Am vorbit ieri despre două curente spirituale purtate de populații diferite care au migrat din vechea Atlantidă spre est și despre cum s-au dezvoltat acestea în sensuri diferite, astfel încât s-au pregătit pentru a produce ceea ce trebuia să se întâmple în viitor. Am arătat cum la popoarele care au migrat spre sud a avut loc adâncirea spre acea lume spirituală care se află dincolo de lumea sufletului omenesc, cum în cazul celuilalt curent privirea a fost orientată spre mediul înconjurător al omului, pentru a pătrunde dincolo de aparențele lumii sensibile, până la lumea spirituală pe care acestea o ascund. Am văzut cum s-au format, la populațiile din sud, acele calități care conduceau sufletul spre entitățile spirituale care aparțin principiului luciferic, iar pe de altă parte cum se apropia din ce în ce mai mult de Pământ entitatea regală, spiritual-conducătoare care se afla dincolo de lumea solară, pentru ca, în sfârșit, să apară încarnată într-un corp fizic ca o individulitatea care din încarnare în încarnare și-a spiritualizat corpul fizic atât de mult încât divinitatea să nu aibă în acesta numai o imagine, ci să se poată încarna ea însăși. Acesta a fost marele Eveniment pe care îl putem numi încarnarea lui Hristos – a spiritului solar – în corpul lui Iisus din Nazareth, care s-a dezvoltat în cadrul curentului popoarelor din nord.
Am mai atras atenția asupra faptului că în timp ce aceste două curente avansau unul spre altul în scopul ca într-o zi să se poată fecunda reciproc a apărut în sudul Asiei, în primele timpuri care au urmat după catastrofa Atlantidei, poporul indian, care, într-un anumit sens, reprezintă sufletul omenesc ce poate privi atât spre lumea exterioară sensibilă cât și în sine însuși, pentru a găsi spiritualitatea, care simțea a priori identitatea spiritului din om și din lume. Dacă dorim să ne reprezentăm într-un mod și mai precis raporturile care existau atât la nivelul popoarelor cât și al inițiaților între aceste concepții și impresii diferite putem proceda după cum urmează.
Ne putem reprezenta cum contempla sufletul protoindian suprafața Pământului și cum observa munții, pădurile și covorul vegetal, animalele și lumea oamenilor etc. Acest suflet, care poseda la un nivel înalt clarvederea spirituală, percepea dincolo de toate aceste aparențe o lume spirituală ale cărei entități îi apăreau ca niște forme eterice care nu coborau până la nivelul de condensare al lumii fizice. El nu percepea în lumea exterioară numai aceste elemente densificate pe care le constituie munții, arborii, stelele, ci și eterul mai subtil, și toate aceste forme reprezentau lumea divină exterioară. Bineînțeles, nu ar trebui să ne imaginăm că substanța acestor spirite nu se compunea decât din eter; la fel cum ființa omenească posedă un corp fizic, care poartă în el principiul eteric, principiul astral și pe cel al Eului, corpul inferior cel mai dens pe care îl posedau aceste spirite nu era corpul fizic, ci corpul eteric, purtător al altor principii, de esență superioară. Iată univesul în care sufletul vechiului indian își cufunda privirile. Dar ce resimțea el atunci? Cu ce experiență a sufletului era asociată această percepție clarvăzătoare? Vechiul indian gândea: Eu mă găsesc pe Pământ, și, în calitate de om, am evoluat în cursul a foarte lungi perioade de timp, de la primul germene omenesc de pe Vechiul Saturn până la stadiul terestru. A trebuit să cobor până la nivelul de materie fizică densă pentru a dobândi conștiența de mine însumi. Când spun aceasta, vorbesc despre ființa mea ca despre un Eu. Am fost tovarășul ființelor spirituale pe care le percep în jurul meu prin contemplarea lumii eterice și a lumilor superioare. Am ieșit din ele și am coborât, pentru a mă densifica în mod corespunzător. Tot ce este perfect în om se regăsește în aceste sfere pe care eu le contemplu, și nu este vorba numai de perfecțiunile și calitățile pe care omul le posedă deja, dar și de cele pe care trebuie să le dobândească. Totuși, există ceva pe care nici o entitate nu o poate dobândi, dacâ nu coboară până în planul fizic. În Univers există perfecțiuni infinit mai înalte decât cele ale conștienței omenești, alte moduri de conștiență. Dar, pentru a dezvolta conștiența specială pe care o dezvoltă omul pe Pământ, o ființă trebuie să coboare pe acest Pământ și să se încorporeze de un număr de ori în materia densă.
Oricare ar fi deci perfecțiunile infinit mai înalte ale ființelor spirituale pe care eu le contemplu, este una pe care ele nu o pot afla în sfera lor, căci dacă Pământul există este pentru ca
să se poată naște în ființa omenească acea facultate care este conștiența Eului. A putea să spui despre tine însuți „eu”, așa cum o face omul, nu am întâlnit în lumile pe care eu le contemplu.
Eu însumi îmi am originea în ele; tot ce trăiește în ele trăiește și în mine, dar toate acestea sunt reunite în conștiența umană a Eului. În lumea spirituală nu s-ar putea vorbi de o conștiență
omenească a Eului. Folosirea acestui cuvânt în sens uman pentru ceea ce există în aceste lumi nu are sens, nu are conținut. Pentru tot ce se află în mod spiritual în mediul ambiental nu se poate
folosi decât un cuvânt care exclude Eul, astfel încât putem spune: În această lume există tot ce există în mine, dar nu-mi este îngăduit să desemnez ceea ce există în afară cu Eul meu; trebuie
să folosesc în acest sens un cuvânt care exclude Eul.
Oamenii Indiei vechi desemnau ceea ce percepeau în afara lor prin Tat, care înseamnă „acela” în opoziție cu „eu”. Și pentru a exprima faptul că omul este de aceeași natură cu Tat,
ca „acela”, și că el nu s-a putut dezvolta ca Eu decât coborând pe Pământ, ei spuneau: Eu sunt acest Tat – tu ești Acela. Ei rezumau în sensul cel mai
înalt legătura lor intimă cu mediul înconjurător spiritual, cu această contemplare clarvăzătoare a Universului, prin cuvintele: Acesta există, dar acest univers exterior ești tu însuți.
Or, ei știau, în același timp, că această calitate exterioară pe care o desemnau prin Tat poate fi găsită, de asemezzea, coborând în adâncurile sufletului individual, apărând așadar când din afară, când din interior. Dacă mă cufund în sufletul meu, regăsesc acolo aceeași substanță spirituală originară ca cea pe care în afară eu o numesc Tat. Dar atunci, pentru a intra într-un raport corect cu spiritul care trăiește astfel în mine, ca fundament al meu, învăluit prin viața fizică a sufletului, eu trebuie să mă exprim altfel și în loc de a spune: Acesta ești tu însuți, voi afirma: Eu sunt Brahman, eu sunt Totul. Aceste două expresii luate împreună, „eu sunt Acesta” și „eu sunt Totul”, înseamnă în fond: Dacă contemplu lumea exterioară, Tat, eu găsesc o lume spirituală; dacă mă cufund în sufletul meu, găsesc o lume spirituală, și cele două sunt același lucru. Aceasta a fost nuanța sentimentului fundamental în timpul primei epoci a culturii postatlanteene. Cele două lumi spirituale au fost resimțite în mod unitar.
Acesta a fost unul din polii concepțiilor spirituale. Celălalt pol a fost dezvoltat în alt loc. În India antică s-a format sentimentul de unitate între viața exterioară și viața interioară; se poate presupune că cealaltă extremă va consta în a întoarce privirea spre exterior, a nu te ocupa decât de lumea spirituală care se arată dincolo de vălul aparențelor sensibile. Aceasta a fost într-adevăr atitudinea unui alt popor, care vede lumea spirituală exterioară, dar, prin predispozițiile sale, el nu poate înțelege a priori că această lume este aceeași cu cea interioară. Nu este deci de mirare că la acest popor apar concepții religioase și sisteme filosofice care se adresează spiritelor și zeilor aflați dincolo de lumea sensibilă, că se dau pentru aceste entițăți divin-spirituale aflate dincolo de lumea sensibilă denumiri mitice sau de alt fel, că în centrele de Misterii corespunzătoare discipolii sunt introduși în acea lume spirituală aflată dincolo de lumea sensibilă. Nu este de mirare că alături de aceste Misterii și de acești zei populari există concomitent Misterii care conduc oamenii prin viața sufletească interioară, pe calea care duce la fundamentele însele ale acestei vieti. Există, în adevăr, în timpul erei postatlanteene, un ținut cultural în care cele două tipuri de Misterii coexistă efectiv unul alături de altul, unde se dezvoltă, pe de o parte, așa-numitele Misterii apolinice, iar pe de altă parte cultul și Misteriile dionysiace. Această dualitate se găsește în Grecia antică.
Prima cale era propovăduită atât poporului cât și inițiaților, și conducea la ființele lumii spirituale care se află dincolo de simțuri, într-un cuvânt, dincolo de Soare. În măsura în care grecul le cunoaște, el le desemnează cu numele de ființe apolinice. Apolo, zeul solar, era reprezentantul ființelor spirituale divine care se ascundeau dincolo de aparențele exterioare. Un altfel de Misteriu arată calea care trece prin viața interioară, în drumul spre fundamentele acestei vieți spirituale despre care am spus ieri că ființa omenească nu le putea atinge fără o pregătire riguroasă și maturitatea necesară. Ca urmare, ele erau mai protejate împotriva lipsei de maturitate decât cele apolinice. Acestea se ofereau unor cercuri populare largi, în timp ce zeii care pot fi găsiți pe calea interioară erau rezervați pentru cei care puteau deveni maturi prin dezvoltarea lor morală și intelectuală. Acest al doilea tip de Misterii era cunoscut sub numele de Misterii dionysiace, iar entitatea centrală este Dionysos. Nu este deci de mirare faptul că în Dionysos, spiritul central al acestui grup de divinități, poate fi găsită o entitate apropiată de sufletul omenesc, foarte asemănătoare unui om, dar un om care nu urcă până în planul fizic și care era găsit numai când cobora din lumea fizică la fundamentele vieții sufletești. Acesta este motivul profund al diviziunii vieții spirituale la greci în apolinică și dionysiacă. În ultimul timp s-a manifestat o intuire a faptului că în Grecia ar fi avut loc o asemenea diviziune a vieții spirituale. În anturajul lui Richard Wagner s-a bănuit că ar exista așa ceva, deși nu s-a realizat o conștientizare a motivelor spirituale ale dihotomiei. Friedrich Nietzsche și-a fundamentat prima sa lucrare, uimitoare, genială, Nașterea tragediei, pe acestă distincție dintre apolinic și dionysiac la greci. Acestea au fost presentimente despre ceea ce poate fi cunoscut prin investigarea spirituală. În multe locuri se înțelege astăzi că numai o asemenea aprofundare va putea da răspuns la astfel de probleme. Din toate părțile urcă acest presentiment că numai aici se află răspunsul pe care îl așteaptă oamenii.
Să ne întoarcem privirile spre curentul de evoluție. Am văzut deja că numai grupul cel mai avansat al curentului septentrional, civilizația Persiei antice, pe vremea primului Zoroastru, putea apărea ca fiind mediul ideal al creării unui corp în care să se poată încarna ființa care se apropia din afară de Pământ și de omenire. Zoroastru însuși și-a asumat această sarcină de a pregăti din încarnare în încarnare un corp atât de spiritualizat încât să poată primi mai târziu sublimul spirit solar în plenitudinea sa, sub forma lui Hristos. Zoroastru revine în lume ca Iisus din Nazareth, obținând în cursul încarnărilor sale succesive maturitatea necesară pentru a fi timp de trei ani purtător al spiritului solar.
Așadar, ce raport există între Apolo și Hristos? Aceasta este o chestiune care vă preocupă fără îndoială. Când vechii greci pronunțau numele lui Apolo, ei înțelegeau că se vorbește într-adevăr de această sferă spirituală care se află dincolo de Soare. Poți face o anumită diferențiere în modul de a concepe o entitate sau lucru, dacă ai această capacitate. Cel care și-a dezvoltat o viață interioară mai bogată este capabil să vadă mai bine lucrurile decât alții, așa că trebuie să spunem că atunci când un grec pronunța numele lui Apolo el se referea la entitatea care avea să se manifeste mai târziu ca Hristos, dar nu o resimțea decât în mod voalat ca Apolo. Apolo este ca un veșmânt a lui Hristos, iar forma sa exterioară se aseamănă cu o ființă care este acoperită cu acesta când spunem Apolo și Hristos. Au trebuit să cadă unul după altul vălurile de pe cel care era perceput ca Apolo, pentru ca Hristos să devină vizibil și inteligibil pentru oameni. Apolo este, așadar, o aluzie la Hristos, dar nu este Hristos.
Care este oare particularitatea lui Hristos pentru ciclul nostru de evoluție? Dacă ne-am reprezenta toate aceste ființe divin-spirituale, entități ale spiritului pe care vechile popoare le-au considerat ca fiind zeii de sus, care se află dincolo de lumea sensibilă, pe care oamenii îi priveau ca fiind stăpânii care conduc Universul, ar trebui să spunem că particularitatea lor este aceea că ei nu coboară până în lumea fizică; îi poate contempla numai conștiența clarvăzătoare care se ridică deasupra planului fizic, la vederea etericului. Astfel au devenit vizibili Zeus, Apolo, Marte, Wotan, Odin, Thor etc., care sunt realități. Dar am mai putea spune și că aceste entități spirituale nu aveau capacitatea să coboare până în planul fizic, ele puteau cel mult să se manifeste temporar sub o formă fizică, așa cum relatează miturile care vorbesc despre apariții de scurtă durată ale lui Zeus, sau ale altor zei, care coborau din Olimp sub o formă omenească sau sub o altă formă pentru a realiza o acțiune printre oameni. Nu putem vorbi de o încarnare fizică durabilă a acestor entități care se află dincolo de lumea sensibilă. Se poate deci spune că Apolo este o ființă care nu poate să se încarneze într-un corp fizic.
Pentru aceasta era nevoie de mai multă forță decât avea Apolo; era necesară forța lui Hristos. Hristos are proprietățile tuturor celorlalte entități din lumea exterioară, toate proprietățile perceptibile pentru conștiența clarvăzătoare, dar El are, de asemenea, proprietatea de a străbate frontiera care separă lumea divină de cea a oamenilor și poate să se încarneze într-un corp omenesc, pregătit în acest scop pe Pământ. Numai Hristos posedă acest dar în lumea divin-spirituală. Așadar, o singură ființă, spun bine, o singură ființă dintre entitățile lumii spirituale a putut coborî până la acel punct la care să-și stabilească lăcașul într-un corp uman în cadrul lumii sensibile și să trăiască ca om printre ceilalți oameni. Acesta este marele, imensul Eveniment al încarnării lui Hristos; în această lumină trebuie să-l înțelegem. Numai o conștiență clarvăzătoare poate descoperi zeii și spiritele deasupra lumii fizice; Hristos este găsit în cadrul lumii fizice, deși este de aceeași natură, aceeași esență ca aceste ființe divine. În lumea exterioară nu se pot afla decât ceilalți zei. El este singurul care trăiește în interiorul ființei umane, care părăsește lumile spirituale exterioare pentru a pătrunde în sufletul omenesc. Este vorba de un eveniment de o extremă importanță pentru evoluția lumii și a omenirii. Înainte, pentru a căuta un zeu interior, trebuia coborât până la zeii subterani ascunși dincolo de vălul sufletului. Hristos este un zeu care poate fi găsit în exterior și în interior. Acesta este elementul esențial care a apărut în epoca a patra postatlanteană, după cea a Indiei, a Persiei și a Egiptului. Ceea ce a fost gândit în vechea Indie mai mult în abstract, unitatea lumii spiritual-divine, unitatea lui Tat și a lui Brahman, care se răspândește din două laturi ale sufletului, a devenit o realitate vie prin Evenimentul hristic. Mai înainte se putea spune că divinul care se găsește pe calea care duce în exterior și cel care se găsește pe calea care duce în interior nu sunt unul și același lucru. Acum, se putea spune: Omul trebuie doar să coboare în el însuși. Dacă participi la întruparea lui Hristos, găsești în tine o entitate care este în același timp Apolo și Dionysos într-o singură ființă.
Atunci apare o altă întrebare. Am văzut că pentru om ființele spirituale ale lumii exterioare sunt reprezentate de Hristos, cea mai puternică entitate care, ca ființă exterioară, devine totodată a ființă interioară. Cum stau lucrurile cu celelalte entități pe care le-am numit ființe luciferice? S-ar putea oare spune că una din aceste ființe luciferice, un oarecare Dionysos, entitate luciferică, s-a încarnat într-o ființă omenească? Nu, un asemenea lucru nu se poate spune. Aceasta este experiența evoluției spirituale, faptul că nu se poate spune același lucru despre această lume. Noi atingem acum un punct crucial al întregii evoluții a omului și Universului. Dacă ne-am întoarce în epoci foarte vechi ale evoluței omului și a Cosmosului, am afla că sufletul privește spre exterior și vede lumea divin-spirituală în universul exterior, că el privește spre interior și descoperă acolo lumea spirituală, sau, pentru a folosi expresiile grecilor, că descoperă în afară universul apolinic și în el însuși universul dionysiac. Dar treptat, o dată cu desfășurarea evoluției, lucrurile se schimbă: în timpurile vechi, când cea mai mare parte a omenirii era clarvăzătoare, lucrurile se prezentau așa cum vi le-am descris. Se percepeau în mod exterior divinitățile de sus și în mod interior divinitățile de jos, și aceste două căi se deschideau spre lumea spirituală. Dacă vorbim despre epoci mai târzii, descoperim o omenire ale cărei facultăți clarvăzătoare au slăbit, care a pierdut din ce în ce mai mult vechea clarvedere primitivă, obscură, crepusculară. Dar să ne referim la un timp în care numai un mic număr de oameni avea o clarvedere naturală. Acești oameni – nu este nevoie să ne întoarcem în urmă foarte departe, îi găsim și în epoca caldeano-egipteană – vedeau încă zeii de sus, când traversau vălul aparențelor exterioare, sau zeii de jos, când coborau în adâncurile sufletului lor. Cei care erau la un nivel mai înalt de inițiere aveau impresii mai clare și mai puternice. Au existat mereu inițiați care percepeau în mod plenar unitatea celor două universuri, dar aceștia erau cei mai avansați dintre oameni.
Existau, așadar, pe Pământ – cu mai multe secole înaintea încarnării lui Hristos – anumiți oameni care conservaseră vechea clarvedere și inițiați care aveau acces la una sau la cealaltă cale de investigare spirituală. A venit insă o epocă în care ceea ce putem numi lumea divinităților inferioare s-a retras din ce în ce mai mult din viața oamenilor, și când chiar inițiații mai avansați aveau greutăti în a le atinge; dar divinitățile superioare de dincolo de lumea sensibilă exterioară erau relativ ușor accesibile la un nivel redus de inițiere. Inițiații civilizației iudeo-ebraice puteau, chiar dacă nu se aflau la un nivel deosebit de ridicat de inițiere, să facă experiența de a privi în lume unde, în ciuda clarvederii lor limitate, vedeau universul lui Iahve, care nu era numai o idee, o reprezentare, ci o realitate eterică pentru privirea clarvăzătoare, care le vorbea ca o ființă omenească. În timp ce pentru popor Iahve era doar o ființă despre care se spunea că există, pentru inițiați el corespundea unei realități. Dimpotrivă, unui inițiat al vechiului popor evreu i-ar fi fost mai greu să se cufunde în el însuși pentru a găsi acolo domeniul divinităților inferioare. El ar fi trebuit să recunoască că nu pătrunde până la bază, că găsește acolo doar viața sufletului său, că nu poate trece prin crusta densă a vieții sale sufletești pentru a ajunge la nivelul divinităților de jos; acestea se retrăseseră într-un întuneric necunoscut. Era pe vremea coborârii lui Hristos pe Pământ, iar spiritele luciferice se retrăseseră în mare măsură în umbră. Iar în omenirea exterioară nu puteai auzi decât că există centre de Misterii și că numai cei care erau inițiați în acestea puteau dobândi facultatea de a mobiliza forțele vieții lor sufletești pentru a ajunge la lumea dionysiacă. Se presimțea în mod vag ceea ce puteau cerceta oamenii în adâncile enigme ale Misteriilor. Dar acesta era un lucru despre care nu se vorbea decât aluziv și despre care numai foarte puțini aveau o reprezentare clară în epoca în care Hristos era așteptat. Mult mai precise erau reprezentările despre divinitățile exterioare. Mulți oameni mai aveau încă trăirea vie a zeilor exteriori.
Omenirea și-a continuat evoluția. Care este rezultatul acestei evoluții? Va exista o istorie a omenirii exterioare, căreia în viitor îi va fi integrată și o istorie a Misteriilor. Omenirea exterioară va transforma viața sa spirituală, Hristos va pătrunde din ce în ce mai mult în ea. Dar și în Misterii va fi recunoscută natura și esența lui Hristos, pe care abia am început a o conștientiza. Sufletul omenesc va înțelege din ce în ce mai intim zeul pe care privirea îl putea cuprinde în epoca lui Zoroastru, când el se întorcea spre Soare și devenea clarvăzător. Acest zeu care cobora spre Pământ, care era regentul lumii exterioare, va deveni din ce în ce mai interior. Hristos pășește astfel prin lume, și, după ce a fost un zeu cosmic coborât pe Pământ, devine din ce în ce mai mult un zeu mistic pe care omul îl va putea viețui într-o zi în interiorul sufletului său. Iată de ce, în epoca coborârii lui Hristos, se putea realiza ceea ce au descris mai târziu discipolii săi zicând: Noi înșine am pus mâinile noastre pe rănile Sale, noi înșine am auzit vocea Sa pe munte. Ei se puteau referi la un fapt exterior; elementul esențial era prezența exterioară a lui Hristos. Atunci El nu ar fi putut fi viețuit în mod mistic, interior; nu ar fi putut fi sesizată natura sa dionysiacă. El trebuia să fie perceput mai întâi ca Hristos exterior.
Dar progresul în conștientizarea lui Hristos de către oameni constă în aceea că el coboară din ce în ce mai adânc în suflet, că ei îl vor putea vedea din ce în ce mai interior, că-și vor putea viețui trăirile sufletești proprii în mod interior, mistic, și că vor cunoaște din ce în ce mai mult Hristosul exterior, Hristosul din interior al propriului suflet, Hristosul mistic. Vedeți cum, în așa-numitul misticism care apare în primele secole ale erei creștine la Dionisie Areopagitul care a fost prieten și discipol al Sfântului Pavel, Hristos este recunoscut mai întâi prin facultăți oculte exterioare. Toate descrierile acestei prime școli oculte sunt de așa natură, încât Hristos este prezentat mai ales prin acele caracteristici pe care le desfășoară în lumile exterioare și care pot fi aflate prin clarvedere instinctivă dirijată spre exterior. Să înaintăm câteva secole și să vedem ce s-a întâmplat în trăirile interioare adânci ale unui Maister Eckart, ale unui Johannes Tauler și ale celor care i-au urmat, până la misticii moderni. Sunt oameni care privesc spre viața lor interioară. Așa cum în timpurile vechi se privea spre interior pentru a vedea dincolo de el și pentru a ajunge la Dionysos, misticii moderni pătrund în sufletul lor și pot spune, ca Maister Eckart: Hristosul istoric este, desigur, un fapt, viața Sa se înscrie în istorie; dar există posibilitatea să cobori în tine însuți și să-l găsești acolo pe Hristosul mistic. Astfel, în evoluția sa, sufletul omenesc ajunge să găsească pe Hristos nu numai în lumea exterioară, ci să afle natura dionysiacă a lui Hristos, Hristosul mistic. Mai întâi a existat Hristosul istoric, apoi prin actiunea acestuia s-au produs astfel de efecte asupra sufletului omenese încât a devenit posibilă existența unui Hristos mistic. Astfel putem vorbi și în epoca modernă de o experiență interioară, mistică a lui Hristos; dar problema trebuie înțeleasă în sensul că înaintea intrării Sale în lumea pământească El a fost mai întâi un Hristos cosmic. Dacă odinioară coborai în profunzimile vieții sufletești, nu găseai acolo pe Hristos, ci pe Dionysos. Astăzi, dacă te-ai dezvoltat în mod corespunzător, găsești o entitate – Hristos. Hristos, din divinitate exterioară a sufletului a devenit o divinitate interioară a sufletului, care va pune stăpânire pe sufletul omenesc, pe măsură ce se va apropia din ce în ce mai mult de El prin trăirile sale sufletești.
Acesta este un exemplu despre felul cum se răstoarnă acțiunea priucipiilor care evoluează în lume. Când omul actual spune că există un Hristos mistic în interiorul său nu ar trebui să uite că în lume totul a evoluat, și că conștiența mistică nu este aceeași în toate timpurile, ci este rezultatul unei evoluții. Când vechii Rishi ai Indiei își ridicau privirea spre lumile spirituale și vorbeau de Vishva-Karman ei se refereau la aceeași ființă cosmică pe care Zoroastru o va numi Ahura Mazda. Aceasta era entitatea Hristos, cel care, în zilele noastre, poate fi găsit în sufletul omenesc. Acesta este rezultatul acțiunii lui Hristos însuși pe Pământ; Hristosul cosmic, astronomic, devine Hristosul mistic; divinitatea exterioară s-a interiorizat, încetul cu încetul.
Dar, pentru că tot ce se intâmplă în lumea fizică exterioară este un efect al spiritualității, această hristificare a sufletului își manifestă, de asemenea, efectele sale asupra altui aspect al vieții. Acest efect se va arăta, la început, doar în Misterii și el s-a realizat deja în parte de la întemeierea Școlilor occidentale ale Rosacrucii. Când sufletul urma calea vechilor Misterii și cobora în el însuși pentru a găsi zeii inferiori, el îl întâlnea acolo pe Dionysos, care nu este decât un alt nume pentru vasta lume a divinităților luciferice. Dar în epoca în care Hristos s-a apropiat de Pământ în gloria sa, chiar conștiența clarvăzătoare, dacă nu a atins cele mai înalte grade, a dispărut în întuneric. A dispărut ființa luciferică. Numai inițiații cei mai avansați aveau acces la lumea luciferică, celorlalți oameni trebuia să li se spună: Dacă veți coboră fără purificare și nepregătiți, aceste ființe luciferice vă vor apărea sub aspectul deformat de demoni, care v-ar antrena spre toate relele. De aici vin descrierile înspăimântătoare ale acestor lumi subterane și frica pe care o inspira într-o anumită epocă chiar numele lui Lucifer. Și întrucât oamenii care nu progresează o dată cu evoluția resimt în mod puternic moștenirea trecutului, această frică față de numele lui Lucifer trăiește încă în suflete. În realitate, lumea lui Lucifer reîncepe a se manifesta; ea apare mai întâi oamenilor clarvăzători, după ce principiul hristic a hristificat un anumit timp forțele sufletului. Când Hristos a acționat suficient în suflet, substanța sa pătrunde în acesta și îi conferă, prin hristificarea sa, maturitatea necesară pentru a avea din nou acces la împărăția entităților luciferice. Primii oameni care au făcut această experiență au fost inițiații rosicrucieni, care s-au străduit să înțeleagă și să-l contemple pe Hristos, acesta pătrunzând în sufletul lor în calitate de Hristos mistic, și să-l simtă trăind în ei; viața lor interioară se întărește prin existența lui Hristos în interiorul lor, care devine o forță și o armă împotriva tuturor ispitirilor. Substanța lui Hristos devine în ei o lumină nouă, o lumină astrală interioară. Trăirea istorică a lui Hristos străluminează trăirile sufletului nostru, în așa fel încât ne permite să regăsim accesul la împărăria lui Lucifer. La început, inițiații rosicrucieni erau singurii capabili de aceasta, dar încetul cu încetul ei vor răspândi în lume ceea ce pot percepe din principiul luciferic, anunțând marea unire spirituală care constă în a-l înțelege pe Hristos, a cărui substanță s-a revărsat în sufletul omenesc, cu ajutorul acelor facultăți spirituale care se dezvoltă în spiritul fiecărui om prin infiltrarea într-un mod cu totul nou a principiului luciferic.
Munca de pregătire spirituală a unui inițiat rosicrucian consta în a-și concentra toate sentimentele, senzațiile și gândurile sale asupra figurii centrale a lui Hristos, această figură grandioasă pe care ne-o zugrăvește Sfântul Ioan în Evanghelia sa, și astfel să se înnobileze și să se purifice. Căci într-adevăr totul se schimbă în sufletul care privește cu venerație la această figură descrisă de Evanghelia lui Ioan. Când preluăm în noi ceea ce radiază din ea, sufletul ni se impregnează cu Hristos, și Hristos mistic prinde viață în noi. Dacă însuflețim și mai mult aceste forțe prin studiul altor documente creștine, sufletul nostru este din ce în ce mai pătruns de substanța spirituală a lui Hristos, el se purifică și se ridică încetul cu încetul spre lumile superioare. Prin aceasta este clarificată și purificată mai ales dispozitia noastră sufletească. Învățăm să-l resimțim pe Hristos, fie în maniera universală a unui Maister Eckart și Tauler, fie în mod delicat, ca Suso și alții; te simți unit cu ceea ce s-a revărsat din marile lumi cerești prin încarnarea lui Hristos pe Pământ. Astfel inițiatul rosicrucian se pregătește să pătrundă prin clarvedere în acele lumi pe care vechile timpuri le-au numit dionysiace, iar epoca modernă luciferice.
Ce efect au aceste pătrunderi în lumile luciferice asupra unui inițiat rosicrucian actual? Dacă sufletul se încălzește și se umple de entuziasm pentru divin atunci când este hristificat, celelalte facultăți spirituale ale noastre, cele prin care sesizăm și înțelegem lumea, sunt luminate, străbătute și întărite de acțiunea principiului luciferic. În acest fel se ridică inițiatul rosicrucian spre acest principiu și, făcând aceasta, inițierea îi ascute și desăvârșește facultătile spirituale; astfel, el nu numai că-l simte pe Hristos în mod mistic în el, ci îl poate și descrie, poate relata cum este El, îl poate cuprinde în imagini-gânduri, în imagini spirituale; el nu-l simte și trăiește în mod obscur, ci îl vede în mod concret, sub o formă comparabilă cu cele din lumea exterioară sensibilă. A-l viețui pe Hristos ca substanță sufletească este posibil prin aceea că omul își îndreaptă privirea spre figura sa așa cum ne apare din Evanghelii. Dar a-l descrie, a-l înțelege în aceeași manieră în care se înțeleg fenomenele și percepțiile lumii sensibile, și a-i sesiza măreția și importanța universală, a-l percepe ca o cauză pentru tot ce se întâmplă în lume este posibil numai când inițiatul creștin-mistic ajunge la cunoașterea domeniului luciferic. Așadar, în rosicrucianism, Lucifer ne conferă facultatea de a-l descrie și înțelege pe Hristos [Nota 1].
Timp de secole nu s-a făcut altceva decât să se răspândească Evangheliile, să se reproducă Cuvântul care emană din ele, să se lase inimile să se încălzească la învățătura Evangheliilor și să se înflăcăreze sufletele cu căldura și entuziasmul pe care le emană Evangheliile. Dar astăzi ne aflăm înaintea unei evoluții în care nu mai poate fi suficientă obținerea tradițională a învățăturilor Evangheliilor; oamenii vor „altceva”. Cei care nu doresc acest altceva vor purta karma opunerii la introducerea principiului luciferic în interpretarea Evangheliilor. Multe spirite ar putea spune: Ca buni creștini, este suficient să acceptăm Evangheliile; prin ele vorbește Hristos, chiar dacă ne-au fost transmise sub forma pe care le-a dat-o în cursul secolelor religia tradițională. Astfel de oameni pot crede că sunt buni creștini dacă vor repeta fără încetare: Rămâneți departe de noi, voi, cu cunoașterea voastră spirituală, noi îl avem pe Hristos din Evanghelii și nu vrem să știm nimic altceva. Degeaba vor repeta aceasta, imaginându-și că sunt buni creștini; în realitate ei sunt inamicii lui Hristos, căci, din egosim, se declară satisfăcuți de tot ce le oferă interpretarea tradițională a Evangheliilor și vor să suprime ceea ce va aduce în viitor creștinismul. Cei care se cred astăzi buni creștini sunt adesea cei mai mari exterminatori ai adevăratului creștinism. Astăzi înțeleg evoluția creștinismului numai cei care gândese și se exprimă de o cu totul altă manieră: Nu vrem să fim egoiști și să spunem că Evangheliile ne sunt suficiente, că nu vrem să aflăm nimic din considerațiile voastre abstracte, căci ceea ce ne aduce știința spiritului nu este un lucru abstract.
Adevăratii creștini sunt cei care știu că omenirea actuală are nevoie de cu totul altceva decât creștinismul egoiștilor și care sunt conștienți că lumea nu mai poate trăi din vechea tradiție a Evangheliilor; dar este necesar ca lumina lui Lucifer să se proiecteze asupra acestor Evanghelii. Oamenii percep învățăturile care răzbesc din centrele de inițiere ale rosicrucienilor, unde facultățile spirituale au fost ascuțite, prin pricipiul luciferic, pentru a pătrunde din ce în ce mai adânc în mesajul evanghelic. Acești inițiați au înțeles că Evangheliile au o profuzime infinită, astfel încât nimeni nu poate crede că le epuizează conținutul. Astăzi a sosit timpul când rosicrucienii trebuie să lase ca învățătura lor să se răspândească în lume, unde Misteriile sunt chemate să aplice Evangheliilor forța lor spirituală obținută din lumea luciferică. Aceasta este cunoașterea occidentală a spiritului, care constă în a cultiva învățătura care poate fi scoasă din această lume pentru a lumina Evangheliile. Știinta spiritului trebuie să devină un instrument pentru interpretarea Evangheliilor, cărora li se revelează grandoarea și puterea. Introducerea în mesajele de bucurie ale esenței creștine care parcurge Universul, inițierea în aceasta, ca și proiectarea asupra Evangheliilor a luminii pe care rosicrucianismul a obținut-o din împărăția lui Lucifer ține de lucrarea științei spiritului.
Astfel, Hristos, care din divinitate exterioară a devenit Hristos mistic, a reintrodus sufletul omenesc, prin înnobilarea pe care i-o datorăm, în acel domeniu care a trebuit să rămână închis pentru un timp și care într-o etapă veche a fost numit dionysiac. Omenirea o va cuceri din nou în cursul timpurilor care se deschid înaintea ei. Înțelegerea lui Hristos prin facultățile spirituale dezvoltate și iluminate de forțele lui Lucifer, acesta este miezul, esența curentului spiritual care trebuie să se infiltreze în Occident. Și aceasta este, cu privire la viitor, misiunea rosicrucianismului.
Ce se întâmplă, de fapt, în evoluția noastră? Hristos și Lucifer, unul ca dumnezeu cosmic, celălalt ca divinitate interioară a omului, au mers alături în timpuri vechi, primul putea fi găsit în regiunile superioare, celălalt în regiunile inferioare. Apoi lumea a progresat și un timp s-a știut că departe de Pământ există Dionysos și Lucifer; în schimb, s-a avut trăirea că Hristosul cosmic pătrunde tot mai mult în Pământ, tot mai mult în suflet, că acum Lucifer devine din nou vizibil, recognoscibil. Astfel se pot rezuma căile urmate de aceste două entități divine. Ele se apropie amândouă de Pământ, din două părți diferite; Lucifer devine invizibil când calea lui se încrucisează cu cea a lui Hristos, căci lumina sa este eclipsată de lumina lui Hristos. La început, Hristos era considerat ființă cosmică, iar Lucifer ființă intraumană. Ei își încrucișează drumurile. Apoi Hristos intră în sufletul omenesc, se transpune în spirit planetar al Pământului, iar pentru oameni devine tot mai mult Hristosul mistic; trăirile interioare îl adâncesc și îl fac cunoscut. Sufletul devine astfel din ce în ce mai apt să vadă din nou cealaltă entitate care a făcut drumul invers de la ființa interioară spre lumea exterioară. Lucifer devine dintr-o divinitate interioară și pur terestră o divinitate cosmică. El va străluci mai puternic în lumea pe care o vedem dincolo de aparențele sensibile. Cunoașterea omenească suferă o răsturnare. Dacă omenirea l-a perceput altădată pe Lucifer dincolo de vălul lumîi interioare și pe Hristos așa cum îl vedea Zoroastru, dincolo de lumea sensibilă exterioară, ea îl va cunoaște în viitor pe Hristos prin afundarea și interiorizarea în fiinta proprie, iar Lucifer va fi aflat privind în afară, în regiunile cosmice.
S-a produs deci o răsturnare totală în condițiile de acces la cunoaștere în cursul evoluției omenești: dintr-un zeu cosmic, Hristos a devenit un dumnezeu terestru, care în viitor va fi sufletul Pământului; dintr-un zeu terestru, Lucifer a devenit un zeu cosmic, și dacă omul va dori în viitor să urce din nou în lumea spirituală exterioară ascunsă în spatele vălului lumii sensibile, dacă el nu vrea să rămână la aparențele grosiere ale materiei, trebuie să atingă realitățile spirituale prin expresia lor sensibilă, să se lase purtat spre lumină de Purtătorul de lumină. Iar facultatea care-i este necesară pentru a ajunge acolo nu poate înflori decât dacă și-o făurește din forțele care se revarsă din domeniul lui Lucifer. Omenirea s-ar cufunda în materialism, necrezând decât în existenta lumii materiale exterioare, dacă nu s-ar ridica la inspirație grație principiului luciferic. În timp ce principiul hristic are ca vocație să fortifice ființa noastră interioară, principiul luciferic are ca vocație dezvoltarea facultăților noastre de cunoaștere, pentru a pătrunde Universul în plenitudinea sa. Lucifer consolidează în noi puterea de a înțelege și a cunoaște lumea; Hristos ne face din ce în ce mai puternici în interior.
NOTE
1. Doar reaua-credință sau neînțelegerea pot denatura cele prezentate datorită sensului curent dat termenului Lucifer (Purtător de lumină). Oricine înțelege ce vrem să spunem aici prin Lucifer.
