Pentru a nu da naștere unor confuzii aș dori să fac unele precizări în legătură cu conferința de ieri. Ea nu a vrut să demonstreze ceva anume dintr-o anumită direcție și în final am arătat că din cele mai îndepărtate timpuri cercetătorii spirituali s-au văzut nevoiți să folosească aceleași denumiri atât pentru fenomene și lucruri ale spațiului ceresc cât și pentru alte fenomene și lucruri ale trăirilor noastre diurne și nocturne. Prelegerea a fost concepută mai ales, ca să spun așa, pentru a procura noțiuni pe care să le utilizăm în expunerile noastre viitoare. În general, prelegerile care se vor ține în cadrul acestui ciclu trebuie considerate ca un tot unitar, iar cele introductive, datorită conținutului lor, sunt alcătuite în așa fel încât să transmită idei și concepte necesare cunoașterii lumii spirituale, scop pe care îl vom urmări de altfel și în conferințele următoare. Chiar și astăzi, într-un anumit context, ne vom referi la unele dintre cele mai apropiate, pentru ca treptat să pătrundem în zone spirituale din ce în ce mai îndepărtate. Am văzut că omul, în privința entității sale interioare, sau ceea ce am deslușit ca fiind corpul astral și Eul propriu-zis, trăiește în starea de somn în lumea spirituală, pentru ca apoi, trezindu-se, să se reîntoarcă în ceea ce se află lungit în pat, în corpul său fizic și eteric, deci în această lume fizică a noastră. Oricine observă cu atenție viața se poate curând convinge singur că prin trecerea de la starea de somn la cea de veghe are loc de fapt o modificare completă a trăirii. Ceea ce trăim în stare de veghe nu este deloc o viziune sau o cunoaștere pe care o căpătăm despre cele două componente ale naturii umam în care reintrăm la trezire. Pătrundem în corpul eteric și în corpul fizic, ceea ce nu înseamnă că le percepem întrucât le privim din interior. Ce știe omul în viața sa obișnuită despre cum arată corpul său fizic și cel eteric privte din interior? Esențial pentru trăirea stării de veghe este faptul că ne privim trupul propriu din exterior și nu din interior. Niciodată nu ne observăm propria ființă din interior, ci întotdeauna o facem din exterior. Ca oameni, învățăm să ne cunoaștem pe noi înșine prin contemplare ca entități ale lumii sensibile. Cum ar fi dacă, printr-o cufundare în sine, ne-am observa într-adevăr din interior?
Ar trebui să vedem cu totul diferit decât o facem în realitate. Acestea sunt de fapt trăirile lăuntrice pe care le caută misticul. El încearcă să-si abată atenția de la lumea exterioară, să anihileze ceea ce vede ochiul și aude urechea, încercând cu adevărat să pătrundă în ființa sa lăuntrică. Făcând abstracție de aceste trăiri, am putea spune: În viața noastră cotidiană suntem protejați de a privi în sinea noastră, prin faptul că în momentul trezirii privirea ne este captată de lumea înconjurătoare, de covorul senzațiilor. În starea de veghe suntem lipsiți de posibilitatea de a ne observa din interior. Este, ca să spunem așa, ca și când, fără știrea noastră, am fi purtați de un curent. Când dormim suntem dincoace de curent, iar când ne trezim de cealaltă parte a acestuia. Dacă am putea percepe ceva din partea de „dincoace” am percepe Eul și corpul nostru astral; dar în timpul somnului suntem protejați de perceperea a ceea ce este în sinea noastră, întrucât în momentul adormirii dispare posibilitatea de percepere. A fost astfel trasată o limită riguroasă între lumea interioară și cea exterioară, pe care o putem trece numai în momentul când adormim și când ne trezim. Dar nu putem trece de nici una dintre aceste frontiere fără să nu ne fie sustras ceva. Când trecem frontiera în momentul trezirii nu mai putem percepe cele spirituale; în momentul adormirii este anihilată conștiența și ca atare nu ne mai putem percepe sinea noastră. În momentul trezirii suntem dirijați spre exterior, așa incât nu ne mai percepem interiorul. Ce este acel ceva peste care trecem și care, ca să spunem așa, ne întunecă spiritul în momentul când ne trezim? Este ceva care se strecoară între sufletul senzației și corpul nostru eteric și fizic. Este corpul senzației, care la trezire ne ascunde acste ultime două componente. În momentul trezirii corpul senzației este acaparat pe deplin de covorul senzațiilor exterioare. El se prezintă ca o limită strict trasată între trăirile noastre interioare și cele exterioare.
Vom vedea că pentru om este un lucru cât se poate de benefic ca pe parcursul vieții sale normale să nu aibă posibilitatea de a trece conștient prin acest curent, întrucât o asemenea eventualitate ar fi de nesuportat. Pentru un asemenea experiment îi trebuie o pregătire prealabilă. Evoluția mistică nu constă în pătrunderea cu forța în viața interioară a corpului nostru fizic și eteric, ea constă într-o perioadă de maturizare care să-i permită individului să pătrundă conștient prin acest curent. Ce s-ar întâmpla cu omul dacă ar coborî nepregătit în sinea proprie și care, deci, în momentul trezirii nu ar mai vedea lumea înconjurătoare,ci ar pătrunde în lumea sa lăuntrică, în acea lume care stă la baza corpului său fizic și a celui eteric? Ar trăi în sufletul său un sentiment de o extremă intensitate, pe care în viața obișnuită îl percepe într-o formă estompată, foarte atenuată: în momentul în care, la trezire, ar reuși să pătrundă în sinea sa proprie, acel sentiment pur și simplu l-ar copleși. Printr-o comparație vă veți putea forma o idee mai clară asupra acestui sentiment. Omul este înzestrat cu ceea ce se numeste simț al rușinii. Acest sentiment constă în aceea că fiecare individ în adâncul sufletului său dorește să abată atenția celorlalți de la lucrurile și trăsăturile de care se rușinează. Acest simț specific al rușinii pentru ceea ce există intim în om și pe care el nu vrea să și-l dezvăluie reprezintă doar o analogie pentru acel sentiment copleșitor de intens pe care l-ar avea în cazul în care ar reuși să pătrundă și să vadă în sinea sa proprie. Acest sentiment ar putea pune stăpânire pe sufletul omului într-o asemema măsură, încât acesta s-ar năpusti asupra a tot ceea ce i-ar ieși în cale în lumea exterioară; ar trăi o experiență care s-ar putea compara cu propria sa mistuire în foc. Acel simț al rușinii ar avea asupra lui efectul unei arsuri.
De ce acționează astfel asupra sa? Pentru că în acel moment omul simte că, de fapt, corpul său fizic și cel eteric sunt desăvârșite în comparatie cu ceea ce este el ca entitate sufletească. Printr-un raționament simplu ne putem face o idee asupra acestui fenomen. Cel care prin intermediul științei fizice pătrunde strict din exterior în structura miraculoasă a inimii umane sau în creier, cu toate complicațiile sale, sau în sistemul osos, vede cât de înțelept și desăvârșit a fost alcătuit trupul fizic al omlui. Dacă luăm ca exemplu un singur os, să spunem femurul, care cu minime elemente se dovedește a fi capabil să suporte o mare putere de tracțiune, sau dacă analizăm construcția miraculoasă a inimii, atunci ne putem lesne face o părere despre acea trăire care se petrece în situația în care pătrundem cu privirea și vedem din câtă înțelepciune a luat naștere acest edificiu uman. Comparați aceste lucruri cu ceea ce este omul ca entitate sufletească din punct de vedere al pasiunilor și dorințelor sale. Prin faptul că el cedează unor ispite pe parcursul întregii sale vieți nu face altceva decât să distrugă această construcție miraculoasă a trupului omenesc. Ceea ce poate fi observat în viața cotidiană este o acțiune de distrugere a edificiului miraculos al trupului uman. Toate aceste aspecte ar urma să fie permanent vii și oamenii ar trebui să țină seama de ele, iar comparația dintre imperfecțiunea sufletului și construcția miraculoasă a trupului ar avea un efect nimicitor, căruia nu i-ar putea face față dacă ar reuși să vadă ce este în sufletul lor și cum a făcut Creatorul Suprem corpul fizic și pe cel eteric în care se cufundă în fiecare dimineață. De aceea omul este ferit, spre a nu pătrunde conștient cu privirea în sinea sa proprie, fiindu-i abătută atenția prin ceea ce se așterne în fața sa ca un covor al senzațiilor. Comparația dintre sufletul omului și ceea ce se află spiritual la baza corpului fizic și al celui eteric provoacă simțul rușinii, sentiment premergător acelor trăiri sufletesti prin care trece misticul înainte de a deveni demn să coboare în sinea sa. A percepe trăirile sufletului ca pe ceva imperfect, a fi conștient că sufletul are înaintea sa un drum încă foarte lung de străbătut sunt lucruri care trebuie să trezească sentimentul smereniei, al dorinței de perfecționare, pregătindu-l pe om să suporte comparația de care am vorbit; în caz contrar, ar trebui să fie mistuit de rușine ca de un foc.
Misticul se maturizează și devine apt să suporte acestă comparație prin următoarele gânduri: Dacă privesc ceea ce sunt și compar cu ceea ce a făcut din mine Creatorul Suprem, trebuie să recunosc sincer cât sunt de mic, de rău și de josnic; iar roșeața din obraz, ce apare datorită acestui sentiment copleșitor, crește atât de mult încât ar putea deveni cu adevărat un foc pârjolitor dacă nu ar avea puterea să-și spună: Da, acum mă simt neînsemnat în comparație cu ceea ce pot deveni și ca atare vreau să încerc să dezvolt acele forțe care să-mi permită să înțeleg orânduiala Universului de care să mă fac demn. Misticul care vrea să coboare în sinea sa trebuie să fie îndrumat de către un inițiat, de maestrul său spiritual, care îi va trezi prin antrenament mental un sentiment nelimitat al smereniei*. Lucrurile i se prezintă aproximativ în felul următor: Privește chiar și această plantă: ea își are rădăcinile în pământ. I se oferă ca posibilitate de a exista acest regn, care îi este inferior. Planta ar trebui să se încline cu supușenie în fața acestui regn mineral și să spună: Datorez existența mea acestui regn inferior. Lui îi datorez faptul că exist. Animalul datorează existența sa regnului vegetal, față de care ar trebui să se încline cu smerenie. Omul ar trebui să se uite în jurul său și să-și spună: Nu aș fi putut de fapt să ajung pe această treaptă de dezvoltare dacă tot ceea ce mă înconjoară și se află sub mine nu s-ar fi dezvoltat într-un mod corespunzător. Dacă omul își cultivă asemnea stări se creează atmosfera mentală propice nu numai ca el să-și ridece privirea în sus, dar să și-o și coboare cu recunoștință față de tot ceea ce îi este inferior. Abia atunci sufletul este inundat de sentimentul smereniei, dar care mai are de parcurs încă un drum extraordinar de lung pentru a deveni desăvârșit. În acest fel se educă smerenia. La toate cele ce s-au spus nu este suficientă numai împărtășirea unor noțiuni și idei pentru a urma calea misticului. Toate aceastea trebuie să fie profund trăite. Numai cel care le trăiește iar și iar, de fiecare dată, face ca sufletul său să fie învăluit de o stare favorabilă, de care are nevoie misticul. În al doilea rând, pentru a fi apt să coboare în sinea sa, el trebuie să-și dezvolte acel sentiment care să-l facă să suporte ceea ce îi va apărea în cale, atunci când merge mai departe pe drumul desăvârșirii sale. Este vora de educarea sentimentului de resemnare față de tot ceea ce urmează să îndure. Numai prin înfrângerea durerilor și suferințelor timp îndelungat se pot dezvolta forțele necesare acestui scop. Apoi asupra sufletului trebuie lăsat să acționeze acel sentiment care să-l aducă pe om în situația de a-și spune: Oricât de multe dureri și suferințe m-ar lovi, nu vreau să șovăi; căci dacă vreau să trăiesc numai stările care aduc bucurie nu voi deveni nicicând puternic. Forțele sufletești se dezvoltă numai prin rezistență, prin acumulare, prin înfrângerea dificultăților. Ele se dezvoltă doar atunci când omul este pregătit să suporte cu resemnare suferințele și durerile. De aceea el are nevoie de o pregătire prealabilă pentru a și le dezvolta, după care poate să coboare în sinea sa interioară fără a fi ars de sentimentul rușinii.
* Smerenia este un cuvănt slav cu sens ascuns. Nu există o explicație convenabilă pentru acest cuvânt: el trimite la o experientă, nu la o noțiune. Unii cred că smerenia este o virtute și o plasează în morală. Dar smerenia este o stare. În greceste se spune Phosyne, un derival de la phren (minte, spirit). Putem spune că smerenie este un eveniment al minții purificate. Este începutul și sfărșitul căutării. (Nota trad.)
Nimeni nu trebuie să creadă că pretenția de a experimenta așa ceva se ridică față de un om obișnuit. Numai cine își asumă în mod voluntar aceste rigori poate face ca și sufletul său să aspire la trăirile misticului. Pe parcursul vieții normale, între trăirile pe care le încearcă misticul și cele pe care ni le oferă viața înconjurătoare se interpune corpul senzației, care îl fereste pe om să nu coboare în sinea proprie, pentru ca, să spunem așa, să nu fie ars de simțul rușinii. În decursul vieții sale omul nu poate afla cu ce este învăluit corpul senzației, căci altfel ar însemna că trece peste frontiera vieții spirituale. Această limită poate fi trecută de cercetătorul spiritual care vrea să studieze sinea omenească; conștiența obișnuită a omului normal este protejată pentru a nu pătrunde nepregătită, într-un stadiu imatur, într-o altă lume. Forța care în fiecare dimineață, în momentul trezirii, îl ferește pe om, nu poate fi văzută. Este prima entitate spirituală pe care o întâlnește cercetătorul spiritual autentic pe drumul care duce spre sinea sa. El trebuie să treacă pe lângă această entitate care ferește conștiența normală de a arde în focul simțului rușinii și care îi deviază introspecția către lumea înconjurătoare. Conștiența normală simte acțiunea acestei entități, pe care omul nu o poate însă vedea. Această entitate spirituală care în fiecare dimineață se postează în fața omului și îl ferește să-și privescă propria sine pentru a nu se mistui de rușine este „Micul păzitor al Pragului”. Drumul spre lumea spiritului trece pe lângă el.
În acest mod ne-am condus conștiența spre „Micul păzitor al pragului”. Acest lucru vrea să marcheze faptul că noi nu ne vedem entitatea noastră adevărată în conștiența zilnică. Și dacă numim propria entitate microcosmos, atunci trebuie să ne spunem că noi nu vedem niciodată această entitate în forma sa spirituală adevărată, ci vedem doar ceea ce ni se prezintă din ea în stare normală, adică doar exteriorul. Așa cum atunci când privim în oglindă vedem imaginea noastră și nu pe noi înșine, tot astfel în conștiența zilnică nu vdem chiar microcosmosul, ci doar imaginea sa oglindită. Putem vedea oare macrocosmosul cu adevărat? Ce viețuiește omul în lumea senzorială? Și acolo, ca și în microcosmos, el viețuiește alternanța dintre zi și noapte, doar că această alternanță i se opune în lumea înconjurătoare. El percepe felul cum soarele răsare și apune, cum este reflectată lumina soarelui în lumea fizică, a percepțiilor, luminând toate obiectele din jur. Ce vede omul de dimineață până seara? De fapt, nu vede obiectele, ci lumina soarelui, pe care ele ne-o reflectă. Când este întuneric nu vedem deloc obiectele din jurul nostru: un obiect neluminat nu este perceput de om. Același lucru îl putem spune și despr celelalte simțuri. Dacă privim in soare, orbim; din această cauza el nu poate fi perceput cu adevărat. Omul percepe razele solare pe care i le reflectă lumea înconjurătoare, fenomen care se petrece de dimineață până seara. Dar omul vede într-un mod cu totul imperfect, lucru ce constituie și cauza că el vede totuși ceva. Faptul că vedem totuși ceva îl datorăm celui care ne orbește, noi nu ne putem ridica până la nivelul la care lucrurile vor să ni se destăinuie. La fel cum stau lucrurile în timpul zilei cu soarele care ne încălzește, tot astfel se întâmplă și cu sinea noastră când ne trezim. Forțele din sinea noastră ne dau posibilitatea să trăim, dar ele ne și împiedică să ne autopercepem, precum soarele, care ne orbește atunci când vrem să-l privim. Ziua nu putem percepe tot ceea ce are o oarecare legătură cu soarele. Vedem ceea ce ne arată pământul în lumina reflectată a soarelui.
Din sistemul nostru solar nu face parte numai Soarele, ci și planetele pe care nu avem posibilitatea să le privim în timpul zilei. Soarele nu ne vorbește numai în ceea ce îl privește, ci și în privința observării planetelor, imposibil de cercetat în timpul zilei. Așa cum în timpul zilei ne scapă sinea proprie iar noaptea ne este subtilizată lumea spirituală, tot astfel în timpul zilei ne scapă cauza percepțiilor noastre senzoriale. Ceea ce se află la baza Soarelui și care îl leagă de celelalte corpuri ale sistemului solar, Mercur, Venus ș.a.m.d., reprezentănd interacțiunea vie dintre el și celelalte corpuri, ne este sustras în timpul zilei. Percepem doar efectul luminii solare. Dacă comparăm această stare cu starea în care se află lumea percepțiilor din timpul nopții, putem, într-o oarecare măsură, să percepem ceea ce aparține de sistemul nostru solar. Putem ridica ochii spre cerul înstelat, unde stelele se oferă privirii noastre: dar privindu-le pe timp de noapte o facem în absența Soarelui. Așa încât trebuie să spunem: Ceea ce în timpul zilei ne face vizibilă lumea percepțiilor noastre, ne ia pe timpul nopții posibilitatea de a observa. În timpul nopții lumea percepțiilor noastre este învăluită în imperceplibilitate și de aceea vedem numai lumea planetară. Există oare pe timpul noptii, ca să spunem așa, o posibilitate de a construi o stare asemănatoare celei interioare a misticului? Lumea contemporană nu prea este conștientă de existența acestei stări, care totuși există. Ea constă în faptul că omul, precum misticul, și-a dobândit anumite facutăți, însușiri ca smerenia și resemnarea, pe care și le cullivă, dar și alte trăsături pe care și le poate conștientiza, începând cu cele mai simple. În viața normală, omul deține și asemenea trăsături, dar cu intensitate scăzută, precum este și simțul rușinii. Dacă își intensifică tot mai mult aceste trăsături va deveni apt ca în timpul nopții să trăiască cu totul alte stări decât în cazul în care conștiența sa rămâne la un stadiu normal.
Cu toții știm că primavara resimțim bucuriile cu totul altfel decât toamna. Când natura reînvie și florile încep să îmbobocească, un suflet sănătos percepe acestă stare ca pe o promisiune, o anticipare făcută frumuseții și măreției verii: sufletul nostru se umple de o speranță renăscută. Primăvara ne face sa trăim speranța redeșteptării. Este un sentiment puțin dezvoltat, dar la naturile sănătoase, sensibile, această trăire există într-un fel anume. La venirea toamnei acest sentiment se transformă într-unul de profundă melancolie: o dată cu desfrunzirea copacilor și a tufelor, care devin golașe, sufletul este cuprins de o tristețe profundă. În decursul anului, însoțind fenomenele care au loc în jurul nostru, parcurgem un ciclu al vieții, chiar dacă este de o intensitate redusă. Omul percepe slab trecerea de la speranță la tristețe. Deoarece acest sentiment al primăverii și toamnei este atât de puțin dezvoltat, omul percepe cu o intensitate redusă trecerea treptată spre toamnă, și tot astfel când toamna intră în iarnă. În spiritul acestor simțăminte au fost educați învațăceii de odinioară, care urmau să meargă pe o cale opusă celei pe care pășea misticul; ei au fost orientați în afară, în circuitul marii naturi, pentru a dereni martorii ei oculari, trăind aceste fenomene împreună cu ea. Discipolul era învățat să simtă trezirea naturii primăvara, atunci când el se putea uita pe sine însuși. Acest sentiment al speranței redeșteptate primăvara se transforma vara într-un chiot de bucurie. Și apoi, când omul ajunge atât de departe încât în uitarea de sine învață să perceapă tristețea toamnei, poate deveni apt să înainteze până la un sentiment de simpatie și față de iarnă: sentimentul morții întregii naturi. Acestea erau trăirile discipolilor cărora li se predau ore de sensibilitate în cadrul vechilor misterii nordice, care nu mai sunt cunoscute decât în mod exterior. Ei erau astfel educați, încât prin metode speciale să resimtă mersul naturii, al anotimpului în sufletul propriu. Focul din noaptea de Sânziene și ceea ce trăia discipolul cu acea ocazie reprezenta un fel de preludiu în vederea intensificării speranței, culminând cu un chiot de bucurie în concordanță cu natura însăși atunci când ajungea la unison cu suflarea vieții la nivelul Cosmosului. Iar la solistițiul de iarnă resimțea în adâncul sufletului un sentiment sfâșietor de pieire a naturii, culminând cu perceperea spectrului morții.
Acestea erau senzații, trăiri senzoriale în vechile misterii nordice, care, ca intensitate, abia mai pot fi resimțite de omul contemporan. Datorită progresului înregistrat în cultură, omul contemporan este incapabil să atingă acele cote pe care sufletul popoarelor primitive din regiunile centrale și nord-europene le atingeau odinioară. Atunci însă când se realiza așa ceva, la oamenii care își intensificaseră trăirile sufletești la cote superioare se constata manifestarea unei aptitudini care, oricât de ciudat ar părea, consta în capacitatea de a pătrunde materia așa cum misticul reușea să pătrundă în sinea proprie: adică reușeau să vadă nu doar ceea ce se percepe la suprafață, ci, în tot răstimpul, de la apusul soarelui și până la răsăritul său, deci în puterea nopții, puteau privi soarele strălucitor prin Pământul devenit transparent; firește acest tablou, în întreaga sa măreție, era posibil numai în perioada Soarelui de iarnă, când întregul covor exterior al lumii percepțiilor era amorțit. Atunci se dobândea capacitatea de a privi Soarele nu ca pe o entitate strălucitoare, orbitoare, așa cum este el ziua, ci atenuând tot ceea ce este orbitor. Asadar, nu era văzut ca o entitate fizică, ci ca una spirituală. Se percepe spiritul soarelui. Acel efect fizic care acționează ca o orbire era atenuat prin materialitatea Pământului, care devenea transparent, lăsând să treacă prin el doar spiritul soarelui. Cu perceperea Soarelui în acest fe1, mai era legat încă ceva mult mai demn de remarcat. Se adeverea, de fapt, ceea ce ieri am menționat tangențial, și anume că există o interacțiune vie între ceea ce aparține Soarelui ca planetă și soarele ca atare, în sensul că de la el pornesc continuu curenți către fiecare planetă și invers. Din punct de vedere spiritual există ceva comparabil în viața noastră cu circulația sângelui în corpul omenesc. Așa cum sângele circulă spre inimă, ca punet central, tot astfel și Soarele se dovedeste a fi un punct central al curenților însuflețiți. Sistemul solar se dovedește a fi un sistem spiritual însuflețit, al cărui exterior este cu adevărat doar un simbol.
Cele spirituale, aparținând spațiului cosmic, pe care omul învață să le trăiască în acest chip, intensificându-și posibilitățile sale senzitive, se ascund unei priviri obișnuite. Ele se camuflează, spre a nu fi percepute nici în timpul nopții. Din cele descrise până acum, în timpul nopții omul nu vede decât partea exterioară, ca și în cazul interiorului său. Ceea ce vedem noi ca fiind cerul plin de stele reprezintă un corp având la bază ceva spiritual. Când privim noaptea cerul înstelat vedem de fapt un edificiu minunat; dar el nu constituie altceva decât corpul fizie al spiritului cosmic, care se manifestă prin efectele sale. Și de această dată se întâmplă că pentru conștiența umană obișnuită se trage un văl peste tot ceea ce s-ar putea vedea, dacă am pătrunde spiritual în spațiu. Așa cum în viața obișnuită suntem protejați pentru a nu ne privi sinea proprie, tot astfel suntem apărați de a nu privi spiritul care stă la baza lumii exterioare: deasupra se așterne ceea ce numim vălul lumii percepțiilor. De ce se întâmplă toate acestea?
Dacă omul ar vedea imediat cele spirituale, fără o pregătire și maturizare prealabile, dobândite prin trăirea fenomenelor aferente naturii și alături de aceasta, el ar fi cuprins de un sentiment înfiorător de derută, întrucât fenomenele sunt atât de extraordinare, de grandioase, încât noțiunile însușite de om în viața sa obișnuită nu ar fi suficiente pentru a-l face să suporte acest spectacol derutant. Dacă ar fi să vadă toate acestea fară o pregătire prealabila, omul ar fi cuprins de un sentiment de spaimă tot mai puternic, încât practic ar încremeni de frică, simțindu-se purtat ca într-un labirint. Dar dacă sufletul său a fost pregătit dinainte prin acele noțiuni și reprezentări care conduc în afara trăirilor obișnuite, e1 poate să cuteze a privi dincolo de lumea percepțiilor. Prin natura vieții sale intelectuale de azi, nu mai este posibil ca omul să realizeze acele trăiri pe care le experimenta odinioară în misteriile nordice. Activitatea sa intelectuală nu-i mai permite să ajungă la acele intensificări ale sentimentului primăverii, al verii, toamnei și iernii. Astăzi oamenii gândesc cu totul altfel decât odinioară. Pe atunci gândirea nu era atât de dotata, de educată, de sofisticată ca acum; o dată cu dezvoltarea intelectului său, omul și-a pierdut capacitatea de a mai realiza asemenea trăiri. Dar există totuși posibilitatea ca omul să treacă indirect prin aceste stări, ca și când ar privi într-o oglindă. Ca atare, nu el direct va fi acela care trăiește aceste senzații ale fenomenelor naturii înconjurătoare, ci le va viețui prin descierile și vizualizările făcute despre lumea spirituală.
De aceea în zilele noastre a fost posibil să fie aduse la cunoștința oamenilor asemenea descrieri, ca de exemplu cele cuprinse în lucrarea Știința ocultă. Acolo sunt prezentate bazele spirituale ale Universului, pe care și le poate imagina doar cel care s-a pregătit în acest scop. O astfel de carte nu trebuie citită ca oricare alta, ci doar simțind în adâncul sufletului ceea ce stă scris acolo: atunci trăirile vor fi asemănătoare celor pe care le aveau vechii mistici nordici. Există acolo o desciere a uneia dintre cele mai vechi întruchipări a Pământului precum și o deosebire de stil privind descrierea lui Saturn, a Soarelui, a Lunii. Dacă se lasă să acționeze asupra sa ceea ce se spune despre Saturn, se obține ceva asemănător sentimentului de trăire a stării din anotimpul primăverii, iar în cazul descrierii Soarelui se ajunge la ceva corespunzător simțământului de euforie de care erau cupriși discipolii care chiuiau în noaptea de Sânziene. Descrierea Lunii corespunde atmosferei de toamnă, iar din descrierea făcută Pământului ne cuprinde o dispoziție care corespunde perioadei Soarelui hibernal: ea trezește tristețe, mâhnire profundă, depășite de atmosfera din preajma Crăciunului. Sarcina perioadei în care trăim este de a trezi simțăminte pe calea gândurilor și pe care le și regăsim și în cărțile științifice spirituale. Astăzi acest lucru este posibil întrucât omul a evoluat de la o viață dominată de simțire la una intelectuală. Și fiindcă s-a ridicat la cote înalte ale gândirii, urmează ca, prin oglinda gândirii, semimentele sale să fie din nou trezite, sentimente care odinioară se aprindeau chiar de la natură. Descrieri de genul celor conținute în Știința ocultă trebuie puse în legătură cu atmosfera specifică fiecărui anotimp și cu mersul Universului.
Ce stă la baza lucrărilor Științei spirituale? Deosebirea dintre cărțile Științei spirituale și celelalte cărți ale stiințelor concrete nu constă atât în faptul ca ne sunt prezentate cu totul alte lucruri, ci deosebirea rezidă cu precădere în modul cum sunt prezentate acele lucruri. Cărțile trebuie să se refere la sarcina pe care o are contemporaneitatea, ca prin intermediul ideilor să trezească indirect aceste sentimente. Astăzi există posibilitatea de a ieși din deruta în care ne aflăm.
La popoarele nordice primitive ale Europei a dăinuit multă vreme capacitatea de a simți fenomenele naturii, în vreme ce grecii au ales o altă cale, aceea a dezvoltării intelectului. În mod profetic, poporul grec a arătat cum poate omul să iasă din labirintul fenomenelor cosmice. Grecii au netezit calea pentru ceea ce noi astăzi reușim într-o mare măsură prin educație. Deși nu ne-a rămas de la ei vreo carte de știință spirituală care să trateze modul cum pot fi trezite în noi asemenea sentimente, ei ne-au oferit, prin cultura lor, posibilitatea de a prinde capătul unui fir care să facă să dispară orice derută sufletească. Lucrul acesta ni a-a transmis sub forma unei legende. Firu1 Ariadnei reprezintă cunoștințele care o dată dobândite ne ajută să intrăm și să ieșim în siguranță în și din lumea spirituală. Pentru lumea contemporană imaginea firului Ariadnei nu reprezintă altceva decât însăși cunoașterea spirituală dată de știința spirituală și care se adresează rațiunii noastre; cunoaștere pe care trebuie să ne-o însușim pentru a putea pătrunde în siguranță în acest labirint. Vedem astfel că, de fapt, atunci când omul vrea să găsească spiritul în viața obișnuită, în lumea înconjurătoare, intră în contact cu un domeniu specific, propriu cerectătorului spiritual; dar în viața normală el pătrunde inconștient în acest domeniu, pe câtă vreme cercetătorul spiritual o face conștient. Omul pătrunde conștient numai dacă lasă să acționeze asupra sa sentimentele provocate de însăși natura, prin acea stare sufletească de trăire a atmosferei de primăvară, vară, toamnă și iarnă, sau dacă face să acționeze asupra sa reprezentări de genul celor pe care tocmai le-am descris. În acest chip, își va dezvolta treptat capacitatea de a se apropia fără teamă de acea forță spirituală care altminteri ar trebui să-l umple de groază, și care este „Marele păzitor al pragului”, postat în fața marii lumi spirituale și perceput doar de acei care se pregătesc într-un mod adecvat. Astfel pregătiți, pășind în macrocosmos, vom trece netemători pe lăngă „Marele păzitor al pragului”, lucru care ne arată totodată cât de neînsemnați suntem și câte alte disponibilități și însușiri avem, pe care trebuie să le fructificăm în viitor.
Am arătat, așadar, că omul cu o conștiență normală se află flancat de două frontiere, de două porți. La una veghează „Micul păzitor ai pragului”, iar la cealaltă „Marele păzitor al pragului”. Una din porți duce spre interiorul omului, în spiritul microcosmosului, cealaltă poartă duce către spiritul macrocosmosului. Să fim mai expliciți: din același macrocosmos vin și puterile spirituale care ne clădese pe noi înșine. Dar de unde provine materialui pentru corpul nostru fizic și cel eteric? Toate forțele care converg într-acolo, și pe care le-am putea defini ca fiind pline de întelepciune, ne înfruntă, fiind împrăștiate în întregul Univers, atunci când vrem să trecem pe lângă „Marele păzitor al pragului”. Atunci ne lovim, ne confruntăm nu numai cu lipsa cunoștințelor. Deși cunoștințele necesare pot fi dobândite, cu toate acestea nu putem spune că avem liber acces spre calea reatităților spirituale. Trupul nu este compus din cunoștințe, ci este clădit din forțe. Trecând pe lângă „Marele păzitor al pragului”, ajungem într-o lume a acțiunilor și forțelor necunoscute. Omul nu cunoaște nimic despre acestea, întrucât asupra lor se așterne vălul lumii senzoriale. Dar aceste forțe se află în noi: corpul nostru fizic și cel eteric sunt alcătuite din aceste forțe. Aceste interacțiuni, întregul joc de ansamblu dintre ceea ce există în interiorul și exteriorul nostru, între macrocosmos și microcosmos se află și în acel labirint derutant. Dar va trebui să descriem viața însuflețită, cea autentică.
Mâine vom incerca să ne formăm o primă imagine asupra a ceea ce nu poate omul să perceapă, dar i se prezintă ca un efect, dacă reușește să pătrundă prin cele două porți, atunci când trece pe lângă Micul și Marele păzitor al pragului.
