În ziua de opt mai, astăzi, noi, în calitate de Societate Teozofică, aniversăm Ziua Lotusului Alb, care în lumea exterioară, așa cum este numită astăzi, este desemnată drept ziua morții inițiatoarei curentului spiritual în care ne aflăm. Pentru noi este mai potrivit să alegem o altă desemnare pentru comemorarea zilei actuale, anume acea desemnare care este preluată din cunoștințele noastre despre lumea spirituală și care ar trebui să afirme trecerea de la activitatea din planul fizic la o altă activitate, dinlăuntrul lumilor spirituale. Căci pentru noi nu este numai o convingere profundă, în sensul obișnuit al cuvântului, ci o cunoaștere care ni se revelează tot mai mult, că la ceea ce este numit moarte în lumea exterioară avem de a face cu o trecere de la o muncă, o activitate stimulată de impresiile lumii fizice exterioare, la o activitate stimulată direct din lumea spirituală. Și în măsura în care ne amintim de marea inițiatoare H. P. Blavatsky [Nota 35] și de acele personalități conducătoare care au trecut și ele deja în această împărăție spirituală, vrem să încercăm în special să ne formăm o idee despre modul în care trebuie să ne susținem Mișcarea noastră spirituală, pentru ca ea să poată reprezenta o continuare a acelei eficiențe pe care a avut-o întemeietoarea pe planul fizic până la plecarea ei de pe acest plan, o continuare a acestei eficiențe pe de o parte, dar totodată și o posibilitate pentru ca această întemeietoare să poată continua să acționeze din lumile spirituale în prezentul nostru și în viitor.
Într-o astfel de zi se cuvine ca noi să întrerupem oarecum modul în care ne dăruim de obicei în astfel de întruniri considerațiilor spiritual-științifice și vieții spirituale, și să întreprindem oarecum o cercetare a conștiinței, un fel de privire retrospectivă asupra a ceea ce ne poate aduce înaintea ochilor esența și sarcinile Mișcării teosofice, și pe de altă parte urmează să ne aducă înaintea ochilor, ca într-o privire anticipativă, ceea ce ar trebui să fie această Mișcare teosofică în viitor; ceea ce avem de făcut, ceea ce avem de lăsat deoparte.
Ceea ce considerăm noi drept Mișcare teosofică a fost trezită la viață în ultima vreme prin circumstanțe absolut deosebite, prin anumite necesități istorice. Dumneavoastră știți că în acest caz nu este vorba, ca la alte Mișcări sau uniuni spirituale sau de altă natură, ca o personalitate sau mai multe personalități să-și propună anumite idealuri, și pentru că ele sunt entuziasmate în privința acestor idealuri din condițiile specifice ale firii lor, să încerce să entuziasmeze și alți oameni în privința acestor idealuri, pentru a întemeia uniuni sau societăți, pentru a transpune în realitate aceste idealuri pentru care s-au înflăcărat în mod personal. Nouă nu ne este îngăduit să concepem în acest mod Mișcarea teosofică, dacă o înțelegem corect. Noi o vom înțelege corect numai dacă o concepem ca necesitate istorică a vieții noastre actuale, ca pe ceva care, indiferent ce simt oamenii în această privință, trebuia să vină deoarece, ca să spunem așa, se afla în pântecele timpului și trebuia să se nască. Atunci cum trebuie concepută această Mișcare teosofică? Ea poate fi concepută drept o coborâre, o nouă coborâre de viață spirituală, de înțelepciune spirituală și puteri spirituale din lumile suprasensibile în lumea fizic-sensibilă. O astfel de coborâre de viață spirituală, înțelepciune spirituală și forțe spirituale, a trebuit să aibă loc și va trebui să aibă mereu loc în viitor, pentru progresul omenirii. Desigur că în ziua de azi nu poate fi sarcina mea să indic toate marile impulsuri care s-au revărsat prin viața spirituală din lumile suprasensibile, pentru ca viața sufletească îmbătrânită – ca să spunem așa – a omenirii să fie înnoită. Acest lucru s-a petrecut adesea de-a-lungul timpului. Acum voi indica un singur aspect.
În acel trecut îndepărtat, la scurt timp după ce a avut loc marea catastrofă atlanteană care s-a menținut în tradițiile diferitelor popoare ca legendă a potopului, a avut loc acel impuls pe care noi îl putem desemna ca revărsare a vieții spirituale în evoluția omenirii prin sfinții înțelepți Rishi. Apoi avem celălalt curent de viață spirituală care s-a revărsat în evoluția omenirii prin marele Zarathustra sau Zoroastru. Apoi găsim un alt curent de viață spirituală în ceea ce i-a revenit poporului vechi ebraic prin revelația lui Moise. Și, în fine, avem cel mai mare impuls, cea mai măreață revărsare a vieții suprasensibile în lumea sensibilă prin apariția lui Christos Iisus pe Pământ. Acest impuls este cel mai măreț față de întreg trecutul omenirii și, după cum am subliniat, și față de întregul viitor al evoluției Pământului. Dar noi am subliniat de asemenea că trebuie să vină mereu noi impulsuri, că noua viață spirituală trebuie să se reverse în evoluția omenirii, ca și un mod nou de a concepe vechea viață spirituală. Pentru că altfel, arborele evoluției omenirii, care trebuie să înverzească dacă e ca omenirea să-și atingă țelul evoluției, s-ar usca și ar muri. Covârșitorul val de viață al lui Christos, care s-a revărsat în evoluția omenirii, trebuie înțeles tot mai mult și mai bine prin noi impulsuri spirituale, ce pătrund în viața Pământului nostru.
Atunci când s-a apropiat timpul nostru, secolul XIX, venise o din nou vreme pentru evoluția omenirii, ce necesita o nouă influență, un nou impuls de viață. Din nou trebuiau să se reverse din lumile suprasensibile în lumea noastră sensibilă, noi inspirații, noi revelații. Aceasta a fost o necesitate care ar fi trebuit să fie resimțită pe întreg Pământul, dar care a fost resimțită mai ales în acele regiuni din zonele spirituale de la care pornește conducerea întregii vieți pământene. Și ar fi doar o considerare omenească mioapă dacă cineva și-ar spune: O, la ce bun o revărsare mereu nouă de noi tipuri de adevăruri? La ce bun apariția continuă de noi cunoștințe și noi impulsuri de viață? Căci ceea ce s-a dat, de exemplu, în creștinism, a fost dat, și ar putea trăi în continuare pur și simplu în același mod!
Un astfel de mod de considerare a lucrurilor este, dintr-un punct de vedere superior, una eminent egoistă. Ea este realmente așa! Și faptul că un astfel de mod de considerare egoist a lucrurilor se afirmă atât de frecvent în ziua de azi tocmai la acei oameni care cred că sunt de-a-dreptul evlavioși și religioși, este cu atât mai mult o dovadă că este nevoie de o înnoire a vieții religioase. Cât de des nu se aud în ziua de azi cuvintele: La ce bun acești noi curenți spirituali? Avem vechile tradiții, ceea ce s-a menținut din timpurile istorice; să nu lăsăm ca acestea să fie alterate prin ceea ce vor să știe aceia care pretind mereu că ei cunosc totul mai bine! – Aceasta este o expresie egoistă a sufletului omenesc. Numai că cei care o exprimă nu știu că ea este atât de eminent de egoistă. Căci ei vor să se îngrijească oarecum numai de necesitățile propriilor lor suflete. Căci ei simt în ei înșiși: Noi suntem mulțumiți cu ceea ce avem! – Și apoi ei instituie dogma, cumplita dogmă a conștiinței: Dacă noi suntem mulțumiți în felul nostru, atunci cei care învață de la noi, și care sunt urmașii noștri, ar trebui să fie la fel de mulțumiți ca și noi. Totul ar trebui să meargă după inimile noastre, după cunoașterea noastră! – acesta este un mod de vorbire care se aude foarte frecvent în lumea exterioară. Și nu este doar o îngustime a sufletului, ci este ceva care este legat de ceea ce tocmai a fost caracterizat ca trăsătură egoistă a acestui suflet omenesc. Iar în viața religioasă, sufletele pot fi cele mai egoiste, sub masca evlaviei.
O privire aruncată în lumea noastră înconjurătoare, dacă vrem să o facem cu înțelegere, îi poate învăța ceva tocmai pe acei oameni care abordează cu seriozitate evoluția spirituală a omenirii, anume că sufletul omenesc se dezvoltă și că mereu se desprinde câte ceva din modul în care a fost îndreptată privirea de-a-lungul secolelor asupra celui mai mare impuls al evoluției omenirii, asupra impulsului lui Christos. De obicei nu menționez cu drag aspecte contemporane, pentru că ceea ce se întâmplă în ziua de azi în viața spirituală exterioară este în majoritatea cazurilor cu adevărat prea nesemnificativ pentru a putea atinge părțile mai profunde ale unui observator serios. Dar pentru observatorul contemporan, ceea ce se petrece în ziua de azi în viața spirituală ar trebui să fie o problemă de conștiință. În ultimele săptămâni, de exemplu, abia dacă puteai trece la Berlin prin fața unui stâlp de afișaj fără să găsești pe ea anunțarea unei conferințe sau a unei întruniri cu tema: A trăit Iisus într-adevăr? – Dumneavoastră știți probabil cu toții că ideea acestei discuții, care a fost cultivată în cercurile cele mai largi, parțial cu arme de-a-dreptul radicale, a fost dată de concepția unui profesor german de filosofie – un discipol al autorului cărții «Filosofia inconștientului», Eduard von Hartmann – profesorul Arthur Drews [Nota 36], și în special de cartea acestuia «Mitul Christos». Ceea ce se găsește în această carte a fost făcut cunoscut printr-o conferință a profesorului Drews, care a fost ținută aici la Berlin cu titlul «A trăit Iisus într-adevăr?».
Desigur că nu poate fi sarcina mea să mă refer astăzi în toate amănuntele a considerațiile lui Drews. Vreau să aduc în fața sufletelor dumneavoastră doar câteva idei principale. Autorul «Mitului Christos», așadar un filosof modern, care are pretenția că poartă în sine știința și gândirea timpului nostru, abordează documentele din care vrea să constate istoric că la începutul cronologiei noastre a trăit o anumită personalitate care a purtat numele de Iisus din Nazaret. Și el încearcă să pună cap la cap, din ceea ce au stabilit critica și știința, ceva care îl face apoi să afirme: Sunt oare Evangheliile documente istorice din care se poate dovedi că Iisus a trăit într-adevăr? – Și el abordează apoi tot ceea ce a produs teologia modernă dintr-o direcție sau alta și încearcă să arate că niciuna dintre Evanghelii nu poate fi un document istoric și că din Evanghelii nu s-ar putea dovedi că Iisus a trăit într-adevăr. Și apoi el încearcă să arate că și celelalte informații de natură pur istorică pe care le au oamenii sunt ne-determinante, și că din ele nu se poate conchide existența unui Iisus istoric.
Acum, orice om care cunoaște lucrurile știe că acest mod de considerare pur exterioară a profesorului Drews conține multe în sine, și reprezintă tocmai un fel de rezultat al criticii teologice moderne. Eu nu vreau să mă refer acum la amănunte. Căci tocmai despre asta este vorba, ca în vremea noastră cineva care consideră că poartă în sine spiritul științific sub aspect filosofic, să afirme: Nu există documente istorice din care să se poată dovedi că Iisus ar fi trăit cu adevărat; toate documentele istorice cu ajutorul cărora se vrea dovedirea acestui fapt, sunt ne-determinante. – Drews și adepții lui au ca punct de referință ceea ce ne-a rămas de la Apostolul Pavel. Există chiar și personalități mai recente care se îndoiesc și de autenticitatea Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, dar deoarece autorul «Mitului Christos» nu merge atât de departe, nu este nevoie să ne referim la ei. Despre Pavel, Drews spune următoarele: Pavel nu a pornit de la o cunoaștere personală a lui Iisus din Nazaret, ci de la revelația pe care a avut-o în cadrul evenimentului din fața Damascului. – Noi știm că acest lucru este absolut adevărat. Dar Drews ajunge la următoarea concepție: Ce fel de concept și-a alcătuit Pavel în privința lui Christos? El și-a alcătuit conceptul unui Christos pur spiritual care, ca să spunem așa, poate locui în orice suflet omenesc și se poate adeveri treptat în fiecare suflet omenesc. Dar pe nicăieri nu există pentru Pavel necesitatea ca acest Christos, pe care el îl vede ca pe o ființă pur spirituală, să fi fost prezent în acel Iisus care nu poate fi dovedit istoric. De aceea, se poate spune: Nu se știe dacă a existat un Iisus istoric sau nu; imaginea despre Christos a lui Pavel este pur spirituală, este o idee pură, ce redă ceva care poate trăi în fiecare suflet omenesc ca impuls de desăvârșire, ca un fel de Dumnezeu în om. – Apoi autorul «Mitului Christos» indică mai departe că anumite reprezentări, asemănătoare celei a lui Iisus Christos din creștinism, au existat deja ca un fel de Iisus precreștin, și el indică la diverse popoare orientale existența unui concept de Messia. Datorită acestui fapt, Drews se vede totuși nevoit să se întrebe: Prin ce se deosebește de fapt ideea de Christos – care nu poate fi negată nici de el, ca fiind avută de Pavel –, prin ce se deosebește această imagine a lui Christos din capul și inima lui Pavel de ceea ce exista deja anterior drept concept de Messia? – Și la aceasta, Drews spune: înainte de Pavel, oamenii au avut o imagine de Christos a unui Dumnezeu, o imagine de Messia a unui Dumnezeu, care nu a devenit cu adevărat om, care nu a coborât până la calitatea individuală de om. Ei au sărbătorit în diversele lor serbări, misterii ș.a.m.d., un proces simbolic: suferința, moarte și învierea; dar ei nu au trăit faptul ca un om individual să fi trecut realmente pe Pământul fizic prin suferință, moarte și înviere. Deci aceasta ar fi fost oarecum o idee generală. După care, autorul «Mitului Christos», se întreabă: În ce constă noul adus de Pavel? Cum a continuat Pavel însuși ideea de Christos?
La care Drews răspunde: Progresul pe care l-a făcut Pavel comparativ cu oamenii de dinaintea lui, este acela că el nu și-a reprezentat pur și simplu un Dumnezeu general, care plutește în sferele superioare, ci un Dumnezeu care a devenit om individual. – Așadar vă rog încă o dată să dați atenție celor spuse: În sensul autorului «Mitului Christos», Pavel își reprezintă un Christos care a devenit realmente om individual. Dar acum urmează marea ciudățenie: anume că Pavel ar fi rămas doar la simpla idee, adică Pavel ar fi conceput ideea unui Christos care a devenit realmente om, dar acest Christos nu ar fi existat ca om, pentru Pavel! Drews afirmă că Pavel trebuie să-și fi spus: Cea mai înaltă idee este aceea că un Dumnezeu, Christos, nu plutește numai în sferele înalte, ci a coborât pe Pământ și a devenit om; dar că Pavel nu ar fi avut în vedere că acest Christos ar fi trăit realmente pe Pământ într-un om – adică autorul «Mitului Christos» îi atribuie lui Pavel un concept de Christos, care este în sine însuși o batjocură relativ la orice gândire sănătoasă. Drews afirmă că Pavel și-ar fi spus: Christos trebuie să fi fost realmente un om individual, dar în ciuda faptului că eu îl predic, eu neg faptul că acest Christos ar fi existat din punct de vedere istoric!
Acesta este miezul chestiunii despre care este vorba, și care nu ni se prezintă drept ceva pentru care e nevoie de multă erudiție teologică critică pentru a fi combătut, ci pentru aceasta este suficient să-l abordăm pe autorul «Mitului Christos» ca filosof. Căci acest concept de Christos pe care-l susține el este imposibil chiar și numai din punct de vedere filosofic. Conceptul paulinic de Christos, dacă este luat doar în sensul lui Drews, nu poate deloc exista fără să fie acceptat și Iisus istoric. Așadar însăși cartea lui Drews necesită existența unui Iisus istoric. Așadar în ziua de azi poate fi privită în cele mai largi cercuri drept lucrare științifică serioasă o carte care are în punctul său central o astfel de contradicție care contrazice orice logică! Și este posibil ca în ziua de azi gândirea omenească să o ia pe astfel de căi strâmbe! De unde vine asta? Cine vrea să se clarifice în privința evoluției omenirii, ar trebui să răspundă la această întrebare: De unde vine asta?
Aceasta provine din faptul că în privința a ceea ce cred sau gândesc oamenii într-o epocă sau alta, nu decide la urma-urmelor logica, ci sentimentele și senzațiile lor, adică ceea ce ar dori ei să creadă și să gândească. Și este una din trăsăturile cele mai profunde tocmai ale acelora care pregătesc conceptul de Christos pentru epoca viitoare, ca ei să vrea să excludă din inimile lor tot ceea ce este conținut în documentele exterioare, dar au totodată impulsul de a voi să dovedească totul prin documente exterioare. Dar dacă documentele sunt considerate din punct de vedere pur material, ele își pierd după un timp valoarea. Va veni timpul – așa cum a venit pentru Homer și în ziua de azi și pentru Shakespeare – în care se va încerca să se dovedească faptul că nu a existat niciodată un Goethe istoric. Documentele istorice considerate din punct de vedere pur material trebuie să-și piardă cu timpul valoarea. Ce este așadar necesar de vreme ce noi ne aflăm în ziua de azi deja într-o epocă ce poate gândi în cei mai buni reprezentați ai săi că din imboldul inimii ia naștere țelul de a nega existența pe plan fizic al lui Christos istoric? Ce este necesar ca nou impact al vieții spirituale? – Este necesară posibilitatea de a-L înțelege pe Iisus istoric în mod spiritual.
Ce anume este o altă expresie a acestei realități?
Știm cu toții că Pavel a pornit de la evenimentul din fața Damascului. Și mai știm și că acesta a fost pentru el marea revelație, în timp ce tot ceea ce a putut el auzi la Ierusalim ca vești directe de pe planul fizic, nu au fost adecvate să-l transforme din Saul, în Pavel. Ceea ce l-a convins a fost revelația din fața Damascului, provenită din lumile spirituale. Și abia în felul acesta a luat cu adevărat naștere creștinismul, și de acolo a luat Pavel puterea de a-L vesti oamenilor pe Christos. Dar a dobândit el în felul acesta doar o simplă idee abstractă, ce se contrazice pe sine? Nu! Ci din ceea ce a văzut în lumile spirituale, el a dobândit convingerea că într-adevăr Christos a trăit pe Pământ, a suferit, a murit și a înviat. „Dacă El nu ar fi înviat, învățătura mea ar fi zadarnică!” [Nota 37] a spus Pavel pe bună dreptate. El nu a dobândit din lumile spirituale simpla idee de Christos, ci realitatea lui Christos, care a murit pe Golgota. Cu aceasta, pentru el a fost furnizată și dovada existenței lui Iisus istoric.
Și dacă acum se apropie vremea în care, datorită materialismului epocii, documentele istorice își pierd valoarea și oricine își poate dovedi cu ușurință că ele devin atât de șubrede, încât nu se poate dovedi nimic în mod istoric exterior, atunci ce este necesar? Atunci oamenii trebuie să învețe să recunoască faptul că Îl pot recunoaște pe Christos ca Iisus istoric și fără documente istorice, prin aceea că evenimentul din fața Damascului se poate reînnoi pentru orice om prin educație sau, în viitorul apropiat, chiar pentru întreaga omenire, astfel încât este posibil să se dobândească în felul acesta o convingere despre existența lui Iisus istoric. Aceasta este noua modalitate ce trebuie să vină în lume, de a găsi această cale înspre Iisus istoric. Căci nu se pune problema dacă faptele care s-au petrecut sunt corecte sau incorecte, ci aceea că ele există. Nu se pune problema că o carte cum este «Mitul Christos» conține o greșeală sau alta, ci aceea că ea a putut fi scrisă. Asta arată că avem nevoie de cu totul alte metode pentru ca importanța lui Christos pentru omenire să se mențină, și Christos să poată fi regăsit. Cel care se gândește la omenire, la necesitățile acesteia și la modul în care se exprimă un suflet omenesc, nu se va situa pe punctul de vedere: Ce mă privește pe mine cum gândesc ceilalți oameni? Eu am convingerea mea, și pentru mine este suficient acest lucru! – majoritatea oamenilor nu presimt ce egoism cumplit este conținut tocmai într-o astfel de atitudine.
Această Mișcare nu s-a născut dintr-o idee exterioară oarecare, un ideal exterior sau o predilecție personală, căci ea este o Mișcare prin care oamenii urau să învețe că este posibil să găsească o cale înspre lumea spirituală, și că printre cele ce pot fi găsite acolo poate fi găsit și Christos. Această Mișcare a luat naștere dintr-o necesitate. Această necesitate s-a constituit în decursul secolului XIX, și, corespunzător ei, urmau să se reverse în lumea fizică posibilitățile din lumile spirituale prin care oamenii să devină capabili de a dobândi adevărul spiritual într-un mod nou, deoarece modul vechi pierise. Și noi am văzut în decursul acestei ierni cât de rodnică s-a dovedit această cale!
Noi am subliniat mereu: Primul lucru pe care îl avem de făcut în cadrul Mișcării noastre nu este acela de a ne baza pe vreun document exterior oarecare, ci de a ne pune mai întâi întrebarea: Ce ne oferă conștiența clarvăzătoare dacă ne înălțăm în lumile spirituale? Ce ne spune conștiența spirituală independentă, dacă s-ar pierde printr-o catastrofă oarecare toate indicațiile istorice asupra lui Iisus istoric, asupra Evangheliilor și asupra Epistolelor lui Pavel? Ce spune calea pe care putem păși în fiecare zi și în fiecare oră despre lumile spirituale? Ea spune: Tu Îl găsești pe Christos în lumile spirituale, chiar dacă nu știi, din punct de vedere istoric, nimic despre faptul că ființa lui Christos a trăit pe Pământ în perioada în care începe cronologia noastră! Aceasta este o realitate ce poate fi constatată mereu printr-o reînnoire a evenimentului din fața Damascului: există o dovadă originară pentru existența personalității istorice a lui Iisus din Nazaret. Și la fel cum elevului nu i se spune la tablă: Tu trebuie să crezi că suma unghiurilor unui triunghi fac 180 grade, deoarece un om din antichitate a constatat cândva acest lucru! – ci, după cum noi îi putem dovedi în ziua de azi că suma unghiurilor unui triunghi constituie 180 de grade, tot așa arătăm în ziua de azi, din conștiența spirituală, că ființa lui Christos nu numai că a fost întotdeauna aici, dar și Iisus istoric poate fi găsit în lumile spirituale, că El este o realitate și tocmai o realitate pentru timpul care ni s-a transmis.
Apoi am mers mai departe și am arătat cum ceea ce am constatat noi fără Evanghelii, prin cunoaștere spirituală, se regăsește în Evanghelii. Și noi resimțim pentru Evanghelii o înaltă considerație și prețuire, care nu pot fi întrecute de nimic, deoarece noi regăsim în ele ceea ce am găsit în lumile spirituale independent de ele, ceea ce ne determină să știm acum că ele trebuie că au provenit din aceleași izvoare de iluminare suprasensibilă, din care ne inspirăm noi în ziua de azi, și că ele trebuie să fie documente din lumile spirituale.
Faptul că este posibilă o asemenea considerare, așadar că viața spirituală pătrunde în știința omenească, este sensul a ceea ce numim noi Mișcare teosofică. Și pentru ca să se poată întâmpla ceea ce trebuia să se întâmple, a trebuit să fie dat imboldul prin Societatea Teosofică. Acesta este un aspect al lucrurilor. Celălalt aspect este că acest imbold a trebuit să vină într-un timp care era cel mai puțin pregătit să-l primească. Asta se vede din faptul că și în ziua de azi, după ce Mișcarea teosofică există în lume deja de treizeci de ani [Nota 38], încă mai răsună refrenul despre „imposibilitatea determinării istorice a existenței lui Iisus”, ș.a.m.d. Căci în ce măsură se știe în ziua de azi în afara Mișcării noastre că este posibil să-L găsim pe Iisus istoric într-un cu totul alt mod decât prin documente exterioare? A fost continuată subminarea autorității documentelor religioase, începută în secolul XIX. Așadar, pe de o parte a existat cea mai mare necesitate de a da omeniri această nouă posibilitate, și pe de altă parte, pregătirea oamenilor de a veni în întâmpinarea acestor revelații a fost cea mai redusă. Sau credeți cumva că oamenii, că filosofii din ziua de azi ar fi deosebit de maturi în această privință? Puteți vedea cât de departe se află filosofii la începutul secolului XX din atitudinea pe care o au față de ideea de Christos a Sf. Apostol Pavel. Cine cunoaște viața științifică știe că această viață științifică, deși reprezintă o consecință înaltă, finală, a ceea ce s-a pregătit de secole ca materialism, care afirmă că vrea să treacă dincolo de materialism, dar și că ceea ce ni se prezintă ca mod de gândire în materialism nu este nimic altceva decât ceva pe cale de a muri. Știința, așa cum există ea în ziua de azi, este într-adevăr un fruct copt, dar un fruct care are destinul oricărui fruct copt: acela că începe să moară. În această știință, niciun om care o înțelege nu poate găsi faptul că ea ar putea produce o nouă mlădiță pentru înnoirea modului ei de gândire și de concepere a lucrurilor.
Dacă reflectăm la acest aspect și facem abstracție de tot restul, vom înțelegere ponderea inițiativei venite de la H. P Blavatsky, indiferent cum ar trebui să gândim despre amănuntele vieții ei și despre capacitățile ei. Ea a fost instrumentul care urma să aducă această inițiativă, și s-a dovedit a fi un instrument potrivit pentru aceasta. Iar noi, ca membri ai Mișcării teosofice, atunci când ne preocupăm într-o astfel de zi cu această comemorare, ne aflăm într-o situație absolut deosebită. Noi aniversăm un eveniment întrutotul personal, care se referă la ceva întrutotul personal. Acum, credința în autoritate este chiar și în lumea exterioară ceva extrem de periculos; numai că acolo nu este chiar așa de periculos deoarece gelozia, invidia ș.a.m.d., joacă un rol foarte mare, încât chiar dacă venerarea anumitor personalități se afirmă în exterior printr-o lingușire și preamărire exagerată, totuși oamenii sunt cuprinși de egoism și de invidie. Dar în cadrul Mișcării teosofice pericolul oricărui cult al personalității și credinței în autoritate este extraordinar de mare. De aceea, ne aflăm într-o situație absolut deosebită atunci când celebrăm o aniversare dedicată unei personalități. Și noi ne aflăm într-o dificultate deosebită nu numai datorită obișnuințelor timpului, ci din situația însăși, deoarece revelațiile din lumile superioare trebuie să ia mereu calea ocultă a unei personalități. Personalitățile trebuie să fie purtătoare ale revelațiilor, dar noi trebuie să ne ferim să confundăm sau să amestecăm revelațiile cu personalitățile. Noi trebuie să primim revelațiile prin intermediul personalităților. Și imediat se pune întrebarea care apare mereu: Este oare personalitatea credibilă? Doar câte n-a făcut, acum sau cândva, care nu sunt deloc în acord cu conceptele noastre! Putem atunci să credem în ceea ce ne comunică ea?
Această atitudine corespunde unei anumite tendințe a timpului nostru, care ar putea fi caracterizată printr-o anumită lipsă de dăruire față de adevăr. Cât de des nu se viețuiește în ziua de azi faptul că oamenii sunt de acord cu munca unei personalități, poate decenii de-a-rândul: ei apreciază acea personalitate și sunt prea comozi pentru a verifica ceva. Dar dacă, eventual se constată după câteva decenii că viața particulară a acelei personalități prezintă anumite aspecte care ar fi discutabile, atunci personalitatea este discreditată. Nu este important acum dacă această atitudine este justificată sau nu, ci este important faptul ca noi să dobândim un sentiment că personalitatea este o cale prin care viața spirituală vine la noi, dar că noi avem sarcina să verificăm noi înșine lucrurile, și anume să testăm personalitatea în privința adevărului, și nu adevărul în funcție de personalitate! Și noi trebuie să ne raportăm întotdeauna așa, tocmai față de personalitățile din Mișcarea noastră teosofică. Și noi le apreciem, în fond, cel mai bine dacă nu adoptăm credința în autoritate, așa cum se procedează adesea cu drag, căci noi știm că activitatea unei persoane decedate este transpusă după moarte în lumea spirituală. Este justificat să spunem: Influența lui H. P. Blavatsky continuă, și noi putem fie promova, fie împiedica această influență în cadrul celor inițiate de ea. Noi prejudiciem această influență cel mai mult atunci când credem orbește ceea ce a crezut, când jurăm pe ceea ce a gândit ea atunci când se mai afla încă pe planul fizic și dacă am vrea să credem ceea ce este probabil că a crezut ea și îi preluăm spusele, în virtutea unei autorități oarbe. Și noi o onorăm cel mai mult dacă suntem conștienți că ea a inițiat o Mișcare întemeiată în necesitatea cea mai profundă a evoluției omenirii. Noi îi atribuim acest merit, și înțelegem că această Mișcare trebuia să vină. Dar de atunci au trecut ani de zile, și noi vrem să ne dovedim vrednici de această inițiativă, afirmând: Ceea ce a fost inițiat trebuie perfecționat. – Și noi înțelegem că inițierea a trebuit să treacă prin capul ei, să vină în lume prin ea. Noi nu ne băgăm nasul în relațiile personale ale lui H. P. Blavatsky, și în special nu o facem astăzi. Noi știm ce înseamnă impulsul pe care l-a dat ea, dar știm și că inițierea a ceea ce urmează să se întâmple poate exista doar în modul cel mai nedesăvârșit. Și dacă vom considera ceea ce a fost pus dinaintea sufletelor noastre în ultima iarnă, trebuie să spunem: Inițiativa lui H. P. Blavatsky este într-adevăr ceva cu efect adânc; dar ce anume nu a putut înfăptui H. P. Blavatsky? – Ceea ce am subliniat chiar acum: necesitatea Mișcării teosofice pentru trăirea lui Christos; aceasta este ceva față de care Blavatsky a rămas complet închisă. Ei i-a revenit sarcina să indice miezul de adevăr din religiile popoarelor ariene; dar ea nu a putut înțelege și a fost complet închisă față de revelațiile Vechiului Testament și Noului Testament. Noi onorăm ceea ce a realizat o personalitate în mod pozitiv, și nu subliniem ceea ce ea nu a putut face și lucrurile față de care ea a rămas închisă și pe care tocmai noi trebuie să le adăugăm. Cel care se lasă stimulat de H. P. Blavatsky și vrea să meargă mai departe pe calea pe care a mers ea, acela trebuie să-și spună: Dacă impulsul pe care l-a dat H. P. Blavatsky va fi dus mai departe Mișcarea teosofică, atunci se va ajunge la înțelegerea evenimentului Christos.
Dar tocmai aceasta a fost lipsa primei Mișcări teosofice, anume faptul că ea nu a putut înțelege viața spirituală și cea religioasă din Vechiul și Noul Testament. De aceea, în fond, tot ceea ce este conținut în aceste prime impulsuri, este greșit. Și Mișcarea teosofică are sarcina să îndrepte lucrurile și să adauge ceea ce de fapt nu era conținut în aceste prime impulsuri. Și dacă resimțim această realitate în noi în ziua de azi, ea constituie totodată o cerință a conștiinței noastre teosofice.
Vedem așadar tocmai în H. P. Blavatsky aducătoarea unui țel de auroră a unei noi lumini. Dar la ce ar folosi această lumină dacă ea nu ar ilumina cel mai important eveniment pe care l-a avut omenirea? O teosofie care nu are mijloacele să înțeleagă creștinismul este absolut fără valoare pentru cultura actuală. Dar dacă ea este totuși instrumentul de înțelegere a creștinismului, atunci am folosit instrumentul în mod corect. Dar ce facem noi dacă nu înfăptuim ceea ce tocmai a fost caracterizat, dacă nu folosim impulsurile lui H. P. Blavatsky pentru a înțelege creștinismul? Atunci inhibăm eficiența spiritului lui Blavatsky în timpul nostru! Totul se află în evoluție, așadar și spiritul lui Blavatsky. Și acest spirit acționează în ziua de azi în lumea spirituală, pentru ca Mișcarea teosofică să progreseze. Dar dacă noi stăm în fața lui H. P. Blavatsky cu cărțile pe care le-a scris ea și spunem: Cu propriile tale lucrări îți înălțăm o statuie!, tu trebuie să rămâi la ceea ce ai făcut în viața fizică! – noi înșine am fi aceia care leagă spiritul lui Blavatsky de Pământ, care îl condamnă să nu poată trece dincolo de ceea ce a întemeiat el pe Pământ! Dar noi o onorăm pe H. P. Blavatsky și îi recunoaștem meritele, dacă trecem dincolo de ea, dacă o depășim, așa cum a depășit ea ceea ce a fost înaintea ei – atâta timp cât harul evoluției lumii ne poate oferi revelații spirituale din lumea spirituală.
Este ceea ce vrem să punem astăzi în fața sufletelor noastre ca problemă de conștiință, și aceasta este, la urma-urmelor, și în sensul acelui contemporan al nostru care a trecut acum deja în lumea spirituală, H. S. Olcott [Nota 39], primul președinte al Societății Teosofice. Și noi vrem să ne înscriem aceasta în mod deosebit astăzi în suflete! Căci tocmai prin necunoașterea vieții teosofice vii au apărut toate aspectele de umbră ale Mișcării teosofice: dacă Mișcarea teosofică și-ar continua marile ei impulsuri inițiale cu o sfântă conștiință neatenuată, ea ar putea învinge cu ușurință prin propria ei forță toate influențele nocive care au apărut deja în decursul timpului și care încă vor apărea cu siguranță. Dar trebuie să facem și acest lucru cu seriozitate: să continuăm să dezvoltăm impulsurile într-un mod viu. Vedem astăzi însă în multe locuri în care teosofii cred că acționează în sensul teosofiei, că ei se simt deosebit de confortabil când pot afirma: Noi facem acum ceva pe care ni-l confirmă și știința exterioară! – Cât de drag le este unor teosofi conducători să indice că și cercetătorii religiilor confirmă ceea ce a provenit din lumea spirituală, și ei nu dau deloc atenție faptului că tocmai modul ne-spiritual de comparare a documentelor religioase ar trebui să fie depășit. Aici teosofia intră, de exemplu, în tangență cu ceea ce se afla pe cale de a muri și a dus la negarea lui Iisus istoric, și aici există chiar o anumită înrudire cu aceste lucruri. Inițial, teosofia l-a acceptat pe Iisus istoric doar ca și pe ceilalți întemeietori ai religiilor. Lui Blavatsky nu i-a trecut prin cap să-l nege pe Iisus istoric. E drept că ea l-a devansat în timp cu un secol [Nota 40], ceea ce în orice caz este o greșeală, dar ea nu l-a negat, însă nici nu a recunoscut ființa lui Christos Iisus. E drept că ea a sugerat că ființa lui Christos va putea fi recunoscută cândva în Mișcarea întemeiată de ea, dar ea însăși nu a putut face acest lucru. Or aici, situația primei Mișcări teosofice intră într-o tangență remarcabil de mare cu ceea ce înfăptuiesc în ziua de azi cei care-l neagă pe Iisus istoric.
Așa, de exemplu, profesorul Drews indică faptul că procesele care au precedat evenimentul de pe Golgota se regăsesc și în explicarea vechilor zei, ca de exemplu în cultul lui Adonis, sau al lui Tammuz. Acolo ni se arată un erou divin care suferă, un erou divin care moare, un erou divin ce renaște ș.a.m.d. Sunt comparate mereu tradițiile religioase existente pe ici și pe colo, și apoi se conchide: Vi s-a povestit despre un Iisus din Nazaret care a suferit, a murit și a înviat, care ar fi fost Christos, dar, vedeți dumneavoastră, că și alte popoare îl sărbătoresc pe Adonis, pe Tammuz ș.a.m.d. Pretutindeni se indică asemănarea diverselor staturi divine cu ceea ce este descris în întâmplările din Palestina.
Acest lucru a fost practicat, în fond, într-o măsură largă și în Mișcarea teosofică. Și în ziua de azi, la compararea acestor religii, nu se vede deloc faptul că nu se spune chiar nimic atunci când se compară Adonis sau Tammuz cu evenimentele din Palestina. Vreau să aduc înaintea sufletelor dumneavoastră printr-o comparație unde anume se află greșeala unei astfel de comparări a religiilor. Din punct de vedere exterior ea poate fi absolut corectă, dar cu toate acestea este supusă unei greșeli fundamentale. Să presupunem că există o uniformă a unui funcționar oarecare, care, să spunem, a trăit prin anul 1910. Uniforma pe care o purta acest funcționar în anul 1910 reprezintă totodată aspectul exterior al activității sale, al funcției sale. Să presupunem în continuare că în anul 1930 un cu totul alt om a îmbrăcat aceeași uniformă. Dar niciodată nu se pune problema uniformei, ci a individualității respective, a modului în care își îndeplinește un om munca. Dar să ne gândim acum că în anul 2090 ar veni un cercetător istoric, care ar spune cam așa ceva: Se relatează că în anul 1910 a existat un om care a purtat această haină, acești pantaloni și această vestă. Dar în anul 1930 reapare aceeași haină, aceeași vestă și aceiași pantaloni, astfel, că le vedem propagându-se în timp, și desigur că în ambele cazuri avem de fapt dinaintea noastră aceeași ființă!
O astfel de concluzie este desigur absurdă. Dar nu este mai înțelept atunci când se afirmă: Considerăm religiile din Asia de Sud-Vest și vedem acolo cum ni se prezintă suferința, moartea și învierea lui Adonis sau a lui Tammuz; pe acestea le regăsim și la Christos! – Dar nu se pune problema expunerii suferințelor, morții și a învierii, ci a Celui care a înviat. Suferința, moartea și învierea constituie uniforma din dezvoltarea istorică, și nouă nu ne este îngăduit să indicăm uniforma ce ne întâmpină în legende, ci individualitățile care o poartă. Desigur că individualitățile s-au prezentat în același mod pentru ca oamenii să le înțeleagă, au înfăptuit, ca să spunem așa, „faptele lui Christos” care urmau să arate: Și El poate îndeplini faptele pe care le-au îndeplinit cândva un Adonis sau un Tammuz. – Dar a fost întotdeauna o altă entitate în spatele acestor fapte. De aceea, orice comparare a religiilor, ca de exemplu că legenda lui Siegfried concordă cu cea a lui Baldur, legenda lui Baldur cu cea a lui Tammuz ș.a.m.d., constituie doar un semn că anumite forme de legendă și mituri apar la anumite popoare. Căci acest mod de a privi lucrurile nu are mai multă valoare decât acela prin care s-ar arăta – pentru a cunoaște oamenii – cum se regăsește un anumit tip de uniformă la o anumită funcție. Aceasta este o greșeală fundamentală, răspândită peste tot, și care se poate răspândi, de exemplu, și în Mișcarea teosofică, și care nu este altceva decât o consecință a modului de gândire materialist.
Testamentul lui Blavatsky va fi îndeplinit numai dacă Mișcarea teosofică va fi capabilă să cultive și să mențină în sine viața spiritului, numai dacă se dă atenție spiritului care nu se prezintă prin cărțile pe care le-a scris cineva, ci prin viața mereu vie. La noi, trebuie să se cultive spiritul. Noi nu vrem să studiem doar cărțile, care au fost scrise cu secole în urmă, ci să dezvoltăm în mod viu ceea ce ne este dat ca spirit. Și noi vrem să fim o uniune de oameni care nu cred doar în cărți și oameni, ci în spiritul viu, și care nu vorbesc numai despre faptul că H. P. Blavatsky a plecat din planul fizic și trăiește în continuare după moartea ei, ci cred în mod viu ceea ce s-a revelat prin teosofie într-atât încât ei înșiși, prin propria lor entitate să nu poate fi un obstacol pe planul fizic pentru dezvoltarea suprasensibilă a spiritului lui Blavatsky. Numai atunci vom însemna noi ceva pentru Mișcarea teosofică, dacă vom gândi așa despre H. P. Blavatsky, și numai atunci va putea fi H. P. Blavatsky ceva pentru Mișcarea teosofică, dacă există oameni pe Pământ care pot gândi astfel. Dar pentru aceasta este necesar să se cerceteze spiritual în continuare, și în primul rând să se creadă ceea ce a fost menționat în mod deosebit în ultima conferință publică [Nota 41]: Anume, că omenirea se află în progres, și că pe vremea lui Christos Iisus a intervenit realmente în istorie ceva cum este conștiința, și că astfel de lucruri iau naștere și au o importanță pentru întreaga evoluție. Conștiința este ceva care a intervenit într-un anumit moment. Conștiința a fost mai înainte altceva, și va deveni din nou altceva după ce sufletele omenești se vor fi dezvoltat un timp în lumina conștiinței. Noi am indicat deja cum se va modifica în viitor conștiința.
În paralel cu apariția evenimentului din fața Damascului la un mare număr de oameni în decursul secolului XX, va interveni ceva ca oamenii să învețe, atunci când au îndeplinit o faptă în viață, să privească înspre consecințele acelei fapte. Ei vor deveni mai gânditori, vor avea o imagine lăuntrică a faptei – la început doar câțiva oameni, dar apoi vor fi tot mai mulți în decursul următoarelor două până la trei milenii. După ce oamenii vor fi înfăptuit ceva, va apărea imaginea. La început ei nu vor ști ce este cu ea. Dar cei care s-au familiarizat cu știința spirituală își vor spune: Eu am o imagine! Ea nu este o imagine de vis, nu este deloc un vis, ci este imaginea a ceea ce mi se arată ca împlinire karmică a faptei pe care tocmai am săvârșit-o. Iar aceasta se va înfăptui cândva ca împlinire, ca o compensare karmică a ceea ce tocmai am făcut! – Aceasta va începe în secolul XX. Atunci, pentru om se va dezvolta capacitatea ca el să aibă imaginea unei fapte încă întrutotul îndepărtată, care nu s-a petrecut încă. Aceasta i se prezintă ca o contra-imagine lăuntrică a faptei sale, ca împlinire karmică ce va interveni cândva. Omul își va spune atunci: Eu am înfăptuit acum acest lucru. Și acum mi se arată ce trebuie să fac în compensare, și care mă va reține mereu de la desăvârșire dacă nu înfăptuiesc această compensare. – Atunci karma nu va mai fi o simplă teorie, ci ea va putea fi experimentată prin această imagine lăuntrică pe care tocmai am caracterizat-o.
Astfel de facultăți vor apărea treptat tot mai frecvent. Se dezvoltă noi capacități, dar vechile capacități constituie germenii pentru cele noi. Și de unde anume vor dobândi oamenii capacitatea să li se arate imaginea karmică? Din faptul că sufletele lor au stat un anumit timp în lumina conștiinței! Acesta este aspectul cel mai important pentru suflet: nu faptul că trăiește un aspect fizic sau altul, ci acela că în felul acesta sufletul devine mai desăvârșit. Prin conștiință, sufletul se pregătește pentru ceea ce am caracterizat acum. Și cu cât oamenii vor înainta prin încarnări, în care și-au configurat în mod deosebit conștiința, cu cât vor cultiva mai mult această conștiință în sine, cu atât mai multe vor înfăptui pentru a avea acea înaltă capacitate care le readuce în contemplarea spirituală acea voce a lui Dumnezeu de care au beneficiat mai înainte oamenii într-un alt mod. Eschil ne prezintă un Oreste care avea în fața sa ceea ce au provocat faptele sale rele. Oreste trebuia să vadă efectul faptelor sale în lumea exterioară. Noua capacitate care se dezvoltă pentru suflet este de așa natură încât omul va vedea în imagini efectul faptelor sale în viitor. Acesta este noul. Evoluția se desfășoară mereu ciclic, mereu circular, și ceea ce au posedat oamenii ca veche clarvedere reapare într-o formă înnoită.
Așa ne pregătim, prin cunoașterea lumii spirituale, ca să ne trezim realmente într-un mod corect în următoarea încarnare, și în felul acesta lucrăm și în așa fel încât să ne îngrijim în mod corespunzător pentru cei care sunt urmașii noștri. De aceea, cercetarea spirituală este în temeiul ei cel mai lăuntric o direcție neegoistă, pentru că ea nu își pune întrebarea ce anume este în folosul omului individual, ci în ce mod poate fi determinat progresul întregii omeniri.
Am întrebat până acum de două ori: Ce este conștiința? Acum am pus și întrebarea: Ce va deveni conștiința care se dezvoltă în ziua de azi? Cum se înfățișează conștiința dacă o considerăm ca pe o sămânță în timpul pe care îl străbate acum omenirea? Ce se întâmplă cu ceea ce dezvoltă conștiința ca germene? – Din ea se dezvoltă tocmai aceste capacități înalte, pe care le-am caracterizat! Acesta este lucrul cel mai important, ca noi să credem în evoluția sufletului de la o încarnare la alta, de la o epocă la alta. Acesta este lucrul cel mai important, ca noi să credem în evoluția sufletului de la o încarnare la alta, de la o epocă la alta. Învățăm să facem aceasta prin aceea că învățăm să înțelegem adevăratul creștinism. Și aici mai avem încă foarte multe de învățat de la Sf. Apostol Pavel. Considerați toate religiile orientale, inclusiv budismul, și veți găsi pretutindeni învățătura: Lumea exterioară este maya. – Desigur că așa este, dar faptul acesta este prezentat în Orient drept un adevăr absolut. Și Sf. Apostol Pavel cunoaște acest adevăr, care este realmente suficient de accentuat la el. Dar la Pavel se mai subliniază și altceva, anume: E drept că omul nu vede adevărul când privește în afară cu ochii săi, el nu vede realitatea când privește ceea ce se află afară. De ce nu? Pentru că el însuși a transpus la coborârea sa în materie realitatea exterioară în iluzie! Omul însuși este cel care a făcut din lumea exterioară, prin fapta sa, o iluzie! Numiți împreună cu Biblia „căderea în păcat” sau într-alt fel, ceea ce determină ca omului să îi apară lumea exterioară acum, drept iluzie. Învățătura religioasă orientală atribuie „zeilor” vina că omului lumea îi apare drept maya. Vezi bârna din ochii tăi! – așa spune Sf. Apostol Pavel –, tu însuți ai coborât și ți-ai întunecat atât de mult propria contemplare încât culoarea și sunetul nu mai apar ca fiind ceva realmente spiritual. Tu crezi că sunetul și culoarea sunt ceva material în sine? Ele sunt maya! Tu însuți le-ai făcut maya.Tu însuți, omule, trebuie să te eliberezi de asta. Tu trebuie să-ți însușești din nou ceea ce ai pierdut din cauza ta! Tu ai coborât în materie, și acum trebuie să te eliberezi tu însuți de asta, dar nu în modul în care spune Buddha: Învinge-ți setea de existență! Nu!, tu trebuie să vezi existența Pământului în realitatea ei. Ceea ce a devenit maya datorită ție trebuie îndreptat în tine. Și tu poți face asta prin aceea că preiei puterea lui Christos în tine, care îți arată lumea exterioară în realitatea ei!
Aici se află un mare impuls al vieții occidentale, o nouă trăsătură, care nu a fost îndeplinită, în mare măsură, în diversele domenii individuale. Ce știe lumea în privința faptului că într-un domeniu s-a încercat chiar să se creeze o teorie a cunoașterii, ca să spunem așa, în sensul lui Pavel? O astfel de teorie a cunoașterii nu putea spune, în sensul lui Kant: Lucrul în sine este ceva incomprehensibil, de neconceput ci ea putea doar spune: Depinde de tine, omule, căci prin ceea ce ești tu acum determini o realitate neadevărată. Tu însuți trebuie să parcurgi un proces lăuntric. Atunci maya se schimbă în adevăr, în realitate spirituală! – Sarcina celor două lucrări ale mele Adevăr și știință și Filosofia libertății a fost aceea de a pune teoria cunoașterii pe baza concepției Sf. Apostol Pavel [Nota 42]. Aceste două cărți se încadrează în ceea ce constituie marea cucerire a concepției paulinice despre om în lumea occidentală. De aceea au și fost aceste cărți atât de puțin înțelese – doar în câteva cercuri – deoarece ele presupuneau tocmai acele impulsuri care au ajuns să fie exprimate în Mișcarea pentru știință spirituală. În cele mici trebuie să se manifeste cele mari!
Prin astfel de considerații, care ne înalță de la calitatea îngustă de om și ne arată cum ne putem lega în cadrul muncii noastre de zi cu zi de ceea ce ne conduce tot mai mult de la o treaptă a alta, de la o viață la alta, în existența spirituală, prin astfel de considerații devenim adevărați teosofi. Și nouă ne este îngăduit să ne dăruim unei astfel de considerații în ziua care este dedicată unei personalități care a inițiat o Mișcare, Mișcare care trebuie să trăiască în continuare, care nu trebuie să rămână pentru oameni o teorie monotonă, ci trebuie să aibă în sine seva vieții, pentru ca arborele să redevină mereu verde, cel pe care noi îl numim arborele concepției teosofice despre lume.
Din acest spirit vrem să încercăm să pregătim un teren adecvat în Mișcarea noastră, care să nu frâneze și să inhibe impulsurile date de Blavatsky, ci să promoveze o continuă dezvoltare.
