițiat nu știa nimic despre aceasta, tot așa cum cel care în prezent nu caută căile corespunzătoare de perfecționare nu bănuiește nimic de existența unei înțelepciuni a Misteriilor. Dar despre aceasta se afla mereu câte ceva. Despre Misterii trebuie spus că strălucirea lor ne apare cu atât mai mare cu cât ne întoarcem mai mult în trecut. Deja Misteriile grecești nu sunt cele mai strălucitoare. Și esența Misteriilor cunoaște o anumită decadență. Cu toate acestea, oamenii știau că ceea ce emana din aceste locuri în care acționa încă conștiența clarvăzătoare era în raport cu substanța spirituală care străbate lumea și o face să trăiască; ei știau, de asemenea, că acolo unde domnea conștiența clarvăzătoare se mai putea afla ceva despre legitățile unui Univers despre care altfel nu se cunoaște nimic. Deși în decadență, Oracolele erau centre unde se cultiva conștiența clarvăzătoare și în care se spunea oamenilor ceea ce nu se poate afla nici prin percepția sensibilă obișnuită, nici prin gândirea legată de simțuri. Dar aici se știa și că omul evoluează și că ceea ce s-a putut dobândi prin vechea clarvedere nu este valabil și utilizabil decât pentru epocile vechi, nu și pentru timpurile noi.
Grecii erau deci conștienți de faptul că ceea ce vine de la Oracole stimulează curiozitatea oamenilor și dorinta de a cunoaste ceva din legile misterioase ale Universului, dar și faptul că nu mai erau adaptați la folosirea corectă a unor astfel de rezultate ale clarvederii, că acum relațiile cu Universul erau altele și că, rămânând la rezultatele vechii clarvederi nu se mai poate face nimic în mod corect. Ceea ce se potrivea oamenilor din trecut nu se mai potrivește oamenilor de azi. Acest lucru se voia să se spună, și se spunea, în imagini sublime ca cele din mitul lui Oedip. Printr-un Oracol, adică de la un centru unde se percep prin intermediul clarvederii legăturile tainice care scapă privirii oamenilor, i se revelează tatălui lui Oedip că, dacă va avea un fiu, acesta va aduce nenorociri, își va asasina tatăl și se va căsători cu mama sa. Acest fiu i se naște. El încearcă să împiedice să se împlinescă prezicerile Oracolului și copilul este exilat departe de patria sa. Fiul află de Oracol, altfel spus, el află ceea ce nu se poate revela sufletului decât prin viziunea clarvăzătoare. Conștiența greacă voia să spună prin aceasta că, în cazul în care această cunoaștere provine dintr-un trecut îndepărtat, organismul omenesc a evoluat deja în așa măsură încât nu se mai poate adapta la acest fel de clarvedere, nu mai are din aceasta un profit. Oedip, ca efect al unei conștiențe evoluate, interpretează revelațiile Oracolului în așa fel încât, în loc să-i preîntâmpine prezicerile, grăbește împlinirea lor, cu alte cuvinte, omul nu mai ține în mâini frâiele conștienței clarvăzătoare; vechea clarvedere nu-i mai este de nici un folos. Dar s-a știut și că aceste legături se vor inversa, că revelațiile clarvăzătoare vor deveni într-o zi o realitate pentru omenire. Aceasta numai pentru un timp, când un anumit strat al viețuirii trebuia să-și arunce vălul asupra a ceea ce provine din aceste lumi. Și despre acest lucru exista o conștiență, și l-au exprimat forțele creatoare de mituri ale evoluției umane.
Am văzut că Evenimentul hristic a fost punctul decisiv al evoluției, în care cele două forțe, principiul lui Lucifer și cel al lui Hristos, s-au încrucișat. Acesta a fost, așadar, punctul crucial în care, venind din altă parte, din Cosmos, ceea ce provine din izvoarele spirituale trebuia să se reverse ca un ferment în evoluția umanitătii. Acest ferment care fusese pierdut trebuia să se reverse din nou în omenire. Ceea ce devenise vătămător pentru oameni, ceea ce chiar devenise pentru ei răul, trebuia să fie amestecat ca un ferment și transformat în bine. Răul trebuie să fie înglobat în forța spirituală aducătoare de fertilitate a evoluției umanității și să colaboreze pentru realizarea binelui. Și acest lucru este exprimat în mitologie.
Există o altă legendă care spune că un Oracol a prezis unor părinți că vor avea un fiu care va aduce nenorocire întregului său popor. El îl va ucide pe tatăl său și se va căsători cu mama sa. Mama a născut. Din cauza acestei preziceri, ea și-a exilat fiul pe insula Cariot, unde a fost găsit de regina insulei. Și cum ea și soțul său nu aveau copii l-au adoptat. Dar puțin mai târziu ei au avut un fiu. Atunci, fiul adoptiv s-a crezut neglijat și l-a omorât. Acest fapt l-a obligat să fugă. El a ajuns la curtea lui Pilat, în Palestina, unde a primit slujba de intendent. Aici el s-a certat cu vecinul său; în cursul certei, l-a omorât și mai târziu s-a însurat cu văduva lui. Atunci a aflat că cel pe care-l omorâse era adevăratul său tată, și că se căsătorise cu mama sa. Legenda ne spune că cel care a făptuit atâtea nelegiuni nu a avut soarta lui Oedip, ci, asaltat de remușcări, a mers la Hristos, care l-a luat cu El; acesta era Iuda, din insula Cariot (Iscarioteanul). Ceea ce trăia în Iuda, acest rău, este ca un ferment care s-a infiltrat în mersul întregii evoluții omenești. Căci evenimentul din Palestina este legat de trădarea lui Iuda; Iuda face parte din ansamblul Celor doisprezece, nu putem avea o idee completă despre ei fără el. De acestă dată prezicerile Oracolului s-au împlinit și s-au încorporat evoluției omului, ca și răul, care este transformat și acționează pentru realizarea binelui. Această legendă, care conține mai multă înțelepciune decât știința exterioară, ne demonstrează că în cursul timpului are loc o transformare în natura omenescă, astfel că același fapt trebuie înțeles cu totul altfel în epoci diferite. Felul în care se realizează prezicerile unui Oracol în vremea lui Hristos nu se poate relata ca atunci când se vorbește de vremea lui Oedip. Același fapt ne este prezentat o dată ca legenda lui Oedip și altă dată ca legenda lui Iuda, dar numai cunoscând faptele spirituale care stau la baza oricărei deveniri a lumii și omenirii se înțelege ceea ce apare ochiului exterior și concepției istorice exterioare ca o consecință a acestora. Realitățile lumii sensibile, impresiile senzoriale sau manifestările sufletului omenesc devin inteligibile de îndată ce cunoaștem temeliile spirituale pe care ele se bazează. Descoperirile pe care le face investigatorul lumii spirituale sunt oferite de bunăvoie celor care le primesc și care cercetează faptele exterioare care le confirmă. Eu am subliniat adesea ce legătură trebuie să existe între investigația spirituală și cercetarea faptelor materiale. Dacă ceea ce se descoperă în lumea spirituală este adevărat, se va confirma în lumea fizică. Orice investigator adevărat al vieții spiritului vă va spune că el oferă ceea ce știe despre lumile superioare și invită să se cerceteze faptele exterioare în lumina aserțiunilor sale. Comparați, de exemplu, ceea ce v-am spus despre reîncarnarea lui Zoroastru cu ceea ce spune istoria exerioară. Veți vedea că tot ce am afirmat despre aceste evenimente poate fi supus verificărilor, dacă se analizează faptele istoriei exterioare. Partea exterioară a lucrurilor nu poate fi înțeleasă decât dacă se cunoaște partea lor interioară, cea spirituală.
