Dumneavoastră aţi putut deduce din conferinţa de ieri că un document ca Evanghelia lui Luca poate fi înţeles numai dacă îmbrăţişăm ansamblul evoluţiei omeneşti în acel sens superior pe care ni-l oferă ştiinţa spirituală; cu alte cuvinte, trebuie ţinut cont de schimbările ce s-au produs în cursul acestei evoluţii, care au transformat organizarea fiinţei omeneşti. Pentru ca să ne devină inteligibilă schimbarea radicală care s-a operat în omenire pe timpul lui Iisus Hristos (ceea ce este necesar, dacă vrem să înţelegem Evanghelia lui Luca), este bine să comparăm această schimbare cu cea care se produce astăzi, mult mai puţin rapid, este adevărat, dar într-un mod foarte perceptibil totuşi pentru oricine ştie să vadă.
Pentru a înţelege acest lucru este necesar să terminăm definitiv cu o idee adeseori exprimată şi de care comoditatea omenească se ataşează cu bucurie. Este vorba de sintagma „natura (sau evoluţia) nu face salturi”. Or, dacă se ia această frază în sensul său curent nu poate exista nimic mai fals ca această propoziţie. Natura face mereu salturi, şi tocmai acest lucru este important, să se facă salturi. Să observăm, de exemplu, cum se dezvoltă embrionul plantei. Apariţia primei frunzuliţe este un mare salt; un alt salt important are loc când de la frunză planta trece la floare, apoi când creşterea se extinde de la partea exterioară la cea interioară.
Un nou salt deosebit de important se produce la formarea fructului. Fără încetare se produc salturi, şi cine nu ţine cont de ele nu va înţelege natura. Constatând că timp de un secol evoluţia omenească nu a progresat decât lent, el va crede că şi în alte epoci dezvoltarea trebuie să progreseze în acelaşi tempo. Se poate întâmpla ca progresul să fie lent într-o anumită epocă, cum este el la plantă, în evoluţia de la prima frunză verde la ultima. Apoi, aşa cum la plantă se produce un salt când s-a dezvoltat ultima sa frunză şi a apărut floarea, tot astfel şi în cursul evoluţiei omeneşti se produc continuu salturi.
Unul din aceste salturi importante a avut loc tocmai în timpul în care a apărut Iisus Hristos pe Pământ. Atunci s-a produs un asemenea salt, încât într-un timp relativ scurt vechea clarvedere şi dominaţia pe care o avea mai înainte spiritul asupra corpului s-au transformat, astfel încât nu a rămas mare lucru din această însuşire de clarvedere şi din activitatea dominantă a sufletului şi spiritului asupra corpului fizic. Din această cauză, trebuie ca, înainte de a avea loc acea mutaţie, aceste facultăţi moştenite din timpurile vechi să se manifeste o ultimă dată sub toate aspectele lor. Şi aici a trebuit să acţioneze Iisus Hristos. Atunci noul a putut să fie preluat în omenire şi să fie dezvoltat încetul cu încetul.
Într-un alt domeniu, dar mai puţin rapid, are loc un salt şi în epoca noastră. El se desăvârşeşte într-un timp mai îndelungat, dar pentru cei care caută să înţeleagă timpul nostru trebuie să apară ca perfect inteligibilă. Cel mai bine ne facem o idee clară despre aceasta ascultând pe cei care, plecând de la un domeniu sau altul al cunoaşterii, intră în contact cu ştiinţa spirituală. Se poate întâmpla, de exemplu, să asiste la o conferinţă antroposofică reprezentanţi ai unei sau altei comunităţi religioase. Ceea ce voi spune acum nu este nicidecum un reproş, căci faptul se înţelege foarte bine. Una din aceste persoane, ascultând de exemplu o conferinţă care tratează despre creştinism, va spune după aceea: Toate acestea sunt foarte frumoase şi în definitiv nu contrazic ceea ce spunem noi din înaltul amvonului sau de la catedră. Dar noi o spunem în asa fel încât oricine să o poată înţelege, pe când ceea ce se spune aici nu poate fi înţeles decât de unii. Acest lucru se întâmplă foarte frecvent. Oricine vorbeşte astfel şi crede că propriul său fel de a judeca şi învăţa pe alţii creştinismul este singurul posibil nu ţine cont de faptul că noi avem datoria de a judeca nu după preferinţele noastre, ci după fapte. O dată a trebuit să răspund astfel unuia din acesti interlocutori: „Dumneavoastră credeţi poate că predaţi adevărurile creştine pentru toţi oamenii. Dar nu convingerea noastră contează în acest caz, ceea ce contează sunt faptele. Aparţin toţi oamenii de biserica dumneavoastră? Faptele dovedesc contrariul. – Pentru aceia cărora dumnevoastră le daţi ceea ce le trebuie, ştiinţa spirituală nu există; ea există pentru cei care au nevoie de altceva”. Trebuie judecat după fapte şi nu după preferinţele noastre. De regulă, oamenii cu greu fac distincţie între preferinţele lor şi fapte.
Şi ce s-ar întâmpla dacă n-am ajunge să modificăm opinia celor care cred că ei singuri văd just şi care sunt dezgustaţi de cei care vorbesc altfel decât ei? Ce s-ar întâmpla dacă din cauza acestui gen de persoane viaţa spirituală nu s-ar putea însănătoşi? Numărul celor care nu ar mai putea primi învăţătura faptelor spirituale aşa cum a fost ea dată până acum în anumite curente traditionale ar fi mereu în creştere. Din ce în ce mai puţini oameni s-ar duce în locurile unde se pot auzi acest gen de lucruri. Şi dacă nu ar mai exista nici un curent de ştiinţă spirituală, aceşti oameni n-ar mai avea nimic; ei nu ar mai găsi cu ce-şi satisface nevoile lor spirituale şi ar pieri din lipsă de hrană. Forma sub care se primeşte hrana spiritului nu depinde însă de voinţa fiecărui individ, ci de evoluţie. De fapt, noi am ajuns la momentul în care oamenii cer să fie satisfăcute nevoile lor spirituale, între altele dorinţa lor de a înţelege Evangheliile. Şi ceea ce contează nu este modul în care noi vrem să le dăm această hrană spirituală, ci modul în care sufletul omenesc cere ca ea să-i fie dată. În perioada noastră, nostalgia după ştiinţa spirituală este născută în sufletul omenesc. Şi nu depinde deloc de cei care vor să propovăduiască altceva, dacă satisfac cerinţele spirituale ale timpului nostru; căci ei vor avea din ce în ce mai puţini auditori.
Noi trăim într-o vreme când inimilor omenesti le vine tot mai greu să accepte Biblia cum a fost ea acceptată în timpul ultimelor patru sau cinci secole ale civilizaţiei europene. Sau omenirea va avea acces la antroposofie şi prin ea va învăţa să înţeleagă Biblia într-un sens nou sau (şi acesta este deja cazul pentru numeroşi dintrc cei care ignoră antroposofia) nu vor mai putea să asculte îndemnurile Bibliei. Omenirea ar sfârşi atunci prin a o uita complet; ea ar dispărea şi s-ar putea pierde uriaşe bunuri spirituale, bunurile spirituale cele mai importante ale evoluţiei noastre pământeşti. Acest lucru trebuie recunoscut. Noi ne aflăm la un asemenea „salt” al evoluţiei: inima omenească aspiră la o interpretare antroposofică a Bibliei. Dacă omenirea va primi această explicaţie antroposofică a Bibliei, atunci aceasta va dăinui spre binecuvântarea umanităţii; în caz contrar Biblia se va pierde. Aceasta ar trebui să şi-o spună cei care cred că modul lor de a comenta Biblia trebuie menţinut cu orice preţ. În acest fel putem caracteriza acest salt pe care îl face omenirea actualmente în evoluţia sa. Cel care cunoaşte acest fapt nu se va lăsa niciodată abătut de la curentul spiritual antroposofic, căci el îl recunoaşte ca pe o necesitate a evoluţiei umane.
Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă actualmente, considerat dintr-un punct de vedere mai înalt, este un lucru minor prin comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat atunci când a apărut pe Pământ Iisus Hristos. La acea epocă mai supravieţuiau încă ultimele rămăşiţe ale acelei evoluţii care avusese loc din timpuri străvechi, chiar de la starea planetară care a precedat Pământul nostru. Fiinţa omenească evolua atunci mai ales în corpurile sale fizic, eteric şi astral; el îşi încorporase, de fapt, Eul încă de multă vreme, dar acest Eu juca încă un rol secundar. Până la apariţia lui Iisus Hristos, Eul complet conştient de sine era încă acoperit de cele trei învelişuri, al corpului fizic, al corpului eteric şi al corpului astral.
Să presupunem că Iisus Hristos nu ar fi venit pe Pământ. Ce s-ar fi întâmplat? Evoluţia omenească ar fi continuat astfel încât Eul s-ar fi dezvoltat complet. Dar în măsura în care acest Eu s-ar fi dezvoltat, vechile facultăti, facultăţile precumpănitoare ale cor-pului astral, ale corpului eteric şi ale corpului fizic ar fi dispărut. fot ceea ce era vechea clarvedere, toată vechea putere a sufletului şi a spiritului asupra corpului ar fi încetat să existe, căci aceasta ar fi fost necesitatea evolutiei. Omul ar fi devenit un Eu constient de aine însuşi, dar acest Eu l-ar fi antrenat din ce în ce mai mult spre egoism, acest Eu ar fi avut mereu tendinţa să înăbuşe Iubirea şi să o izgonească de pe Pământ. Oamenii, deci, ar fi devenit nişte Euri, dar nişte Euri în întregime egoiste. Acesta este punctul esenţial.
La acea epocă, omenirea era suficient de matură pentru a putea ajunge la dezvoltarea Sinelui, a Eului său; din această cauză ea depăşise totodată punctul în care vechile influenţe puteau acţiona asupra ei. În dezvoltarea vechilor evrei, de exemplu, Legea dată pe muntele Sinai îşi putea exercita acţiunea sa fiindcă Eul nu era încă complet emancipat şi se afla, ca să spunem aşa, turnat şi impregnat corpului astral, care era pe atunci elementul superior, pentru a şti cum trebuia să acţioneze şi să simtă şi pentru a se comporta corespunzător în lumea exterioară. Legea a coborât deci pe Sinai ca o vestire, dar o ultimă vestire înaintea emancipării Eului. După dezvoltarea completă a Eului şi dacă nimic altceva n-ar fi intervenit, omul n-ar fi luat în considerare decât Eul său. Omenirea ajunsese într-adevăr la maturitatea necesară pentru dezvoltarea Eului, dar acesta ar fi fost lipsit de conţinut, un Eu care nu s-ar fi gândit decât la el însuşi şi n-ar fi vrut să facă nimic pentru semenii săi şi pentru lume.
A da acestui Eu un conţinut, a-l conduce încetul cu încetul, să evolueze astfel încât să răspândească în jurul lui ceea ce noi numim Iubire, iată ceea ce a înfăptuit Hristos pe Pământ. Fără Hristos, Eul ar fi devenit asemănător cu o cupă goală; datorită venirii lui Hristos el va fi din ce în ce mai asemănător cu o cupă care se umple din ce în ce mai mult cu Iubire. De aceea Hristos a putut spune anturajului său:
54. „[...]: Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie mare; şi aşa este.
55. Iar când suflă vântul de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este.
56. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiti să o deosebiţi , dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi?”
(Luca 12,54-56)
Cu alte cuvinte: voi nu înţelegeţi semnele timpului. Căui dacă le-aţi înţelege, dacă aţi şti să judecaţi ceea ce se întâmplă în jurul vostru, aţi şti că Dumnezeu trebuie să intre în Eu, să-l pătrundă şi să-l impregneze; atunci aţi spune: Putem trăi ceea ce ne transmit tradiţiile trecutului. Ceea ce vine din trecut, vi le transmit cărturarii şi fariseii care păstrează cele vechi şi nu vor să lase să li se adauge nimic. Dar aceasta este o plămădeală care nu va mai avea efect asupra evoluţiei omeneşti. Cel care însă spunc: Eu vreau să rămân la Moise şi la profeţi, acela nu înţelege semnele timpului; el ignoră ce transformare se înfăptuieşte în omenire.
În câteva cuvinte foarte semnificative, Iisus Hristos a spus celor care îl înconjurau că faptul de a se impregna de principiul hristic nu depinde nicidecum de preferinţele individuale, ci de necesitatea progresului omenirii. Prin predicile Sale care ne sum transmise în Evanghelia lui Luca, referindu-se la „semnele timpului” El a vrut să facă să se înţeleagă că vechea plămădeală, aşa cum o conservau scribii şi fariseii, nu mai era suficientă şi că numai aceia îşi pot imagina că este suficient cel care judecă după propriile sale preferinţe şi care nu simte obligaţia de a judeca după nevoile care sunt comunicate pentru dezvoltarea lumii. Din această cauză, Iisus Hristos numeşte „minciuni” ceea ce voiau scribii şi fariseii: este ceva ce nu mai corespunde lumii exterioare. Iată sensul acestei expresii.
Putem simţi mai bine întreaga forţă a predicii Sale, dacă o comparăm cu anumite fenomene ale epocii noastre. Cum ar trebui să ne exprimăm dacă am vrea să aplicăm stărilor de fapt ale epocii noastre ceea ce a spus Hristos despre scribi şi farisei? Avem noi echivalentul scribilor? Desigur, avem ceva analog: sunt cei care rufuză să ia în considerare o interpretare mai profundă a Evangheliei, cei care vor să rămână la ceea ce pot spune despre Evan-ghelii folosind capacităţile dobândite în afara ştiinţei spirituale; sunt cei care nu vor să facă paşii care duc la temeiurile Evangheliilor, paşi făcuţi cu ajutorul ştiinţei spirituale. În fond, aceasta este situaţia, ori de câte ori se încearcă – indiferent dacă în sens progresiv sau regresiv – interpretarea Evangheliilor. Căci forţa nccesară interpretării Evangheliilor nu se dezvoltă decât pe terenul ştiinţei spirituale; numai prin ea se poate descoperi adevărul privind Evangheliile. Din această cauză, toate studiile făcute în zilele noastre asupra Evangheliilor sunt atât de decepţionante şi ne lasă atât de reci, dacă vrem într-adevăr să cunoaştem adevărul. Numai că, în prezent, pe lângă scribi şi farisei mai există o a treia categorie de oameni: sunt oamenii formaţi de ştiinţele naturii. Există deci trei categorii de oameni care vor cu orice preţ să înăbuşe ceea ce conduce spre spirit, adică facultăţile pe care fiinţa omenească le poate dobândi pentru a pătrunde până la temeiurile spirituale ale fenomenelor naturii. Iar cei cu care ne confruntăm în zilele noastre, când vorbim în sensul lui Iisus Hristos, ocupă adesea catedrele; ei sunt însărcinaţi să prezinte fenomenele naturale şi resping tot ee este explicaţie spirituală. Ei sunt cei care împiedică mersul înainte al evoluţiei omeneşti, căci peste tot unde se refuză recunoaşterea semnelor timpului în sensul discutat mai sus se pune obstacol în calea progresului omenirii.
În epoca noastră, ar corespunde continuării operei lui Iisus Hristos găsirea curajului de a te ridica (cum s-a ridicat El împotriva celor care se limitau exclusiv la Moise şi la profeţi) împotriva tuturor celor care frânează progresele omenirii, fiindcă ei se opun interpretării antroposofice a documentelor religioase, pe de o parte, şi a naturii, pe de altă parte. De altminteri, acestea sum adesea nişte persoane foarte bine intenţionate, care ar face bucuros pace, rămânând la lucruri vagi. Tuturor acestor oameni ar trebui să le crească în inimă ceva din cele grăite de Iisus Hristos, în sensul Evangheliei lui Luca.
Printre parabolele cele mai frumoase şi cele mai pătrurnzătoare ale acestei Evanghelii, este cea care se numeşte „A iconomului nedrept” (Luca 16, 1-13). Ni se spune că un om bogat avea un iconom care a fost acuzat că-i risipeşte avuţiile. El s-a hotărât deci să-1 concedieze. Consternat, iconomul se întrebă: „Ce să fac? Eu nu mă pot hrăni devenind agricultor, căci nu ştiu să muncesc pământul; nici nu pot deveni cerşetor, căci mi-e ruşine să cerşesc” . El găsi atunci o soluţie: îşi spuse: „În calitate de intendent, eu am acţionat întotdeauna ţinând cont numai de interesul stăpânului meu în raporturile mele cu debitorii săi care, în consecinţă, nu mă iubesc deloc, căci nu m-au preocupat interesele lor. Eu trebuie să acţionez acum astfel ca ei să mă ajute, să nu mă distrug. Voi facc deci ceva pentru a le dovedi că le vreau binele”. Atunci el merse la unul din debitorii stăpânului său şi-l întrebă: „Cât datorezi tu?”, apoi i-a iertat jumătate din datoria sa. La fel a făcut el şi cu ceilalţi, căutând astfel să le câştige bunăvoinţa, pentru a se putea refugia la ei şi a nu muri de foame atunci când stăpânul său l-ar alunga. Acesta era ţelul său. Ceea ce urmează după aceea în Evanghelie a mirat fără îndoială pe unii cititori: „Şi stăpânul a lăudat pe iconomul necredincios pentru că acţionase înţelept” (Luca 16, 8). Printre cei care comentează azi Evanghelia s-au aflat în adevăr unii care s-au întrebat cărei persoane i se aplică cuvântul „stăpân”, deşi este spus foarte clar că Iisus însuşi este cel care-l laudă pe iconom , pentru înţelepciunea sa. Şi textul continuă: „Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii.” Iată ceea ce se află de secole în Biblie. Ne putem întreba dacă nimeni n-a reflectat niciodată la ceea ce înseamnă: „Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii”, deoarece expresia „în neamul lor” se regăseşte în toate traducerile Bibliei. Or, dacă cineva ar traduce numai cu oarecare pricepere textul grecesc (desigur, el ar trebui să-l traducă în mod corect), atunci textul ar fi următorul: „Căci fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi în felul lor decât fiii luminii”. Hristos spune că în felul lor fiii lumii sunt mai inteligenţi ca fiii luminii, adică: prin felul în care ei o înţeleg. Cei care au tradus acest pasaj de secole până în zilele noastre au confundat pur şi simplu expresia „în felul lor” cu un cuvânt grecesc care-i seamănă mult, cuvântul „neam”; aceasta pentru că în anumite cazuri se întrebuinţa de asemenea acest din urmă termen pentru a exprima altă idee. Dar cum este posibil ca asemenea lucruri să fi trecut neobservate timp de secole şi ca noii traducători despre ale căror tălmăciri (ale Bibliei) se spune că sunt bune şi că ei s-au străduit să reconstituie textul exact să nu fi corectat această eroare? Oricât de straniu ar părea, totul se întâmplă ca şi cum oamenii şi-ar uita cunoştinţele de şcoală cele mai elementare atunci când se străduiesc să stabilească adevăratul sens al documentelor biblice.
Una din primele griji ale ştiinţei spirituale va trebui să fie aceea de a restabili documentele biblice aşa cum sunt ele într-adevăr. Căci ceea ce are lumea astăzi nu este Biblia. Şi ea nici nu-şi poate face nici o idee despre cum sunt cărţile biblice. S-ar putea pune întrebarea: Sunt acestea cărţile biblice? Nu, tocmai în părţile lor cele mai importante ele nu sunt cărţile biblice! Vreau să vă arăt acest lucru în mod si mai clar.
Ce înseamnă de fapt această parabolă a iconomului nedrept? Sensul este clar exprimat. Iconomul şi-a spus: „Dacă trebuie sa plec de aici, trebuie să mă fac iubit de aceşti oameni”. El a înţeles că nu se pot „sluji doi stăpâni”. Şi Hristos a spus anturajului său: „Voi, de asernenea, trebuie să înţelegeţi că nu puteţi sluji la doi stăpâni: celui care trebuie pe viitor să stăpânească în calitate de Dumnezeu în inimi şi celui despre care, interpretând opera profeţilor, aceştia au vorbit până în prezent. Căci voi nu-l puteţi sluji pe Dumnezeu care, în calitate de principiu al lui Hristos, trebuie să intre în sufletele voastre şi trebuie să determine un mare avans în dezvoltarea omenirii şi în acelaşi timp unui Dumnezeu care ar pune obstacole acestei evoluţii”. Tot ceea ce a fost just într-o epoca trecută devine o piedică în evoluţia ulterioară. Într-un anumit sens, evoluţia se sprijină pe aceasta, pe faptul că ceea ce era bun într-o anumită epocă devine o piedică când acesta se prelungeşte într-o epocă posterioară. Puterile care domnesc asupra „piedicilor” erau desemnate atunci prin numele de Mamona: „Voi nu-l puteţi sluji în acelaşi timp pe Dumnezeu, care vrea progresul, şi pe Mamona, Dumnezeul piedicilor. Priviţi-l pe iconom: ca adevărat fiu al acestei lumi, el a înţeles că şi atunci când este vorba de Mamona obişnuit nu se pot sluji doi stăpâni. Tot aşa, trebuie să recunoaşteţi, în timp ce creşteţi pentru a deveni fiii ai luminii; că nu puteţi sluji doi stăpâni” (Luca 16, 11–13).
Tot astfel, cel care trăieşte în epoca noastră trebuie să înţeleagă că nu este posibil compromisul între Dumnezeul-Mamona actual, adică între cărturarii şi oamenii de ştiinţă formaţi de ştiinţele naturii şi direcţia care trebuie să dea omenirii de astăzi hrana de care ea are nevoie. Iată ce este spus într-un mod creştinesc. Aceasta este, înveşmântat în cuvinte adaptate timpului nostru, ceea ce a vrut să spună Iisus Hristos, în sensul Evangheliei lui Luca, adresându-se anturajului său prin parabola iconomului nedrept, în care El a arătat că nu se pot sluji doi stăpâni.
Evangheliile trebuie înţelese într-un mod viu. Ştiinţa spirituală însăsi trebuie să devină ceva viu. Din această cauză trebuie ca toate problemele de care se ocupă ea să capete viaţă sub influenţa sa. Evanghelia trebuie să pătrundă până în propriile noastre facultăţi spirituale. Nu este suficient să repetăm că pe vremea lui Iisus Hristos combătea pe cărturari şi pe farisei, căci ar însemna să te gândeşti tot la trecut. Trebuie ca noi să ştim unde se află, unde trăieste în zilele noastre urmaşul celui pe care Iisus Hristos îl aumea în epoca sa Mamona. Aceasta este înţelegerea vie. Ea joacă un rol foarte important în ceea ce ne povesteşte Evanghelia lui Luca. Căci de parabola iconomului nedrept care se află numai în această Evanghelie şi de concepţia pe care tocmai v-am clarificat-o este intim legată una din noţiunile cele mai importante care este conţinută în această Evanghelie. Putem să ne întipărim această noţiune deosebit de importantă în sufletul nostru numai dacă suntem în stare să stabilim sub un alt aspect relaţia dintre Buddha şi învăţătura sa şi Iisus Hristos.
Noi am spus că Buddha adusese omenirii marea învăţătură despre Milă şi Iubire. Aici avem un caz în care ceea ce spune ocultismul trebuie să fie luat ad-litteram, altfel cineva ar putea spune: O dată povestiţi despre faptul că Hristos a adus Iubirea pe Pământ iar altă dată, ne spuneţi că Buddha este cel care a adus învăţătura despre Iubire. Se spune deci de două ori acelaşi lucru? Prima dată am spus că Buddha a adus pe Pământ învăţătura despre Iubire şi altă dată am spus că Hristos a adus pe Pământ Iubirea însăşi, ca pe o forţă vie. Aceasta este marea diferenţă. Când este vorba de lucruri atât de grave pentru omenire, trebuie să ascultăm cu luare aminte; altfel se întâmplă ca ceea ce este spus undeva să fie repetat altundeva într-un mod cu totul diferit, apoi se spune: Ăsta, sigur, pentru a mulţumi pe toată lumea, a stabilit, de fapt, doi propovăduitori ai Iubirii. Tocmai în domeniul ocultismului este obligatoriu să asculţi bine. Atunci când se înţeleg într-adevăr marile adevăruri care au fost puse astfel în cuvinte, ele ne apar sub adevărata lor lumină.
Noi ştim că marea învăţătură despre Milă şi Iubire, aşa cum a dat-o Buddha, este circumscrisă în Cărarea octuplă. Ne întrebăm: Care este în fond scopul pe care-l propune Cărarea octuplă. Se poate, de asemenea, pune problema altfel: La ce ajunge cel care-şi ia ca ideal din străfundul inimii Cărarea octuplă, în aşa fel încât se întreabă: Cum voi deveni cât mai perfect posibil? Ce trebuie să fac pentru a purifica cât mai bine posibil Eul meu, pentru ca acest Eu să ocupe adevăratul său loc în lume în modul cel mai desăvârşit? Dacă respect toate preceptele Cărării octuple, Eul meu se va perfecţiona atât cât este posibil, căci aici totul tinde spre purificarea şi înnobilarea Eului. Tot ce poate radia din această minunată Cărare octuplă trebuie să se integreze în noi, totul este lucrare a Eului nostru pentru propria lui perfecţionare, trebuie să fie elaborat în noi: aici totul împinge Eul nostru să lucreze la perfecţionarea sa. Acest lucru este esenţial. Dacă deci omenirea ar continua să dezvolte în ea „roata Legii” care a fost pusă în mişcare de Buddha, ea ar ajunge încetul cu încetul să posede Eurile cele mai perfecte, pe cât posibil de perfecte, şi în particular să ştie care sunt Eurile cele mai perfecte. În gândire, ca înţelepciune, omenirea ar poseda Euri perfecte. Noi am putea, de asemenea, spune că dacă prin Buddha, care a adus omenirii învăţătura compasiunii şi Iubirii, ne saturăm corpul nostru astral astfel încât să fie în întregime produsul Cărării octuple, vom şti tot ceea ce trebuie despre legile acestei învăţături a Cărării octuple.
Există însă o mare diferenţă între înţelepciune, gând, şi forţa vie care acţionează. Este o diferenţă şi între a şti ceea ce trebuie să fie Eul şi a lăsa să pătrundă în sine forţa vie care poate apoi radia din Eu asupra lumii ambiante, la fel cum ea a radiat de la Hristos, pentru a acţiona asupra corpurilor astrale, a corpurilor eterice şi a corpurilor fizice ale fiecăruia din cei care-l înconjurau. Posibilitatea de a şti ce este învăţătura despre Milă şi Iubire a fost dată omenirii prin mijlocirea lui Buddha. Dimpotrivă, ceea ce a adus Hristos este o forţă vie şi nu o învăţătură. El s-a adus pe El însuşi, a coborât aici jos pentru a intra nu numai în corpul astral al omului, ci în Eu, pentru ca acesta să aibă forţa de a face să radieze din sine substanţa Iubirii. Hristos a adus pe Pământ substanţa, conţinutul viu al Iubirii, şi nu numai conţinutul de înţelepciune al Iubirii. Despre aceasta este vorba.
Acum nouăsprezece secole şi încă aproximativ cinci secole marele Buddha a trăit pe Pământ. Aceasta este ceea ce ne învaţă faptele oculte. Şi (faptele oculte ne-o arată) vor trece aproximativ trei mii de ani până la sfârşitul evoluţiei pământeşti. Atunci, un număr destul de mare de oameni vor fi atât de avansaţi, încât vor putea dezvolta din propriile lor înclinaţii morale, din propriul lor suflet, din propria lor inimă Cărarea octuplă, înţelepciunea lui Buddha. Venirea lui Buddha a fost necesară. De aici a pornit acea forţă pe care oamenii o vor dezvolta încetul cu încetul în calitate de cunoaştere a Cărării octuple; apoi, cam în trei mii de ani, aceasta va deveni o proprietate a lor. În loc să primească din afară doctrina Cărării octuple, ei vor putea-o atunci elabora prin ei înşişi şi îşi vor putea spune că înţelepciunea Milei şi Iubirii ţâşneşte din sufletul lor.
Dacă n-ar fi survenit nimic de atunci, în afară de faptul că Buddha a pus în mişcare roata Legii (pentru a relua expresia uzuală), omenirea ar obţine fără îndoială în trei mii de ani facultatea de a „cunoaşte” doctrina Milei şi a Iubirii. Dar este cu totul altceva a avea această capacitate şi forţa de a o trăi. Căci este o diferenţă între a „cunoaşte” Mila şi Iubirea şi a dezvolta această „forţă” sub influenţa unei individualităţi. Această facultate a emanat de la Hristos. El însusi a turnat această forță în oameni şi ea va creşte în ei tot mai mult. Când vor fi la capătul evoluţiei lor, oamenii vor şti care este conţinutul învăţăturii despre Milă şi Iubire; aceasta vor datora-o lui Buddha; dar ei vor avea, de asemenea, facultatea de a face să curgă din Eu această Iubire asupra omenirii, şi aceasta ei vor datora-o lui Hristos.
Astfel, Hristos şi Buddha au trebuit să acţioneze împreună şi aşa trebuia să fie descrisă aceasta pentru a face inteligibilă Evanghelia lui Luca. Faptul devine de altfel evident, dacă ştim să interpretăm în adevăratul lor sens cuvintele care ne sunt date în această Evanghelie (Luca 2, 13-14). Vedem păstorii care vin pentru a primi Buna-Vestire. În cer se află o legiune de îngeri care nu este altceva decât expresia imaginativă, spirituală, pentru Nirmanakaya lui Buddha. Ce este anunţat păstorilor? Revelaţia atotînţeleptului Dumnezeu „din ceruri”. Aceasta îi anunţă Nirmanakaya lui Buddha care planează asupra Copilului Iisus din linia lui Nathan sub forma unei legiuni de îngeri. Dar la aceasta se mai adaugă şi altceva: „Şi pe Pământ pace, între oamenii pătrunşi de bunăînvoire”, adică între cei în care încolţeşte adevărata forţă a Iubirii care trebuie încetul cu încetul să devină realitate pe Pământ datorită impulsului dat de Hristos. Acesta a adăugat forţa vie la ceea ce era „revelaţia celui mai înalt din ceruri”. El a adus-o fiecărei inimi de om; fiecărui suflet El i-a dat numai ceva ce va constitui un preaplin al sufletului. El nu i-a dat o învăţătură care se poate prelua ca gândire, ca idee, ci o forţă care poate curge mai apoi din suflet. Şi nici o altă forţă decât cea care poate acţiona în sufletul omenesc ca forţă a lui Hristos şi care poate radia asupra acestuia nu este aceea pe care Evanghelia lui Luca şi celelalte Evanghelii o numesc mereu forţa Credinţei. În aceasta constă credinţa. Şi are credinţă acela care îl preia în el pe Hristos, ca Hristos să trăiască în el, ca Eul său să nu trăiască numai ca un vas gol, ci ca el să aibă un conţinut care să se reverse. Acest conţinut preaplin care se revarsă nu este altceva decât conţinutul Iubirii.
De ce a putut Hristos da exemplul vindecării prin cuvânt? El a putut-o face pentru că a fost primul care a pus în mişcare roata Iubirii - şi nu roata Legii - ca pe o facultate şi o forţă liberă, pentru că avea în El Iubire în cea mai înaltă măsură, o Iubire atât de spumegătoare şi debordantă încât se răspândea asupra celor din anturajul Său care trebuiau să fie vindecaţi. Căci cuvintele pe care El le pronunţa, fie „Ridică-te şi mergi”, fie „Iertate îţi sunt păcatele” sau altceva, emanau din preaplinul Iubirii Sale. El spunea cuvinte care dintr-un preaplin al Iubirii depăşeau limitele Eului. Pe cei care-i puteau primi imfluenţa, Hristos îi numea „credincioşi”. Numai acest gând trebuie să-l legăm acum cu noţiunea de „credinţă”, una din cele mai importante noţiuni din Noul Testament. Credinţa este facultatea pe care o are Eul de a se depăşi pe el însuşi, de a se revărsa peste ceea ce poate face Eul în primul rând pentru propria sa desăvârşire. Din această cauză, Hristos, intrând în corpul lui Iisus aparţinând liniei lui Nathan şi unindu-se acolo cu forţa lui Buddha, n-a învăţat pe alţii cum trebuie să se perfecţioneze Eul cât mai mult, ci cum trebuie el să se reverse din el însuşi, cum trebuie el să se depăşească. El o spune adesea în termeni simpli, ca cei din Evanghelia lui Luca, care vorbesc inimilor celor mai naivi. El spune de exemplu: „Nu este suficient să daţi celor despre care sunteţi siguri că vă vor restitui datoria; căci şi păcătoşii fac aceasta. Dacă sunteţi siguri că vă vor restitui ceea ce le-aţi dat, voi încă nu sunteţi impulsionaţi de o iubire debordantă. Dar dacă dati ştiind că datoria nu vă va fi restituită, aţi făcut-o din Iubire, o Iubire care nu este închisă în Eul vostru, ci care radiază ca o forţă, care se revarsă din om” (Luca 6, 33–34). Şi Hristos ne spune, în cele mai variate forme, cum trebuie Eul să se reverse, cum trebuie să se acţioneze în lume din preaplinul Eului, prin sentimentul că se poate ieşi din sine.
Din toată Evanghelia lui Luca cuvintele cele mai calde sunt cele unde este vorba de această Iubire care se revarsă. Evanghelia lui Luca contine această forță a Iubirii debordante de care noi ne putem impregna dacă lăsăm să acţioneze textul asupra sufletului nostru astfel încât Iubirea să inspire toate vorbele noastre şi să le dea puterea de a acţiona în lumea de afară. Un alt evanghelist care, prin caracteristica sa, a subliniat mai puţin acel preaplin al Iubirii, a rezumat, cel puţin în mod lapidar, această taină a creştinismului: Iubirea curge din preaplinul Eului. Bineînţeles, ea trebuie să umple toate cuvintele şi acţiunile noastre. În Evanghelia lui Matei, în traducerea latină mai găsiţi cuvintele adevărate, originale, ca un rezumat al tuturor frumoaselor imnuri de Iubire ale Evangheliei lui Luca. Iată acest text: „Ex abundantia cordis os loquitur” (Gura vorbeşte din abundenţa inimii) (Matei 12, 34). Este unul dintre cele mai înalte idealuri ale creştinismului. Gura este inspirată de revărsarea inimii, de ceea ce inima nu cuprinde. Or, inima este mişcată de sânge şi sângele este expresia Eului. Aceasta înseamnă, aşadar: Această forţă vorbeşte dintr-un Eu preaplin care radiază din sine forţă, căci această forţă este forţa credinţei! Atunci cuvintele tale sunt de aşa natură, încât conţin într-adevăr forţa lui Hristos. „Gura vorbeşte din preaplinul inimii”. Aceasta este una din afirmaţiile cardinale ale esentei creştinismului.
Luaţi acum textul Bibliei actuale*. Ce se află la acest pasaj? „Cel a cărui inimă este plină, aceluia îi trece prin gură”. Iată cuvinte care au fost suficiente timp de secole ca să ascundă unul din adevărurile esentiale ale crestinismului. Omenirea nu a conştientizat cât este de absurd a spune că inima debordează atunci când este plină. De obicei, un lucru nu se revarsă decât dacă el este mai mult decât plin. Astfel (dar aceasta nu este o critică) omenirea s-a fixat într-o reprezentare care-i ascunde complet unul din adevărurile esenţiale ale creştinismului şi nu s-a observat niciodată că aici este o adevărată imposibilitate.
* În traducerile germane. În cele româneşti de la începutul secolului XX figureară, în general, „prisosinţa inimii” sau „prisosul inimii”, echivalent al expresiei „preaplinul inimii”. (Nota trad.)
A spune că limbile actuale nu permit să traducem Ex abundantia cordis os loquitur prin „Gura vorbeşte din preaplinul inimii” este tot atât de absurd ca şi dacă s-ar considera imposibil să spui că surplusul de căldură a unei sobe de teracotă este cea care încălzeşte piesa. Căci, dacă încălziţi o sobă de teracotă numai atât încât căldura să nu depăşească pereţii acesteia, ea nu se va încălzi deloc; ea nu devine caldă decât dacă apare un exces de căldură, astfel încât această căldură să răzbată din sobă.
Noi ne găsim deci aici în faţa faptului important că un adevăr esenţial al creştinismlui, pe care se sprijină o parte a Evangheliei lui Luca, este ascuns, aşa încât omenirea nu are acces la unul din cele mai importante pasaje ale Evangheliei.
Această forţă, care se poate revărsa dintr-o inimă omenească, este forţa lui Hristos; cuvântul „inimă” este pus aici pentru „Eu”. Ceea ce Eul poate face dincolo de sine, se scurge în afară prin cuvânt. Numai la capătul evoluţiei pământeşti Eul va fi astfel încât îl va conţine în el pe Hristos în întregime. În aşteptare, Hristos este ceea ce se revarsă din inimă. Cine nu vrea să aibă decât o inimă „plină”, de fapt, nu-l are nicicum pe Hristos. Din această cauză se ascunde creştinismul, dacă nu se acordă acestei fraze întreaga seriozitate şi demnitatea ei totală. Esenţa creştinismului se va revela cu exactitate datorită explicaţiilor date de ştiinţa spirituală marilor texte religioase. Lectura descrierii lumii spirituale în Cronica Akasha dezvăluie sensul iniţial şi permite citirea textelor sfinte în adevărul lor.
Acum vom înţelege cum avansează omenirea spre viitor. Cel care cu cinci sau şase secole înaintea erei noastre a trecut de la starea de Bodhisattva la starea de Buddha, ridicându-se în lumile spirituale, poate acum acţiona sub forma unei Nirmanakaya. El a fost astfel ridicat la un grad superior; el nu mai are nevoie să coboare într-un corp fizic. Dar funcţiile pe care le-a avut în calitate de Bodhisattva se menţin, deşi într-un alt fel. Atunci când a trecut de la starea de Bodhisattva la cea de Buddha, el a transmis sarcina sa de Bodhisattva unui succesor, care a devenit la rândul său Bodhisattva. În tradiţia budistă, acest lucru se povesteşte sub o formă care conţine un adevăr profund din punct de vedere al creştinismului esoteric. Se povesteşte că înainte de a coborî spre existenţa în care a devenit Buddha individualitatea lui Bodhisattva a ridicat mitra sa cerească şi a pus-o pe capul următorului Bodhisattva.
Acest urmaş continuă să acţioneze potrivit cu natura oarecum diferită a misiunii sale. Este prevăzut şi pentru el că va deveni un Buddha. Aceasta se va întâmpla în epoca când un anumit număr de oameni vor fi dezvoltat din ei înşişi Cărarea octuplă – peste aproximativ trei mii de ani –, când va ajunge Buddha cel care a devenit Bodhisattva, atunci când predecesorul său a devenit Buddha. Cinci sau şase secole înaintea erei noastre i-a fost încredinţată misiunea sa şi el va deveni Buddha cam peste trei mii de ani, începând de acum. Acest Buddha este cel pe care tradiţia orientală îl numeşte Buddha Maitreya. Pentru ea Bodhisattva actual să poată deveni într-o zi Buddha, trebuie ca un număr considerabil de oameni să fi dezvoltat din propria lor inimă învăţătura Cărării octuple. Ei vor fi atât de înţelepţi încât s-o poată face. Atunci cel care este actualmente Bodhisattva va aduce în lume o forță nouă.
Dar dacă până atunci nu s-ar întâmpla nimic altceva, el ar găsi mulţi oameni care să poată gândi învăţătura Cărării octuple datorită meditaţiilor lor, dar nu ar găsi oameni care să posede forţa debordantă a Iubirii, a Iubirii vii, revărsându-se din fiinţa cea mai profundă a sufletului lor. Între timp, această forţă a Iubirii vii trebuie să se infiltreze ca un curent în suflete pentru ca Maitreya Buddha să poată găsi nu numai oameni care ştiu ce este Iubirea, ci care să aibă ei însisi forţa Iubirii. Pentru aceasta a trebuit ca Hristos să coboare pe Pământ. Această entitate a vieţuit numai trei ani pe Pământ, dar mai înainte nu fusese incarnată, aşa cum aţi putut înţelege din prelegerile anterioare. Prezenţa lui Hristos timp de trei ani pe Pământ – de la Botez până la Misteriul de pe Golgota – a fost cauza faptului că în viitor Iubirea va pătrunde progresiv în sufletul omului, cu alte cuvinte, în Eu. Astfel oamenii vor fi progresiv impregnaţi de principiul hristic, Eul omului va fi un Eu integral pătruns de Hristos la sfârşitul evoluţiei pământeşti. Aşa cum învăţătura despre Milă şi Iubire a trebuit să fie mai întâi propovăduită de Bodhisattva, tot aşa şi substanţa Iubirii a trebuit să fie adusă pe Pământ de Cel care a coborât-o din înălţimile cereşti, pentru ca Eul omului să facă din ea încetul cu încetul proprietatea sa. Nu trebuie spus că Iubirea nu exista mai înainte. Ceea ce nu exista este acea Iubire care poate fi un atribut direct al Eului. Iubirea era până atunci inspirată, revărsată de Hristos din înaltul Cosmosului, şi era preluată într-un mod tot atât de puţin conştient pe cât era de inconştientă primirea învăţăturii despre Cărarea octuplă, care era revărsată mai înainte de Bodhisattva. Ceea ce este Buddha în raport cu Cărarea octuplă este entitatea lui Hristos în raport cu ceea ce era El înainte de a fi coborât într-o formă omenească. Această coborâre într-o formă omenească a fost pentru Hristos un progres. Acest fapt este esenţial.
Urmaşul lui Buddha, care, în prezent, este Bodhisattva, este bine cunoscut de cei care sunt iniţiaţi în învăţătura ştiinţei spirituale şi va veni o zi când se va putea vorbi pe larg despre probleme în care va fi pomenit şi numele acestui Bodhisattva, care va deveni atunci Maitreya Buddha. Astăzi, când am spus deja atâtea lucruri neştiute de lumea exterioară, trebuie să ne limităm să facem numai aluzie la acest subiect. Atunci când acest Bodhisattva va apărea pe Pământ şi va deveni Maitreya Buddha, el va găsi aici sămânţa depusă de Hristos. Aceasta va fi reprezentată de acei oameni care vor spune: „Nu numai capul meu este plin de înţelepciunea Cărării octuple, eu nu am numai învăţătura, înţelepciunea Iubirii, dar inima mea este plină chiar de substanţa Iubirii care se revarsă şi radiază în lume”. Cu asemenea oameni Maitreya Buddha va putea realiza viitoarea sa misiune în continuarea dezvoltării lumii.
Astfel se îmbină lucrurile şi numai acum înţelegem noi toată profunzimea Evangheliei lui Luca. Ea nu ne vorbeşte despre o învăţătură, ea ne vorbeşte despre acea entitate care a pătruns în mod substanţial în fiinţele pământeşti, în organizarea fiinţei omeneşti. Acesta este un fapt care, în ocultism, se exprimă astfel: Bodhisattvii care devin Buddha pot mântui spiritul oamenilor Pământului prin înţelepciune, dar ei nu ar putea niciodată mântui întregul om. Căci omul întreg nu poate fi mântuit decât dacă nu numai înţelepciunea, ci şi căldura Iubirii se infiltrează în întreaga sa organizare. Misiunea lui Hristos a fost de a mântui sufletele cu ajutorul valului de Iubire pe care El a adus-o pe Pământ. Aceasta a fost sarcina lui Hristos. Bodhisattvii şi Buddha au avut ca sarcină să aducă cunoaşterea Iubirii; cât priveşte aducerea forţei Iubirii, aceasta revenea lui Hristos. Trebuie să facem această deosebire.
