Problema cu care am încheiat ieri expunerea noastră putea să rămână oarecum de neînțeles pentru cel care se întâlnește pentru prima oară cu ea. Ea aparține tainelor numărului și acestea sunt taine la care este cel mai greu de ajuns.
Am spus că între numerele 7 și 12 există un anumit raport și că acest raport este legat de timp și spațiu. Poate va veni timpul când taina de care am vorbit va fi înțelesă de toți oamenii, dar, în sensul singurei cunoașteri recunoscute în prezent, aceasta este o pură afirmație. Trebuie deci mai întâi să o explicăm.
Am mai menționat că ne găsim în angrenajul Universului, când facem deosebire între relațiile care sunt predominant spațiale și cele care sunt predominant temporale. Noi înțelegem lumea așa cum ne înconjoară, în termeni de spațiu și de timp. Dar dacă nu ne limităm să vorbim în mod abstract de spațiu și de timp, dacă vrem să înțelegem cum se succed evenimentele în timp și cum realitățile particulare se grupează în spațiu, atunci există un fir care ne conduce pe de o parte prin relațiile temporale și pe de altă parte prin relațiile spațiale. Vom examina mai întâi din punct de vedere al științei spiritului devenirea fenomenelor Universului. Privim înapoi la încarnări mai vechi ale omului, ale raselor, ale culturilor și ale Pământului însuși. Vom avea un presentiment a ceea ce trebuia să se întâmple în viitor, deci temporal. Dar ne vom simți întotdeauna confortabil dacă vom judeca evoluția temporală plecând de la un schelet construit pe baza cifrei 7. Nu este permis să construim sau să speculăm făcând tot felul de interpretări cu ajutorul cifrei 7, ci trebuie mai întâi să urmărim faptele din punctul de vedere al cifrei 7.
Să luăm ca exemplu un om al cărui ochi spiritual este suficient de deschis pentru a putea cerceta faptele Cronicii Akasha; cifra 7 îl va putea ghida, în sensul că el își va spune că ceea ce se desfășoară în timp se organizează după scheletul numărului 7; ceea ce se repetă sub forme diferite poate fi examinat doar pe baza cifrei 7, căutând apoi modalitățile corespunzătoare de manifestare. Ca urmare, este corect să spui că, deoarece Pământul trece prin mai multe încarnări, trebuie să-i căutăm cele șapte reîncarnări: Saturn, Soare. Lună, Pământ, Jupiter, Venus și Vulcan; întrucât culturile omenirii parcurg șapte încarnări, găsim legătura dintre ele punând din nou la bază numărul 7. Prima cultură a erei postatlanteene este cultura protoindiană, cea de a doua este cea protopersană, a treia epoca caldeano-egipteană, a patra cea greco-latină, iar a cincea este a noastră; mai așteptăm următoarele două epoci – a șasea și a șaptea – , care vor urma epocii noastre. Am utilizat o dată în plus numărul 7, pe care l-am pus la baza încarnărilor succesive ale culturii. La fel, vom putea înțelege mai bine karma unui om dacă încercăm să privim în urmă spre ultimele sale trei încarnări; dacă, plecând din prezent, contemplăm cele trei încarcănări precedente ale sale, este posibil să tragem anumite concluzii pentru următoarele trei încarnări, care însumate dau din nou șapte. Astfel, numărul 7 este un fir conducător pentru tot ce se manifestă în timp.
Dimpotrivă, numărul 12 este firul conducător pentru tot ce există în mod simultan în spațiu. Acest lucru l-a simțit întotdeuna o știință care era în același timp înțelepciune; din această cauză, in legătură cu fenomenele cosmice care aparțin Pământului nostru, ea spunea că, pentru a înțelege relațiile spațiale ale evenimentelor de pe Pământ, trebuie să te referi la douăsprezece puncte fixe repartizate în spațiu. Acestea sunt marcate în spațiul cosmic prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului. Sunt douăsprezece puncte fundamentale la care ar trebui să se raporteze întregul spațiu. Aceasta nu ține pur și simplu de o decizie arbitrară a gândirii omenești, ci de ceea ce această gândire a învățat în contact cu realitatea, dezvoltând în mod orientativ principiul că te descurci cel mai bine în spațiu dacă te raportezi la o diviziune în douăsprezece părți. Când este vorba de transformări, adică de aspecte temporale, o știință mai veche le-a pus la bază cele șapte planete, și cifra 7 i-a devenit astfel firul conducător.
Să ne întrebăm acum cum se regăsesc aceste raporturi în viața omenească și evoluția sa. Noi am văzut că până în momentul din evoluția umanității marcat prin pătrunderea principiului Hristos omul, când privea în interiorul său pentru a căuta în spatele vălului vieții sale interioare accesul la lumea divină, intra în lumea luciferică. Acesta era, în acele timpuri vechi, drumul pe care pornea omul pentru a ajunge la înțelepciune, la o cunoaștere superioară a lumii. Omul a căutat divinul coborând în lumea sa interioară; din această lume trebuiau să urce noi intuiții și inspirații pentru viața sa morală și etică, la fel cum urcaseră intuițiile conștienței sale; bineînțeles, toate celelalte intuiții și inspirații care se raportează la ce este moral, ce este sufletesc izvorau din viața sa interioară. Din acest motiv înaltele individualități care au fost ghizii omenirii în acele timpuri vechi se adresau mai întâi vieții interioare pentru a explica oamenilor realitățile supreme. Vieții sufletului, ființei interioare a omului trebuiau să se adreseze sfinții Rishii și marii instructori ai tuturor culturilor vechi. Interiorul uman nu este ceva spațial, ci temporal; viața sufletului se desfășoară în timp. Tot ce ne înconjoară exterior se grupează în spatiu; tot ceea ce se desfășoară interior se organizează în timp. Din această cauză, tot ceea ce se adresează interiorității omului se verifică cu ajutorul firului conducător al numărului 7. Cum poate fi înțeleasă cel mai bine o ființă care vrea să se adreseze interiorității umane? Cum am putea înțelege cel mai bine în particularitățile lor fundamentale acele ființe pe care le numim, de exemplu, sfinții Rishi? I-am putea înțelege dacă i-am privi raportându-ne la viața temporală a sufletului. Din această cauză, principala întrebare care s-a născut în epoca îndepărtată în care trăiau acești mari înțelepți ai antichității era de unde vin ei. Este ca și întrebarea cine sunt tatăl și mama unui copil. Ei trebuie situați în timp, în raport cu originea lor. În fața unui înțelept, se punea mai întâi întrebarea de unde vine el. Ce entitate a fost mai înainte aici? Ce origine are el? A1 cui fiu este? Când se vorbește de lumea luciferică, la baza sa trebuie pus numărul 7 și trebuie să ne întrebăm al cui fiu este cel care se adresează sufletului. În acest sens vorbim de copiii lui Lucifer când ne referim la cei care în timpurile vechi au propovăduit lumea spirituală care se ascunde în spatele vălului vieții sufletești ascunsă dincolo de temporal.
În ceea ce-l privește pe Hristos, chestiunea se pune diferit. Căci Hristos nu a coborât pe cale temporală pe Pământ; apărând în timp, el intră totodată în lumea pământească venind din spațiu, din exterior. Zoroastru l-a văzut îndreptându-și privirea spre Soare și s-a referit la El sub numele de Ahura Mazda. Ahura Mazda s-a apropiat în spațiu din ce în ce mai mult de Pământ, până când a coborât și s-a făcut om. Aici nu ne interesează numai succesiunea în timp, ci și dimensiunea spațială. Dimensiunea spațială, această sosire a lui Hristos din infinitul spațiului pe Pământul nostru, are o valoare de eternitate, nu numai o valoare temporală. De acest lucru se leagă faptul că Hristos nu acționează pe Pământ numai în conformitate cu raporturile de succesiune temporală; ceea ce aduce el pe Pământ nu corespunde raporturilor unui tată sau ale unei mame cu copilul său, care se desfășoară în timp, ci vine cu un element care se realizează în simultaneitate. Părinți, copii, nepoți trăiesc succesiv în timp, iar relațiile dintre ei se exprimă prin dimensiunea temporală, Hristos însă, în calitate de spirit al spațiului, introduce și în cultura Pământului un element spațial. Ceea ce aduce El este juxtapunerea oamenilor în spațiu și relația care trebuie să lege un suflet de altul în coexistență, independent de modul cum se organizează relația temporală. Pământul este planeta care are ca misiune să introducă sistemul nostru cosmic în lumea iubirii. În timpurile vechi, sarcina Pământufui era aceea de a introduce iubirea prin mijlocirea timpului. În timp ce prin relațiile de descendență sângele se transmitea din generație în generație, de la tată la fiu și de la fiu la nepot, ceea ce era înrudit în timp era și elementul purtător de iubire. Coeziunea familială, legătura de sânge, transmiterea sângelui prin generații succesive era temeiul iubirii în timpurile mai vechi. Și chiar când iubirea lua un caracter moral, ea se întemeia de asemenea pe o legătură temporală: se iubeau strămoșii, cei care precedaseră în timp.
Hristos a introdus iubirea care se comunică de la suflet la suflet, astfel încât între ființele coexistente în timp să se stabilească o relație prefigurată mai întâi în iubirea frățească pe care oamenii trebuie s-o nutrească unii față de alții. Acum începe să capete o semnificaiie deosebită coexistența spațială.
Din această cauză, în timpurile vechi, problemele mari ale omenirii erau de regulă reunite prin numărul 7: șapte Rishi, șapte înțelepți. Din același motiv, Hristos este înconjurat de doisprezece apostoli, ca prefigurări ale oamenilor ce trăiesc împreună în același spațiu. Această iubire care va lega tot ce există alăturat în spațiu, independent de succesiunea în timp, trebuie să pătrundă prin principiul lui Hristos în viața socială a Pâmântului. Este discipol al lui Hristos cel care iubește frățește tot ce îl înconjoară. Dacă vorbim de copiii lui Lucifer, principiul hristic ne va da prilejul de a spune că Hristos este primul născut dintre mulți frați. Sentimentul de atracție nu ca față de un tată ci ca față de un frate, primul din frații noștri, pe care îl iubim, aceasta este relația de bază care ne unește cu Hristos.
Sunt elemente orientative, nu dovezi, dar ele argumentează și lămuresc relația dintre numerele 7 și 12; cu cât radiază mai mult în lume relația cu Hristos, cu atât se vorbește mai mult de grupări ca cea a celor douăsprezece triburi ale lui Israel, a celor doisprezece apostoli etc... Numărul 12 capătă astfel o semnificație mistică, esoterică pentru evoluția Pământului.
Cu aceasta am atins aspectul exterior al marii transformări care s-a înfăptuit în evoluția Pământului prin principiul Hristos. Am putea vorbi mult timp despre relația dintre numerele 7 și 12, fără a putea explica în întregime unele aspecte ale profundului mister al existenței noastre cosmice. Dacă acceptați ceea ce am spus ca o clarificare a ceea ce reprezintă numerele 7 și 12 pentru relațiile temporale și spațiale, veți putea pătrunde mai adânc în misterele Universului. Pentru noi această relație trebuie să ne indice, adăugat la toate celelalte, ce sens profund a avut pentru Univers evenimentul hristic și cum, pentnt a-l înțelege, trebuie să căutăm un alt fir conducător numeric.
Dar între spațiu și timp există și o relație interioară; eu nu vă pot oferi decât o imagine generală despre aceasta, și o voi face după o metodă curent utilizată în Misterii pentru a prezenta viața Cosmosului în relația 7-12. S-a spus: Dacă spațiul universal nu este privit ca ceva abstract, ci în așa fel încât condițiile terestre se raportează la acest spațiu, ele trebuie raportate și la cele douăsprezece diviziuni fundamentale ale Zodiacului: Berbec, Taur, Gemeni, Rac, Leu, Fecioară, Balanță, Scorpion, Săgetător, Capricorn, Vărsător, Pești. Aceste douăsprezece puncte fundamentale ale Zodiacului sunt în același timp adevărate simboluri cosmice ale entităților divine primordiale prin care s-a reprezentat în mod corespunzător realitatea. Forțele care provin din aceste douăsprezece direcții acționau deja din timpul primei încarnări planetare a Pământului nostru, Vechiul Saturn. Ele acționau în timpul Vechiului Soare, în timpul Vechii Luni și vor continua să acționeze și mai târziu. Ele constituie deci un element permanent, mult mai elevat decât ceea ce se naște și moare în timpul devenirii noastre pământești; cele douăsprezece semne ale Zodiacului simbolizează un element care a supraviețuit celor ce s-au transmis de la Vechiul Saturn la Vechiul Soare, de la acesta la Vechea Lună etc. În timp ce ceea se întâmplă aici se naște și trece, lucrurile condiționate de Zodiac supraviețuiesc evenimentelor planetare, supraviețuiesc condițiilor specifice Vechiului Saturn, Vechiului Soare, Vechii Luni. Ceea ce simbolizează zonele fundamentale ale Zodiacului este, de asemenea, deasupra evenimentelor care se desfășoară pe Pământul nostru ca opoziție între Bine și Rău.
Amintiți-vă că încă de la primele expuneri ale acestui ciclu v-am atras atenția asupra faptului că atunci când pătrunzi în domeniul astral descoperi o lume a transformărilor și că ceea ce poate acționa dintr-o anumită perspectivă ca bine poate apărea ca rău dintr-o altă perspectivă. Aceste deosebiri între bine și rău au importanța lor în cadrul devenirii; pentru aceasta numărul 7 este un fir conducător orientativ. Zeii care simbolizează cele douăsprezece puncte ale spațiului, douăsprezece puncte permanente, se plasează deasupra binelui și răului. Din această cauză, în Zodiac avem de-a face cu o realitate de ordin superior binelui și răului; în acest spațiu exterior trebuie să căutăm simbolurile acelor entități spiritual-divine care, dacă sunt contemplate în sine, fără ca ele să intervină în sfera pământească, sunt deasupra opoziției dintre bine și rău.
La un moment dat, începe să se întrevadă ce va deveni Pământul nostru. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că survine o divizare în sânul acestor divinități permanente, și tot ce se întâmplă intră într-o anumită relație cu aceste divinități; ele se separă în două și vor reprezenta sfera binelui și sfera răului. Nici una din cele două nu este în sine un bine sau un rău, dar prin faptul că acționează asupra Pământului în devenire sunt percepute o dată ca bine, altă dată ca rău. Totuși, există reprezentarea care ne spune că un element care face parte, chiar în mică măsură, din sfera binelui trebuie să fie considerat bun. Când un element permanent situat în lumea spirituală, în afară de timp, intră în acțiune în timp, el se integrează simultan ca un bine și ca un rău. Din douăsprezece puncte permanente ale Zodiacului cinci se află în întregime în sfera binelui și alte două la graniță, deci șapte. Iată de ce se vorbește că rămân șapte din douăsprezece. Când căutăm în timp ceea ce este bun, ceea ce este perfect, ceea ce conduce, vom vorbi deci de șapte înțelepți, de șapte Rishi; aceasta corespunde întru totul realității. De aici vine și reprezentarea că lumii luminoase, lumii superioare îi aparțin șapte semne zodiacale pe când cele cinci inferioare, începând cu Scorpionul, aparțin lumii întunericului.
Acesta nu este decât o vedere de ansamblu, care ne arată că atunci când spațiul părăsește sfera sa de eternitate și primește în el creații care se desfășoară în timp el se divide în bine și în rău și că, dacă se elimină binele, 7 devine cifra care reprezintă tot ce este bun în dimensiunea timpului. Dacă vrem să căutăm adevărul aflat în timp, numărul 7 trebuie considerat fir conducător; numărul 5 ne-ar induce în eroare. Aceasta este semnificația interioară a acestei probleme.
Să nu spuneți că toate acestea sunt greu de înțeles, ci că, lumea fiind profundă, există în mod necesar lucruri greu de înțeles.
Hristos a venit însă în lume pentru a sta și în tovărășia păcătoșilor și a cămătarilor. El a venit pentru a prelua și ceea ce ar trebui să fie eliminat din mersul Univesului. Din Oedip a trebuit să fie eliminat ceea ce a fost preluat în viața lui Hristos ca ferment; acest lucru vă este confirmat de legenda lui Iuda. La fel cum, pentru a dospi, pâinea nouă trebuie să preia puțin din cea veche, la fel lumea nouă nu poate prospera și deveni într-adevăr bună decât asimilându-și un ferment care este preluat din rău. Din această cauză Iuda, care era respins peste tot și fusese alungat și de la curtea lui Pilat, a fost primit acolo unde acționa Hristos, venit pentru a vindeca lumea, în așa fel ca 7 să poată fi transformat în 12, pentru ca ceea ce era cuprins în 7 să poată fi cuprins de acum încolo în simbolul numărului 12. Prima reprezentare a numărului 12 ne este dată prin cei doisprezece frați ai lui Hristos, prin cei doisprezece apostoli.
Așa cum am spus, toate acestea nu constituie decât un indiciu al profundei transformări care a început pentru întreaga devenire a planetei noastre. Putem clarifica din multe puncte de vedere importanța principiului hristic și a intervenției sale în devenirea Pământului; cel pe care l-am adoptat acum este unul dintre acestea.
Să ne reprezentăm încă o dată consecințele ce au decurs din toate acestea pentru noi. Că venirea lui Hristos a însemnat ceva cu totul deosebit pentru evoluția Pământului, este un lucru simțit și recunoscut în toate locurile unde știința spiritului este cu adevărat cultivată. În asemenea locuri se știe că există o ființă care traversează toate culturile postatlanteene, care a trecut deja prin cultura protoindiană și cea protoiraniană, prin cele ale Caldeei și Egiptului, și așa mai departe, și care va trece și prin culturile care le vor succeda, până la proxima mare catastrofă și chiar dincolo de aceasta. Pentru a afla unde putem găsi ceea ce parcurge întreaga evoluție a umanității prin simțurile sau prin rațiunea noastră omenească trebuie să ne adresăm științei spiritului cu următoarea întrebare: Cum se numește ființa ce poate fi descoperită în lumea spirituală și care trece ca un curent al spiritului prin toate cele șapte culturi? Chiar în înțelepciunea orientală s-a șlefuit un cuvânt pentru ceea ce trece prin toate aceste culturi. Dacă-l luăm în considerare în adevărul său, acesta nu este un lucru abstract, ci un fapt concret: o ființă. Dacă se dorește conturarea mai exactă a acestei ființe pentru care celelalte ființe – fie cei șapte sfinți Rishi, fie entități chiar mai înalte care nu coboară până la încarnare fizică – nu-i sunt decât mesageri, o putem desemna cu un nume pe care Orientul l-a șlefuit în mod corect. Orice revelație, orice înțelepciune din Univers conduce la această sursă unică, la sursa înțelepciunii primordiale, care are o esență, o ființă ce evoluează de-a lungul tuturor civilziatiilor postatlanteene și se manifestă în fiecare epocă sub o anumită formă, dar care rămâne întotdeuna un purtător de bază al înțelepciunii, apărând sub cele mai diferite forme. Când v-am descris ieri cum sfinții Rishi cuprindeau în mod concret această înțelepciune, parcă inspirând-o, care era în afară, ca un suflet al luminii, și pe care ei o aspirau ca ințelepciune a luminii, era ea însăși emanația acestei entități sublime de care vorbim. Ceea ce am putut descrie ieri cu privire la înțelepciunea epocilor ulterioare (de exemplu, concepția cu totul diferită care s-a exprimat în epoca protopersană) radia, de asemenea, de la această entitate unică care este marele Instructor al tuturor culturilor.
Această entitate a fost Instructorul sfinților Rishii, al lui Zoroastru și al lui Hermes, marele Instructor care s-a manifestat în toate epocile sub formele cele mai diverse, care a fost mai întâi inaccesibil privirii exterioare. Orientul a formulat pentru a-l desemna expresia totalitatea Bodhisatvilor. Concepția creștină l-ar numi Sfântul Spirit. Astfel, când se vorbeste de Bodhisatva este desemnată o entitate care domină toate culturile care se revelează și se manifestă în diferite feluri; acesta este spiritul Bodhisatvilor. Indiferent cum au resimțit și denumit entitatea respectivă, sfinții Rishi, Zoroastru, Hermes, Moise, cu toții au privit spre Bodhisatvi; i se poate da numele colectiv de mare Instructor, căci pe el îl contemplă toți cei care vor și pot să primească învățăturile erei postatlanteene. În cursul acestei ere, el a îmbrăcat de mai multe ori forme omenești, și una dintre ele ne interesează înainte de orice. Un Bodhisatva – indiferent de modul în care s-a manifestat – a îmbrăcat forma deosebit de luminoasă a acelei entități care se desemnează cu numele de Gauthama Buddha. A constituit un real progres pentru Bodhisatva când n-a mai fost obligat să rămână numai în regiunile superioare ale spiritului și evoluția sa în lumile spirituale i-a permis să stăpânească în suficientă măsură corporalitatea fizică pentru a deveni om, încorporat în Buddha. Noi vedem deci în Buddha un Bodhisatva care s-a făcut om, una din manifestările „omenești” ale ființelor de întelepciune cele mai cuprinzătoare pe care se întemeiază devenirea Pământului; el este într-un anumit fel încarnarea acelui mare Instructor pe care îl numim esența însăși a înțelepciunii. Îl considerăm pe Buddha ca forma pământescă a lui Bodhisatva. Nu trebuie să credem că un Bodhisatva s-a încorporat numai în Buddha; el s-a încarnat de asemenea, în parte sau în totalitate, și în alte personalități omenești. Dar aceste încorporări nu se fac toate într-un singur și în același fel; un Bodhisatva poate trăi foarte bine în învelișurile unei ființe omenești, cum a trăit unul din ei în corpul eteric a lui Gauthama Buddha. Și fiindcă entitatea lui Bodhisatva care moștenise corpul astral al lui Zoroastru a pătruns în învelișurile altor individualități – de exemplu, ale lui Hermes –, se poate (dar numai dacă am înțelege astfel chestiunea) spune despre anumite individualități care sunt ele însele mari Instructori că sunt încarnările unui Bodhisatva. Se poate vorbi de o reîncarnare continuă a lui Bodhisatva, dar trebuie știut că dincolo de toți oamenii în care se încorporeză Bodhisatva s-a aflat ca parte a entității care este ea însăși personificarea atoateînțelepciunii Universului nostru.
Când privim la elementul de înțelepciune care în timpuri mai vechi a fost comunicat omenirii din sferele luciferice, noi îl vedem pe Bodhisatva. Există însă o entitate care ia parte la evoluția postatlanteană și care este cu totul diferită, este în mod esențial altceva decât un Bodhisatva, și pe care nu avem dreptul să o confundăm cu acesta, cu atât mai mult cu cât această entitate s-a încarnat într-o individualitate posedând deja infiltrațiile lui Bodhisatva, în Buddha. A existat o ființă omenească în care s-a încarnat Hristos și în care în același timp au pătruns razele lui Bodhisatva; aceasta este Iisus din Nazareth. Principiul lui Hristos este cel care domină în Iisus din Nazareth, mai cu seamă în timpul ultimilor trei ani ai vietii sale pământești, principiu cu totul diferit de cel al lui Bodhisatva. Cum putem caracteriza ceea ce diferențiază principiul Hristos de principiul Bodhisatva? Este extrem de important să se știe de ce Hristos, care a fost încarnat într-un corp omenesc numai o dată, nu se mai poate încarna în alt corp omenesc. De atunci aceasta nu s-a mai întâmplat decât în interiorul sufletului uman; mai mult, El a putut fi atins când privirea era îndreptată spre lume, așa cum făcuse Zoroastru. Prin ce se deosebește Hristos, căruia noi trebuie să îi atribuim o poziție centrală, de un Bodhisatva? Diferența fundamentală este că Bodhisatva este un mare Instructor, încarnarea înțelepciunii care traversează toate culturile și se întrupează sub formele cele mai diverse, în timp de Hristos nu este numai Instructor. Hristos nu doar învață oamenii, El este o entitate pe care noi o înțelegem cel mai bine când Îl căutăm în înălțimile spiritului, ca un obiect al inițierii, și unde Îl putem compara cu alte entități spirituale.
Îl putem caracteriza cel mai bine spunând că există zone ale vieții spiritului unde, ca să spunem așa, se scutură tot praful pământesc, unde se poate găsi înalta entitate a lui Bodhisatva în particularitatea sa spirituală și unde-l putem afla pe Hristos eliberat de tot ce El a devenit pe Pământ și în apropierea acestuia. Acolo se găsește baza omenirii, sursa spirituală primordială din care a apărut viața. Nu există un singur Bodhisatva, ci un șir de Bodhisatva. Așa cum am vorbit de acel Bodhisatva care se afla la baza celor șapte culturi postatlanteene, mai există un Bodhisatva care se află la baza civilizatiilor atlanteene, și așa mai departe. Găsiți în înălțimile spirituale o serie de Bodhisatva care, pentru timpurile lor, sunt mari Instructori, nu numai ai oamenilor, ci și ai entităților care nu coboară până în sfera vieții fizice. Ei există aici ca mari Instructori; ei culeg ceea ce trebuie să propovăduiască, iar în mijlocul lor se află o ființă a cărei importanță nu constă numai în faptul că provăduiește: aceasta este Hristos. El nu reprezintă ceva numai prin faptul că provăduiește, ci se află în mijlocul Badhisatvilor ca o entitate și acționează asupra acestora datorită faptului că îl au în fața lor. El este contemplat de Bodhisatvi, cărora le revelează splendoarea sa. Dacă ceilalți sunt ceea ce sunt prin faptul că sunt mari Învățători, Hristos este ceea ce este pentru lume prin ce este el însuși, prin ființa sa proprie. Este suficient să-l privim. Revelația ființei sale trebuie să se reflecte în ambianța sa; din aceasta ia naștere învățătura sa. El nu este numai Maestru, El este Viața, o viață care se revarsă în celelalte entități, care devin apoi Învățători. Astfel, Bodhisatvii sunt entități care își obțin învățătura din beatitudinea cu care ei îl contemplă pe Hristos în înălțimile spirituale. Când întâlnim în cursul evoluției noastre încarnări ale Bodhisatvilor noi le numim mari Învățători ai omenirii, pentru că în ele important este Bodhisatva. Hristos nu realizează numai propovăduirea; noi învățăm despre Hristos pentru a înțelege, pentru a cunoaște ceea ce ce este în El. Hristos este mai mult obiect decât subiect de studiu. Din această cauză, El este o ființă fundamental diferită de Bodhisatvii care trec prin lume. Aceasta este deosebirea dintre Hristos și Bodhisatvi, că El este ce este pentru lume prin aceea că lumea se bucură de vederea sa. Bodhisatvii sunt ceea ce sunt pentru lume prin calitatea lor de mari Învățători.
Dacă vrem să percepem această entitate vie, această sursă a întregii vieți de pe Pământ, trebuie să privim spre acea încarnare în care nu s-a întrupat numai un Bodhisatva, ci la cel care nu avea nevoie să lase în urma sa o carte sau o doctrină personală, în jurul căruia s-au adunat cei care au răspândit în lume mesajul Său și învățătura Sa. Este esențial faptul că nu există nici o scriere a lui Hristos. Învățătorii vorbesc despre el, astfel încât el este obiectul învățăturii și nu subiectul acesteia. Acesta se exprimă prin faptul singular că nimic nu ne-a rămas de la El, ci că ceilalți i-au descris entitatea. Din această cauză să nu ne mirăm când se spune că tot ceea ce cunoaștem despre învățătura lui Hristos se regăsește în alte religii. Hristos nu este numai un Învățător ci o entitate care trebuie să fie înțeleasă ca entitate, pentru că El nu vrea numai să depună în noi ceva prin învățătura sa, ci prin viața sa. Din acest motiv, chiar dacă am putea reuni toate doctrinele Pământului care ne-ar fi accesibile, noi tot nu am avea toate elementele pentru a-l înțelege pe Hristos. În măsura în care omenirea actuală nu se poate adresa direct Bodhisatvilor pentru a-l contempla pe Hristos prin ochii lor spirituali, ea trebuie efectiv să se reîntoarcă la școala lor pentru a învăța acolo ceea ce-l poate face în sfârșit înțeles. Deci, dacă vrem nu numai să participăm la Hristos ci și să-l înțelegem, să nu privim pasivi la ceea ce a făcut Hristos pentru noi, ci să mergem la școala tuturor învățătorilor din Orient și din Occident, trebuie să fie pentru noi o sarcină sacră aceea de a ne apropria mai întâi învățăturile întregului cerc al privitorilor și de a utiliza aceste învățături înalte pentru a-l putea înțelege pe Hristos.
În Misterii oamenii sunt pregătiți în mod corespunzător pentru sarcina pe care trebuie s-o îndeplinească. Fiecare epocă își are sarcina sa; îi revine fiecărei epoci să primească adevărul sub forma sub care trebuie s-o preia epoca respectivă. Vechiului indian sau vechiului persan nu li s-ar fi putut da adevărul sub forma sub care este redat el în zilele noastre; el trebuia să-i fie adus omenirii sub o formă corespunzătoare facultăților și sensibilităților de atunci.
Din această cauză, în perioada care, prin caracterul său, putea să-l primească pe Hristos pe Pământ, epoca a patra, epoca greco-romană, trebuia să aducă adevărul despre Hristos și despre lumea sa sub forma accesibilă omenirii acelui timp. Ar însemna să ignorăm cu totul progresul neamului omenesc dacă am crede că tot adevărul despre Hristos era prezent încă din primele secole care au urmat revelației; aceasta înseamnă a nu ști nimic despre progresul omenirii. Cel care vrea să păstreze numai învățăturile primului secol creștin și consideră doctrină creștină autentică numai ceea ce a fost scris și păstrat în această epocă, acela nu știe nimic despre progresul uman, el nu știe că cel mai mare Învățător al primelor secole creștine nu ar fi putut spune oamenilor despre Hristos mai mult decât erau ei capabili să primească. Însă pentru că oamenii primelor secole creștine erau cei care coborâseră cel mai adânc în lumea fizică, ei nu puteau asimila decât o mică parte din învățăturile înalte privind pe Hristos. În fapt, marea masă a creștinilor înțelegeau relativ puține lucruri cu privire la entitatea lui Hristos.
Noi am văzut că în India veche exista o mare capaciate de clarvedere prin relația de atunci a corpului eteric cu celelalte mădulare ale ființei umane, însă nu venise încă timpul de a vedea în Hristos altceva decât un spirit existent în regiuni îndepărtate, dincolo de lumea simțurilor, de a-l înțelege ca Vishva Karman. Numai în epoca protopersană a apărut posibilitatea de a-l presimți pe Hristos în spatele Soarelui fizic. Pentru Moise a devenit posibil să-l vadă pe Hristos ca Iehova în fulger și tunet, adică foarte aproape de Pământ. În sfârșit, în Iisus din Nazareth, Hristos a fost văzut încarnat într-un corp omenesc. Omenirea a evoluat în așa fel încât în epoca Indiei antice înțelepciunea era încă preluată prin corpul eteric, în epoca protopersană prin corpul astral, în epoca caldeano-egipteană prin sufletul senzației, în epoca greco-latină prin sufletul rațiunii. Acest suflet al rațiunii este deja legat cu funcțiile intelectuale de lumea sensibilă, de aceea el pierde viziunea a ceea ce este dincolo de ce percepe prin simțuri. Din această cauză, în primele secole ale erei creștine abia se mai percepea altceva decât ceea ce există între naștere și moarte și domeniul spiritului care vine imediat după aceea. Nu se mai știa nimic în legătură cu ceea ce trece prin viețile succesive; aceasta ține de capacitatea de înțelegere umană. Nu putea să fie înțeleasă decât viața pământească și partea de viață spirituală care-i este aferentă; este ceea ce era propovăduit maselor largi. Dar trebuia asigurată evoluția, și trebuia vegheat ca înțelepciunea cuprinzătoare pe care omenirea o avusese în timpurile lui Hermes, Moise, Zoroastru și a sfinților Rishi să se poată reaprinde treptat, pentru a permite oamenilor să aibă acces la o înțelegere din ce în ce mai adâncă a lui Hristos.
Hristos venise deci pe Pământ, dar mijloacele de a-l înțelege erau, chiar în acel timp, limitate; trebuia avut grijă de ce se va întâmpla în timpurile viitoare și era necesar să se retrăiască vechile înțelepciuni, pentru ca ele să poată fi puse încetul cu încetul în serviciul înțelegerii lui Hristos. Oamenii care trecuseră din Atlantida în Europa, și mai departe, aduseseră cu ei mari comori de înțelepciune; în vechea Atlantidă, cei mai mulți oameni fuseseră în mod instinctiv clarvăzători și puteau privi în lumile spirituale. Această clarvedere nu putea evolua, ea a trebuit să se restrângă la câteva personalități ale Occidentului, unde a fost dirijată de o ființă care a trăit ascunsă un timp, retrăgându-se în spatele celor care trăiau deja retrași și regrupați în jurul unui mare inițiat rămas oarecum în urmă, pentru a păstra pentru timpuri viitoare ceea ce putuse fi adus din vechea Atlantidă. Pe acest mare inițiat, păzitorul anticei înțelepciuni atlanteene, care avea acces chiar la tainele corpului fizic, îl putem numi Scythianos, cum i se spunea în evul mediu timpuriu. Cel care cunoaște Misteriile europene privește la unul din cei mai mari inițiați ai Pământului când pronunță numele Skythianos.
În aceeași epocă a trăit, de asemenea, mult timp entitatea care, considerată sub aspectul său spiritual, poate fi numit Bodhisatva. Acest Bodhisatva era aceeași entitatea care, după ce-și împlinise misiunea în Occident, s-a încarnat cu circa șase sute de ani înaintea erei noastre în Gauthama Buddha. Această ființă care a mers să propovăduiască în Orient se situa deja la un nivel superior. Era un alt mare Învățător, un al doilea mare păstrător al secretului înțelepciunii umane și a devenit Gauthama Buddha.
A mai existat și o a treia individualitate, care era destinată pentru o mare misiune [Nota 1] și pe care o cunoaștem din cele spuse până acum. Este vorba de Învățătorul Persiei antice, marele Zoroastru. Când spunem Zoroastru, Gauthama Buddha și Scythianos ne referim, așadar, la trei entități, trei individualități spirituale importante: acestea sunt reîncarnări ale Bodhisatvilor. Ceea ce trăia în ei nu era Hristos.
A trebuit să fie lăsat omenirii un anumit timp pentru a trăi sosirea lui Hristos, care se anunțase deja lui Moise pe Sinai, căci Iahve este aceeași entitate ca Hristos, dar sub o altă formă. A trebuit să se lase timp omenirii pentru a-l primi pe Hristos. Evenimentul a avut loc în momentul în care sensul acestor realități devenise aproape imperceptibil. A trebuit însă avut grijă ca inteligența și înțelepciunea să devină din ce în ce mai puternice și Hristos însuși a vegheat la aceasta pe Pământ.
Istoria menționează și o a patra individualitate, în spatele căreia, pentru mulți, se ascunde o ființă mai înaltă, mai puternică decât cele trei entități pe care le-am pomenit sub numele de Scythianos, Gauthama Buddha și Zoroastru. Această entitate este Manes, care este considerat un înalt mesager a lui Hristos de cei care văd în maniheism mai mult decât se vede de obicei. Mulți spun că Manes, care la puține secole după ce Hristos a trăit pe Pământ, a adunat în jurul lui, la una din cele mai importante adunări care a avut vreodată loc în lumea spirituală, trei mari personalități ale secolului al patrulea al Pământului. În această viziune imaginativă trebuia să fie exprimat un fapt cultural spiritual important. Manes a reunit aceste personalități cu scopul de a se sfătui asupra modului în care s-ar putea reînsufleți încetul cu încetul acea înțelepciunea care a supraviețuit tranziției spre epocile postatlanteene și pentru a-i da în viitor o strălucire din ce în ce mai mare și din ce în ce mai glorioasă. Care sunt personalitățile pe care Manes le-a adunat pentru această memorabilă întrevedere, pe care numai viziunea spirituală o poate atinge? Prima a fost cea în care trăia în acel moment reîncarnarea lui Scythianos din timpul lui Manes; a doua a fost o reflectare fizică a lui Buddha reapărut atunci și a treia a fost Zoroastru, reîncarnat la acea epocă. Avem, așadar, de-a face cu un colegiu avându-l pe Manes în centru. În acest colegiu s-a hotărât planul după care toată înțelepciunea Bodhisatvilor din vremurile postatlanteene trebuia să se răspândescă în viitor. Planul pe care ei l-au stabilit pentru evoluția viitoare a Pământului a fost păstrat și transmis apoi acelor Misterii europene care sunt Misteriile rosicruciene. În aceste Misterii cele trei individualităti au apărut mereu; ele au fost Învățătorii școlilor rosicruciene, Învățători care au trimis înțelepciunea lor Pământului ca un dar, pentru că prin această înțelepciune Hristos trebuia să fie înțeles în entitatea sa. Din această cauză, în întreaga școală spirituală a rosicrucienilor se privește cu cea mai profundă venerație spre vechii inițiați care au păstrat străvechea înțelepciune a Atlantidei: Scythianos reîncarnat, în care era văzut marele și venerabilul Bodhisatva al Occidentului; reflectarea lui Buddha încarnat, în care se venera, de asemenea, unul din Bodhisatvi și, în sfârșit, Zarathas, Zoroastru reîncarnat. Se privea spre ei ca spre marii Învățători ai inițiaților europeni. Astfel de prezentări nu trebuie considerate descrieri istorice exteriorare, deși ele caracterizează mersul faptelor istorice într-un mod mai pertinent decât ar putea-o face o descriere exterioară.
Pentru a nu cita decât un exemplu, menționăm că în evul mediu abia dacă ați putea afla un ținut în care să nu fie cunoscută o anumită legendă foarte răspândită. Într-un timp în care nimeni în Europa nu știa nimic despre Gauthama Buddha, când tradiția lui dispăruse cu totul se povesteau multe lucruri care se găsesc în numeroase scrieri; este una din povestirile cele mai răspândite ale acestei perioade. Cândva, în India, unui rege i s-a născut un fiu cu numele Josafat. La nașterea sa s-au prezis evenimente mari, fapt pentru care era ocrotit în mod cu totul deosebit de tatăl său; el trebuia să afle doar lucrurile cele mai deosebite, să trăiască într-o fericire perfectă, să nu cunoască suferința și durerea și nici nefericirile vieții. Josafat a crescut la adăpost de toate acestea. Dar într-o zi a ieșit din palat și a întânit un bolnav, apoi un lepros, un bătrân și un cadavru. El s-a întors în palatul regelui pradă unei tulburări profunde și s-a întâmplat ca un om, Varlaam, care era pătruns până în străfundul inimii de tainele creștinismului, să îl câștige pe Josafat pentru cauza sa. După această trăire pe care a avut-o Josafat s-a făcut creștin. Aceasta este legenda din evul mediu, și nu aveți nevoie să recurgeți nici măcar la Cronica Akasha, ci numai la filologia curentă pentru a înțelege ce semnifică cuvântul Joasaph. El vine de la vechiul nume Joafat, care provine de la Jodasaf; Jodasaf vine de la Yudasaf, care este identic cu Budasaf, aceste ultime două forme sunt arabe, iar Budaraf este același nume ca Bodhisatva. Astfel, știința ocultă europeană nu numai că a cunoscut pe Bodhisatva dar ea știe și că atunci când poate descifra numele de Josafat poate descifra și conceptul acestui nume. Această dezvoltare sub formă de legendă a științei oculte în Occident ne dezvăluie că a fost un moment în care aceeași entitate care a trăit în Gauthama Buddha a devenit creștină. Fie că știm fie că nu, acesta este adevărul.
Așa cum tradițiile pot rămâne în urma timpului, cum oamenii pot crede astăzi ceea ce s-a spus cu mii de ani în urmă, transmițându-se prin tradiții, se poate crede și că este conform legilor lumilor superioare ca Buddha să fi rămas exact ceea ce era cu șase sute de ani înaintea erei noastre. Dar nu este așa. El s-a înălțat, a evoluat. Și adevăratele învățături ale rosicrucienilor păstrează aceste adevăruri, care nu au fost exprimate decât sub formă de legende ca cea pe care tocmai v-am povestit-o. Trebuie numai să nu confundăm cu aceste învățături adevărate ale rosicrucienilor nebuniile pe care le răspândește o literatură dubioasă.
În felul acesta noi regăsim în cadrul vieții spirituale a Europei pe cel care a fost purtătorul lui Hristos, Zarathas sau Nazaratos, Zoroastru, și care reapare din timp în timp; noi îl regăsim pe Scythianos și, de asemenea, pe cel de al treilea mare discipol al lui Manes, pe Buddha, așa cum era el după ce trecuse prin secolele care au urmat venirii sale.
Astfel, cunoscătorul european al inițierii contempla răscrucea de vremuri și percepea adevărata înfătișare a marilor Învățători. El aflase despre Zarathas, Buddha și Scythianos, și știa că prin ei se revarsă în cultura viitorului înțelepciunea venită de la Bodhisatvi; înțelepciune care trebuia să fie folosită pentru a înțelege obiectul cel mai demn de toată înțelegerea, pe Hristos. Hristos este o ființă fundamental diferită de Bodhisatvi, dar el nu poate fi înțeles decât dacă se reunește toată înțelepciunea acestora. Pentru acest motiv în școlile oculte europene se face un rezumat sintetic al tuturor doctrinelor care au fost date lumii de cei trei mari discipoli ai lui Manes și de Manes însuși. Chiar dacă Manes nu a fost înțeles, va veni un timp când în cultura europeană numele lui Scythianos, al lui Buddha și al lui Zoroastru vor avea din nou un sens. Ei vor aduce oamenilor cunoștințele de care aceștia au nevoie pentru a-l înțelege pe Hristos; prin ei oamenii vor afla din ce în ce mai profund pe Hristos. Evul mediu a început cu o uimitoare adorație și venerație pentru Skythianos, Buddha și Zoroastru, după ce numele lor au fost cunoscute; începutul a fost făcut prin aceea că cel ce dorea să se facă recunoscut drept creștin în anumite comunități religioase creștine trebuia să rostească formula: „Îl blestem pe Skythianos, pe Buddha și pe Zarathas”. Era o formulă răspândită în multe ținuturi ale erei creștine, prin care se mărturisea calitatea de creștin adevărat. Dar ceea ce se credea că trebuia să fie anatemizat la acea epocă va deveni Colegiul Învățătorilor, care va oferi omenirii înțelegerea cea mai adecvată a lui Hristos; omenirea îi va aprecia într-o zi ca marii Bodhisatvi, prin care îl va putea înțelege pe Hristos.
Astăzi, omenirea abia poate veni în întâmpinarea acestor mari Învățători ai rosicrucianismului, ca un aport minim, în două feluri, care nu reprezintă decât un început a ceea ce va trebui să existe în viitor. Acesta nu poate fi încă înalta înțelegere a creștinismului. Acest lucru va fi făcut cu ajutorul științei spiritului de astăzi, care trebuie să redea lumii învățăturile lui Scythianos, ale lui Zoroastru și ale lui Buddha, nu sub forma lor veche, ci sub o formă nouă, care poate fi obținută din ea însăși, prin cercetare. Vom începe prin a încorpora culturii mai întâi lucrurile elementare pe care le putem învăța de la aceștia. Creștinismul va reține de la Buddha învătătura reîncarnării și a karmei, într-o manieră cu totul nouă, adaptată timpului nostru. De ce se preiau azi în creștinism învățăturile despre reîncarnare și karma? Pentru că inițiatii pot începe să le înțeleagă în spiritul epocii noastre, la fel cum Buddha, Marele Învățător al reîncarnării, le-a înțeles în felul său.
Va putea fi asimilat și Scythianos, care nu ne învață doar ce este reîncarnarea ființei omenești, ci și ceea ce supraviețuiește și stăpânește din eternitate în eternitate. În felul acesta, vor fi înțelese din ce în ce mai bine esența lumii, ființa care constituie centrul universului nostru pământesc, Hristos. În felul acesta se revarsă tot mai mult în omenire învătăturile inițiatilor. Astăzi cel ce abordează studiul științei spiritului nu poate primi decât bazele a ceea ce vor constitui cele două elemente esențiale ale dezvoltării spirituale viitoare a omenirii. Viața lui Hristos, care se afundă în ființa interioară, va fi primul element; al doilea element va fi ceea ce aduce ca cosmologie spirituală la înțelegerea lui Hristos. Trăirea lui Hristos în inimă, cunoașterea lumii care conduce la înțelegerea sa vor fi cele două elemente. Primul lucru pe care îl avem de făcut la începutul acestei evoluții este de a decela atitudinea interioară corectă. Noi ne adunăm pentru a cultiva sentimente juste față de lumea spirituală, de tot ce-a ieșit din ea și de om. În acest scop ne adaptăm treptat forțele spiritului nostru, astfel încât să devină capabile să-l preia pe Hristos în interiorul sufletului. Căci cu cât spiritul nostru se înnobilează și se ridică, cu atât mai multă noblețe va putea desfășura Hristos în noi. Facem începutul în acest sens prin expunerea împrejurărilor elementare ale evoluției noastre pământești, prin căutarea a ceea ce ne vine de la Scythianos, Zoroastru și Buddha, prezentând aceste lucruri sub o formă corespunzătoare timpului nostru, așa cum ne-o transmit și acești Învățători prin evoluția pe care ei au urmat-o până în epoca noastră. Am ajuns la punctul de a putea începe să răspândim învățăturile elementare ale inițierii.
NOTE
1. Noi vorbim aici depre aceste ființe în spiritul concepțiilor despre lume ale antichității; și este justificat – într-un anumit sens – să le concepem și astăzi la fel din punctul de vedere al științei spiritului.
