Am încercat să ne formăm reprezentări pentru ceea ce se află de fapt la baza primului capitol al Evangheliei lui Luca. Numai cunoaşterea evenimentelor care s-au desfăşurat în cadrul evoluţiei omeneşti şi al căror studiu a trebuit să ne ocupe atât de mult timp pentru a le putea discuta în detaliu ne permite să descifrăm ceea ce a expus autorul acestei Evanghelii ca un fel de „preistorie” a marelui eveniment numit Hristos. Atunci suntem în situatia de a înţelege cine era cel care, în al treizecilea an al său, a preluat în el acel principiu cosmic pe care noi l-am caracterizat ca fiind principiul Hristos. Pentru a înţelege ceea ce spune autorul Evangheliei lui Luca despre personalitatea şi despre activitatea lui Iisus Hristos (adică despre acea individualitate care, timp de trei ani, a exercitat o activitate în lume şi care-L reprezintă pe Hristos într-un corp omenesc), este necesar să revenim acum în câteva cuvinte asupra anumitor particularităţi ale evoluţiei omeneşti despre care epoca noastră nu-şi poate face o reprezentare. Din anumite puncte de vedere, epoca noastră este deosebit de mioapă. Ea crede că tot ceea ce s-a întâmplat cu omenirea în ultimele două sau trei secole, că legile care stau la baza dezvoltării umanităţii în această perioadă au fost întotdeauna valabile, şi în special că ceea ce azi nu are importanţă nu a avut niciodată. Din aceasta decurge dificultatea pentru omul modern, căruia îi este atât de greu să înţeleagă şi să admită în mod obiectiv povestirile care se referă la epoca în care Hristos a trăit pe Pământ.
Autorul Evangheliei lui Luca ne povesteşte faptele lui Hristos pe Pământ. El ni le relatează în aşa fel încât, dacă pătrundem în sensul descrierilor sale, avem o idee din ce în ce mai clară despre stadiul în care se afla atunci, de fapt, evoluţia omenească.
Trebuie din nou să atragem atenţia asupra lucrurilor care au fost adesea spuse în cursul consideraţiilor noastre antroposofice, şi anume că omenirea actuală îşi are punctul de plecare abia de la catastrofa atlanteană; strămoşii noştrii, adică propriile noastre suflete în alte corpuri, au trăit în vechea Atlantidă, acel continent situat între Europa şi Africa, pe de o parte, şi America, pe de alta. Apoi a venit marea catastrofă atlanteană, care a schimbat faţa Pământului. Masele omeneşti au emigrat din Atlantida spre est şi vest şi au populat astfel Pământul, aşa cum am spus, referitor la epoca postatlanteană. Atunci s-au născut diferitele culturi postatlanteene, pe care le-am numit cultura protoindiană, a Indiei antice, cultura vechii Persii, cultura caldeo-egipteană, cultura greco-romană şi, în sfârşit, cea în care trăim noi actualmente.
Ne facem o idee foarte greşită despre evoluţia umanităţii dacă ne închipuim că în tot timpul acestei perioade a dezvoltării postatlanteene omul a fost aşa cum este în zilele noastre. El s-a modificat continuu; în natura omenească de atunci s-au efectuat mari transformări. Documentele istorice exterioare nu ne informează decât pentru o perioadă de câteva milenii. Singura sursă de informaţie, care este însă inaccesibilă ştiinţei oficiale, pe care noi o numim Cronica Akasha şi pe care am caracterizat-o puţin şi în acest ciclu, ne poate lămuri asupra evoluţiei care a urmat catastrofei atlanteene. Ea ne spune că după catastrofa atlanteană prima cultură care s-a dezvoltat este cea a Indiei antice, în timpul căreia oamenii trăiau mai ales în corpul lor eteric, nefiind intraţi atât de mult în corpul lor fizic, aşa cum s-a întâmplat mai târziu. Neavând încă dezvoltată conştienţa Eului pe care noi o avem astăzi, cea mai mare parte a populaţiei Indiei era încă înzestrată cu o clarvedere nebuloasă, crepusculară. Starea de conştienţă era atunci asemănătoare cu cea de vis, în schimb era o stare de conştienţă care avea acces la adâncurile existenţei, la lumea spirituală. Or, noi am evi-denţiat adesea cât este de important pentru omul actual să ştie ce este cu cunoaşterea şi formele pe care le ia ea, căci aceasta îl poate ajuta să progreseze spre viitor. Noi insistăm întotdeauna asupra faptului că strămoşii noştri din India antică au cunoscut şi intuit Universul şi asupra faptului că ei erau mult mai clarvăzători decât descendenţii lor. Dar dacă vrem să înţelegem Evanghelia după Luca, trebuie să vorbim acum despre încă o altă facultate a lor.
În acea epocă, în care corpul eteric mai depăşea în toate părţile corpul fizic şi nu era atât de strâns legat de acesta cum este astăzi, toate forţele şi facultăţile sufletului aveau o putere mult mai mare asupra corpului fizic. Însă cu cât corpul eteric a pătruns mai mult în corpul fizic, el a slăbit mai mult şi a avut mai puţină influenţă asupra acestuia. La vechii atlanţi, partea corpului eteric care corespunde capului se întindea în general încă mult dincolo de capul fizic, şi acesta mai era cazul, până la un anumit punct, la locuitorii Indiei antice. Aceasta le permitea, pe de o parte, să dezvolte conştienţa clarvăzătoare şi, pe de altă parte, să aibă o mare stăpânire a fenomenelor care îşi au sediul în corpul fizic.
Deşi foarte diferite, putem compara corpul unui vechi indian cu un corp din zilele noastre. În epoca noastră corpul eteric a coborât cel mai adânc în corpul fizic şi este legat la maximum cu aspectele legate de corpul fizic. Dar, în prezent, noi aproape atingem momentul în care corpul eteric va ieşi din nou, se va elibera de corpul fizic şi va deveni mai independent; cu cât omenirea va merge mai mult spre viitor, cu atât mai mult corpul eteric va ieşi din corpul fizic; astăzi omenirea a depăşit puţin punctul în care unirea corpului eteric şi a corpului fizic era maximă. Comparând un corp din India antică cu un corp actual, se poate deci spune: Corpul eteric al primului este încă relativ liber, iar sufletul poate dezvolta forţe care acţionează asupra corpului fizic; corpul eteric preia forţele sufletului fiindcă nu este încă foarte legat de corpul fizic; aceasta îi conferea în schimb o mai mare stăpânire a corpului fizic, ceea ce avea drept consecinţă faptul că influenţele care se exercitau asupra sufletului atingeau de asemenea puternic şi corpul fizic. Când, în această epocă, un om care îl detesta pe altul îi spunea o vorbă duşmănoasă, această vorbă îl înţepa pe celălalt, ea producea efect până asupra structurii sale fizice. Sufletul mai acţiona încă asupra corpului eteric, şi acesta asupra corpului fizic. Această forţă a fost luată, în prezent, corpului eteric. Când, pe de altă parte, era pronunţată o vorbă de iubire, ea însenina, îl încălzea pe cel căruia îi era adresată, şi aceasta până în corpul său fizic. Din această cauză, era foarte important pe atunci dacă se rostea o vorbă prietenoasă sau de ură, căci ea acţiona asupra tuturor fenomenelor organismului. Acest efect a diminuat pe măsură ce corpul eteric a pătruns mai adânc în corpul fizic. Astăzi, lucrurile stau altfel. În prezent, un cuvânt nu are efect decât asupra sufletului şi sunt rare fiinţele cărora un cuvânt duşmănos le dă impresia că le sugrumă sau un cuvânt afectuos, dimpotrivă, le conferă un sentiment de expansiune, de fericire. Efectele curioase pe care noi le mai putem resimţi şi azi în inima noastră fizică în urma unui cuvânt de iubire sau de ură aveau o intensitate nemaipomenită la începutul evoluţiei postatlanteene. Din această cauză, prin aceste efecte asupra sufletului se putea obţine cu totul altceva decât în prezent. Căci astăzi are puţină importanţă cum se pronuntă o vorbă. Ea poate fi rostită cu iubirea cea mai arzătoare; când se loveşte de organismul ome-nesc actual, ea este mai mult sau mai puţin respinsă, nu îl pătrunde, căci nu este vorba numai de modul în care ea este spusă, ci şi de modul cum poate fi primită.
În zilele noastre nu este deci posibil să acţionăm în felul acesta direct asupra sufletului omenesc, astfel încât efectul să se resimtă într-adevăr în întregul organism fizic. Acest lucru nu este posibil în mod direct. Pe o anumită cale, însă, va fi din nou posihil, căci ne apropiem de un viitor în care spiritualul va avea din nou importanţa sa. Astăzi, putem deja spune cum se va realiza aceasta în viitor. În timpul ciclului pe care îl parcurge omenirea actuală, noi putem face foarte puţin pentru ca ceea ce trăieşte în sufletul nostru ca iubire, bunăvoinţă, înţelepciune să se reverse direct în sufletul altuia şi acolo să capete forţă pentru a acţiona până în corpul fizic. Trebuie să ne spunem că nu putem obţine acest lucru decât încetul cu încetul. Dar acest mod de acţionare spirituală începe să se facă simţită tocmai acolo unde se răspândeşte concepţia ştiinţei spirituale asupra lumii, căci această concepţie despre lume este începutul intensificării acţiunilor sufletului. Rare sunt astăzi cazurile când o vorbă produce efecte fizice. Dar este posibil ca anumiţi inşi să se reunească pentru a prelua în sufletele lor o sumă de adevăruri spirituale. Aceste adevăruri spirituale se vor consolida încetul cu încetul şi vor deveni puternice în suflete, obţinând prin aceasta şi forţa de a acţiona până în organismul fizic, dându-i forma pe care o au ele însele. Astfel, în viitor, principiul spiritual-sufletesc va recăpăta o mare putere asupra fizicului şi-l va forma după imaginea sa.
În India antică, ceea ce se înţelege prin „a vindeca” era de asemenea cu totul altceva decât în epocile ulterioare, căci aceasta este integral legată de ceea ce tocmai am spus. Datorită faptului că prin ceea ce acţiona asupra sufletului se putea obţine un efect considerabil asupra corpului, se putea acţiona, cu ajutorul unei vorbe încărcate de impulsul de voinţă corespunzător, asupra sufletului celuilalt, astfel încât acesta transmitea, la rândul său, acest impuls corpului eteric, de unde el trecea în corpul fizic. Îndată ce se avea o idee despre ce fel de acţiune se dorea a se exercita în sufletul celălalt, se putea astfel declanşa, în cazul unui organism bolnav, acţiunea corectă asupra sufletului şi prin aceasta şi asupra corpului fizic, ceea ce aducea astfel vindecarea. Reprezentaţi-vă acum toate acestea amplificate la maximum, astfel încât medicul indian să fi stăpânit acele influenţe şi efecte sufleteşti care sunt luate în considerare; atunci trebuie să fie limpede că orice vindecare în perioada indiană era un proces mult mai spiritual decât poate fi în prezent - eu spun în mod expres „decât poate fi”. Dar noi ne apropiem din nou de acest gen de practici. Ceea ce ne vine din înălţimi cosmice, spirituale, sub forma unei concepţii despre lume, sub forma unui ansamblu de adevăruri care corespund marelui conţinut spiritual al Universului, se va revărsa în suflete şi va deveni, în măsura în care omenirea înaintează spre viitor, un adevărat mijloc de vindecare, ieşit chiar din adâncimile fiinţei umane. În viitor, ştiinţa spirituală este marele remediu al sufletelor, pentru a le sprijini în pătrunderea în viitor, prin viaţă. Dar trebuie să înţelegem că, coborând, omenirea s-a aflat pe o cale descendentă a evoluţiei, că lucrările spiritului au regresat tot mai mult, că noi am ajuns la nivelul cel mai de jos al evoluţiei şi că numai încetul cu încetul vom putea urca din nou spre înălţimile la care ne aflam altădată.
Anumite efecte care mai existau încă într-o mare măsură în timpul Indiei antice s-au pierdut foarte lent. O organizare incă similară a omului mai era prezentă în cultura egipteană, astfel încât se mai putea acţiona de la suflet la suflet. Cu cât ne întoarcem mai mult în cultura egipteană cu atât mai mult găsim că exista o acţiune directă de la un suflet la altul, care putea fi apoi transmisă organismului fizic. Acest lucru era mult mai puţin prezent în vremea Persiei antice. Căci aceasta avea o altă misiune; ea era chemată să dea un prim impuls în sensul unei intervenţii a fiinţei umane în lumea fizică. În ceea ce priveşte calităţile pe care tocmai le-am menţionat, cultura egipteană se apropie mult mai mult de cultura Indiei decât de cea a Persiei. În Persia primitivă, sufletul a început deja a se închide din ce în ce mai mult în sine, de a avea din ce în ce mai puţină stăpânire asupra organismului exterior, pentru că ea trebuia să dezvolte tot mai mult conştienţa de sine în Eul propriu. Din această cauză, acea direcţie care îşi păstrase supremaţia spiritului asupra fizicului trebuia să-şi găsească un alt curent cultural, bazat în mod preferenţial pe aprofundarea interioară, pe producerea conştienţei de sine; aceste două curente găsesc un fel de echilibru în ceea ce numim cultura greco-romană. Aceasta este cea de a patra perioadă culturală postatlanteană. Acum, omenirea era deja atât de afundată în lumea fizică, încât se stabileşte un fel de echilibru între fizic, pe de o parte, suflet şi spirit, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, în această a patra epocă de cultură, spiritul şi sufletul aveau cam tot atâta putere asupra corpului cât avea acesta asupra sufletului. Între ele s-a stabilit un fel de echilibru; omenirea a coborât până la starea de echilibru.
Dar acum omenirea trebuia să treacă din nou printr-un fel de încercare cosmică pentru a putea urca din nou în înălţimile spirituale. De aceea, începând din epoca greco-latină, ea a coborât încă mai adânc în materialitatea fizică. Tot ceea ce se referă la corp, la fizic, a coborât încă mai adânc. În epoca în care trăim noi, în epoca a cincea de cultură postatlanteenă, omul a fost antrenat sub linia de echilibru şi nu se putea ridica mai întâi decât în viaţa sa interioară, el putea dobândi o conştienţă de la lumea spirituală care avea mai mult un caracter teoretic. El trebuia să se fortifice interior.
Astfel, vedem în cultura greco-latină domnind o stare relativă de echilibru, în timp ce în epoca noastră fizicul a obţinut o supremaţie care domină sufletul şi spiritul. Se poate constata că acestea au devenit într-o anumită privinţă neputincioase; ele nu mai pot fi înţelese decât în teorie. Timp de secole, sufletul omenesc a trebuit să se limiteze la a dezvolta forţele sale interioare, dezvoltare care nu se reflectă în conştienţa manifestă. Dar el trebuie să devină mereu mai puternic, tot mai viguros, pentru ca să poată fi dezvoltată o nouă conştienţă. Şi când sufletul şi spiritul vor fi dobândit o anumită forţă – ceea ce va fi cazul în a şasea epocă culturală postatlanteană –, o forţă care va fi obţinută datorită faptului că omenirea va fi luat din ce în ce mai multă hrană spirituală, sufletul şi spiritul vor avea prin această hrană o înţelepciune nu teoretică, ci una vie, vor avea un adevăr viu. Atunci această spiritualitate va fi atât de puternică încât va regăsi – venind însă din direcţia opusă – puterea sa asupra corpului.
Cum ne putem noi explica misiunea ştiinţei spirituale pentru omenire din acest punct de vedere? Dacă în epoca noastră ştiinţa spirituală devine din ce în ce mai mult ceva care va fi în stare să stimuleze nu numai raţiunea şi intelectul omului, ci să încălzească tot mai mult sufletul, atunci acesta va deveni atât de puternic, încât va obţine dominaţia asupra fizicului. Desigur, sunt necesare anumite tranziţii; unele aspecte vor da impresia unei decadenţe, unor alterări. Dar acestea nu vor fi decât forme de trecere care vor face loc acelei stări viitoare în care oamenii vor prelua viaţa spirituală în ideile lor, şi se va instala pentru întreaga omenire acea stare care va însemna dominarea sufletului şi spiritului asupra fizicului, asupra materiei. Orice om pe care nu numai îl interesează învăţăturile ştiinţei spirituale fiindcă ele îi stimulează viaţa sa intelectuală, ci care se poate şi entuziasma de adevărul acestor învăţături, cel care găseşte o satisfacţie profundă şi vie în aceste învăţături, va fi un precursor al acelor oameni care vor redobândi stăpânirea corectă a sufletului asupra corpului.
În prezent, noi putem deja prezenta marile adevăruri în legătură cu evenimente ca cele de care am vorbit în zilele din urmă, acele evenimente importante care privesc fuziunea curentului lui Buddha cu cel al lui Zoroastru, tot ceea ce s-a întâmplat în Palestina la începutul erei noastre. Am putut arăta cum înţelepciunea care reglează progresul lumii a creat cei doi copii Iisus ai liniilor Solomon şi Nathan, provocând astfel unirea celor două curente spirituale care urmau până atunci căi separate.
Există două moduri de a considera tot ceea ce am lăsat să acţioneze asupra noastră în ultimele zile. Cineva ar putea spune: Toate acestea par puţin fantastice pentru starea de conştienţă actuală, dar dacă pun în balanţă fenomenele exterioare, ele îmi par foarte plauzibile şi Evangheliile abia atunci par să fie explicabile când accept ceea ce mi se povesteşte din Cronica Akasha. Cineva poate fi interesat, de exemplu, de cele povestite referitor la cei doi copii Iisus, şi poate fi satisfăcut de explicaţii. El poate spune: Acum îmi explic multe lucruri pe care mai înainte nu le înţelegeam. Un altul va putea spune: Acum pentru mine mai există şi altceva. Când trec în revistă toate aceste evenimente, tot ce ne învaţă investigaţia ocultă asupra extraordinarei intervenţii a Nirmakayaei lui Buddha, ce se afla la baza vestirii făcute păstorilor etc., când, pe de altă parte, iau în considerare şi celălalt curent şi văd cum steaua a condus pe fraţii în spirit ai lui Zoroastru când ghidul lor a revenit pe Pământ, când văd cum cele două curente cosmice confluează, cum se uneşte ceea ce mai întâi a curs izolat, când las toate acestea să acţioneze asupra sufletului meu, atunci am înainte de toate impresia că totul este de o frumuseţe indescriptibilă în devenirea universală. Se poate avea şi o astfel de impresie de frumuseţe, de putere, de măreţie. Este ceva care poate, în adevăr, aprinde sufletul nostru, care ne poate face să ardem pentru adevăratele evenimente cosmice.
Acesta este ce-l mai bun lucru pe care ni-l poate da cunoaşterea marilor adevăruri. Micile adevăruri pot satisface nevoia noastră de cunoaştere, dar cele mari ne încălzesc sufletul şi ne fac să vedem că ceea ce ia formă în evenimentele cosmice este totodată şi de o frumuseţe incomparabilă. Când resimţim astfel frumuseţea, splendoarea, acestea încep să prindă rădăcină în noi, mergând dincolo de o înţelegere pur teoretică. Ce spune într-adevăr Iisus Hristos după Evanghelia lui Luca?
5) Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată şi păsările cerului au mâncat-o.
6) Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat pentru că nu avea umezeală.
7) Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând o dată cu ea, au înăbuşit-o.
8) Şi alta, căzând pe pământul cel bun şi crescând, a făcut rod însutit”.
(Luca 8, 5–8)
La fel stau lucrurile şi cu concepţia despre lume a ştiinţei spirituale. Ei i se poate aplica explicaţia dată discipolilor săi de către Iisus Hristos. Sămânţa este Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia cerului, Împărăţia spiritului. Această Împărăţie a spiritului trebuie să pătrundă în felul unei seminţe în sufletele omeneşti şi să devină activă pe Pământ. Există oameni care au în sufletele lor numai acele forţe care resping concepţia despre lume, adică această Împărăţie a entităţilor divine. Aceasta este mistuită de obstacolele ridicate în sufletul omenesc; chiar înainte de a putea germina, ea este imediat respinsă. Acest lucru este valabil referitor la atitudinea a numeroşi oameni faţă de cuvintele lui Iisus Hristos şi este valabilă şi pentru atitudinea multora faţă de ceea ce trebuie să aducă antroposofia în lume; ea este respinsă, cu alte cuvinte păsările o mănâncă şi o împiedică să prindă rădăcină în pământ. Se poate de asemenea întâmpla ca acest învăţământ să fie auzit de un suflet – fie venind de la Iisus Hristos, fie venind de la ştiinţa spirituală –, dar acest suflet să nu aibă profunzimea necesară. El este destul de pregătit pentru a înţelege că acestea sunt adevăruri plauzibile, dar ele nu se contopesc cu propria sa substanţă, cu propria sa entitate. Este posibil ca el să poată chiar transmite mai departe înţelepciunea, dar aceasta nu s-a contopit cu el, ceea ce este asemănător cu sămânţa care cade pe stâncă şi care nu poate germina. O a treia sămânţă a căzut între spini; ea germinează acolo, dar nu poate creşte. Aceasta înseamnă, ne spune Hristos, că anumite suflete sunt până într-atât de absorbite de grijile şi interesele vieţii cotidiene, încât ele sunt apte să înţeleagă adevărul spiritual, dar toate celelalte preocupări acţionează ca o tufă de spini care le inhibă. Există si în zilele noastre suflete – şi chiar foarte numeroase – cărora le-ar plăcea să aprofundeze ştiinţa spirituală, dacă viaţa exterioară nu le-ar absorbi, nu le-ar împovăra, împiedicându-le continuu. În sfârşit numai puţine suflete sunt capabile să dezvolte adevărurile spirituale ca pe o realitate liberă, ca şi a patra sămânţă. Acestea sunt sufletele care încep să resimtă elementul antroposofic ca adevăr viu, care-l pot prelua în suflet ca pe elementul lor de viaţă, trăind integral în el. Ele sunt precursoarele unei activităţi a adevărurilor spirituale în viitor. Nimeni însă, dintre cei care nu au obţinut încrederea corespunzătoare prin propria lor forţă sufletească, care nu au forţa de convingere justă a modului de acţiune a acestei înţelepciuni spirituale nu poate fi convins prin raţionamente exterioare de adevărul şi eficienţa sa.
Este oare aceasta într-adevăr o dovadă de ineficienţă a ştiinţei spirituale, dacă ea nu are încă efecte fizice asupra unui mare număr de persoane? Dimpotrivă, s-ar putea chiar spune că este o dovadă de sănătate a înţelepciunii spirituale faptul că ea acţionează adesea într-un mod negativ asupra acelor corpuri fizice robuste cu care intră în contact. Luaţi, de exemplu, un copil de la oraş cu o constituţie fizică slabă, care începând cu primii săi ani a respirat întotdeauna numai aerul unui mare oraş şi datorită acestui fapt este delicat; se poate foarte bine ca o dată dus într-un aer tare şi sănătos de munte să nu se însănătoşească, ci să cadă cu adevărat bolnav. Aceasta nu este totuşi o dovadă împotriva importanţei pentru sănătate a aerului de munte. Tot aşa, nu este un argument împotriva efectelor adevărurilor spirituale când ele prezintă inconveniente trecătoare în cazul anumitor persoane. Căci ele pătrund în ceea ce, pentru corpul omenesc, constituie moştenirea de sute şi de mii de ani; ele întâlnesc acolo ceva ce nu se acordă cu ele.
În această privinţă, încă nu putem căuta în lumea exterioarâ dovezi; trebuie să pătrundem în aceste comori de înţelepciune şi să obţinem o convingere temeinică. Oricâte ar fi argumentele care se pot afla în lumea exterioară, trebuie să avem posibilitatea de a pătrunde noi înşine în interiorul lucrurilor, trebuie să ne formăm în noi înşine convingerea noastră şi să ne spunem că dacă uneori antroposofia are efecte supărătoare aceasta se datorează faptului că ea a găsit relaţii nesănătoase între oameni. Din această cauză, înţelepciunea spirituală este totuşi sănătoasă, dar nu întotdeauna şi oamenii. Se poate, de asemenea, înţelege de ce în materie de înţelepciune nu se dezvăluie încă, în prezent, tot ceea ce va putea ajunge la oameni cu timpul. Se poate deci înţelege ca azi să nu fie încă dezvăluită întreaga înţelepciune spirituală, dar sigur omenirea va putea-o primi în viitor. Se veghează ca efectele rele să nu fie prea mari, aşa cum nu se trimit copii de la oraş în aerul prea tare de munte, care îi poate îmbolnăvi. Din această cauză, se poate comunica numai din când în când ceea ce poate suporta media oamenilor. Dacă ar fi complet dezvăluite nişte adevăruri încă şi mai profunde, s-ar putea ca anumite persoane să se prăbuşească sub greutatea lor cum se prăbuşeşte fizic o sănătate prea şubredă în aerul de munte. Marile comori de înţelepciune pot fi dezvăluitc numai încetul cu încetul omenirii, dar aceasta se va întâmpla şi va deveni un factor de însănătoşire substanţială pentru omenire.
Toate acestea se află conţinute în ideea pe care noi ne-o facem despre mişcarea antroposofică. Oamenii trebuie să recucerească încet ceea ce au trebuit să piardă: supremaţia sufletului şi a spiritului asupra materiei. Aceasta s-a pierdut încetul cu încetul, de la dezvoltarea culturii indiene până la epoca greco-latină. Dar în timpul acestei perioade greco-latine existau încă oameni care moşteniseră din trecut o anumită independenţă a corpului lor eteric şi a căror întreagă organizare mai era încă receptivă la acţiunea sufletului şi a spiritului. De aceea Hristos trebuia să vină tocmai în acea epocă. Dacă ar fi venit în zilele noastre, El nu ar fi putut acţiona cum a făcut-o şi nici să constituie marele model, ca în acea perioadă. În epoca noastră, El ar întâlni organisme omeneşti mult mai adânc ancorate în materia fizică. Ar fi trebuit să intre El însuşi într-un organism fizic, în care nu ar mai fi fost posibile acele acţiuni puternice ale spiritului şi sufletului asupra corpului fizic aşa cum a fost încă posibil în timpul său.
Acest lucru nu e valabil numai pentru Iisus Hristos, ci se aplică şi tuturor fenomenelor asemănătoare şi înţelegem evoluţia omenirii numai când o privim din acest punct de vedere. Aceasta se aplică, de exemplu, şi lui Buddha şi venirii sale pe Pământ. Noi am văzut care a fost misiunea lui Buddha. El a prezentat mai întâi marea învăţătură a Iubirii şi a Milei şi tot ce se leagă de ea, învăţătură pe care el a condensat-o în Cărarea octuplă. Credeţi dumneavoastră că dacă Buddha ar apărea astăzi ar putea prezenta aceste lucruri în acelaşi fel? Nu, căci astăzi nu este posibil un organism fizic care să-i permită lui Buddha să parcurgă acea dezvoltare pe care a făcut-o în epoca sa. Organizarea fizică se transformă continuu. Trebuia folosit exact acel moment în care putea fi realizată o astfel de organizare model pentru ca Buddha să poată coborî pe Pământ şi s-o utilizeze pentru înfăptuirea marii elaborări a Cărării octuple, care trebuie să continue să acţioneze pentru ca oamenii s-o pătrundă cu spiritualitate. Astăzi omenirea este îndrumată să asimileze treptat prin suflet şi spirit această Cărare octuplă. Pare straniu, dar aşa este: tot ceea ce a produs ulterior omenirea prin toate învăţăturile morale şi filosofice nu este decât un început plăpând pe calea care tinde spre atingerea a ceea ce a expus Buddha cândva. Oricât ar admira oamenii tot felul de filosofii, oricât s-ar entuziasma pentru kantianism sau alte teorii, toate acestea nu reprezintă decât puţin faţă de marile principii ale Cărării octuple. Şi omenirea nu se poate ridica din nou decât lent spre înţelegerea a ceea ce se află în spatele cuvintelor Cărării octuple. Un fapt fundamental pentru evolutia umană se întemeiază mai întâi la momentul potrivit sub forma unui eveniment amplu. Apoi evoluţia continuă; omenirea porneşte de aici şi ajunge abia mult rnai târziu la ceea ce a fost mai întâi o mare faptă exemplară. Astfel, Buddha a adus în lumea vremii sale doctrina Iubirii şi a Milei, ca un semn de adevăr pentru generaţiile viitoare care vor obţine încetul cu încetul capacitatea de a cunoaşte ei înşişi ceea ce conţine Cărarea ocuplă. Deja în a şasea epocă culturală un număr mare de oameni vor fi capabili să facă acest lucru. Dar mai este cale lungă până când oamenii îşi vor putea spune: Ceea ce cu cinci, şase secole înaintea erei noastre Buddha a dat în mod exemplar, noi putem obţine din propriile noastre suflete; acum în sufletele noastre am devenit asemănători cu Buddha.
Omenirea trebuie deci să se ridice încetul cu încetul spre vârf. Primii discipoli sunt cei care intră împreună cu individualitatea menţionată într-o epocă mare şi care aduc cu ei învăţătura moştenită şi fac posibilă înţelegerea acesteia. Restul omenirii avansează lent şi nu ajunge decât mult mai târziu la scopul care i-a fost propus. Când oamenii vor fi ajuns în număr mare să posede Cărarea octuplă ca pe o cunoaştere a sufletului obţinută printr-o experienţă personală profundă şi nu ca pe ceva care vine din budism şi de care au auzit vorbindu-se, aceşti oameni vor fi avansat deja mult şi în altă privinţă. Recitiţi în Iniţierea* cum dezvoltarea florii de lotus cu şaisprezece petale este legată de Cărarea octuplă. Oamenii vor fi ajuns atunci să dezvolte această floare de lotus cu şaisprezece petale tocmai cu ajutorul Cărării octuple. Ele sunt intim legate. Pentru cel care poate observa evoluţia omenească, există un semn care arată cât de departe se află omenirea în dezvoltarea ei: ea a ajuns atât de departe cât a înaintat în dezvoltarea florii de lotus cu şaisprezece petale, care va deveni unul din primele organe de care se vor servi oamenii viitorului. Când va fi dezvoltat însă acest organ, sufletul şi spiritul vor fi capabile să exercite o anumită stăpânire asupra fizicului. Numai cel care întreprinde, în prezent, o muncă de dezvoltare spirituală în sens esoteric se poate considera ca fiind pe calea unei adevărate asimilări a Cărării octuple. Ceilalţi o „studiază”. Şi acest lucru este, desigur, foarte util; el devine un stimulent.
* Treptele initierii, sau Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, GA 10 (Nota trad.)
Vedem deci că sufletul şi spirital nu pot acţiona decât la acei oameni care încep să unească deja în mod organic cu propriul lor suflet înţelepciunea spirituală care le-a fost dată. Cărarea octuplă acţionează asupra fizicului în măsura în care ea devine într-adevăr chiar vieţuire a sufletului. Desigur, oamenii foarte inteligenţi din zilele noastre, reprezentanţi ai concepţiei materialiste, pot veni să ne spună: Noi am făcut experienţe cu totul deosebite; am constatat că unul sau altul care a început să se dezvolte spiritual, adică să facă vii în sufletul său, în sensul indicat de tine, înţelepciunile spirituale a murit la cincizeci de ani. Aceasta nu i-a servit să-şi prelungească viaţa. Este un adevăr în întregime „inteligent”, căci se poate face adesea această experienţă. Este păcat că nu se poate face contraproba, cercetând cât timp ar fi trăit persoana în chestiune dacă nu urma o cale de dezvoltare spirituală; poate că în acest caz ea n-ar fi atins decât vârsta de patruzeci de ani. Ar trebui mai întâi stabilită această chestiune. Nu se constată niciodată decât ccea ce există, fără a ţine seama de ceea ce nu există. Or, acesta este principalul motiv pentru care lucrurile sunt astfel apreciate.
Dominaţia sufletului şi a spiritului asupra fizicului s-a atenuat deci încetul cu încetul în omenire, aceasta până în epoca a patra de cultură, în care a apărut Hristos, în timpul căreia mai exista încă un anumit număr de persoane la care se putea vedea cum spiritul acţiona asupra fizicului. Atunci a trebuit să apară Hristos. Dacă El ar fi venit mai târziu, tot ceea ce a fost revelat în acea epocă nu ar mai fi putut fi revelat. Un asemenea eveniment major trebuia să se producă în lume la timpul potrivit.
Ce înseamnă, aşadar, venirea lui Hristos în lume?
Aceasta înseamnă că, în măsura în care omul înţelege într-adevăr ce este Hristos, el învaţă să se servească de întreaga conştientă de sine, învaţă să-şi impregneze cu această înţelegere întreaga sa conştienţă a Eului, că Eul său obţine deplina stăpânire asupra a tot ce există în el; aceasta înseamnă intrarea lui Hristos în lume. Acest Eu, acest Eu conştient de sine va fi cel care va recuceri tot ceea ce omenirea a pierdut în cursul diferitelor epoci trecute. Dar la fel cum Cărarea octuplă a trebuit să fie mai întâi prezentată de Buddha, tot aşa şi dominarea principiului Eului asupra tuturor proceselor corporalităţii exterioare a trebuit să fie mai întâi prezentată o dată, înaintea expirării vechilor timpuri. În zilele noastre nu ar mai fi posibil ca, în timp ce principiul hristic ar pătrunde în lume, să se declanşeze asupra ambianţei acele extraordinare forte de vindecare care s-au manifestat atunci. Pentru aceasta era necesară acea epocă în care mai existau oameni al căror corp eteric ieşea atât de mult în afara corpului fizic încât puteau resimţi puternicele efecte ale unei simple vorbe, ale unei simple atingeri, efecte din care mai dăinuie azi cel mult urme slabe. Şi omenirea a început să dezvolte Eul pentru a-L înţelege mai întâi pe Hristos şi, plecând de aici, să recucerească ceea ce a pierdut. Trebuia arătat, cu ajutorul ultimilor reprezentanţi ai omenirii de altădată, cum a acţionat cu forţă în toate privinţele asupra oamenilor din acea vreme un Eu intrat în întregime într-o fiinţă omenească, în Iisus Hristos, aşa cum El va fi în toţi oamenii la sfârşitul evoluţiei pământeşti. Acest lucru ni-l prezintă autorul Evangheliei lui Luca pentru a ne arăta că acum Hristos a introdus în lume un Eu care pătrunde în aşa măsură corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral uman încât poate exercita acţiuni care influenţează întreaga organizare corporală, chiar şi în sens vindecător. Acest lucru trebuia făcut pentru a arăta că în viitor, peste sute de mii de ani, când oamenii vor asimila întreaga forţă care poate emana de la Eul lui Hristos, fiecare Eu omenesc va putea răspândi în jurul lui ceea ce Hristos a răspândit în omenirea timpului său. Acest lucru trebuia arătat în toate privinţele; dar nu putea fi arătat decât cu ajutorul omenirii acelei epoci.
S-a descoperit că există boli a căror origine se găseşte în corpul astral al omului; modul în care ele se exteriorizează depind de întreaga fiinţă omenească. Astăzi, când cineva are unele defecte morale, acestea se pot limita eventual la a fi numai însuşiri rele ale sufletului său. Întrucât acesta nu mai are în prezent asupra corpului acea putere pe care o avea încă pe vremea lui Hristos, nu uste uşor ca fiecare din păcatele sale să devină imediat o boală exterioară. Dar încetul cu încetul noi ne apropiem din nou de acea stare în care corpul eteric se va elibera din nou. De aceea pentru omenire începe o epocă în care va trebui vegheat ca defectele morale şi intelectuale să nu se manifeste fizic sub formă de boli. Această epocă a început deja, şi multe boli care sunt prezentate ca fiind pe jumătate psihice, iar pe jumătate organice şi care se numesc în zilele noastre „boli nervoase”, ca isteria, de exemplu, sunt în această privinţă semne ale începutului acestei epoci. Pentru că ceea ce, în prezent, are lumea exterioară nearmonios a trecut în percepţiile şi ideile omului, asemenea lucruri se pot exterioriza, hineînţeles, numai în fenomene cum este isteria şi alte manifestări asemănătoare. Şi aceasta este în legătură cu specificul dezvoltării spirituale către care ne îndreptăm: eliberarea corpului nostru eteric.
În timpul în care Hristos s-a aflat pe Pământ, în anturajul său se găsea un număr de oameni printre care şi la care păcatele, dar mai ales păcatele pe linie de caracter produse de defecte provenind din timpuri mai vechi, se manifestau sub formă de boli. Ceea ce există în corpul astral ca vinovăţie şi apare sub forma de boală este ceea ce Evanghelia lui Luca numeşte „posesie”. În acest caz, fiinţa omenească atrage în corpul său astral spirite străine, acolo unde el nu mai este stăpân, prin calităţile sale superioare, pe întreaga sa omenie. La aceşti oameni care mai prezentau vechea separare a corpului eteric de cel fizic, acest lucru se manifesta în acele timpuri în mod precumpănitor prin aceea că însuşirile rele acţionau aşa cum ni le descrie autorul Evangheliei lui Luca, aceasta prezentându-se ca „posedare”.
Evanghelia lui Luca ne arată cum aceşti oameni erau vindecaţi prin prezenţa şi vorba lui Iisus Hristos, răul care acţiona în ei fiind alungat din corpul lor. Aceasta este dată ca o anticipare, un model al felului în care însuşirile bune vor acţiona în mod vindecător asupra tuturor însuşirilor, la sfârşitul perioadei terestre.
În general, nu se remarcă aspectele mai subtile care se ascund în unele relatări, astfel încât şi aici este vorba de cu totul altfel de îmbolăviri, aşa cum ne sunt descrise în capitolul intitulat „Vindecarea slăbănogului” (Luca 5, 17–26). De fapt, ar trebui să se spună „vindecarea paraliticului”, căci în textul grecesc se află în acest loc cuvântul „paralelymenos”, care înseamnă cu membre parlizate. Se mai ştia despre aceste boli că erau legate de proprietăţile corpului eteric. Şi atunci când ni se spune că Iisus Hristos vindeca şi pe paralitici, trebuie înţeles că forţele individualităţii Sale acţionau nu numai asupra corpului astral, ci ajungeau până şi în corpul eteric, astfel încât cei al căror corp eteric avea defecte puteau fi vindecaţi. Acolo unde Hristos vorbeşte de „păcate mai profunde” care îşi au sediul până în corpul eteric, El întrebuinţează o expresie aparte, care indică net faptul că trebuie să fie eliminat mai întâi elementul spiritual care este cauza îmbolnăvirii. Căci El nu spune imediat paraliticului: „Ridică-te şi mergi”, ci se întoarce înapoi la cauza care acţionează sub formă de boală în corpul eteric şi spune: „Păcatele tale îţi sunt iertate”. Adică ceea ce, în calitate de păcat, a răvăşit corpul eteric trebuie mai întâi să fie eliminat. Dar comentariile curente privind Biblia nu intră de obicei în aceste diferenţieri subtile. Ele nu văd că aici se vorbeşte despre faptul că această individualitate avea influenţă asupra tainelor corpului astral şi asupra celor ale corpului eteric, ba chiar şi asupra acelora ale corpului fizic.
De ce se vorbeşte în acest context despre tainele corpului fizic, ca să spunem aşa, despre tainele cele mai înalte? Chiar şi pentru viaţa exterioară, influența cea mai evidentă este acţiunea unui corp astral asupra altuia. Puteţi răni pe cineva, de exemplu, cu o vorbă plină de ură. Fenomenul se petrece în corpul său astral. El aude vorba jignitoare şi o resimte ca pe o durere în corpul său astral. Este un schimb între corp astral şi corp astral. Mult mai puţin vizibil este schimbul dintre corpurile eterice; aici acţiunea de la om la om este deja mult mai subtilă şi ea nu mai este deloc observată în prezent. Dar forţele cele mai ascunse dintre toate sunt cele care acţionează asupra corpului fizic, fiindcă materialitatea densă a acestui corp ascunde cel mai bine efectele spiritului. Acum însă trebuia să ni se arate că Iisus Hristos are, de asemenea, şi stăpânirea asupra corpului fizic. Cum este arătat acest lucru? Aici abordăm un capitol care, în prezent, ar fi cu totul de neînţeles pentru un materialist. Este bine că numai cei care cunosc învăţăturile ştiinţei spirituale urmăresc acest ciclu de conferinţe, căci oricine ar intra aici venind din întâmplare de pe stradă ar considera nebunie curată ceea ce vom spune noi, chiar dacă în ceea ce precede vede numai o jumătate sau un sfert de nebunie.
Iisus Hristos dovedeşte că el poate vedea printr-un corp fizic şi poate acţiona până în profunzimile acestuia. El o dovedeşte prin aceea că poate folosi forţa Sa la vindecarea bolilor care îşi au originea în corpul fizic. Pentru aceasta trebuie să cunoaştem acţiunile tainice care se exercită de către corpul fizic al unui om asupra corpului fizic al altuia, atunci când vrem să suprimăm boala din corpul fizic. Când vrem să acţionăm prin spirit, nu putem considera omul ca o fiinţă închisă în pielea sa. Aici am spus adesea că degetul nostru este mai inteligent ca noi. Degetul nostru ştie că sângele poate circula prin el numai pentru că circulaţia se face în mod normal în întregul corp şi el mai ştie că s-ar usca dacă ar fi separat de restul organismului. Tot astfel ar trebui să ştie şi omul, dacă ar putea cunoaşte interacţiunile corpului său, că, prin corpul său fizic, el aparţine întregii omeniri, că anumite influenţe trec continuu de la un individ la altul şi că nu se poate niciodată separa propria sănătate de cea a omenirii întregi. În ceea ce priveşte acţiunile mai grosiere, oamenii ar putea admite în prezent aceste afirmaţii, dar în ceea ce priveşte acţiunile mai fine, nu, pentru că nu se cunose faptele. Or, în Evanghelia lui Luca este vorba de fapte foarte subtile. Citiţi ceea ce este scris în cap. 8:
40. Şi când S-a întors Iisus, L-a primit mulţimea, căci toţi Îl aşteptau.
41. Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui.
42. Căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi era pe moarte. Şi pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau.
43. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată,
44. Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei.
(Luca 8 , 40-44)
Aşadar, Iisus Hristos trebuie s-o vindece pe fiica lui Iair, în vârstă de doisprezece ani. Cum poate ea fi vindecată, fiind muribundă? Nu se poate înţelege acest lucru decât dacă se ştie cum este legată boala sa cu un alt fenomen existent la o altă persoană, şi că ea nu poate fi vindecată decât dacă se ţine cont de celălalt fenomen. Căci atunci când s-a născut acest copil, acum doisprezece ani, exista între el şi o altă persoană o legătură profund întemeiată pe karma. Din această cauză ni se spune că o femeie care suferea de doisprezece ani de o anumită boală s-a apropiat de Hristos pe la spate şi a atins partea de jos a hainei Lui. De ce este menţionată, aici, această femeie? Fiindcă ea este legată prin karma cu copilul lui Iair. Această fetiţă în vârstă de doisprezvce ani şi această femeie care este bolnavă de doisprezece ani depind una de alta. Nu fără motiv faptul ne este prezentat ca un mister numeric. Această femeie care suferă de o boală care durează de doisprezece ani se apropie de Iisus, şi ea este vindecată, şi numai după aceea Iisus poate intra în casa lui Iair şi poate fi vindecată această fetiţă de doisprezece ani, care era deja considerată moartă.
Până în aceste profunzimi trebuie mers pentru a înţelege o karma care trece astfel de la o persoană la alta. Se vede atunci cum se manifestă a treia din intervenţiile lui Hristos, cea care acţionează asupra întregii organizări omeneşti. Mai ales luând în considerare acest aspect trebuie să apreciem cea mai înaltă din activităţile lui Hristos, aşa cum ne este descrisă ea în Evanghelia lui Luca.
În felul acesta ni se atrage atenţia într-un mod intuitiv cum acţiona Eul lui Hristos asupra tuturor mădularelor omului. Despre aceasta este vorba. Şi acolo unde El se extinde asupra actelor de vindecare, autorul Evangheliei lui Luca vrea să arate că acestea sunt datorate unui Eu care este în vârful cel mai ridicat al evoluţiei omeneşti şi că Hristos a trebuit să acţioneze asupra corpului astral, corpului eteric şi corpului fizic al oamenilor. Luca a expus problema marelui ideal al evoluţiei omeneşti: „Priviţi către viitorul vostru; astăzi Eul vostru, aşa cum s-a dezvoltat, este încă slab; el are încă puţină putere. Dar el va deveni puţin câte puţin stăpânul corpului astral, al corpului eteric şi al corpului fizic; şi le va transforma. În faţa ochilor voştri se ridică marele ideal al lui Hristos, care arată omenirii cum este posibilă stăpânirea Eului asupra corpului astral, a corpului eteric şi a corpului fizic.”
Acestea sunt adevăruri care stau la baza Evangheliilor şi pe care nu le-au putut scrie decât aceia care nu se sprijineau pe documente exterioare, ci pe mărturia tuturor celor care „au văzut prin ei înşişi” şi care erau servitorii Verbului. Omenirea se va convinge numai încetul cu încetul de ceea ce se află dincolo de Evanghelii. Atunci însă îşi va însuşi progresiv ceea ce se află la baza documentelor religioase cu atâta ardoare şi forţă, încât, în adevăr, acest conţinut să poată exercita o acţiune asupra tuturor mădularelor fiinţei umane.
