Ceea ce ne va preocupa astăzi, este integrarea diferitelor cunoştinţe dobândite în aceste ultime zile, aşa cum rezultă ea din cercetarea spirituală a Evangheliei lui Luca, având ca punct focalizator culminant Misteriul de pe Golgota.
Ieri, am încercat să descriem ceea ce s-a petrecut în acel moment al evoluţiei umanităţii în care, timp de trei ani, Hristos a umblat pe Pământ şi am încercat să vedem în conferinţele anterioare cum s-a putut înfăptui acest eveniment datorită confluării acelor curenţi spirituali pe care i-am studiat. Autorul Evangheliei lui Luca înfăţişează în mod admirabil acest eveniment, dacă înţelegem în lumina cunoştintelor obţinute din Cronica Akasha ceea ce ne spune el.
Dar cineva ne-ar putea pune întrebarea următoare: Cum se face (fiindcă curentul spiritual al budismului se integrează într-un mod organic în învăţătura creştină) că în cadrul învăţăturii creştine nu se face nici o menţiune în legătură cu marea lege a karmei, a compensării, care se stabileşte în cursul incarnărilor succesive ale unei fiinţe omeneşti? Or, Evanghelia lui Luca ar fi foarte rău înţeleasă dacă am crede că noţiunea unei legi a karmei nu se află în ea. Căci ea se află în Evanghelie. Dar trebuie să fie clar că, dacă vrem să înţelegem asemenea lucruri, nevoile sufletului omenesc sunt diferite la epoci diferite şi că marii misionari ai evoluţiei omenesti nu au mereu ca sarcină de a arăta omenirii adevărul absolut sub o formă abstractă; căci oamenii fiind la niveluri de maturitate diferite nu l-ar înţelege deloc. Marii misionari trebuie să se adreseze oamenilor, încât aceştia să obţină ceea ce este corespunzător epocii respective. În ceea ce a obţinut omenirea prin aportul lui Buddha, este cuprins tot ceea ce are legătură cu învăţătura despre Milă şi Iubire şi cu înscrierea acesteia în Cărarea octuplă, sub o formă de înţelepciune, care poate conduce la înţele-gerea învăţăturii despre karma. Aceasta înseamnă: să nu se caute în sufletul omenesc tot ceea ce conduce la învăţătura despre karma şi la învăţătura despre reincarnare legată de aceasta, dacă, plecând de la acestea, nu se ajunge la învăţătura amintită.
Ieri am spus că peste trei mii de ani, începând de acum, o mare parte dintre oameni vor fi destul de avansaţi pentru a scoate din Eurile lor doctrina Cărării octuple şi totodată – putem adăuga azi – cunoaşterea karmei şi a reincarnării. Dar aceasta trebuie să se facă încetul cu încetul. Căci floarea nu înfloreste de îndată ce sămânţa este pusă în pământ; planta trebuie în mod necesar să se dezvolte frunză cu frunză. La fel, trebuie ca evoluţia curentului spiritual care trece prin omenire să se continue din etapă în etapă, fiecare lucru apărând la timpul său. Cel care, cu ajutorul facultăţilor pe care le poate dobândi prin ştiinţa spirituală coboară până în adâncurile sufletului său, vede clar că învăţătura a ceea ce sunt karma si reincarnarea este o necesitate. Dar notati bine că evoluția nu are loc în mod inutil, că abia în epoca noastră sufletele sunt din nou destul de mature pentru a regăsi în ele însele aceste noţiuni. Nu ar fi fost bine ca ele să fie arătate în mod exoteric cu câteva secole mai devreme. Făcute publice prematur, adevărurile ştiinţei spirituale la care aspiră în mod arzător sufletele de astăzi, adevăruri care sunt legate de investigaţia ocultă a Evangheliilor, ar fi dăunat evoluției omenesti. Căci trebuia ca aceste suflete să resimtă acea nevoie arzătoare, trebuia ca ele să dobândească facultăţi care să le permită să accepte noţiunile de karma şi reincarnare. Era necesar ca aceste suflete să fi trăit deja înainte şi după venirea lui Hristos şi ca ele să fi trecut prin experienţele care trebuie făcute înainte de a fi mature pentru a înţelege aceste adevăruri. A prezenta aceste lucruri în mod deschis încă din primele secole ale creştinsmului aşa cum sunt prezentate acum, aceasta ar fi însemnat să ceri de la evoluţia omenească ceva echivalent cu a cere plantei să dea naştere imediat la flori, înaintea frunzelor.
Omenirea este abia astăzi destul de matură pentru a înţelege conţinutul spiritual al legii karmei şi al reincarnării. Din această cauză, nu este nicidecum de mirare faptul că în Evangheliile care ne-au fost conservate de-a lungul secolelor se află anumite lucruri care ne dau în realitate o idee cu totul falsă despre creştinism. Într-un sens, Evanghelia a fost dată, ca să spunem aşa, în mod prematur omenirii şi numai astăzi omenirea este capabilă să dobândească toate facultăţile care pot s-o conducă să înţeleagă adevăratul ei conţinut. Era absolut necesar ca pentru propovăduirea sa Iisus Hristos să ţină cont de constituţia sufletelor epocii sale, astfel încât nu se propovăduia pe atunci reincarnarea şi karma sub forma de doctrine abstracte, ci se insuflau sufletului omenesc acele sentimente prin care sufletele se maturizau treptat, pentru a primi învăţătura despre reincarnare şi karma. Adică la acea epocă trebuia spus ceea ce putea încetul cu încetul conduce la o înţelegere a karmei şi a reincarnării şi nu să se propovăduiască însăşi învăţătura despre acestea.
Spuneau aceasta Iisus Hristos şi cei care-l înconjurau? Pentru a răspunde, trebuie să deschidem Evanghelia lui Luca, aducând-o în faţa sufletului nostru. Dacă o lăsăm să apară în faţa sufletului nostru cu o înţelegere corectă pentru aceste lucruri, vom putea vedea cum putea fi propovăduită oamenilor de atunci tocmai legea karmei:
„20. Fericiţi sunteţi voi cei săraci, că a voastră va fi împărăţia lui Dumnezeu.
21. Fericiii sunteţi voi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde.
22. Fericiţi veţi fi când din pricina Fiului Domnului vă vor urî oamenii, şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori, şi vor lepăda numele voastre ca pe un rău.
23. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că iată plata voastră multă este în cer.”
(Luca,6,20-23)
Noi avem aici învăţătura despre „compensare” care, fără a face menţiune într-un mod abstract la karma şi reincarnare, se străduieste a ne insufla sentimentul certitudinii că cel căruia îi mai este foame încă un timp, în orice domeniu s-ar manifesta foamea, va primi o compensare. Trebuia ca aceste sentimente să fie sădite în suflete. Acele suflete care trăiau atunci şi în care această învăţătură s-a insinuat în această formă, au devenit mature abia atunci când s-au reincarnat pentru primirea ei sub forma de înţelepciune a învăţăturii despre karma şi reincarnare.
Atunci trebuia turnat astfel în suflete ceea ce urma să se maturizeze încetul cu încetul în ele. Căci venise o epocă cu totul nouă, o epocă în care oamenii în deplină maturitate începeau a dezvolta Eul lor, conştienţa de sine. În timp ce mai înainte oamenii primeau revelaţiile ale căror efecte le resimţeau în corpul lor astral, în corpul lor eteric şi în corpul lor fizic, trebuia acum ca Eul lor să devină deplin conştient. Acest Eu nu trebuia totuşi să se umple decât încetul cu încetul de forţe pe care el trebuia să le cucerească. Numai acel Eu unic care trăia atunci pe Pământ şi al cărui corp fusese în mod special pregătit putea realiza în el principiul universal al lui Hristos în Iisus aparţinând liniei lui Nathan în care se încorporase individualitatea lui Zoroastru. Ceilalţi oameni trebuie să dezvolte încetul cu încetul, în urma lui Hristos, ceea ce a trăit trei ani pe Pământ în această personalitate unică. Iisus Hristos nu a putut sădi atunci în omenire decât germenele, impulsul, dar acest germene trebuie să crească şi să se dezvolte acum, încetul cu încetul. Mereu a existat grija ca în evoluţia Pământului să apară la timpul potrivit acei oameni care pot aduce ceea ce omenirea va putea asimila abia mai târziu. Cel care a apărut pe Pământ în calitate de Hristos a trebuit să vegheze pentru ca imediat după apariţia sa să primească propovăduirea acelor aspecte pe care ei le puteau înţelege; dar El a trebuit să vegheze şi ca mai târziu să apară individualităţi care aveau grijă de nevoile spirituale ale sufletelor, pe măsură ce acestea se maturizau.
Autorul Evangheliei lui Ioan ne-a descris modul în care Hristos a purtat grija nevoilor timpurilor care au urmat evenimentului de pe Golgota. El ne arată cum Hristos însuşi a înviat în persoana lui Lazăr individualitatea care a continuat după aceea activitatea sa sub numele de Ioan, care a transmis învăţătura sub forma descrisă în conferinţele despre Evanghelia lui Ioan. Dar Hristos trebuia să mai pregătească venirea în viitor şi a unei alte individualităţi care să introducă în mod adecvat evoluţiei acele lucruri pentru care omenirea va fi atunci matură. Pentru aceasta însă, Hristos trebuia să învie o altă individualitate. Cum s-a întâmplat aceasta, autorul Evangheliei lui Luca ne-o descrie în mod fidel*. În timp ce ne spune că vrea să descrie ceea ce au putut comunica clarvăzătorii imaginativi şi cei inspiraţi despre evenimentul din Palestina, el indică şi ceea ce va fi propovăduit de un altul – dar abia în viitor. Pentru a ne descrie acest eveniment tainic, autorul Evangheliei lui Luca a introdus şi el în documentul său povestirea unei învieri (Luca 7, 11–17). Ceea ce citim despre învierea tânărului din Nain conţine secretul creştinismului viitorului. În timp ce în povestirea vindecării fiicei lui Iair, pe care v-am prezentat-o pe scurt alaltăieri, tainele implicate sunt de o asemenea profunzime încât Hristos nu admite acolo decât un mic număr de martori care au putut asista la vindecare şi cărora El le recomandă să nu povestească acest miracol; vedem aici producându-se o altă înviere, care se desfăşoară în aşa fel, încât vestea se răspândeşte imediat. Într-un caz, este vorba de o vindecare care presupune că cel care o realizează vede profund în fenomenele vieţii fizice. Celălalt caz este cel al unei învieri, al unei iniţieri. Individualitatea care se află în corpul tânărului din Nain este destinată să facă experienţa unei iniţieri foarte speciale.
*Vezi R. Steiner, Evanghelia după Ioan, (GA 103), 1908 (VII, 11–15), conferinta a 4-a (a apărut şi în l. română la Editura Arhetip, Bucureşti, 1996 – nota trad.).
Există într-adevăr diferite feluri de iniţieri. Una dintre ele constă în faptul că cel care a fost iniţiat vede, imediat după actul iniţierii, aprinzându-se în el cunoaşterea lumilor superioare, putând pătrunde în fenomenele şi legile lumii spirituale. Un alt gen de iniţiere se petrece astfel încât mai întâi este depus numai un germene în sufletul în cauză, astfel încât acesta trebuie să aştepte o altă incarnare; atunci acest germene se dezvoltă şi în incarnarea ulterioară omul devine un iniţiat în adevăratul sens al cuvântului.
Acest ultim gen de iniţiere a avut loc pentru tânărul din Nain. Sufletul său a fost transformat prin ceea ce s-a întâmplat în Palestina, dar atunci el n-a devenit conştient de a se fi ridicat în lumile superioare. Forţele care au fost sădite în el nu au germinat decât în incarnarea sa următoare. Aici, într-o conferinţă exoterică, nu putem cita nume. Remarcăm numai că individualitatea înviată de Hristos în persoana tânărului din Nain s-a regăsit mai târziu în cea a unui mare învăţător religios; în felul acesta, într-o epocă posterioară, a putut să apară un nou propagator al creştinismului, reunind forţele care fuseseră sădite altădată în sufletul său.
În felul acesta a vegheat Hristos ca mai târziu să apară un om capabil să facă să progreseze creştinismul. Individualitatea care a fost iniţiată în persoana tânărului din Nain este destinată să introducă mai târziu în creştinism învăţăturile despre reincarnare şi karma, ceea ce nu putea fi dat încă sub forma unei învăţături intelectuale în epoca în care Hristos era pe Pământ, pentru că în acea epocă trebuia încetul cu încetul să se depună în suflete sentimentul care să trezească ulterior nevoia pentru această învătătură.
În Evanghelia lui Luca, Iisus Hristos insistă asupra faptului că un element cu totul nou, respectiv cucerirea conştienţei Eului, a intrat în evoluţia omenească. El spune (dar trebuie să ştii s-o citeşti) că altădată oamenii nu vedeau lumea spirituală infiltrându-se în Eul lor conştient, ci că acest element spiritual se revărsa în ei prin corpul lor fizic, corpul lor eteric şi corpul lor astral şi că acest aflux de forţe spirituale şi divine era întotdeauna însoţit de un anumit grad de inconştienţă. De acum înainte lucrurile trebuiau să se schimbe. Mai demult, oamenii din curentul spiritual în care acţiona Iisus Hristos trebuiseră să primească Legea de pe Sinai, care nu se adresa decât corpului astral. Această Lege le-a fost dată astfel încât ea acţiona în ei, dar acţiunea sa nu depindea în mod direct de forţele Eului. Aceste forţe nu au putut deveni active decât în epoca lui Iisus Hristos fiindcă numai atunci oamenii au ajuns să devină conştienţi de Eul lor. Acest lucru îl indică şi Iisus Hristos în Evanghelia lui Luca, acolo unde El spune că pentru a primi un principiu cu totul nou trebuie ca oamenii să ajungă mai întâi la deplina maturitate a sufletului, acolo unde vorbeşte de Antemergător, de Ioan Botezătorul (Luca 7, 18–35).
În ce mod privea Hristos individualitatea lui Ioan Botezătorul? El ne spune că Ioan Botezătorul era destinat, înaintea venirii lui Hristos, să caracterizeze în forma sa cea mai pură, cea mai nobilă, învăţătura profetilor, ceea ce urca mai pur, mai nobil din vremurile vechi. El îl considera pe Ioan Botezătorul ca pe ultimul care aducea în forma cea mai pură şi nobilă ceea ce ţinea de vremurile trecute, ceea ce aparţinea trecutului. „Legea şi profeţii” merg până la Ioan Botezătorul. Acesta trebuia să aducă în faţa oamenilor pentru ultima dată ceea ce vechea doctrină şi vechea mentalitate puteau oferi oamenilor. Într-adevăr, cum s-a prezentat această veche mentalitate în epoca care a precedat intervenţia principiului hristic?
Aici avem de-a face cu ceva care va deveni şi învătătură a ştiinţei naturii, dacă aceasta se va lăsa inspirată de ceea ce este ştiinţa spirituală şi teosofia, chiar dacă în prezent acest lucru îi apare imposibil. Trebuie să abordez aici un punct pe care nu-l pot decât atinge în treacăt, dar care vă va arăta la ce profunzimi este chemată să aducă lumină ştiinţa spirituală, tocmai în domeniul ştiinţelor naturii. Dacă cercetaţi diversele domenii ale ştiinţelor naturii şi vedeţi cum acestea vor să pătrundă în tainele existenţei omeneşti cu ajutorul capacităţilor limitate ale gândului omenesc, veţi întâlni adeseori afirmatia că acţionarea corelată a germenelui masculin şi a germenului feminin dă naştere întregii fiinţe omeneşti. Aceasta este chiar una din preocupările fundamentale ale ştiinţei moderne. Cu ajutorul microscopului ea caută să determine care calităti pot proveni de la germenul masculin şi care de la elementul feminin şi este satisfăcută când crede că a dovedit astfel că omul provine în întregime din acţiunea conjugată a acestor două elemente.
Dar ştiinţele naturii vor fi constrânse să recunoască prin propriile lor mijloace faptul că numai o parte a fiinţei omeneşti este determinată prin coacţionarea germenelui masculin şi a elementului feminin şi că în ceea ce priveşte omul de astăzi, în ciclul actual de evoluţie, chiar dacă ştim cu precizie ce provine de la unul dintre germeni şi ce provine de la celălalt, omul nu este totuşi în întregime explicat.
În fiecare om există ceva ce nu provine de la germene, care este, ca să spunem aşa, o „naştere virgină” şi care se revarsă în procesul embrionar din domenii cu totul diferite. Cu germenele individului se uneşte ceva care nu provine nici de la tată, nici de la mamă şi care totuşi îi aparţine, îi este destinat, care se infiltrează în Eul său şi care poate fi înnobilat dacă primeşte în el principiul lui Hristos. Ceea ce este de natură virginală în om se uneşte cu Hristos în cursul evoluţiei omeneşti. Şi acesta este în legătură (ştiinţele naturii vor recunoaşte într-o zi acest fapt prin propriile lor mijloace) cu transformarea fundamentală care s-a operat pe vremea lui Hristos. Mai înainte nu exista nimic în fiinţa omenească care să nu ajungă în om prin intermediul germenului. Dar evoluţia Eului este într-adevăr supusă la transformări în cursul timpului. Omenirea s-a schimbat de la această epocă; numai că ea trebuie să se dezvolte şi să se înnobileze treptat prin preluarea în sine a principiului lui Hristos, ceea ce a venit să se adauge componentelor germenului.
Ne apropiem aici de un adevăr foarte subtil. Şi pentru cel care cunoaşte ştiinţele naturii în stadiul actual este remarcabil şi interesant de notat că azi există deja domenii în care savanţii dau cu nasul, ca să zicem aşa, de faptul că la om există ceva care nu provine de la germene. Condiţiile favorabile sunt prezente, dar intelectul savantului nu este destul de cuprinzător pentru a-i permite să recunoască ceea ce rezultă din propriile sale experienţe, din propriile sale observaţii. Căci în experienţele pe care el le face în mod obiectiv acţionează mai multe forţe decât pot recunoaşte astăzi ştiinţele naturii. Acestea nu ar avansa prea mult dacă ar depinde numai de abilitatea cercetătorilor. În timp ce cutare sau cutare savant studiază într-un laborator, o clinică sau un cabinet de lucru, puterile care dirijează Universul stau în spatele lui şi lasă să apară la suprafaţă fenomene pe care observatorul nu le înţelege şi cărora el nu le este decât instrumentul. Este deci absolut adevărat să spui că şi cercetarea obiectivă este dirijată de „Maeştrii”, adică de individualităţile superioare. Dar lucrurile despre care este vorba aici scapă de obicei observaţiei. Ele vor fi cu toate acestea observate atunci când facultăţile conştiente ale savantului vor fi impregnate cu ceea ce este învăţătura spirituală a antroposofiei.
Datorită faptului că s-a produs ceea ce am descris mai sus, a avut loc în facultăţile omeneşti o mare transformare, începând de la venirea lui Hristos pe Pământ. Mai înainte, omul nu se putea servi decât de acele facultăti care îi veneau din germenii patern şi matern, căci numai aceştia sunt de aşa natură încât se formează în el. Între naştere şi moarte, noi dezvoltăm facultăţile corpului nostru fizic, corpului nostru eteric şi corpului nostru astral. Înaintea epocii lui Iisus Hristos, instrumentele de care omul se servea pentru el însuşi nu puteau fi pregătite decât plecând de la germene; mai târziu la acesta s-a adăugat ceea ce este naştere virginală, ceea ce nu este însufleţit de germene. Acest element poate deveni foarte corupt, dacă omul adoptă un punct de vedere pur materialist. Dar dacă el se deschide la căldura care radiază din principiul lui Hristos, acest element poate fi înnobilat şi el revine în cursul incarnărilor următoare într-o stare din ce în ce mai aproape de perfecţiune.
Rezultă din cele spuse că toate revelaţiile anterioare lui Hristos conţineau un element legat de facultăţile ereditare pe care omul le primeşte cu germenele fizic. Mai rezultă că trebuie să devenim conştienţi că Iisus Hristos a trebuit să se adreseze acelor facultăţi care nu au nimic de-a face cu germenele pământesc, ci care se unesc cu germenele care vine din lumile divine. Toţi cei care au venit înainte de Iisus Hristos nu se puteau servi, pentru a fi înţeleşi de contemporanii lor, decât de facultăţile care sunt transmise fiinţei pământeşti prin structurile germenului. Toţi profeţii şi ghizii spirituali, oricât de înalt a fost nivelul lor, şi chiar atunci când se năşteau în calitate de Bodhisattva, erau obligaţi să se servească, pentru a-şi îndeplini sarcina, de facultăţi care erau transmise prin germene.
Iisus Hristos însă se adresează la ceea ce în om nu trece prin germene, ci este de origine divină. La aceasta face el aluzie (în Evanghelia lui Luca) atunci când vorbeşte discipolilor săi despre Ioan Botezătorul:
„28. Zic vouă: Între cei născuţi din femei, nimeni nu este profet mai mare decât Ioan;...”
(Luca,7,28).
„Născuţi din femei”, adică a căror natură, aşa cum o vedem, se explică prin faptul că ei sunt născuţi prin naştere fizică din germeni masculin şi feminin. Dar Hristos adaugă: „dar cea mai mică parte din ceea ce nu s-a născut din femeie, care se leagă cu omul venind din împărăţia lui Dumnezeu, este mai mare decât Ioan”*. Ce profunzime se ascunde în spatele unor astfel de cuvinte! În ziua în care oamenii se vor decide să studieze Biblia în lumina ştiinţei spirituale, se va vedea că ea cuprinde nişte adevăruri de ordin fiziologic care depăşesc în măreţie tot ceea ce ne poate oferi cea mai recentă fiziologie. Într-un cuvânt ca cel pe care tocmai l-am citat se află un îndemn pentru cunoaşterea unuia din cele mai importante adevăruri fiziologice. Atât de profundă este Biblia când o înţelegem într-un mod exact.
* Vezi Noul Testament, tradus de B.V. Anania, nota 3, la Matei, cap. 11. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993. (Nota trad.)
Ceea ce v-am spus acum, Iisus Hristos lămureşte în nenumărate feluri şi sub alte forme. El vrea să spună că ceea ce trebuie să prindă viaţă în lume datorită Lui este absolut nou, diferit de tot ceea ce a fost vreodată adus până atunci, fiindcă învăţătura Sa este propovăduită cu facultăţi care sunt originare din Împărăţia cerurilor şi pe care noi nu le-am moştenit. El arată cât le este de greu oamenilor să se ridice puţin câte puţin până la înţelegerea unei ase-menea învăţături, a unei astfel de Evanghelii, şi că ei vor cere să fie convinşi aşa cum au fost convinşi şi până atunci. Dar el le spune, de asemenea: Voi nu puteţi fi convinşi de acest adevăr nou în acelaşi fel, căci mărturiile pe care le primeaţi pe vechea cale nu v-ar putea convinge pentru forma cea nouă. Or, reprezentarea cea mai perfectă a modurilor de expresie ale formei în sensul vechiului adevăr, astfel cum îl poate concepe omul, a fost simbolizată de ceea ce se numeşte semnul lui Iona. Acesta este simbolizat în vechiul mod: felul cum omul se ridică încetul cu încetul spre cunoaşterea şi accesul la lumile spirituale sau, pentru a vorbi ca în Biblie, modul cum el devine profet (Luca 11, 29-32).
Iată cum se ajungea altădată la iniţiere: trebuia mai întâi să-ţi maturizezi sufletul, să pregăteşti tot ceea ce poate da sufletului maturitate, apoi să fii adus timp de trei zile şi jumătate într-o stare în care erai cu totul separat de lumea exterioară şi lipsit de organele care servesc la perceperea ei. Din această cauză, cei care trebuiau să fie conduşi în lumea spirituală suportau mai întâi o pregătire minuţioasă; sufletul lor era pregătit să cunoască viaţa spirituală. Apoi ei erau izolaţi timp de trei zile şi jumătate într-un loc unde nu puteau percepe nimic din lumea exterioară, iar corpul lor era într-o stare asemănătoare cu moartea; trei zile şi jumătate mai târziu, erau treziţi şi sufletul era rechemat în corpul lor. Aceşti oameni erau atunci capabili să-şi amintească de viziunea pe care ei o avuseseră despre lumile spirituale şi s-o împărtăşească şi altora. Marele secret al iniţierii era că sufletul, pregătit mult timp, era separat de corpul său în acele trei zile şi jumătate şi transportat într-o cu totul altă lume; astfel izolat de lumea exterioară, el pătrundea în lumile superioare. La toate popoarele au existat astfel de oameni care puteau mărturisi despre lumile spirituale; ei erau cei care trecuseră prin ceea ce Biblia numeşte şederea lui Iona în pântecele balenei (Iona 2, 1). O dată iniţiat, cel care fusese pregătit pentru aceasta se distingea în ochii poporului printr-un semn pe care îl purtau toţi cei care puteau avea prin ei înşişi experienţa lumii spirituale: semnul lui Iona.
Acesta era unul din modurile de iniţiere. Nu există – a spus Hristos – un alt semn în sensul vechi, decât semnul lui Iona (Luca 11, 29).
Şi El se exprimă şi mai precis, în spiritul Evangheliei lui Luca: „În orice caz, mai există ca o moştenire a trecutului, posibilitatea ca fără iniţiere să se poată deveni clarvăzător într-un mod crepuscular şi să fii condus în lumea spirituală prin revelaţie”. El vrea să spună că în afară de tipul de iniţiaţi de care tocmai a fost vorba există oameni care umblând printre ceilalţi aveau capacitatea să primească din cer anumite revelaţii într-un fel de stare de transă numai prin ascendenţa lor, fără să fi trecut printr-o iniţiere. Hristos a arătat că acest dublu fel de a intra în lumea spirituală a venit din timpurile vechi şi El spunea: „Amintiţi-vă de regele Solomon”. Pentru El acesta era una din acele individualităti care puteau vedea în lumea spirituală fără efort personal, printr-o revelaţie coborâtă din cer. Din această cauză şi regina din Saba, care venise la regele Solomon, era purtătoarea acestei înţelepciuni revelate; ea este reprezentanta celor predestinaţi să posede moşte-nirea clarvederii vagi şi nebuloase cu care erau înzestraţi toţi oamenii erei atlanteene (Luca 11, 31).
Existau deci aceste două feluri de iniţiaţi. Unii erau reprezentaţi de Solomon, primind în mod simbolic vizita reginei din Saba, regina Sudului. Ceilalţi erau marcaţi de semnul lui Iona, adică al vechii iniţieri, prin care, complet izolat de lumea exterioară, se petrecea trei zile şi jumătate în lumea spirituală. Şi acum Hristos adaugă: „Şi iată, mai mult decât Solomon este aici... şi iată, mai mult decât Iona este aici” (Luca 11, 31-32). El indică prin aceasta că în lume a intrat ceva nou; nu mai este vorba numai de revelaţii exterioare făcute corpului eteric, ca în cazul lui Solomon, nici de revelaţii interioare, transmise corpului eteric de un corp astral pregătit în acest scop, ca la cei care sunt simbolizaţi prin semnul lui Iona. Hristos vrea să spună: Aici este ceva în care omul care se pregăteşte pentru aceasta, devenind matur în Eul său, se uneşte cu ceea ce face parte din Împărăţia cerurilor. Căci anumite forţe provenind din Împărăţia cerurilor se aliază cu partea virgină a sufletului, care de asemenea aparţine Împărăţiei cerurilor şi pe care oamenii o pot corupe deturnându-se de la principiul lui Hristos, dar pe care ei o pot de asemenea întreţine şi cultiva, impregnându-se de ceea ce emană din acest principiu al lui Hristos.
Astfel, în sensul Evangheliei lui Luca, Hristos a introdus în învăţătura Sa elementul nou care a apărut atunci pe Pământ şi noi vedem cum au fost transformate prin evenimentul din Palestina toate vechile moduri de a anunţa Împărăţia lui Dumnezeu. Din această cauză Hristos spune celor pe care îi presupune că Îl pot înţelege cel puţin în mică măsură datorită pregătirii lor: Cu adevărat însă vă spun vouă: Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu pot vedea Împărăţia lui Dumnezeu prin revelaţie, ca Solomon, sau prin iniţierea, în semnul lui Iona; dacă aceştia nu ar obtine nimic altceva, ei nu ar vedea niciodată în această incarnare Împărăţia lui Dumnezeu, mai degrabă ei ar muri.
Adică, înainte de a muri, ei nu ar vedea Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu ar fi iniţiaţi; dar atunci ei ar trebui să treacă printr-o stare asemănătoare morţii.
Hristos voia însă să arate că pot exista şi oameni care, înainte de a muri, sunt apţi să vadă Împărăţia cerurilor datorită elementului nou care venise în lume. Mai întâi, discipolii nu au înţeles despre ce era vorba. Totuşi Hristos voia să le arate că ei erau cei care, fără a muri de moarte naturală sau de moartea simbolică a vechii iniţieri, vor cunoaşte tainele Împărăţiei cerurilor. Şi noi avem acest admirabil pasaj al Evangheliei lui Luca în care Hristos vorbeşte despre o revelaţie superioară şi spune: „Cu adevărat însă vă spun vouă: Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 27). Dar cei care Îl înconjurau nu au înţeles că ei erau predestinaţi să primească acţiunea puternică a Eului, a acestui principiu al lui Hristos datorită căruia ei vor putea să se ridice direct în lumea spirituală. Lumea spirituală trebuia să li se reveleze, fără semnul lui Solomon şi fără semnul lui Iona. S-a întâmplat oare acest lucru?
Acestor cuvinte le urmează imediat scena Schimbării la faţă. Trei discipoli, Petru, Iacob şi Ioan, sunt conduşi în lumea spirituală, unde îi întâmpină ceea ce este prezent în lumea spirituală ca Moise şi Ilie, şi totodată şi spiritualitatea însăşi care trăieşte în Hristos (Luca 9, 28-36). Pentru un moment, ei au viziunea acestei lumi, ceea ce le dovedeşte că această viziune poate fi obţinută de acum înainte fără semnul lui Solomon sau cel al lui Iona. Dar în acelaşi timp se vede că ei sunt încă novici, căci adorm curând după ce au fost smulşi din corpul lor fizic şi din cel eteric prin forţa evenimentului. Hristos îi găseşte deci adormiţi. Prin această întâmplare trebuia să se arate care este al treilea mod de a pătrunde în lumea spirituală, în afară de cele care aveau loc sub semnul lui Solomon şi cel al lui Iona. Aceasta o ştia cel care se pricepea să interpreteze în acea epocă semnele timpului, şi anume că Eul trebuia să se dezvolte, că el trebuia de acum înainte să fie direct inspirat, că forţele divine trebuiau să acţioneze direct în Eu.
Dar trebuia totodată arătat cum oamenii, oricare ar fi supe-rioritatea lor, nu erau încă capabili să preia în ei principiul lui Hristos. Schimbarea la faţă constituia un început în acest sens, dar arăta totodată că discipolii erau, la început, incapabili să asimileze în întregime principiul lui Hristos. Din această cauză, imediat după această revelaţie forţele lor eşuează, atunci când, căutând să aplice principiul lui Hristos, ei au voit să vindece un om posedat de un duh rău, dar nu au reuşit. Hristos le reaminteşte atunci că ei nu sunt încă decât la începuturile lor, spunându-le: „Va trebui să rămân cu voi încă mult timp înainte ca forţele voastre să se poată transmite altora.” (Luca 9, 40-43). Şi El l-a vindecat pe cel pe care discipolii Săi nu l-au putut vindeca. Dar El le-a spus după aceea, revenind încă o dată asupra tainei care se ascunde aici: „A sosit timpul ca Fiul omului să fie dat pe mâna oamenilor”, adică a sosit timpul ca principiul pe care oamenii trebuie să-l dezvolte din ei înşişi în timpul misiunii lor pământeşti să pătrundă în ei încetul cu încetul, timpul când omului îi va fi încredinţat Eul uman pe care ei trebuie să-l recunoască în forma cea mai sublimă în Hristos.
„Ascultaţi cu urechile voastre cuvintele acestea: Căci Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor. Iar ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei ca să nu-l priceapă şi se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt.” (Luca 9, 44-45).
Dar câti oameni au înteles acest cuvânt? Totusi vor fi din ce în ce mai mulţi cei care vor înţelege că în vremea aceea Eul, Fiul omului, a trebuit să fie dat oamenilor. Hristos mai adaugă explicaţia următoare, care putea fi dată la acel moment. El spune: Astăzi omul pe care îl vedem în faţa noastră este produsul vechilor forţe care erau active, pe când nici o entitate luciferică nu intervenise încă în fiinţa omenească. Apoi au intervenit entităţile luciferice şi au tras în jos fiinţa umană. Toate acestea s-au imprimat în facultăţile care poartă, în prezent, urmele acestui eveniment. Prin tot ceea ce vine din germene, s-a introdus în conştienţa omenească ceva ce a antrenat omul într-o sferă inferioară.
Omul este o fiinţă dublă. Ceea ce el a dobândit pe planul conştienţei până acum este complet impregnat de forţe luciferice, de forte ale trecutului. Numai ceea ce este în om de natură inconştientă – adică un ultim rest al evoluţiei sale pe Saturn, Soare şi Lună, pe când încă nu existau forţele luciferice – pătrunde, în prezent, în el ca un element virgin. Dar acest element nu se poate uni cu omul fără ceea ce el poate dezvolta în sine datorită principiului lui Hristos. Aşa cum se prezintă astăzi ochilor noştri, omul este înainte de toate un produs al eredităţii, al contopirii a ceea ce îi vine de la ascendenţii săi. Încă de la începutul dezvoltării sale, el este o dualitate. Numai că această dualitate este deja impregnată de forţe luciferice. Atât timp cât omul nu este încă luminat de conştienţa de sine, atât timp cât nu ştie să facă deose-bire între bine şi rău prin propriul său Eu, el va lăsa să se întrevadă prin vălul achiziţiilor ulterioare natura sa primordială. Numai partea care în omul actual a rămas pură, copilăroasă, mai păstrează încă un ultim rest al acelei esenţe pe care a avut-o omul înainte de a fi căzut sub influenţa entităţilor luciferice.
Din această cauză, la omul pe care noi îl avem în prezent în faţa noastră deosebim o parte „copilăroasă” şi o parte „adultă”. Partea adultă este cea care este impregnată de forţele luciferice, dar a căror influentă se face simţită încă din prima structură a germenului. Aceste forţe luciferice se găsesc deja la copil, astfel încât ceea ce a fost semănat anterior în fiinţa omenească, înaintea intervenţiei lui Lucifer, să nu poată apărea în viaţa obişnuită. Trebuie ca această fiinţă să fie din nou trezită de forţa lui Hristos. Forţa lui Hristos trebuie să se unească cu cele mai bune forţe din natura copilăroasă a omului. Ea nu trebuie să facă apel la facultăţile pe care omul le-a corupt, la înţelepciunea care a ieşit numai din intelect; ea trebuie să se lege cu ceea ce supravieţuieşte dintr-un trecut foarte îndepărtat al naturii copilăreşti. Aceasta este partea cea mai bună. Forţa lui Hristos trebuie să o regenereze pentru ca, plecând de aici, să fecundeze tot restul: „Şi le-a venit un gând: Cine dintre ei ar fi cel mai mare?” (Luca, 9, 46).
Adică cine era cel mai potrivit să cuprindă în el principiul lui Hristos. „Întrucât însă Iisus cunoştea gândirea lor, luă un copil mic, îl puse în mijlocul lor şi le spuse: «Acela ce primeşte acest copil în numele meu (adică cel care se uneşte în numele lui Hristos cu ceea ce a rămas din timpurile preluciferice) mă primeşte pe mine; şi cel care mă primeşte pe mine primeşte pe cel ce m-a trimis»” (Luca 9, 46-48), adică cine a trimis pe Pământ această parte a omului. Aici se află afirmată marea importanţă a ceea ce a rămas „copilăros” în om şi care trebuie să fie conservat şi cultivat cu grijă în natura omenească.
Se întâmplă să spui: Cutare persoană are în fond structuri foarte pozitive. Poţi să-ţi dai toată osteneala pentru a dezvolta aceste predispoziţii bune, aşa cum în viaţa curentă omul respectiv chiar face progrese apreciabile. Dar, după felul în care se procedează, azi nu se ţine cont îndeajuns de ceea ce există în adâncurile fiinţei omeneşti. Ar trebui considerată partea fiinţei omeneşti care a rămas „copilăroasă” căci, plecând de la aceasta, vor fi reînsufleţite prin forţa lui Hristos celelalte facultăţi. Această parte copilărească este cea care trebuie să devină înţeleaptă, pentru ca să redevină şi celelalte facultăţi la fel. În acest sens, fiecare om poartă în el o natură copilăroasă care, dacă este trezită, va avea şi o receptivitate pentru legarea de principiul lui Hristos. Cât priveşte forţele care sunt supuse influenţei lui Lucifer, oricât de superioare ar fi ele, nu pot astăzi, atunci când acţionează singure în om, decât să respingă şi să defăimeze ceea ce trăieşte pe Pământ ca forţă a lui Hristos, cum a prezis-o însuşi Hristos.
Aşadar, chiar în sensul Evangheliei lui Luca ni se înfăţişează cu claritate în faţa sufletului care este sensul noii vestiri. Altădată, când un iniţiat, purtând pe frunte semnul lui Iona, trecea prin mulţime era recunoscut ca fiind cineva care avea ceva de spus despre lumile spirituale. Dar numai aceia îl puteau recunoaşte care primiseră o învăţătură corespunzătoare; trebuia o anumită pregătire pentru a înţelege semnul lui Iona. Şi va trebui o nouă pregătire ca să se nască un nou fel de a înţelege, pentru a conduce sufletele la maturitate: „Mai mult decât semnul lui Solomon, mai mult decât semnul lui Iona”. Contemporanii lui Iisus Hristos nu puteau înţelege mai întâi decât vechiul mod de a vedea, iar un mod cunoscut celor mai mulţi era cel adus de Ioan Botezătorul. Faptul că Iisus Hristos aducea ceva cu totul nou, că El căuta suflete printre cei care nu arătau deloc aşa cum şi-i reprezentau altădată părea ceva cu totul de neînţeles. Ei crezuseră că El va sta cu cei care practicaseră exerciţiile după vechea metodă şi că le va propovădui învăţătura Sa. De aceea nu puteau înţelege ca El să stea cu cei pe care ei îi considerau ca pe nişte păcătoşi. Dar Hristos le-a spus: Dacă as vesti în vechiul fel ceea ce aduc cu totul nou oamenilor, dacă nu ar veni o formă cu totul nouă să o înlocuiască pe cea veche, aceasta ar fi ca şi când aş pune un petec nou la o haină veche sau vinul nou în burdufuri vechi. Ceea ce trebuie acum să fie dat omenirii şi care este mai mult decât semnul lui Solomon sau cel al lui Iona, trebuie să fie turnat în burdufuri noi, în forme noi. Şi voi trebuie să faceţi efortul să înţelegeţi noua vestire în forma sa nouă (Luca 5, 36-37).
Cei care trebuiau să înţeleagă, trebuiau să realizeze aceasta prin puternica influenţă a Eului, nu prin ceea ce învăţaseră ei, ci prin ceea ce se revărsa în ei din entitatea spirituală a lui Hristos. Pentru aceasta însă nu erau aleşi cei care fuseseră pregătiţi în sensul vechilor învăţături, ci cei care, trecând din incarnare în incarnare, deşi aveau aparenţa de oameni simpli, puteau înţelege prin forţa credinţei care era revărsată în ei. Din această cauză trebuia să li se înfăţişeze şi lor un semn care să se manifeste în ochii tuturor. Ceea ce se desfăşurase timp de milenii, în sanctuarele de initiere, ca trecere prin „moartea mistică” trebuia să aibă loc pe marea scenă a istoriei. Tot ceea ce avusese loc, în mod tainic, în marile temple de iniţiere s-a revelat atunci sub forma unui eveniment unic, pe Golgota. Omenirea a văzut petrecându-se cu mare intensitate ceea ce mai înainte numai iniţiaţii vedeau în timpul celor trei zile şi jumătate când se efectua o iniţiere de tip vechi. Din această cauză, cel care cunoştea faptele trebuia să prezinte evenimentul de pe Golgota aşa cum era el în realitate, adică o veche iniţiere devenită fapt istoric şi transpus pe scena exterioară a lumii.
Aceasta este ceea ce s-a întâmplat pe Golgota. Ceea ce vedeau odinioară un mic număr de iniţiaţi în Misterii atunci când treceau printr-o stare asemănătoare morţii – de unde luau convingerea că spiritul va fi mereu victorios asupra corpului şi că sufletul şi spiritul omului fac parte dintr-o lume spirituală – trebuia acum să se mai manifeste o dată în ochii tuturor. Iată ce este evenimentul de pe Golgota, o iniţiere transpusă pe planul istoriei universale. Astfel, această iniţiere nu s-a efectuat numai pentru cei care i-au fost martori pe vremea aceea, ci pentru toată omenirea. Ceea ce a decurs din moartea pe cruce se răspândeşte în întreaga omenire. Din picăturile de sânge care au căzut pe Golgota din rănile lui Iisus Hristos emană un curent de viaţă spirituală care pătrunde în întreaga omenire. Căci ceea ce aduseseră vestirile anterioare ca înţelepciune, trebuia să intre în omenire ca forţă. Aceasta este marea diferenţă dintre evenimentul de pe Golgota şi învăţătura celorlalţi fondatori de religii.
Este necesară o înţelegere mai profundă a lucrurilor decât cea de astăzi pentru a înţelege în mod corect ceea ce s-a întâmplat atunci pe Golgota. Elementul fizic cu care a fost unit Eul la originea evoluţiei pământeşti este sângele. Sângele este expresia exterioară a Eului omenesc. Oamenii ar fi făcut Eul lor din ce în ce mai puternic şi ar fi urmat o evoluţie pur egoistă, dacă n-ar fi venit Hristos. Ei au fost feriţi de aceasta prin evenimentul de pe Golgota. Dar ce a trebuit să curgă pentru aceasta? Ceea ce este excedentul substanţial al Eului, sângele a trebuit să curgă. Ceea ce a început atunci când pe Muntele Măslinilor a curs sudoarea ca picături de sânge din corpul Mântuitorului trebuia să fie continuat prin aceea că sângele a curs din rănile lui Iisus Hristos pe Golgota. Este acel sânge vărsat care este „semnul” excedentului de egoism care există în natura omenească şi care trebuia să fie sacrificat. Din această cauză trebuie să aprofundăm sensul spiritual al sacrificiului de pe Golgota. Ceea ce s-a întâmplat acolo nu este inteligibil pentru chimist, ca omul care nu dispune decât de vederea exterioară. Dacă am fi făcut analiza chimică a sângelui care a fost vărsat pe Golgota am fi găsit acolo aceleaşi substanţe ca în sângele oricărui alt om. Cel care examinează însă acest sânge cu mijloacele de care dispune investigaţia ocultă descoperă că, de fapt, acesta este un alt fel de sânge. Sângele excedentar este cel prin care omenirea s-ar fi afundat în egoism, dacă n-ar fi intervenit Iubirea infinită şi acest sânge nu s-ar fi revărsat? În sângele care a curs pe Golgota s-a amestecat o Iubire infinită şi cercetările ocultistului o descoperă acolo impregnând total sângele. Şi întrucât autorul Evangheliei lui Luca a vrut să descrie în special cum, datorită lui Hristos, Iubirea infinită a coborât pe Pământ pentru a alunga egoismul încetul cu încetul, el rămâne în acest rol. Căci fiecare din evanghelişti descrie tocmai ceea ce trebuie să descrie conform cu rolul său specific.
Dacă am putea aprofunda şi mai mult toate chestiunile acestea, am vedea dispărând contradicţiile pe care le poate descoperi un studiu pur materialist, la fel cum s-au înlăturat contradicţiile care se referă la copilăria lui Iisus din Nazaret. Fiecare dintre evanghelişti zugrăveşte ceea ce are în mod special în inimă după propriul său punct de vedere. Din această cauză, Luca povesteşte ceea ce au putut percepe „văzătorii” şi „slujitorii Cuvântului” după pregătirea primită. Ceilalţi evanghelişti au conştientizat alte lucruri. Evanghelia lui Luca a conştientizat ceea ce este Iubire nelimitată care iartă, chiar atunci când i se aplică cel mai groaznic lucru pentru lumea fizică, astfel încât, pe drept cuvânt, răsună din înaltul Crucii de pe Golgota cuvintele care sunt expresia acestui ideal de iubire: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 33, 34). Cere iertare cel care pe cruce îndeplineşte actul Iubirii desăvârşite, din Iubire pentru ei, iertare pentru cei care L-au crucificat.
Evanghelia lui Luca este, de asemenea, simbolul puterii credinţei. Trebuia subliniată existenţa în natura omenească a unui element care poate radia din ea şi a cărui simplă prezenţă este suficientă pentru a smulge omul din lumea simţurilor, oricât ar fi de ataşat de ea. Să ne imaginăm un om pe care tot felul de infracţiuni l-au legat de lumea sensibilă, astfel încât tribunalul lumii simţurilor ratifică pedeapsa, dar să presupunem că şi-a salvat ceea ce poate determina germinarea în el a forţei credinţei. El va fi atunci tot atât de diferit de un alt infractor care nu poate lăsa să germineze în el forţa credinţei pe cât se deosebeau între ei cei doi tâlhari crucificaţi o dată cu Hristos. Unul nu are credintă si hotărârea judecătorească s-a împlinit pentru el; credinţa celuilalt este o slabă licărire care sclipeşte în lumea spirituală; din această cauză, el nu poate pierde contactul cu aceasta, astfel încât trebuie să i se spună: „Chiar astăzi (fiindcă tu ştii că eşti unit cu lumea spirituală) tu vei fi cu mine în Rai” (Luca 23, 43). Astfel, în Evanghelia lui Luca, adevărurile de credinţă şi de speranţă proclamate din înaltul Crucii se adaugă la cele ale Iubirii.
Dar rămâne încă ceva de îndeplinit din acel domeniu al sufletului pe care, mai ales, vrea să ni-l descrie autorul Evangheliei lui Luca. Când un om este impregnat de Iubirea care a radiat de la Crucea de pe Golgota, el poate privi în viitor şi să spună: Pe Pământ, evoluţia trebuie să se petreacă în aşa fel încât ceea ce trăieşte ca spirit în mine să transforme încetul cu încetul întreaga existenţă fizică a Pământului. Principiul care exista înaintea intervenţiei luciferice, principiul Tatălui, spiritul pe care noi îl primim, îl vom restitui încetul cu încetul Tatălui; dar vom lăsa ca întregul nostru spirit să fie străbătut de principiul lui Hristos şi mâinile noastre vor fi atunci expresia a ceea ce trăieşte în sufletele noastre sub forma unei imagini clare şi precise. La fel cum mâinile noastre nu sunt create de noi, ci de principiul Tatălui, ele vor fi străbătute de principiul lui Hristos. Şi pe măsură ce oamenii vor trece din incarnare în incarnare, elementul spiritual care emană din Misteriul de pe Golgota va pătrunde în acţiunile lor exterioare – până în principiul Tatălui –, aşa că lumea întreagă va fi impregnată de principiul lui Hristos. Oamenii vor vieţui atunci acea linişte care a răsunat din înaltul Crucii, şi care conduce la cea mai înaltă speranţă pentru viitor, la idealul: Eu vreau să germineze în mine credinţa, las să germineze în mine Iubirea. Credinţa şi Iubirea vor trăi atunci în mine şi eu ştiu că dacă ele vor deveni destul de puternice vor impregna tot ceea ce este exterior. Eu ştiu, de asemenea, că în mine principiul Tatălui va fi impregnat din interior. Credinţei şi Iubirii li se va adăuga speranţa în viitorul omenirii şi oamenii vor înţelege că trebuie să-şi însuşească acea linişte îndreptată spre viitor care le permite să-şi spună: Dacă am Credinţa şi Iubirea, pot nutri speranţa că ceea ce am din Hristos în mine va trece treptat în afară. Atunci oamenii vor înţelege aceste cuvinte care au răsunat ca un ideal superior din înaltul Crucii: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46).
Astfel răsună cuvinte de Iubire, cuvinte de Crediniă şi de Speranţă de pe Cruce, în Evanghelie, unde este descris cum, în sufletul lui Iisus aparţinând liniei lui Nathan, au confluat două curente spirituale, altădată distincte. Ceea ce devenise altădată înţelepciune pentru omenire a pătruns acum în ea ca o forţă a sufletului, ca marele ideal al lui Hristos. Şi sufletul omenesc are acum datoria să înţeleagă din ce în ce mai bine ceea ce-i revelează un document ca Evanghelia lui Luca, pentru ca în sufletul omului să devină din ce în ce mai vii sunetele profunde, pătrunzătoare ale celor trei cuvinte care au răsunat din înaltul Crucii. Dacă oamenii vor simţi, cu ajutorul facultăţilor pe care le pot da adevărurile spirituale ale ştiinţei spirituale, că din înaltul Crucii nu coboară o comunicare moartă, ci un cuvânt viu, atunci ei vor spune: Începem să înţelegem că într-un document religios, aşa cum l-a scris Luca, este conţinut un cuvânt viu. În felul acesta ştiinţa spirituală trebuie să dezvăluie încetul cu încetul sensul ascuns al documentelor religioase.
În această serie de conferinţe ne-am străduit să descoperim, pe cât posibil, sensul ascuns al Evangheliei lui Luca. Este lesne de înţeles că în cazul acestei Evanghelii ca şi în cazul celorlalte un singur ciclu de conferinţe nu este suficient pentru a spune totul. Veţi înţelege deci că multe lucruri au rămas obscure, fără să insist asupra faptului că într-un document cu un conţinut atât de universal multe lucruri trebuie să rămână neexplicate. Dar dacă veţi urma drumul indicat de un astfel de ciclu de conferinţe, veţi putea aprofunda tot mai mult anumite adevăruri şi sufletele dumneavoastră vor fi din ce în ce mai mature pentru receptarea unui astfel de Cuvânt viu ascuns îndărătul textului exterior. Ştiinta spirituală, antropospofia, nu este o doctrină nouă. Ea este un instrument destinat a face să se înţeleagă ceea ce a fost dat deja omenirii. În felul acesta, ea este un instrument pentru înţelegerea documentelor religioase ale revelaţiei creştine. Dacă le veţi considera în acest spirit, nu veţi mai fi tentaţi să spuneţi că există o teosofie creştină şi o alta care nu este creştină. Nu există decât o singură ştiinţă spirituală, decât un singur instrument pentru a proclama adevărul. Şi noi îl utilizăm pentru a pune în evidenţă bogăţiile vieţii spirituale ale omenirii. Aceeaşi ştiinţă spirituală o folosim pentru a explica fie Bhagavad Gita, fie Evanghelia lui Luca. Ceea ce face măreţia curentului ştiinţei spirituale este faptul că el poate pătrunde în oricare dintre comorile spirituale dăruite omenirii, dar am înţelege-o greşit dacă am vrea să ne închidem faţă de oricare dintre revelaţiile care au fost date oamenilor.
Primiţi tocmai în acest spirit mărturia Evangheliei lui Luca şi vedeţi cât este ea de străbătută de inspiraţia Iubirii. Atunci ceea ce ştiinţa spirituală vă va învăţa să recunoaşteţi tot mai bine în această Evanghelie va putea afla în sufletul vostru şi va putea contribui nu numai la pătrunderea misterelor Universului, ce ne revelează bazele spirituale ale existenţei, ci dintr-o asemenea înţelegere a ştiinţei spirituale care poate impregna şi Evanghelia lui Luca va curge pentru dumneavoastră ceea ce exprimă pătrunzătoarele cuvinte fundamentale: „Şi pace în sufletele oamenilor în care vieţuieste bunăvoirea”. Căci, mai mult ca oricare alt document, tocmai Evanghelia lui Luca, dacă este bine înţeleasă, este făcută pentru a trezi în suflete acea căldură a Iubirii care poate naşte pacea pe Pământ, imaginea cea mai perfectă a tainelor divine revelate pe Pământ. Ceea ce poate fi revelat trebuie să se reflecte aici, jos, şi să urce din nou, sub formă de imagine reflectată, spre înălţimile spirituale. Dacă vom aprofunda antroposofia în acest sens, ea ne va putea revela tainele entităţilor divine şi ale existenţei spirituale; reflectarea acestor revelaţii va trăi atunci în sufletele noastre: Iubirea şi Pacea, cea mai frumoasă imagine care reproduce pe Pământ ceea ce afluează spre el din înaltul cerurilor.
Iată cum ne putem însuşi cuvintele Evangheliei lui Luca aşa cum răsună în momentul când Nirmanakaya lui Buddha îşi revarsă forţa asupra Copilului Iisus aparţinând liniei lui Nathan. Revelaţiile se revarsă din lumile spirituale asupra Pământului; ele se reflectă în inima oamenilor sub formă de Iubire şi de Pace, în măsura în care aceştia se deschid faţă de bunăvoirea pe care principiul lui Hristos îl face în adevăr să înflorească din punctul central al fiinţei omeneşti din Eu. Iată ceea ce răsună clar dacă înţelegem Evanghelia lui Luca şi radiază cu căldură din cuvintele următoare: „Revelaţia lumilor spirituale din înălţimi şi imaginea sa reflectată din inimile oamenilor aduce pace oamenilor care, pe Pământ, vor să desfăşoare din interiorul lor adevărata bunăvoinţă, în cursul evoluţiei pământeşti”.
