În conferințele ținute în ramuri nu vom înainta dacă nu vom vorbi uneori despre procesele intime ale vieții spirituale a omenirii. Ceea ce trebuie să ne însușim în ramurile noastre este o pregătire pentru cuprinderea adevărurilor spirituale superioare, iar pe aceasta nu trebuie să ne-o închipuim ca o simplă învățare de teorii, de idei; ceea ce numim, în sensul nostru, pregătire pentru adevăruri superioare, ar trebui să constea de fapt într-un fel de dispoziție de sentiment și de simțire a sufletelor noastre. Prin viața în ramură, prin faptul că noi ne întâlnim în fiecare săptămână, sufletele noastre trebuie să se maturizeze în sensul de a dobândi o capacitate de asimilare a acelor părți ale științei spirituale care coboară sau, dacă vrem să spunem altfel, să ne ridicăm de la adevărurile generale pe care le putem vesti deja astăzi marelui public, în afară, în conferințe exoterice, spre faptele concrete ale vieții.
Fie ca întâlnirea din seara aceasta să aibă a face cu o astfel de pregătire a sufletelor noastre, cu o pregătire a sentimentelor sufletelor noastre. Trebuie ca în fața sufletelor noastre să apară anumite lucruri, pe care, desigur, abia treptat vom învăța să le înțelegem, pe care însă le putem simți, le putem presimți, când am dobândit, prin viața în cadrul grupei de lucru, a ramurei, maturitatea necesară. Este de presupus că astfel de adevăruri vor fi preluate cu delicatețea corespunzătoare, vor fi preluate așa încât noi le vom considera drept un bun prețios al sufletelor noastre, nu ceva despre care am crede că am putea să îl ducem în lumea exterioară și să îl comunicăm unui public nepregătit. Ne vom ridica treptat de la lucruri cunoscute spre cele necunoscute.
Există o întrebare care îl preocupă și pe acela care abia de curând a început să se familiarizeze cu lucrările de început ale concepției antroposofice asupra lumii. Este întrebarea: Are oare vreun sens, vreun țel faptul că sufletul omului apare mereu aici pe pământ în întrupări sau încarnări succesive? Se poate înțelege adevărul abstract al reîntrupării, dar ne alegem cu puțin în viață din aceste adevăruri abstracte. Adevărurile dobândesc importanță pentru viață abia atunci când ele sunt de așa natură încât pot fi retopite în sufletul nostru pentru a deveni căldură a sentimentului, lumină care luminează în noi în așa fel încât ne conduce mai departe pe calea vieții. De aceea adevărul abstract despre reîntrupare va deveni pentru noi plin de însemnătate abia atunci când vom ști ceva mai exact, mai intim, despre sensul și însemnătatea încarnărilor succesive ale omului. Aceasta va fi întrebarea de care ne vom ocupa astăzi.
Cealaltă întrebare este următoarea: Ce fel de semnificație are faptul că în încarnarea prezentă ne găsim în situația de a aduce antroposofia în sufletele noastre, de a uni adevărurile antroposofice cu viața noastră cea mai intimă? – Vom vedea că aceste două lucruri se vor uni armonic astăzi pentru noi.
Ați auzit deja deseori că două încarnări succesive oarecare ale unui om nu urmează într-un mod întâmplător; după ce omul a trecut prin moarte din viața pământeană în lumea spirituală, se întoarce spre o nouă viață pământeană abia atunci când în noua viață pe pământ el are posibilitatea de a învăța ceva nou pe pământ, de a-și uni sufletul cu cele nou învățate. Desigur, numai acela care nu tratează evoluția pământului ca și cum ea s-ar desfășura într-un interval de câteva secole sau mii de ani poate înțelege aceste lucruri; numai acela care își orientează privirea asupra evoluției integrale a pământului poate să privească în acest domeniu în mod corespunzător. Chiar și în raport cu realitățile fizice exterioare vom învăța să vedem, chiar dacă ne rezumăm numai la izvoarele exterioare, că fața pământului se schimbă în intervale de timp relativ scurte. Verificați, prin lectura descrierilor acestor locuri în care ne găsim, cum arătau ele în timpul în care Christos era pe pământ, și veți găsi că întreaga față a acestor locuri s-a schimbat aproape cu totul în relativ puține secole. Și întrebați-vă atunci cum s-au putut schimba, în cursul acestor puține secole, raporturile morale și alte raporturi culturale. Încercați să vă puneți în fața sufletului ceea ce, de exemplu, a învățat un copil la începutul erei noastre și ce învață el astăzi. Clarificați-vă aceste lucruri și amintiți-vă apoi din învățăturile antroposofice că noi putem privi înapoi în trecutul îndepărtat, în care fața pământului arăta cu totul altfel, în care, în mare parte, continentele care există astăzi nu existau, în schimb exista un mare continent în locul în care se află astăzi Oceanul Atlantic. Și gândiți-vă apoi la tot ceea ce trebuie să se fi petrecut în cursul unor intervale de timp foarte lungi pentru a configura fața pământului în forma în care se află în prezent. Dacă lăsați să treacă prin fața sufletului dumneavoastră toate acestea, trebuie să vă spuneți: Există posibilitatea ca sufletele să trăiască mereu ceva nou, să asimileze mereu noi roade ale existenței pământului și să își unească aceste roade cu propria viață, pentru a parcurge apoi viața spirituală dintre moarte și o nouă naștere. Iar când condițiile s-au schimbat în așa fel încât se poate învăța ceva nou, ele vin din nou pe pământ; sufletele vin atunci cu adevărat într-o nouă întrupare.
Nu este un simplu joc al ființelor și forțelor care acționează în dosul fenomenelor faptul că omul coboară spre noi încarnări, ci fiecare întrupare adaugă o nouă forță și capacitate, drept un nou mădular în planul divin care prezintă viața integrală a omului. Numai când cuprindem cu privirea în acest mod viața, numai atunci legea vieților pământești repetate dobândește un sens adevărat. Dar atunci trebuie să ne spunem: Nu s-ar putea întâmpla să neglijăm a face ceva? Oare nu depinde ceva anumit de faptul că folosim în mod corect o încarnare, o întrupare? Dacă am avea o simplă repetare a vieții prezente într-o încarnare următoare, atunci mulți ar putea spune: am eu destul timp, voi mai trăi încă de multe ori.
Dacă privim însă spre cele mai importante fapte ale vieții și vedem și știm că ceea ce pământul ne poate da într-un interval anumit de timp nu poate fi viețuit în alt răstimp, ne vom spune că se poate întâmpla să și ratăm ceva și că ne putem lua o obligație lăuntrică și o responsabilitate de a folosi fiecare încarnare, fiecare întrupare într-un mod corespunzător, corect. Și vom vedea cu mai mare exactitate cum putem folosi aceste întrupări dacă facem o mică retrospectivă pornind din cercetarea spirituală. În parte voi vorbi despre ceva care ne este cunoscut, dar apoi voi extinde expunerea asupra unor lucruri care sunt necunoscute pentru mulți dintre cei prezenți. Ceea ce vă este cunoscut este faptul că propriile noastre suflete au avut cu totul alte capacități în întrupările trecute. Acele capacități prin care omenirea actuală trăiește și acționează nu au fost totdeauna prezente. Dacă ne întrebăm prin ce acționează cu totul deosebit astăzi sufletul omului, trebuie să ne spunem: el acționează prin aceea că preia prin simțuri într-un mod exact faptele exterioare ale lumii, prin aceea că omul are o rațiune autonomă, o putere de judecată autonomă pe care o exercită asupra percepțiilor simțurilor și prin care el poate combina percepțiile simțurilor pentru a dobândi în acest fel o imagine a lumii în cunoașterea sa. Știm apoi că omul, dacă își dezvoltă mereu sufletul prin metodele pe care le găsiți descrise în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, poate avea în jurul său încă un mediu, un mediu spiritual. Știm că există un ochi spiritual deschis, o trezire a facultăților superioare suprasensibile care sunt în stare de somn la omul obișnuit, știm că a existat un timp în care lumea spirituală era perceptibilă pentru toți oamenii, dar mai știm că va exista un timp în care lumea spirituală se va putea revărsa în sufletele noastre precum lumina într-un om născut orb și operat; lumina și culoarea au fost prezente și înainte în mediul său înconjurător, dar nu au putut să pătrundă în el deoarece nu avea organe deschise pentru a le prelua.
Astfel avem astăzi o omenire care nu poate vedea în lumea spirituală decât printr-o dezvoltare anormală, prin metode cu totul deosebite. Starea normală a omului actual constă în aceea că el percepe prin simțurile exterioare lucrurile lumii și combină percepțiile sale cu intelectul legat de creierul fizic.
Însă omenirea nu a fost totdeauna așa cum este astăzi. Putem privi înapoi, în vechile timpuri ale evoluției omenirii, și când ne deschidem ochiul clarvăzător față de memoria originară pe care o numim cronica Akasha [Nota 6], găsim acolo că pe atunci alte posibilități sufletești omenești erau cu totul normale. Toți oamenii aveau în timpurile vechi un fel de clarvedere. Nu o clarvedere ca cea care se dobândește astăzi prin metodele amintite, ci o clarvedere de alt gen, o clarvedere despre care trebuie să spunem că era estompată, ca de vis. Dar ea era prezentă, în special în anumite condiții anormale. Ea venea de la sine, nu era necesară o educație deosebită. Este adevărat că trebuie să ne întoarcem departe în trecut dacă vrem să găsim o omenire cu clarvedere constantă dar, în fapt, în anumite stări intermediare dintre somn și veghe a existat tot timpul o anumită clarvedere a omenirii. Această clarvedere o găsim din ce în ce mai mult, pe măsură ce ne întoarcem în trecut. Vă amintiți că noi, prin faptul că trecem prin diferite epoci culturale, trecem prin diferite epoci de formare ale omenirii. Trăim acum într-un răstimp cultural căruia i-a premers un altul, pe care îl denumim greco-latin. Acestuia i-a premers un altul, pe care îl denumim, după popoarele conducătoare, epoca egipto-caldeeano-babiloniano-asiriană. Acesteia i-a premers o alta, pe care o denumim vechea epocă persană, iar dacă ne întoarcem într-un trecut și mai îndepărtat ajungem la acea epocă pe care o denumim epoca veche hindusă. Spre această epocă nu putem privi decât cu ochiul clarvăzător, căci acea cultură care a produs Vedele s-a născut mult mai târziu, ca ecou slab al acelei înalte înțelepciuni prin care cei șapte sfinți Rishi au dăruit lumii străvechea cultură originară hindusă. Și dacă mergem în trecut înaintea acelei epoci, găsim marea catastrofă atlanteană care a schimbat fața pământului prin acțiunea puternică a apei și a vântului în așa fel încât continentul atlantean a dispărut treptat și în locul lui a apărut ceea ce avem acum, pe de o parte Africa și Europa, iar pe de altă parte America.
Și dacă ne-am întoarce mai mult în trecut, cronica Akasha ne-ar arăta cum la oamenii vechiului continent atlantean existau cu totul alte capacități sufletești, capacități sufletești care cu greu ar putea să fie credibile pentru omul actual, deoarece tot ceea ce cunoaște omul actual este foarte departe de ceea ce exista atunci.
Sufletele noastre au fost prezente în toate aceste epoci, au fost prezente în alte corpuri și au avut totdeauna alte facultăți. Dacă am putea să ne întoarcem în trecut, am găsi că sufletele noastre erau dotate pe atunci cu un înalt grad de receptivitate clarvăzătoare; în special în anumite stări intermediare dintre somn și veghe oamenii erau martorii unei lumi spirituale, puteau privi în lumea spirituală. Dacă ați putea merge înapoi, ați găsi că dumneavoastră înșivă vedeați în acel timp fapte și ființe ale lumii spirituale. Pe atunci nu exista nici o ispită pentru sufletele omenești, nu exista nici o posibilitate de a tăgădui lumea spirituală, fiindcă sufletele o vedeau, pentru că ele erau îndreptate spre lumea fizică numai pentru câteva ore din zi. Obiectele lumii fizice exterioare nu erau încă vizibile așa cum au devenit în timpurile ulterioare. De aceea, când oamenii ajungeau în stările intermediare dintre somn și veghe, aveau în jurul lor lumea pe care trebuia să o resimtă ca spirituală, care trebuia să le dea convingerea: omul provine din această lume. El a coborât din această lume pentru a dobândi ceva în lumea fizică, ceva ce nu ar fi putut obține în lumea spirituală. Ce ar fi putut obține în această lume exterioară? Ce nu putea să aibă în lumea spirituală? Ceea ce lumea spirituală nu avea, era posibilitatea de a dezvolta conștiența de sine, posibilitatea ca omul să-și spună sieși „eu”. Omenirea nu avea atunci această posibilitate. Omul era așa-zicând în afara lui însuși tocmai în cele mai importante momente ale vieții sale, era ca într-o stare de răpire în care nu știa că el era o individualitate autonomă interior. El era dăruit lumii spirituale. A se simți pe sine drept eu, aceasta o putea învăța numai în această lume fizică, numai aici putea să primească o conștiență de sine adevărată. Iar cu conștiența de sine este inseparabil legată ceea ce noi numim putere de judecată, gândirea de astăzi și capacitatea de percepție. Astfel, omul trebuia să își jertfească propria sa legătură cu lumea spirituală, propria sa clarvedere obscură pentru a-și însuși posibilitatea de a se deosebi pe sine ca eu de lumea înconjurătoare și, prin aceasta, să ajungă la eu, la conștiența de sine.
În viitor omul va recuceri darul privirii clarvăzătoare în lumea spirituală alături de conștiența de sine. Poarta spre lumea spirituală i s-a închis treptat pentru ca omul să poată deveni o ființă conștientă de sine, spirituală, interiorizată, pentru ca el să se poată ridica la conștiența de sine, pentru ca apoi să poată intra din nou în lumea spirituală ca ființă independentă.
Au existat deci timpuri vechi în care omul vedea așa-zicând mediul său înconjurător, care era cu totul altul decât azi. Ce vedem când privim mediul fizic înconjurător? Vedem lumea mineralelor, a plantelor, a animalelor și pe semenii noștri oameni. Aceasta este lumea ce ne înconjoară, căreia noi îi aparținem, lumea care ni se oferă între naștere și moarte.
În acea lume din care provine lumea exterioară și care se află în spatele acesteia putem intra numai prin facultăți clarvăzătoare care, precum am spus, nu sunt astăzi facultățile normale ale omenirii prezente, dar care în anumite stări stăteau la dispoziția tuturor oamenilor din acele vechi timpuri. Omul viețuia atunci lumea spirituală despre care vorbește știința spirituală, percepea acele ființe spirituale și forțe spirituale care sunt prezente, despre care nu se poate spune că nu există pentru că percepția actuală normală nu poate să le perceapă, care sunt prezente la fel cum lumina și culorile sunt prezente în jurul orbilor, chiar dacă ei nu le pot percepe. Aceste ființe spirituale erau pe atunci tovarășii oamenilor și omul își putea spune: eu aparțin unei lumi spirituale, ca ființă spiritual-sufletească eu aparțin unei lumi în care există astfel de ființe precum propriul meu conținut sufletesc spiritual, ființe pe care le am în jurul meu în astfel de stări. – În acele timpuri ale trecutului îndepărtat omul era tovarășul ființelor sufletești spirituale. Acele cunoștințe și idei care au pătruns în aceste raporturi au putut deosebi totdeauna exact ‒ și pot și astăzi să deosebească ‒ diversele trepte pe care omul le-a parcurs în diversele timpuri. Mai întâi acea treaptă în care omul era cu totul prezent în lumea spirituală, treapta la care el nu descindea cu conștiența în lumea senzorial-fizică ci se simțea ca aparținând cu totul lumii spirituale, astfel încât își extrăgea toate forțele din lumea spirituală. O cunoaștere spirituală deosebește această treaptă de următoarea, în care aceste forțe au scăzut mereu, în care s-a ajuns la perceperea obiectelor lumii exterioare precis conturate, la prelucrarea acestor impresii prin gândirea logică și judecăți, în același timp cu conturarea eului, a conștienței de sine.
Filozofia orientală, care mai putea încă privi în aceste raporturi deoarece a păstrat resturi ale învățăturii sfinte a celor șapte Rishi, mai avea încă denumiri pentru diferitele epoci ale evoluției omenirii. Pentru cele mai vechi timpuri, pentru epocile de evoluție clarvăzătoare ale omenirii în care clarvederea ajungea până în cele mai înalte regiuni ale lumii spirituale, până la acele ființe pe care noi trebuie să ni le reprezentăm ca fiind cele mai înalte, care au legătură cu lumea noastră, se folosea denumirea Krita Yuga, care a fost denumită mai târziu „epoca de aur”. A venit apoi un alt timp în care oamenii vedeau mult mai puțin din lumea spirituală, în care acțiunile lumii spirituale nu erau atât de vii. Acest timp a fost numit mai târziu Treta Yuga, „epoca de argint”. Oamenii care trăiau între naștere și moarte dobândeau atunci în alt mod siguranța referitoare la lumea spirituală. Ei aveau într-adevăr nemijlocit doar o trăire cu totul neclară din lumea spirituală, în schimb își aminteau despre acele timpuri de dinaintea nașterii, în care ei trăiau împreună cu ființele spirituale. Prin aceasta, pe atunci omul știa lucruri suficient de precise despre lumea spirituală, așa cum azi, când îmbătrânește, el nu poate nega faptul că a avut o tinerețe. În acele concepții în care se știau astfel de lucruri, această epocă era denumită Treta Yuga, pentru care s-a folosit mai târziu în mod mai puțin precis expresia „epoca de argint”. Toate aceste vechi expresii își au importanța lor profundă, iar știința actuală se comportă copilărește în modul cum tratează aceste expresii, pentru că ea nu presimte nimic despre realitățile din care au rezultat aceste denumiri.
După epoca de argint vine o altă epocă, în care exista încă, ce-i drept, o cunoaștere clară, un fel de cunoaștere reală a lumii spirituale, însă așa încât omul, care era deja mult coborât în lumea fizică, putea, așa-zicând, alege între cele două lumi, în raport cu convingerea lui. Vechea clarvedere a devenit tot mai întunecată în această a treia epocă, „epoca de bronz”, Dvapara Yuga, dar era totuși prezentă, până la un anumit grad, într-un mod confuz, și omul mai putea încă să se unească cu lumea spirituală, de astă dată însă mai mult sau mai puțin din propria sa convingere interioară. El mai știa în această epocă că lumea spirituală fusese o trăire odinioară.
Veni apoi treptat acea epocă pe care o numim cu o expresie orientală Kali Yuga, „epoca întunecată”. Este epoca în care, pentru capacitățile sufletești omenești, s-a închis poarta către lumea spirituală. Și prin faptul că oamenii au fost mereu în situația de a putea percepe numai lumea senzorial-fizică, ei puteau să-și formeze în această lume din ce în ce mai mult sentimentul de sine, sentimentul de eu, conștiența de eu. Această epocă a început într-un timp relativ târziu, aproximativ în anul 3100 î.e.n., și s-a prelungit până în timpurile noastre.
Tratăm aceste lucruri în așa fel încât să învățăm să deosebim aceste epoci pentru a putea înțelege cele mai importante sarcini ale încarnării noastre prezente.
Am ajunge până în timpurile atlanteene dacă am urma epoca Krita Yuga până la începuturile ei. Treta Yuga însă cade în timpul sfinților Rishi, în vechea cultură hindusă, în parte, și în vechea cultură persană. Dvapara Yuga se situează în epocile de cultură târzii, în timpurile caldeeo-babilono-asiro-egiptene. Pe atunci mai exista un anumit grad de clarvedere crepusculară. Iar timpul în care treptat și încet începe închiderea completă a porții spre lumea spirituală, timpul în care omenirea a fost așa-zicând limitată la planul fizic, începutul acestei epoci se află în anul 3101 î.e.n., ceea ce înseamnă înainte ca Iisus Christos să fi trăit pe pământ. Astfel încât vedem începând, la aproximativ 3000 de ani înainte de evenimentul christic, o epocă ce a făcut, treptat, din noi, ceea ce suntem astăzi. Dacă știm că în această epocă s-a petrecut cel mai important fapt al întregii evoluții pământești, fapta lui Christos, putem aprecia întreaga însemnătate a acestui fapt. Cum erau oamenii în epoca aceea, în Kali Yuga, când Christos a coborât pe pământ? Ei se aflau deja de mai mult de 3000 de ani într-o evoluție care îi limita la lumea fizică, care îi constrângea ca între naștere și moarte să preia numai ceea ce li se oferea în lumea fizică, ceea ce le prezenta lumea fizică. Dacă evoluția s-ar fi continuat în acest mod, conștiența de eu a oamenilor ar fi devenit din ce în ce mai puternică, dar numai în ceea ce privește elementul egoist. Omul ar fi devenit o ființă care ar fi savurat totul, o ființă cu pofte, care ar fi închis totul, cu răceală, în eul său. Ar fi pierdut cu desăvârșire conștiența că există o lume spirituală, dacă nu ar fi intervenit altceva. Ce a intervenit? Întreaga semnificație și importanță a ceea ce a intervenit se află în fața sufletului când înțelegem că în evoluția pământului există timpuri de tranziție. Mulți oameni care nu fac altceva decât să speculeze, și care practică o filosofie abstractă sau cultivă o ideologie oarecare, numesc deseori epocă de tranziție orice perioadă de timp; și se poate ca aproape fiecare interval de timp care s-a scurs de la descoperirea artei tiparului, de când s-au publicat atât de multe, să fie denumit epocă de tranziție. Cel care stă însă pe terenul științei spirituale nu va fi atât de darnic cu acest cuvânt, căci timpuri de tranziție nu sunt decât acele timpuri în care se întâmplă lucruri esențiale, lucruri hotărâtoare, mai hotărâtoare decât în celelalte timpuri.
Există o axiomă curentă în știință, și care este considerată ca lucru de la sine înțeles – antroposofii ar trebui să învețe că este lipsită de sens ‒ că natura nu face salturi. – Sună foarte obiectiv dar este, totuși, un lucru lipsit de sens, pentru că natura nu face altceva decât salturi. Urmăriți cum se dezvoltă o plantă, cum se petrece de fiecare dată un salt când ceva nou intervine în evoluție, cum se petrece un salt de la formarea regulată a frunzelor la formarea florii, de la cupa florii la petală, de la petale la vasele cu polen ș.a.m.d. Natura face numai salturi, după ce o anumită perioadă de timp a mers uniform; natura și întreaga existență fac salturi. Esențialul evoluției constă tocmai în faptul că apar crize și salturi, iar expresia: Natura nu face nici un salt, aparține, aș spune, celei mai înfricoșătoare comodități a gândirii omenești – fiindcă natura face, într-adevăr, multe salturi.
Dar tot așa se desfășoară și viața spirituală, în salturi. În cursul dezvoltării spirituale au loc salturi mari, însemnate. Apoi viața își continuă uniform drumul; și iar se produc salturi spirituale importante. Un astfel de salt impresionant pentru viața omenirii – nu numai pentru cei care au fost în jurul lui Christos – s-a petrecut tocmai în timpul în care Christos se afla pe pământ. Și în acest sens putem numi epocă de tranziție timpul în care Christos a trăit și a propovăduit în Palestina. Să nu spuneți că toți oamenii ar fi trebuit să observe ușor un astfel de salt, o astfel de tranziție. O, se poate ca lucrul esențial care se petrece într-un anumit timp să rămână complet necunoscut ochilor contemporanilor, poate să le treacă prin față fără ca ei să observe ceva! Știm totuși că odinioară a trecut prin fața a milioane și milioane de oameni fără să lase vreo urmă. Știm că Tacitus, renumitul scriitor roman, scrie într-un anumit loc al operei sale despre creștini ca despre o sectă secretă; de exemplu, la aproape 100 de ani după ce creștinismul s-a răspândit deja în regiunile de sud ale Europei, se povesteau în Roma lucruri cu totul incredibile despre creștinism. Existau deci în Roma, în acel timp, cercuri care nu știau nimic altceva despre creștini decât că ar fi o sectă incomodă, o sectă condusă de un anumit Iisus care îi îndemna pe oameni la lucruri rele. Aceasta este versiunea care circula prin Roma – la aproape un secol după ce creștinismul luase ființă. Atât de fără urmă a trecut prin fața unui mare număr de oameni cel mai important eveniment nu numai al acelui timp ci al întregii evoluții a omenirii. Trebuie să ne putem reprezenta că, de fapt, în timp ce oamenii nu observă nimic, dar absolut nimic, se pot întâmpla lucruri importante, însemnate. Iar dacă unii oameni spun că trăim într-un timp în care nu se petrece nimic important, asta nu este nicidecum vreo dovadă că au dreptate.
În fapt, trăim astăzi din nou într-o epocă de tranziție, în care se întâmplă cele mai importante fapte spirituale, despre care însă mulți contemporani ai noștri nu știu nimic; faptele însă sunt prezente. Acesta este unul din aspectele asupra căruia trebuie să ne lămurim, anume că noi putem vorbi despre epoci de tranziție, dar nu dorim să fim generoși cu acest cuvânt. Ce era esențial pentru timpul de tranziție în care a apărut Christos Iisus? Esențialul acestui timp de tranziție pentru întreaga omenire se exprimă într-o vorbă plină de însemnătate, dar pe care trebuie să o înțelegem corect. Ea este cuprinsă în propăvăduirea lui Ioan Botezătorul, expresie pe care Christos a reluat-o, și care spune: „Schimbați-vă dispoziția voastră sufletească, împărăția cerurilor s-a apropiat de voi.” O întreagă lume se află în această expresie, tocmai acea lume care este în legătură intimă cu evenimentul important care s-a săvârșit atunci pentru întreaga evoluție a omenirii.
Prin evoluția naturală în epoca Kali Yuga oamenii ajunseseră treptat atât de departe încât dobândiseră putere de judecată și conștiența de eu, dar deveniseră incapabili să dobândească din nou, din această conștiență de eu, prin propria forță, legătura cu lumea spirituală. Botezătorul spunea: „Acum a venit timpul în care eul vostru trebuie să vă educe în așa fel încât acest eu să se poată adânci atât de profund sufletește încât să găsească în sine legătura cu împărăția cerurilor; deoarece în afara sa, omul nu mai poate în mod normal să se ridice prin stări de clarvedere într-o lume spirituală. Împărățiile cerurilor trebuia să coboare până în lumea fizică. Ele trebuiau să se reveleze în așa fel încât eul să le poată recunoaște prin conștiența de sine obișnuită, prin simțul adevărului al conștienței de sine obișnuite. Schimbați vechea dispoziție sufletească astfel încât să puteți crede că viața voastră sufletească, înflăcărându-și eul, poate înțelege în sine însăși prin observarea a ceea ce se petrece în jur: există o lume spirituală! Trebuie să învățați să înțelegeți, să cuprindeți în eul vostru, prin eul vostru lumile spirituale. Ele s-au apropiat. Ele nu trebuie căutate acum într-o stare de extaz! – De aceea a trebuit să coboare Christos într-un trup omenesc din carne și sânge, pentru că structura sufletului omului era constituită pentru o înțelegere a planului fizic. Dumnezeu trebuia să vină la oameni pe planul fizic deoarece omul, prin educarea eului propriu și prin închiderea porții spre lumea spirituală, nu mai era capabil să meargă spre zei cum mergea în vechile timpuri. Acesta este faptul important care s-a întâmplat în acel timp; pe de o parte, prin evoluția naturală a facultăților omenești s-a pierdut vechea legătură cu lumea spirituală și a fost dobândită conștiența de eu; pe de altă parte însă, trebuia ca în cadrul lumii fizice să poată fi dobândită conștiența lumii spirituale. Christos a fost mijlocitorul pentru lumea spirituală a acelor oameni care ajunseseră la o astfel de treaptă de evoluție încât nu mai puteau să dobândească legătura cu lumea spirituală decât printr-un eu ce trăia pe planul fizic. Schimbați-vă dispoziția voastră sufletească, nu mai credeți că prin extaz omul poate urca în mod normal în lumea spirituală, ci credeți că prin dezvoltarea posibilităților care se află în eul vostru, cu ajutorul lui Christos, poate fi găsit drumul în lumile spirituale! Căci numai așa va putea găsi omenirea spiritul.
În prezent trăim din nou într-o epocă asemănătoare, fiindcă în anul 1899 s-a încheiat epoca întunecată, Kali Yuga, și acum se pregătesc încet, în mod asemănător, noi dispoziții sufletești, noi capacități sufletești. Este foarte posibil ca oamenii timpului nostru să doarmă în această privință. Din ce în ce mai mult vom face cunoștință cu ceea ce se va întâmpla în epoca noastră pentru toți oamenii, cu ceea ce a început acum, după încheierea epocii Kali Yuga. Astăzi avem sarcina să ne îngrijim pentru ca acest eveniment, acest eveniment de tranziție să nu treacă neobservat și fără urmări pentru progresul omenirii.
Kali Yuga s-a încheiat de puțin timp. Anul 1899 este timpul mediu în care ea s-a încheiat. Acum ne îndreptăm spre un timp în care se vor dezvolta anumite capacități de clarvedere în mod natural, alături de conștiența de sine. Oamenii vor viețui ceva deosebit și straniu pe care nu vor ști să-l interpreteze! Vor începe să aibă presimțiri care se vor realiza, vor începe să vadă evenimente înainte ca ele să se fi petrecut, care însă ulterior se vor petrece. Oamenii vor începe treptat să vadă cu adevărat ceea ce noi numim corpul eteric al omului, chiar dacă difuz și în primele lui elemente. Astăzi omul nu vede decât corpul fizic. Vederea corpului eteric se va dezvolta din ce în ce mai mult ca ceva despre care oamenii vor învăța fie că are o realitate, fie că ar fi doar o iluzie a simțurilor. Se va ajunge atât de departe încât unii se vor întreba referitor la astfel de trăiri: Oare sunt nebun?
Chiar dacă la început va exista un număr mic de oameni în care se vor dezvolta în următoarele decenii aceste capacități, știința spirituală comunică aceste lucruri deoarece ea simte responsabilitatea pe care o avem față de ceea ce se întâmplă în realitate, față de ceea ce trebuie să se întâmple conform mersului natural al evenimentelor. De ce învățăm noi știința spirituală? Deoarece vor apărea evenimente care nu vor putea fi înțelese decât prin știința spirituală, și care ar rămâne de neînțeles dacă nu am avea cunoștințe spirituale…[lipsă în text].
Aceste capacități se vor dezvolta relativ repede la un număr mic de oameni. În orice caz, este adevărat: printr-o educație ezoterică omul poate să se ridice mult deasupra a ceea ce se pregătește ca un început pentru întreaga omenire. Dar ceea ce omul poate să parcurgă printr-o educație corespunzătoare se pregătește deja, cel puțin ca un început, pentru întreaga omenire, ca ceva despre care trebuie să vorbim, indiferent dacă acest lucru va fi înțeles sau nu, între anii 1930-1940. Numai câteva decenii ne separă de momentul în care astfel de evenimente vor începe să fie din ce în ce mai numeroase.
Dar apoi va interveni, pentru acea omenire care își va fi dobândit aceste facultăți, încă ceva. Acești oameni vor furniza o dovadă pentru una din cele mai importante fraze cuprinse în Noul Testament, frază care va acționa zguduitor asupra acestor suflete. Căci în aceste suflete va învia fraza: „Eu sunt la voi în toate zilele până la sfârșitul lumii”, ceea ce înseamnă, dacă este tradus corect: „până la sfârșitul eonilor pământului”. Această expresie ne spune că creștinismul nu este doar ceea ce a fost scris odinioară în cărți, ceea ce a fost învățat în anumite timpuri; ea ne spune că creștinismul nu este numai ceea ce este cuprins astăzi în cutare sau cutare dogmă, ci este ceva viu, ceva ce are în sine vederea și trăirea revelațiilor, care se vor dezvolta din ce în ce mai puternic. Suntem astăzi la începutul acțiunii creștinismului, iar cel care s-a unit într-adevăr cu Christos știe că din creștinism vor veni mereu noi și noi revelații. El știe: creștinismul nu este în scădere, creștinismul este în creștere, în devenire, creștinismul este ceva viu, nu este ceva mort.
Cel care parcurge azi o evoluție spirituală poate începe să trăiască deja adevărul expresiei: „Eu sunt la voi în toate zilele, până la sfârșitul timpurilor pământului”. Astfel este El la noi, în formă spirituală, în atmosfera pământului. Înainte de evenimentul de pe Golgota, clarvăzătorii nu puteau să Îl găsească pe Christos în atmosfera pământului. Abia după evenimentul de pe Golgota Christos a devenit vizibil în atmosfera pământului, pentru că El este aici din acel timp. Cineva care era învățat cu clarvederea timpurilor precreștine știa că va veni un timp în care se vor petrece acestea. El știa: acum nu găsim în domeniul astral al pământului nostru ceva ce se numește Christos, dar va veni un timp când ochiul clarvăzător va fi deschis și Îl va vedea pe Christos în sfera pământului! El știa că în domeniul clarvederii pământești va interveni o mare metamorfoză. El nu era atât de avansat încât să poată fi convins prin evenimentele din Palestina că aceste evenimente se și întâmplaseră. Nici un eveniment fizic nu-l putea convinge că Christos se coborâse deja pe pământ. Numai un eveniment l-a putut convinge: L-a văzut în atmosfera pământului pe Christos. Atunci a fost convins că venirea lui Christos pe pământ, așteptată în Misterii, se săvârșise cu adevărat. Ceea ce a trăit Pavel, prezența lui Christos în atmosfera pământului, acesta este evenimentul pe care-l poate trăi un discipol educat, un om educat într-o școală ezoterică; și tot acesta este evenimentul pe care, așa precum este caracterizat, îl vor putea trăi oamenii, clarvăzători în mod natural, începând cu anii 1930, 1940, apoi, în cursul unor lungi perioade de timp, va fi ca un fapt devenit cu totul natural. Evenimentul de la Damasc se va repeta pentru mulți oameni, și putem numi acest eveniment o revenire a lui Christos, o revenire în spirit. Christos va fi prezent pentru oamenii care pot să se ridice până la vederea trupului eteric. Căci Christos a coborât numai o dată până într-un trup din carne și oase: atunci, în Palestina. Dar este mereu prezent în trupul eteric, în atmosfera eterică a pământului. Și deoarece oamenii se vor dezvolta spre vederea eterică, Îl vor putea vedea. Astfel, revenirea lui Christos rezultă prin aceea că oamenii se ridică spre capacitatea de a-L vedea pe Christos în eteric. Acest fapt este de așteptat să se petreacă în timpul nostru de tranziție. Iar ceea ce a realizat știința spirituală este pregătirea sufletelor pentru a-L putea vedea pe Christos.
Am cuprins acum cu privirea a doua întrebare pe care ne-am pus-o la început. Pe de o parte am văzut ce sens are ca cineva să-și folosească încarnările în mod corect, și am văzut și cum putem să ne folosim propria încarnare prezentă prin aceea că ne pregătim pentru a-L vedea pe Christos, care va reveni în viitor. Trebuie să înțelegem în sens corect această revenire; atunci vom înțelege și care sunt în această privință marile pericolele. Trebuie să vă spun asta încă de acum.
Un eveniment de cea mai mare importanță stă în fața omenirii în timpurile apropiate prin caracterizata revenire a lui Christos în spirit. Dar materialismul timpurilor noastre va fi atât de puternic încât chiar un astfel de adevăr va fi interpretat în mod materialist. Și aceste interpretări materialiste se vor transfera în realitate. Acest adevăr va fi răstălmăcit ca o revenire în carne și oase. Christoși falși vor exista într-un timp nu prea îndepărtat pe întregul pământ, falși Mesia, oameni care se vor da drept Christosul revenit. Antroposofii însă trebuie să fie oameni care să nu cadă în acel materialism și să creadă că Christos coboară din nou în carne și oase pe pământ, pentru că ei știu că epoca întunecată s-a sfârșit, epoca în care oamenii aveau nevoie, pentru dezvoltarea conștienței lor de eu, de viața în lumea fizică a materiei, fără a putea privi în lumea spirituală. Omul trebuie să se ridice din nou până în sferele spirituale, unde Îl va putea vedea pe Christos ca pe o ființă vie, prezentă.
Omenirea va avea la dispoziție aproximativ 2500 de ani pentru a-și însuși aceste capacități. Îi vor sta la dispoziție 2500 de ani pentru a dobândi vederea eterică ca un dar general natural, până când oamenii vor trebui să dezvolte o altă facultate, din nou într-un timp de tranziție. În acești 2500 de ani tot mai multe suflete omenești se vor putea dezvolta până la această capacitate. Și nu se va face nici o deosebire între oamenii care, în timpul arătat aici, vor fi între naștere și moarte, și cei care, după moarte, vor fi în lumea spirituală. Timpul dintre moarte și o nouă naștere va fi altfel folosit dacă sufletele vor fi viețuit pe pământ revenirea lui Christos. Și ea va deveni altfel prin această trăire. De aceea, pentru sufletele care sunt acum întrupate este de o așa mare importanță faptul de a fi bine pregătit pentru evenimentul christic ce se va produce în acest secol, fie că vor fi întrupate aici pe pământ, fie că vor fi trecut prin poarta morții și se vor afla între moarte și o nouă naștere atunci când se va întâmpla acest nou eveniment christic. Este important ca toate sufletele să fie pregătite pentru acest eveniment și, prin aceasta, să fie înarmate împotriva pericolelor.
Când vorbim astfel, simțim ce trebuie să fie antroposofia pentru noi și ce poate ea să fie; ea trebuie să ne pregătească să putem presimți, să putem face ceea ce trebuie făcut pentru ca un eveniment de cea mai mare importanță să nu treacă fără urmă pe lângă omenire. Dacă el ar trece fără urmă pe lângă omenire, aceasta ar pierde o posibilitate importantă de evoluție și s-ar cufunda în întuneric, în pieire. Lumina nu poate fi adusă decât dacă oamenii se trezesc pentru noua percepere și se deschid astfel noului eveniment christic. Aceste lucruri vor fi spuse în mod repetat în viitor. Dar se va spune în mod repetat și că falșii profeți ar putea să împiedice ceea ce este bun, ceea ce este important, dacă ar reuși să răspândească convingerea că Christos va apărea în trup de carne și oase. Dacă antroposofii nu vor înțelege acest lucru, eroarea în care ar cădea ar da posibilitatea să apară falși Mesia. Ei vor apărea deoarece se bizuie pe slăbiciunile sufletelor slăbite prin materialism, care nu pot decât să-și reprezinte că, revenind, Christos trebuie să apară în trup material. Această interpretare eronată a vestirii este foarte rea; ea va apărea ca o ispită periculoasă pentru omenire. Antroposofia are sarcina să apere oamenii de această ispită. Nu poate fi suficient de puternic subliniat acest lucru pentru toți cei care vor să îl audă. Iar cu aceasta vedeți că antroposofia are de spus lucruri importante, că nu practicăm antroposofia din pricină că suntem curioși să aflăm tot felul de adevăruri, ci fiindcă știm că aceste adevăruri sunt folosite pentru binele omenirii, pentru desăvârșirea continuă a omenirii.
Christos se va apropia de omenire în multe alte forme. Acea formă pe care El a ales-o la evenimentele din Palestina, a ales-o deoarece oamenii erau avizați pe atunci la capacitatea de a dezvolta conștiența pe planul fizic și de a și-o însuși. Omenirea este însă chemată să dezvolte capacități din ce în ce mai înalte ca, prin acestea, evoluția să poată face din nou un salt.
Christos va fi prezent pentru a putea fi viețuit și pe aceste trepte superioare de cunoaștere. Și în această privință creștinismul nu este la sfârșitul lui, ci la începutul activității sale; omenirea se va ridica treaptă cu treaptă, iar creștinismul va fi prezent pe fiecare treaptă pentru a satisface, în întregul viitor al pământului, cele mai profunde cerințe ale sufletului uman.
