Dacă omul s-a preocupat o anumită perioadă cu concepția spiritual-științifică despre lume și lasă ca diferitele idei, diferitele gânduri și cunoștințe pe care le-a dobândit prin această concepție să acționeze asupra lui, aceste cunoștințe îi pun cele mai diferite întrebări. Și omul devine din ce în ce mai mult cercetător spiritual prin aceea că raportează astfel de întrebări, care pot fi numite întrebări izvorâte din viață, din simțire, întrebări care sunt legate de caracter, la ideile spiritual-științifice. Aceste idei sunt de așa natură încât nu satisfac numai curiozitatea noastră teoretică, științifică, ci ne luminează asupra tainelor vieții, asupra tainelor existenței. Aceste gânduri și idei vor deveni rodnice pentru noi abia atunci când nu vom gândi numai conținutul lor, când nu vom simți doar importanța și semnificația lor, ci atunci când, să spunem așa, vom învăța sub influența lor să privim altfel lumea din jurul nostru. Aceste idei trebuie să ne pătrundă cu căldură, trebuie să devină în noi impulsuri, trebuie să devină forțe ale sentimentului. Atunci, când vom primi răspunsuri la anumite întrebări, ele ne vor pune noi întrebări și vom fi conduși astfel de la întrebare la răspuns, iar răspunsul va deveni pentru noi, de fapt, o nouă întrebare la care ne vine un nou răspuns; și așa mai departe. Prin aceasta pășim înainte atât în cunoașterea spirituală cât și în viața spirituală.
Va dura încă destul de mult timp până când omenirii moderne i se vor dezvălui în conferințe publice cele mai intime aspecte ale vieții spirituale, dar în ramurile noastre de lucru ne este permis să ne apropiem tot mai mult de timpul în care să putem vorbi și despre cele mai intime probleme. Se va constata mereu că așa-numiții noi membri pot fi surprinși, pot fi chir șocați de una sau alta din afirmațiile care se fac aici. Dar nu vom putea înainta dacă nu vom ajunge în situația de a discuta despre cele mai intime probleme ale vieții pornind de la cercetarea spiritual-științifică și de la cunoașterea spiritual-științifică. De aceea trebuie astăzi ‒ chiar dacă la unii dintre dumneavoastră, cei care nu v-ați adâncit de multă vreme în viața spirituală, ar putea să apară prin aceasta neînțelegeri ‒ să punem în fața sufletelor noastre câteva fapte intime ale cunoașterii spirituale.
O întrebare importantă rezultă fără îndoială pentru sufletele noastre când nu gândim doar abstract gândul reîntrupării, al vieților pământene repetate, ci îl gândim meditativ, când ne cufundăm cu înțelegerea în această realitate a vieții spirituale. Atunci se alătură, așa-zicând, noi întrebări la răspunsul care ne este dat la reîntrupare, la acest important fruct al vieții. Putem pune, de exemplu, următoarea întrebare: Ce sens mai profund are faptul că omul trăiește de mai multe ori pe pământ, că el se întoarce mereu în întrupări noi, că el își parcurge în mod repetat viața? ‒ În general, se spune: prin asta ne ridicăm mereu mai sus, trăim rezultatele, roadele vieților pământești anterioare în vieți pământești ulterioare și tocmai prin aceasta ne desăvârșim. ‒ Această formulare, menținută abstract, este destul de generală. Abia printr-o cunoaștere mai exactă a întregului sens al vieții pe pământ pătrundem și în însemnătatea vieților repetate. Dacă pământul nu s-ar schimba el însuși, dacă, așa-zicând, omul s-ar reîntoarce mereu pe un pământ, care, în esență, ar rămâne același, atunci, de fapt, nu ar fi multe de învățat prin încarnări succesive sau prin întrupări succesive. Numai prin faptul că putem trăi ceva nou, că putem învăța ceva nou în fiecare întrupare pe pământ, au aceste încarnări sau întrupări un sens. Acest fapt nu iese atât de mult în evidență când este vorba de perioade scurte de timp, dar dacă cuprindem cu privirea intervale mai mari de timp, așa cum putem face prin știința spirituală, atunci se relevă că epocile pământului nostru se structurează diferit și că noi trăim mereu și mereu elemente noi. Aici trebuie însă să vedem și altceva. Aici trebuie să luăm în considerare tocmai aceste schimbări în viața pământului. Căci dacă noi, să spunem, ratăm să trăim, să învățăm într-o anumită epocă a existenței pământului ceea ce este de învățat în această epocă de evoluție a pământului, atunci venim, ce-i drept, într-o nouă întrupare, dar nu am beneficiat de ceva, nu am lăsat să curgă în noi ceea ce trebuia să lăsăm să curgă într-un timp trecut. Și nu putem să folosim în mod corect forțele și capacitățile noastre în următorul interval de timp.
Vorbind cu totul general, putem spune: acum, în epoca noastră, este posibil ceva pe pământ, pe aproape toată suprafața pământului, ceva ce pentru oamenii care trăiesc acum nu a fost posibil în încarnările trecute. Pare ciudat dar așa este, și acest fapt are o mare importanță. În încarnarea prezentă este posibil, pentru un anumit număr de oameni, să ajungă la știința spirituală, ceea ce înseamnă că este posibil să preia în sine acele rezultate ale cercetării spirituale care pot să fie preluate pe tărâmul științei spirituale. Desigur, faptul că anumiți oameni se întâlnesc și lasă să se reverse în ei cunoștințe din cercetarea spirituală ar putea fi privit ca ceva absolut neimportant. Dar cei care găsesc acest fapt lipsit de importanță tocmai că nu înțeleg semnificația reîntrupării, iar pe aceasta nu o poți prelua decât în cursul unei întrupări. Dacă nu ți-o însușești înseamnă că neglijezi ceva, ceva ce îți va lipsi în următoarele încarnări.
Acesta este lucrul care trebuie să ni-l punem la inimă: da, ceea ce învățăm astăzi din știința spirituală se unește cu sufletele noastre și îl aducem cu noi atunci când coborâm în următoarea încarnare.
Astăzi vrem să dobândim o înțelegere referitor la semnificația pe care o are acest fapt pentru sufletul nostru. Va trebui să adăugăm, la cele ce cunoașteți din alte conferințe sau din lecturile dumneavoastră, multe fapte ale vieții spirituale, care vă sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, sau total necunoscute. Înainte de toate trebuie să ne întoarcem în epoci anterioare ale evoluției omenirii. Am privit deseori în epoci timpurii ale evoluției pământului. Am spus: în prezent trăim în al cincilea interval de timp de după marea catastrofă atlanteană. Acestui al cincilea interval de timp îi premerge cel în care poporul grec și poporul latin au furnizat ideile principale și sentimentele principale pentru evoluția pământului; îi premerge al patrulea interval de timp, epoca greco-latină. Acesteia îi premerge al treilea interval de timp, cel egipto-asirio-babilono-caldeean; acestuia îi premerge epoca veche persană iar acesteia îi premerge epoca veche hindusă. Dacă ne întoarcem și mai mult în trecut, într-un timp originar mai îndepărtat, atunci întâlnim marea catastrofă atlanteană care a distrus un vechi continent, a distrus vechea Atlantidă care se situa în locul unde se întinde astăzi Oceanul Atlantic, acea catastrofă atlanteană care a cufundat în ape continentul atlantean; pe de altă parte, i-a dat pământului pe care trăim astăzi fața pe care o are acum. Iar dacă mergem mai departe în trecut, am ajunge la intervale de timp anterioare, care se află înaintea catastrofei atlanteene. Am ajunge la acele culturi și condiții ale vieții care s-au dezvoltat pe acel continent atlantean și pe care le numim „cultura atlanteană", culturile raselor atlanteene. Și acestora le premerg intervale de timp, stări și mai vechi.
Dacă cuprindem cu privirea ceea ce ne povestește istoria ‒ ea nu ajunge foarte departe în trecut ‒ atunci putem cădea ușor în credința, deși aceasta este o credință nefundamentată chiar și pentru intervale scurte de timp, că pământul ar fi arătat totdeauna așa cum arată azi. Dar nu este așa. Mai degrabă condițiile de pe pământ s-au schimbat fundamental, iar cel mai puternic s-au schimbat raporturile sufletești ale omului. Sufletele acelor oameni care stau astăzi aici au fost întrupate în corpuri corespunzătoare în toate acele epoci ale pământului și și-au însușit pe atunci ceea ce trebuia să-și însușească în acele intervale de timp ale evoluției pământului. De fiecare dată sufletul și-a dezvoltat, de la încarnare la încarnare, alte capacități. Sufletele noastre au fost cu totul altfel ‒ chiar dacă nu într-un mod foarte diferit ‒ în timpul epocii greco-latine. Dar ele se deosebesc foarte mult față de epoca veche persană și încă mai mult față de epoca veche hindusă. Sufletele noastre aveau cu totul alte facultăți atunci și trăiau în cu totul alte condiții de viață decât acum.
Să punem cât se poate de clar în fața sufletelor noastre, pentru ca să înțelegem bine ceea ce urmează, cum erau sufletele noastre ‒ să spunem, pentru a avea de îndată ceva semnificativ ‒ după catastrofa atlanteană, pe când ele erau întrupate în trupurile care erau posibile pe pământ în timpul primei culturi indiene. Nu trebuie să concepem vechea cultură hindusă ca și cum ea ar fi fost extinsă numai în vechea Indie. Vechiul popor indian era pe atunci dătătorul de ton cel mai important; dar cultura întregului pământ era alta și avea particularități care erau impregnate așa-zicând de ceea ce dădeau conducătorii vechilor indieni. Dacă observăm sufletele noastre în felul cum erau atunci, trebuie, în primul rând, să spunem: o astfel de cunoaștere pe care o au oamenii astăzi era pe atunci cu totul imposibilă. Pe atunci nu exista o conștiență de sine atât de clară, o conștiență a eului atât de clară cum e astăzi. ‒ Oamenii nu s-ar fi gândit aproape deloc la faptul că ei sunt un „eu”. Acest eu exista într-adevăr ca forță în oameni, dar cunoașterea eului este altceva decât forța eului, decât capacitatea de acțiune a eului. Oamenii nu erau, deci, dotați cu o astfel de interioritate ca cea de azi. În schimb aveau cu totul alte capacități, aveau ceea ce este denumit deseori clarvedere crepusculară.
Dacă observăm sufletele umane în timpul vieții de zi din acel timp găsim că ele nu se simțeau drept euri. Omul se simțea ca aparținător neamului său, poporului său. Eul individual era ca un mădular al întregii comunități, al neamului și al poporului, precum mâna este un mădular al trupului. Omul nu se simțea pe sine ca un eu individual, așa cum se simte astăzi. Eul poporului, eul neamului era cel spre care privea. Așa trăia sufletul în timpul zilei. El nu știa, ca să spunem așa, destul de clar că el este un om. Dar când venea seara și omul adormea, conștiența nu se întuneca total, așa cum este cazul în zilele noastre, ci, în timpul somnului, sufletul era capabil să perceapă fapte spirituale; așa, de exemplu, era capabil să perceapă în mediul său fapte, în raport cu care visul de astăzi nu este decât o umbră, evenimente spirituale, fapte spirituale, față de care visul de astăzi nu mai prezintă, de regulă, o realitate deplină. Astfel de percepții aveau oamenii, încât ei știau: există o lume spirituală. Pentru oameni, lumea spirituală era o realitate, dar nu printr-o logică oarecare, prin ceva ce trebuie adeverit, ci tocmai fiindcă ei erau înlăuntrul lumii spirituale în fiecare noapte, chiar dacă nu posedau decât o conștiență înăbușită, de vis. Însă nu acesta era lucrul principal. În afară de starea de somn și de starea de veghe existau stări intermediare în cursul cărora omul nu era nici treaz pe deplin, nici adormit pe deplin, în care, într-adevăr, conștiența de eu se diminua mai mult decât în cursul zilei și în care perceperea realităților spirituale, acea clarvedere de vis era mai puternică decât în timpul nopții. Existau astfel de stări intermediare în care omul, ce-i drept, fără conștiență de sine, era totuși dotat cu clarvedere. Pe atunci omul era în astfel de stări ca răpit, astfel încât el nu știa nimic despre sine. El nu știa: eu sunt un om; însă știa foarte bine: eu sunt un mădular al unei lumi spirituale, pot percepe în interiorul acesteia, eu știu că există o lume spirituală ‒ acestea erau trăirile sufletului uman în acel timp. Dar această conștiență și această viață în lumea spirituală era încă mult, mult mai luminoasă în timpul atlantean, încât atunci când privim în trecut găsim un interval de timp în care sufletele aveau o clarvedere de vis, înăbușită, care a scăzut din ce în ce mai mult în cursul dezvoltării omenirii.
Dacă sufletele noastre ar fi rămas la această clarvedere de vis, atunci nu ne-am fi putut însuși acea conștiență de sine individuală pe care o avem astăzi. Atunci nu am fi putut ști că noi suntem oameni. A trebuit, așa zicând, să ne pierdem acea conștiență despre lumile spirituale, pentru ca să poată apărea conștiența de eu. În viitor le vom putea avea pe amândouă. În viitor vom dobândi din nou, în ciuda păstrării conștienței de eu, deplina clarvedere, ceea ce astăzi poate exista numai la cel care s-a angajat pe drumul inițierii. Ea va fi din nou posibilă la toți oamenii, tuturor oamenilor le va fi posibil să vadă în lumea spirituală și să se simtă, totuși, drept om, drept eu.
Actualizați-vă încă o dată ceea ce s-a petrecut. Sufletul a trecut de la întrupare la întrupare. Mai înainte, el era clarvăzător. Mai târziu, a apărut din ce în ce mai clar conștiența că devine un eu și, cu aceasta, și posibilitatea de a judeca singur. Căci atâta timp cât privești în lumea spirituală și nu te simți drept eu, nu poți să discerni, nu poți să combini. Această capacitate apare din ce în ce mai mult, dar, în fiecare încarnare ce urma, clarvederea veche devenea tot mai ștearsă. Omul era din ce în ce mai puțin apt să vadă în lumea spirituală. Și mereu mai mult trăia pe planul fizic, își forma gândirea logică și se simțea drept eu. Cu aceasta clarvederea descrește tot mai mult. Omul percepe acum lumea exterioară și se întrețese tot mai mult în ea, dar legătura cu lumea spirituală este din ce în ce mai scăzută. Putem spune astfel: în timpurile originare omul era un gen de spirit, de ființă spirituală, căci el se trezea ca ființă spirituală, în ambianța socială nemijlocită, ca tovarăș al altor ființe spirituale, el se simțea aparținând altor ființe spirituale spre care nu poate să mai privească astăzi cu simțurile normale. Precum știm, există și astăzi în jurul nostru, în afară de lumea care ne înconjoară în mod nemijlocit, și alte lumi spirituale, în care trăiesc anumite ființe spirituale. Dar omul nu le vede cu conștiența normală de acum. Mai înainte însă el era tovarășul lor, atât în conștiența din timpul nopții cât și în acea stare intermediară despre care am vorbit. Pe atunci el trăia în interiorul acestei lumi și comunica cu ființele din acea lume. În mod normal el nu poate să mai facă acum acest lucru. Cu fiecare nouă întrupare el a fost luat din patria sa spirituală și transpus din ce în ce mai mult în lumea pământului.
În lăcașurile de cultivare a vieții spirituale și în acele cunoștințe și științe în care se mai știa despre astfel de lucruri s-a luat mereu în considerare că încarnările noastre au trecut prin astfel de perioade diferite ale pământului. Se privea înapoi spre un interval de timp îndepărtat, care se află înainte de catastrofa atlanteană, și în care oamenii trăiau nemijlocit împreună cu zeii sau spiritele și în care ei, desigur, se simțeau cu totul altfel. Trebuie să vă gândiți că sufletul uman trebuia să se simtă cu totul altfel într-o epocă în care știa foarte precis că poate vedea ființele superioare, în care se știa pe sine ca mădular al unei lumi superioare. El se simțea pe sine cu totul altfel. Când priviți spre aceste fapte trebuie să vă reprezentați că și astăzi noi putem să învățăm să gândim și să vorbim numai dacă creștem în mijlocul oamenilor; acestea sunt capacități pe care omul le poate dobândi numai dacă trăiește între oameni. Dacă un copil s-ar afla acum pe o insulă pustie și ar trebui să crească acolo fără a fi înconjurat de oameni, el nu și-ar însuși capacitățile gândirii și vorbirii. Capacitățile dezvoltate de o ființă depind de ființele sub influența cărora se află în perioada de creștere. Evoluția depinde de aceasta. Puteți observa acest lucru la câini. Este cunoscut că aceste animale, câinii, care sunt scoși din condițiile în care trăiesc împreună cu oamenii și sunt lăsați într-un loc unde nu există oameni, nu învață să latre. Urmașii unor astfel de câini nu mai ajung să latre în mod natural. E important, deci, dacă o ființă crește și se dezvoltă sub influența unor genuri de ființe sau a altor genuri de ființe. Puteți astfel să vă faceți o imagine despre faptul că este altceva dacă trăiți numai ca oameni printre oameni în planul fizic sau, ca înainte ‒ aceleași suflete, așa-zicând ‒, printre ființe spirituale, într-o lume spirituală în care nu poate pătrunde astăzi privirea normală. Atunci și sufletul se dezvoltă altfel; pe când omul trăia printre zei, el avea în sine alte impulsuri. Omul și-a dezvoltat alte impulsuri printre oameni și altele pe când trăia între zei. O cunoaștere superioară știa totdeauna acest lucru. O astfel de cunoaștere privea înapoi în acea epocă veche în care oamenii erau oarecum în contact nemijlocit cu ființele spiritual-divine. Iar contactul și comunicarea nemijlocită cu ființele spirituale acționa în așa fel încât sufletul se simțea aparținând lumii spiritual-divine. Dar acest fapt genera impulsuri, forțe în suflet, care erau divin-spirituale într-un cu totul alt sens decât sunt acestea astăzi. Acolo unde sufletul acționa în așa fel încât se simțea aparținând lumii spirituale, acolo, din acest suflet, vorbea și o voință care provenea din lumea spiritual-divină, o voință despre care se putea spune că era insuflată deoarece sufletul trăia printre zei.
Despre această epocă, în care omul era încă una cu ființele divin-spirituale, se vorbește ca despre o epocă de aur sau Krita Yuga [Nota 1]. Este o epocă veche, a cărei desfășurare trebuie să o căutăm încă înainte de catastrofa atlanteană. Urmează apoi o altă epocă, în care oamenii nu își mai simt atât de puternic legătura lor cu lumea divin-spirituală precum în Krita Yuga; o epocă în care ei nu mai puteau să își determine impulsurile prin conviețuirea cu zeii, în care privirea lor se întunecase deja față de spirit și suflet. Dar ei aveau încă o amintire a conviețuirii cu spiritele și cu zeii. Aceasta era deosebit de clar în vechea lume hindusă. Pe atunci se putea vorbi foarte ușor despre lucruri spirituale. Oamenii puteau fi orientați spre lumea exterioară a percepțiilor fizice și totuși, am putea spune, să vadă în ea o maya, o iluzie, deoarece ei nu aveau încă o durată mare de timp aceste percepții fizice. Acesta era cazul în vechea Indie. În vechea Indie sufletele nu mai vedeau, ce-i drept, zeii înșiși, dar vedeau realități spirituale și ființe spirituale inferioare. Ființele spirituale superioare mai erau văzute doar de un anumit număr de oameni, dar chiar și pentru aceștia era întunecată acea conviețuire vie cu zeii. Impulsurile de voință din lumea spiritual-divină dispăruseră deja. Dar oamenii aveau încă posibilitatea, cel puțin în stări deosebite de conștiență, să dobândească o privire în realitățile spirituale: în somn și în stările intermediare amintite. Dar cele mai importante realități ale acestei lumi spirituale, care mai înainte erau prezente în trăire directă, de atunci încoace erau prezente ca un fel de cunoaștere, ca ceva pe care sufletul, ce-i drept, îl știa încă exact, dar care nu acționa decât ca o cunoaștere, ca un adevăr. Desigur că oamenii erau încă în lumea spirituală, dar siguranța despre aceasta nu era atât de puternică ca înainte. Această epocă este numită epoca de argint sau Treta Yuga.
A urmat apoi epoca acelor încarnări sau întrupări în care privirea omului față de lumea spirituală s-a închis tot mai mult, în care omul a fost din ce în ce mai mult orientat nemijlocit spre lumea exterioară a simțurilor și s-a fixat în această lume a simțurilor în care a apărut conștiența interioară de eu, a apărut din ce în ce mai mult conștiența de om. Această epocă este numită epoca de bronz sau Dvapara Yuga. Oamenii nu mai aveau o atât de înaltă cunoaștere nemijlocită despre lumea spirituală ca înainte, dar cel puțin mai rămăsese ceva din lumea spirituală în omenire. Am putea să o caracterizăm aproximativ comparând-o cu starea omului bătrân din epoca prezentă, căruia îi rămâne ceva din bucuria tinereții. Bucuria a trecut, dar de trăit am trăit-o. O știm, o cunoaștem, putem vorbi despre ea ca despre ceva cu care suntem familiarizați. Tot așa sufletul era pe atunci încă familiarizat cu ceea ce duce spre lumea spirituală. Aceasta este esența epocii Dvapara Yuga.
A urmat apoi o altă epocă, o epocă în care și această încredințare, această familiarizare cu lumea spirituală încetează, în care se închid, așa-zicând, porțile spre lumea spirituală. Privirea omului a fost din ce în ce mai mult mărginită la lumea senzorială exterioară și la rațiunea care prelucrează impresiile simțurilor astfel încât omul nu putea decât gândi lumea spirituală. Acesta este modul cel mai redus de a ști ceva despre lumea spirituală. Ceea ce știau încă într-adevăr oamenii din trăirile lor era lumea senzorial-fizică. Dacă oamenii voiau să știe ceva despre lumea spirituală, trebuia să obțină asta prin gândire ulterioară. Acesta este timpul în care omul a devenit în cel mai înalt grad nespiritual și de aceea s-a stabilit în cea mai mare parte în lumea simțurilor. Faptul a fost necesar pentru a-și dezvolta conștiența de sine, treptat, până la cele mai înalte grade. Căci numai prin rezistența dură a lumii exterioare putea omul să învețe să se deosebească de lume și să se resimtă pe sine ca ființă separată de lume. Această ultimă epocă este denumită Kali Yuga sau epoca întunecată.
Subliniez că aceste expresii pot fi folosite și pentru epoci mai mari; așa, de exemplu, denumirea Krita Yuga poate fi folosită și pentru intervale de timp mai mari. Pentru că înainte de a se fi desfășurat epoca de aur care a fost descrisă, omul a fost participant cu viața sa la lumi mai înalte, și de aceea toate celelalte timpuri mai vechi ar putea fi cuprinse sub acest nume. Dar dacă ne limităm pretențiile, dacă suntem mulțumiți cu acea măsură a vieții spirituale care a fost descrisă, atunci putem împărți epocile în modul arătat. Pentru toate aceste epoci pot fi date anumite intervale de timp. Evoluția se face treptat, dar există granițe despre care se poate spune: înainte au predominat acele condiții ale vieții și acea conștiență, dar după această graniță sunt predominante alte condiții de viață și altă conștiență. Trebuie să socotim că, în sensul în care a fost vorba mai înainte, Kali Yuga începe aproximativ în anul 3101 î.e.n. Vedem astfel că sufletele noastre au apărut pe pământ în întrupări mereu noi, în care privirea omului față de lumea spirituală s-a închis din ce în ce mai mult și s-a mărginit din ce în ce mai mult la lumea senzorială exterioară. Vedem că într-adevăr sufletele noastre ajung cu fiecare nouă întrupare în condiții noi în care poate fi învățat ceva mereu nou. În Kali Yuga putem dobândi capacitatea de a ne întări, de a ne consolida în conștiența de eu. Înainte nu a fost posibil acest lucru deoarece mai întâi trebuia preluat în sine eul.
Dacă sufletele au neglijat să asimileze ceea ce le oferea o anumită epocă, este foarte greu să se recupereze în alte epoci ceea ce a fost ratat. Sufletele trebuie să aștepte o lungă perioadă de timp până când devine posibil ca, totuși, într-o anumită măsură, să recupereze ceea ce au neglijat; dar nu avem voie să ne lăsăm în seama acestui fapt. Vrem să aducem în fața sufletelor noastre faptul că în timpul epocii Kali Yuga s-a petrecut ceva foarte important prin aceea că porțile față de lumea spirituală au fost, am spune, închise. Acesta era tocmai acel interval de timp în care a activat Ioan Botezătorul și în care a acționat Christos. A fost un lucru esențial ca toți oamenii să fi fost prezenți de mai multe ori sau măcar cel puțin o dată sau de două ori în întrupare pe pământ în această epocă întunecată, în intervalul de 3100 de ani care s-au scurs din epoca întunecată. Conștiența eului se consolidase, amintirea lumii spirituale devenise fluctuantă, dispăruse, iar oamenii, dacă nu vroiau să piardă pe deplin legătura cu lumea spirituală, trebuia să învețe să trăiască spiritualul în propriul lor eu. Ei trebuiau să-și dezvolte eul în așa fel încât acesta să fie sigur, cel puțin în interiorul lui, că există o lume spirituală, că omul aparține acesteia și că există ființe spirituale superioare. Eul trebuia devină capabil să simtă interior lumea spirituală, să creadă în ea.
Dacă în timpul lui Christos cineva ar fi exprimat ceea ce era adevăr pentru acel timp, el ar fi trebuit să poată spune: Mai înainte oamenii puteau trăi împărăția cerurilor în exteriorul eului lor, în acele depărtări spirituale în care aajungeau când ieșeau din sine. Oamenii trebuiau să viețuiească împărăția cerurilor, împărăția lumii spirituale în afara eului. Acum omul nu mai putea viețui împărăția cerurilor în același mod, acum omul devenise cu totul altfel, așa încât eul trebuia să trăiască această împărăție în sine însuși. Această împărăție a cerurilor a venit atât de aproape de om încât acționează în eu. ‒ Și Ioan Botezătorul le-a spus oamenilor: „Împărățiile cerurilor s-au apropiat” [Nota 2]; asta înseamnă că au ajuns în apropierea eului. Mai înainte, ele erau în afara omului; acum, împărăția cerurilor care s-a apropiat, omul trebuia să o înțeleagă în ființa cea mai intimă, în eu. Și deoarece omul nu mai putea trece, în această epocă întunecată, în Kali Yuga, din lumea simțurilor în lumea spirituală, trebuia ca ființa divină, Christos, să coboare până în lumea fizic-senzorială. Acesta este motivul pentru care Christos trebuia să coboare până într-un om făcut din carne și oase, în Iisus din Nazaret, pentru ca, văzând viața și faptele lui Christos pe pământul fizic, oamenii să poată dobândi în trupul fizic legătura cu împărăția cerurilor, cu lumea spirituală. Astfel că în timpul în care Christos a trăit pe pământ avem o sub-epocă în cadrul epocii Kali Yuga, în cadrul epocii întunecate, în care oamenii care nu trăiau în întuneric și ceață, ci și-au înțeles timpul, au putut să își spună: E o necesitate ca Dumnezeu să coboare la oameni, pentru ca să fie redobândită legătura cu lumea spirituală, legătură care era pierdută.
Dacă pe atunci nu ar fi existat nici un om care să înțeleagă aceasta, care să fi găsit o legătură prin sentiment cu Christos, atunci oamenii ar fi pierdut legătura cu lumile spirituale, ei nu ar fi preluat în eul lor legătura cu împărăția cerurilor. S-ar fi putut întâmpla ca, dacă toți oamenii ar fi persistat într-un astfel de moment important în întuneric, un astfel de eveniment important să treacă pe lângă ei. Sufletele omenești s-ar fi ofilit, s-ar fi uscat, ar fi decăzut. Desigur, un anumit timp ele s-ar fi putut întrupa și fără de Christos, dar în eul lor nu ar fi putut sădi ceea ce oferă găsirea legăturii cu împărăția cerurilor. Se putea întâmpla ca evenimentul apariției lui Christos pe pământ să nu fi putut fi observat nicăieri, așa cum, de exemplu, oamenii din Roma nu L-au observat. S-ar fi spus atunci că ar exista undeva o stradă mică, murdară, că acolo trăia o sectă deosebită de oameni ciudați și că între ei ar trăi un spirit înfiorător, care se numea Iisus din Nazaret, și care predica oamenilor tot felul de lucruri, care îi îndemna spre tot felul de fapte rele ‒ numai atât se știa la Roma într-un anumit timp despre Christos! Și probabil că știți că istoricul roman atât de important, Tacitus [Nota 3], a descris în mod asemănător evenimentul din Palestina la aproximativ 100 de ani după ce acesta avusese loc.
Deci nu toți oamenii au observat că s-a întâmplat ceva deosebit, ceva prin care omul să poată depăși Kali Yuga, ceva ce putea să lumineze ca lumină divină în întunecimea pământească. Posibilitatea evoluției în continuare a omenirii a fost dată prin aceea că au existat câteva suflete care au înțeles timpul respectiv, care știau ce înseamnă faptul că Christos a trăit pe pământ.
Dacă vă transpuneți în acel timp puteți să vă spuneți cu ușurință: Da, omul putea să trăiască foarte bine în acel timp și nu avea nevoie să știe ceva despre apariția lui Christos Iisus pe planul fizic! Omul putea să trăiască în acel timp pe pământ fără a prelua în conștiența sa cel mai important eveniment.
Oare nu ar fi posibil ca astăzi să se petreacă ceva infinit de important și oamenii să nu preia acest eveniment în conștiența lor? Oare nu s-ar putea întâmpla ca oamenii care trăiesc astăzi să nu aibă nici o presimțire despre evenimentul cel mai important care se petrece în lume? Ba da! Căci se întâmplă un eveniment de cea mai mare importanță dar el nu este accesibil decât privirii spirituale. Se vorbește atât de mult despre timpuri de tranziție. Noi trăim într-un astfel de timp de tranziție, și anume într-unul foarte important. Este important pentru că în acest timp s-a încheiat epoca întunecată și începe tocmai acum o epocă în care oamenii își dezvoltă treptat noi facultăți, prin care sufletele oamenilor vor deveni treptat altfel.
Însă nu trebuie să vă mirați că cei mai mulți oameni nu observă nimic din aceasta; cei mai mulți nu au observat nici ceea ce s-a petrecut la începutul erei noastre, evenimentul christic. În anul 1899 Kali Yuga s-a sfârșit, acum trăim într-o nouă epocă. Și ceea ce a început atunci se răspândește treptat în oameni ca noi capacități sufletești.
Primele semne ale acestor noi facultăți sufletești se vor face remarcate în sufletele individuale într-un timp relativ scurt. Ele se vor arăta mai clar la mijlocul anilor '30 ai secolului nostru, aproximativ în timpul dintre anii 1930-1940. Anii 1933, 1935, 1937 vor fi deosebit de importanți. Atunci se vor arăta în oameni, ca predispoziții naturale, facultăți cu totul deosebite. În acel timp se vor produce mari schimbări și se vor împlini profeții din documentele biblice. Atunci se vor schimba toate condițiile pentru sufletele care se află pe pământ și, de asemenea, și pentru cele care nu mai sunt în trupuri fizice. Indiferent unde se vor afla, aceste suflete vor fi orientate spre capacități cu totul noi. Toate se schimbă. Cel mai important eveniment al timpului nostru este o transformare profundă, decisivă a capacităților sufletești ale oamenilor.
Kali Yuga s-a încheiat și sufletele oamenilor încep să dezvolte noi facultăți care, deoarece epoca are tocmai acest scop, vor scoate la iveală în suflete, ca de la sine, anumite forțe clarvăzătoare; acele forțe clarvăzătoare care au trebuit să coboare în inconștient în timpul epocii Kali Yuga. Va exista un număr de suflete care vor trăi o experiență deosebită, și anume ele vor avea conștiența de eu, dar, pe lângă aceasta, pentru ele va fi ca și cum ar trăi într-o lume care, de fapt, este cu totul diferită de cea a conștienței lor obișnuite: aceasta va fi ca o lume de umbre, va fi ca o presimțite, ca atunci când un om orb din naștere este operat. Prin ceea ce noi numim „educație ezoterică”, aceste capacități de clarvedere vor fi dobândite mult mai bine. Aceasta se va întâmpla deoarece oamenii înaintează, în cele mai modeste începuturi, pe cele mai elementare trepte, spre dezvoltarea autonomă naturală care apare în omenire.
Dar s-ar putea întâmpla foarte ușor ‒ și asta ar putea să fie mult mai simplu decât odinioară -, ca în epoca noastră oamenii să nu fie în stare să înțeleagă acest eveniment, cel mai important eveniment pentru omenire. S-ar putea întâmpla ca oamenii să nu fie în stare să înțeleagă că este vorba într-adevăr de o privire într-o lume spirituală, cu toate că ea este încă ștearsă și nebuloasă. S-ar putea întâmpla, de exemplu, ca răul, materialismul, să fie atât de mare pe pământ încât cea mai mare parte a oamenilor să nu arate nici cea mai mică înțelegere pentru aceasta, iar acei oameni care vor avea această clarvedere să fie tratați drept nebuni și să fie internați în case de nebuni, printre alții care și-au dezvoltat confuz sufletul. S-ar putea deci ca această epocă să treacă așa-zicând pe lângă oameni fără să lase urme, deși noi lăsăm să răsune încă de astăzi chemarea, precum odinioară Ioan Botezătorul, ca premergător al lui Christos; și Christos însuși a lăsat să răsune chemarea: A venit o nouă epocă în care oamenii trebuie să facă un pas în împărăția cerurilor!
S-ar putea foarte ușor întâmpla ca acest eveniment să treacă pe lângă omenire fără ca oamenii să îl înțeleagă. Dacă între anii 1930-1940 vor triumfa materialiștii, ei vor spune: Da, a rezultat într-adevăr un număr de nebuni, dar nu s-a întâmplat nimic din mărețul eveniment; asta nu ar fi, desigur, nici o dovadă împotriva a ceea ce am spus. Dacă materialiștii ar triumfa și omenirea ar trece pe lângă acest eveniment, asta ar însemna o nenorocire pentru omenire. Chiar dacă nu va fi remarcat, acest mare eveniment care trebuie să apară se va produce totuși.
Oamenii vor putea dobândi capacitatea unei percepții în eteric ‒ cel puțin un anumit număr de oameni ‒ iar ceilalți îi vor urma, căci omenirea va avea la dispoziție 2500 de ani pentru a-și dezvolta din ce în ce mai mult aceste capacități. În acest răstimp oamenii nu trebuie să piardă această posibilitate. O pierdere ar fi însă o mare nenorocire și omenirea ar trebui să aștepte un timp ulterior pentru a recupera ceea ce a neglijat, pentru a dezvolta ulterior noua facultate. Aceasta va fi facultatea prin care oamenii vor vedea lumea eterică din jurul lor, lume pe care nu au putut să o perceapă în mod normal până acum. Acum omul vede doar trupul fizic al omului, dar atunci va fi în stare să vadă trupul eteric, cel puțin ca o imagine de umbră și, de asemenea, va fi în stare să trăiască corelația profundă a evenimentelor în eteric. Ei vor avea imagini și presimțiri despre evenimentele din lumea spirituală și vor constata că astfel de evenimente se vor împlini pe planul fizic într-un răstimp de trei până la patru zile. Vor vedea anumite lucruri în imagini eterice și vor ști apoi: mâine sau în câteva zile se va întâmpla cutare sau cutare lucru.
Astfel de transformări ale capacităților sufletești umane vor interveni. Va veni ceva ce poate fi denumit vedere eterică. Și ce este legat de aceasta? Acea ființă pe care noi o numim Christos, care a fost odinioară în trup de carne și oase pe pământ, la începutul erei noastre. Ea nu va mai veni într-un astfel de trup fizic pentru că evenimentul primei veniri a fost un eveniment unic. Dar Christos va reveni în formă eterică în timpurile numite. Atunci oamenii vor învăța să-L perceapă pe Christos prin faptul că prin această vedere eterică ei vor crește spre El, spre El care nu mai coboară acum până în trupul fizic ci numai până în cel eteric. Oamenii vor trebui deci să evolueze până la o percepere a lui Christos. Este adevărată spusa lui Christos: „Eu sunt la voi toate zilele până la sfârșitul timpului pământului.” [Nota 4] El este aici, El este în lumea noastră spirituală și cei dăruiți deosebit Îl vor putea percepe totdeauna în lumea spiritual-eterică.
Cel care s-a convins în mod deosebit prin astfel de percepții a fost Pavel, în evenimentul din fața Damascului. Dar vederea eterică va fi formată drept capacitate naturală. Pentru oamenii timpurilor care vin va fi tot mai mult posibil un eveniment ca cel din fața Damascului, un eveniment pe care l-a trăit Pavel.
În felul acesta concepem acum într-un cu totul alt sens știința spirituală. Învățăm că ea este ceva care ne pune în față o imensă responsabilitate, fiindcă ea este o pregătire pentru evenimentul cu totul concret al reapariției lui Christos. Christos va reapare deoarece oamenii vor crește, se vor ridica spre El prin vederea eterică. Dacă înțelegem aceasta, știința spirituală ne apare ca pregătire a oamenilor pentru revenirea lui Christos, ca să nu se petreacă o nenorocire, ca acest mare eveniment să nu treacă neobservat, ci să devenim maturi pentru a sesiza marele moment, pentru a sesiza marele moment care poate fi denumit "revenirea lui Christos". Omul va deveni capabil să vadă trupuri eterice și va fi în stare să vadă trupul eteric al lui Christos printre aceste trupuri eterice; asta înseamnă ca el să crească într-o lume în care Christos va apărea facultăților nou trezite ale omului.
Nu va mai fi necesar ca existența lui Christos să fie dovedită prin tot felul de documente, ci vor fi martori oculari pentru prezența lui Christos Cel Viu, astfel de martori care vor viețui trupul Său eteric. Și ei vor învăța prin acest eveniment că această ființă este aceeași ființă care a săvârșit la începutul erei noastre Misteriul de pe Golgota, și anume Christos. Așa cum Pavel a fost convins la Damasc: Acesta este Christos ‒ tot așa vor exista oameni care vor fi convinși prin trăirea în eteric că Christos trăiește cu adevărat.
Aceasta este cea mai mare taină a epocii noastre: taina revenirii lui Christos și așa arată ea în adevărata sa formă. Dar simțul materialist va pune stăpânire într-un anumit mod pe acest eveniment. Ceea ce tocmai s-a spus, și anume că toate adevăratele cunoștințe spirituale indică spre această epocă, va fi vestit în următorii ani într-o măsură mai mare; dar simțul materialist denaturează astăzi toate lucrurile, el nu își va putea reprezenta că sufletele oamenilor vor trebui să crească spre vederea eterică și cu aceasta spre Christos în trup eteric.
Simțul materialist își va reprezenta în așa fel acest eveniment încât el va considera că Christos va coborî în trup, că va fi încarnat într-un trup din carne și oase. Va exista un număr de oameni care, în orgoliul lor fără de măsură, se vor folosi de acestea și se vor prezenta în fața oamenilor drept Christos reîntrupat. Din această cauză viitorul apropiat ne va putea aduce falși Christoși. Antroposofii însă trebuie să fi devenit maturi pentru viața spirituală, să nu înlocuiască venirea lui Christos într-un trup eteric, într-un trup spiritual, perceptibil numai pentru vederea superioară, cu venirea unuia într-un trup fizic, din carne și oase. Va fi una dintre cele mai înfiorătoare ispitiri care va apărea în fața omenirii. Sarcina celor care învață prin știința spirituală să se ridice la înțelegerea spiritului, care nu vor să coboare în materie, ci vor să se ridice ei înșiși în lumea spirituală, va fi aceea de a conduce omenirea peste această ispită. Astfel putem vorbi despre revenirea lui Christos și despre faptul că noi ne ridicăm spre Christos în lumea spirituală prin însușirea vederii eterice.
Christos este mereu prezent, însă El se află în lumea spirituală. Și noi putem ajunge la El atunci când ne ridicăm în această lume. Întreaga învățătură antroposofică ar trebui să se transforme în dorința puternică de a nu lăsa acest eveniment să treacă neobservat pe lângă omenire, ci în timpul care ne stă la dispoziție să formăm treptat o omenire care să poată fi suficient de matură pentru a-și dezvolta în sine noi posibilități și, prin aceasta, să se unească din nou cu Christos. Altfel omenirea ar trebui să aștepte mult, foarte mult timp până să îi poată fi dat din nou un astfel de prilej. Ea ar trebui să aștepte un timp îndelungat: până la o nouă întrupare a Pământului. Dacă omenirea ar trece pe lângă acest eveniment al revenirii lui Christos, atunci perceperea lui Christos în trup eteric ar fi limitată la cei care, printr-o educație ezoterică, se arată stăpâniți de voința de a se ridica până la o astfel de trăire. Partea cea mai importantă însă ‒ anume ca pentru omenirea generală, pentru toți oamenii, să fie dobândită această facultate, ca acest eveniment să fie înțeles prin facultăți dezvoltate natural la toți oamenii -, ar fi imposibilă pentru o foarte lungă perioadă de timp.
Vedem deci că în epoca noastră există ceva ce justifică existența și acțiunea științei spirituale în lume. Nu este vorba numai de satisfacerea trebuințelor teoretice, a curiozităților științifice. Știința spirituală pregătește oamenii pentru acest eveniment, ea îi pregătește pentru a se situa în mod corect în timp și pentru a vedea cu claritatea înțelegerii și a cunoașterii ceea ce este real, dar care ar putea să treacă pe lângă oameni fără ca ei să obțină vreun rod de aici: despre aceasta este vorba!
Va fi extraordinar de important a putea înțelege acest eveniment al apariției lui Christos. Căci acestuia îi vor urma alte evenimente, așa cum evenimentului christic săvârșit în Palestina i-au premers alte întâmplări. Astfel, chiar după epoca mai sus caracterizată, după ce El Însuși va fi devenit vizibil omenirii în trupul eteric, cei care L-au vestit în mod profetic îi vor deveni urmași: cei care L-au vestit înainte. Toți cei care L-au pregătit vor deveni cunoscuți într-o nouă formă celor care vor fi trecut prin noul eveniment al lui Christos; și vor fi din nou apți să viețuiască pe cei ce au trăit pe pământ ca Moise, Avraam, profeți. Și se va ști că, așa cum Avraam i-a premers lui Christos pregătindu-L, el însuși va prelua misiunea de a ajuta apoi lucrării lui Christos. Astfel, dacă omul nu trece dormind prin fața celui mai important eveniment al viitorului apropiat, el intră tot mai mult în comunitate cu toți cei care au premers ca patriarhi evenimentului lui Christos. El se unește cu aceștia. Și din nou apare întregul cor al celor spre care noi ne vom putea înălța. Cel care a condus omenirea în planul fizic reapare după Christos și îi conduce pe oameni spre înălțimi și îi unește din nou cu lumile spirituale.
Când ne întoarcem în evoluția omenirii într-un trecut îndepărtat, privim spre acel timp despre care spunem: din acel moment omenirea coboară din ce în ce mai mult din comunitatea cu lumile spirituale în lumea materială. ‒ Chiar dacă imaginea are și latura sa materială, totuși o putem folosi aici: omul a fost odinioară un tovarăș al ființelor spirituale, spiritul său se afla în lumea spirituală, el era fiul zeilor prin faptul că trăia în lumea spirituală. Dar sufletul, care se întrupa mereu, lua din ce în ce mai mult parte la lumea exterioară. Acolo fiul zeilor era în om, care a găsit plăcere la fiicele pământului [Nota 5], adică la acele suflete care aveau simpatie pentru lumea fizică. Și asta înseamnă, din nou: spiritul omului, străbătut mai înainte de spiritualitatea divină, s-a cufundat în senzorialitatea fizică, a devenit tovarășul rațiunii care este legată de creier și îl întrețese cu lumea simțurilor. Iar acum el trebuie să găsească din nou drumul în sus ‒ drumul pe care l-a parcurs în sens invers la coborâre –, pentru a deveni din nou fiu al zeilor. Fiul omului ar pieri aici jos, în această lume fizică, dacă el nu s-ar ridica din nou ca fiu al omului spre ființele divine, spre lumina lumii spirituale, dacă el nu ar găsi plăcere în viitor la fiicele zeilor. A fost nevoie pentru evoluția omenirii ca fii zeilor să se unească cu fiicele oamenilor, cu sufletele care sunt înlănțuite în lumea fizică, pentru ca omul, ca fiu al omului, să învețe să stăpânească planul fizic. Este necesar însă pentru oamenii viitorului ca ei, ca fii ai omului, să găsească plăcere la fiicele zeilor, la lumina divin-spirituală a înțelepciunii, cu care să se unească, pentru ca să crească apoi din nou în lumea zeilor.
Voința se va aprinde în contact cu înțelepciunea divină și cele mai puternice impulsuri vor acționa în cei care se vor fi pregătit pentru a percepe forma eterică a lui Christos Iisus. Aceasta va fi ca o reapariție a lui Christos Iisus pentru oamenii dezvoltați în mod natural spre clarvedere, în același fel cum i-a apărut și lui Pavel Christos în eteric ca ființă spirituală. El va reapărea oamenilor când ei vor înțelege că trebuie să folosească capacitățile care vor veni o dată cu dezvoltarea sufletului uman.
Din această cauză să folosim știința spirituală nu ca pe o satisfacere a curiozităților noastre, ci așa încât ea să devină pentru noi o pregătire pentru marile sarcini, pentru marile misiuni ale neamului omenesc, pentru care noi trebuie să creștem din ce în ce mai mult.
Când se spun lucruri ca cele spuse azi, când luminăm taine atât de intime, nu vrem să procedăm fără discernământ, așa cum se întâmplă atât de des în prezent când se vorbește despre anumite lucruri, ci vrem să fim lămuriți că antroposofia trebuie să devină pentru noi cu totul altceva decât o teorie. Învățătura trebuie să fie prezentă; cum s-ar putea să ne ridicăm spre astfel de gânduri, ca cele care s-au prezentat astăzi, dacă nu am putea să le preluăm în formă de învățătură? Esențialul este ca ea să nu rămână doar învățătură, ci să se contopească cu sufletele noastre, spre a forma însușiri ale sentimentului și ale caracterului, să ne dirijeze spre alt mod de a gândi și să facă din noi cu totul alți oameni. Ea trebuie să ne ofere călăuzire pentru a ne folosi întrupările într-un mod corect, corespunzător, încât să putem deveni cu totul alții în cursul întrupărilor noastre.
Am încercat să nu spun nici un cuvânt mai mult decât trebuie și nici unul mai puțin decât trebuie, am încercat, de asemenea, să indic doar în treacăt lucruri importante. Ceea ce am spus este important nu numai pentru sufletele care vor fi întrupate în perioada 1930 ‒ 1940 pe planul fizic, ci și pentru cele care se vor afla în lumea spirituală, între moarte și o nouă naștere. Pentru că este important ca sufletele din lumea spirituală să acționeze în lumea celor vii, chiar dacă aceștia nu o știu. Prin noul eveniment al lui Christos, conviețuirea dintre cei care sunt întrupați aici pe planul fizic și sufletele care se află în lumea spirituală va deveni tot mai conștientă. Va fi posibilă o conlucrare între oamenii întrupați fizic și ființele spirituale. Acest fapt a trebuit să fie arătat deja, prin imaginea profeților care vor apărea din nou pe pământ. Astfel încât v-ați imaginat că atunci când, în viitorul omenirii, vor veni aceste mari timpuri, oamenii vor putea să acționeze mai conștient în lumea fizică și în lumea spirituală, va putea exista o conlucrare între aceste două lumi. Azi nu este posibil acest lucru deoarece lipsește o limbă comună. Aici, pe planul fizic, oamenii rostesc cuvintele numai în limbile lor, cu ajutorul cărora pot să fie caracterizate lucrurile fizice și raporturile fizice. Între moarte și o nouă naștere oamenii trăiesc într-o altă lume, care arată cu totul altfel decât lumea care ne înconjoară deocamdată, și ei vorbesc o altă limbă. Din tot ceea ce se vorbește în lumea noastră, morții pot să preia numai ceea ce vorbește știința spirituală. Astfel că noi cultivăm în antroposofie ceva ce devine din ce în ce mai inteligibil pentru morți, noi vorbim și pentru cei care se află între moarte și o nouă naștere. Omenirea crește în felul acesta spre un timp în care influențele din lumea spirituală vor deveni mai mari. Marile evenimente ale timpului ce vine se vor face remarcate în toate lumile. Și oamenii dintre moarte și o nouă naștere vor avea în cealaltă lume trăiri noi, ca urmare a noului eveniment al lui Christos în lumea eterică. Dar și ei le vor putea înțelege tot atât de puțin dacă nu se vor fi pregătit pentru aceasta pe pământ, exact la fel ca oamenii care sunt întrupați aici pe pământ, care vor trebui să se fi pregătit pentru a primi în mod corect întâmplările din acest interval important de timp. Pentru toate sufletele este important ca – indiferent dacă sunt întrupate fizic sau nu –, prin preluarea adevărurilor antroposofice, să se fi pregătit pentru acest important eveniment care va veni. Dacă ele nu vor fi făcut aceasta, vor trebui să aștepte. Dacă ele nu vor fi preluat cu conștiența pământeană ceea ce are de dat antroposofia sau știința spirituală, atunci vor trebui să aștepte până când se vor întrupa din nou, pentru a avea posibilitatea să preia aici, pe pământ, învățătura corespunzătoare. Căci există lucruri care numai aici pe pământ pot fi învățate. Din acest motiv se spune: în lumea spirituală nu există, de pildă, nici o posibilitate de a face cunoștință cu moartea; un zeu trebui să coboare în lumea fizică pentru a putea să moară. Iar ceea ce este Misteriul de pe Golgota nu poate fi cunoscut în nici o altă lume așa ca aici, în lumea fizică. Noi am fost aduși aici jos, în lumea fizică, pentru a dobândi aici ceva ce numai aici poate fi dobândit. Și Christos a coborât la oameni pentru că El nu putea oferi oamenilor decât aici, în lumea fizică, posibilitatea de a viețui în Misteriul de pe Golgota ceva ce dă apoi roade care se coc și care sunt duse mai departe în lumea spirituală. Dar grăunții de sămânță trebuiau să fie depuși aici în lumea fizică, aici trebuiau să fie semănați.
Tabel sintetic al epocilor:
