Ieri ne-am referit la cele două hotare în limitele cărora se află flancat omul și conștiența sa normală, iar azi vom încerca să interpretăm într-un fel anume domeniile aflate dincolo de aceste hotare între care se află omul și pe care va reuși să le depășească în situația în care, urmând explicațiile date și pe care le vom mai da în continuare, își va desăvârși evoluția sufletului său trecând prin una sau prin cealaltă poartă pe lângă cei pe care i-am numit Micu1 și Marele păzitor al pragului.
Astazi ne propunem în primul rând să încercăm a înțelege care sunt trăirile omului când, trecând de „Micul păzitor al pragului”, coboară conștient în sinea proprie, omenească. Știm că această coborâre se repetă zilnic în viața noastră pământeană, de fiecare dată când ne trezim. Am subliniat deja faptul că în momentul trezirii nu există posibilitatea de a arunca o privire și de a sonda cum se trăiește în sinea proprie. Dacă se dorește așa ceva este necesar să ne postăm în fața sufletului propriu, lucru pe care l-am explicat succint în prelegerile publice anterioare*, dar de această dată dorim să discutăm mai exact despre ce anume ne va lipsi, dacă nu vom reuși să ne postăm măcar o dată în fața sufletului. Totul depinde de viitoarea evoluție umană. Știm că în decursul vieții sale omul evoluează treaptă cu treaptă. Pe parcursul întregii sale vieți, care se desfășoară între naștere și moarte, omul înregistrează o evoluție carc îl conduce de la stadiul incipient, cu forțe slabe, spre o dezvoltare continuă a capacităților, talentelor și forțelor sale. Cum se petrece această dezvoltare în viața obișnuită? În acest proces somnul și trezirea joacă un rol esențial. Dacă vom analiza trăirile omului în tinerețea sa și dorința de a-și însuși cunoștințe noi, învățând zi de zi, cunoștințe care se transformă în însușiri, în aptitudini, atunci trebuie să ne îndreptăm privirea spre starea de somn, care numai ea face posibil ca aceste trăiri să se transforme în capacități, în forțe noi. În fiecare seară, la culcare, luăm ceva în sufletul nostru din viața cotidiană, și ceea ce luăm cu noi devine apoi un rod al trăirilor noastre, pe care îl remodelăm, îl transformăm în timpul somnului, consolidându-ne aptitudinile și forțele. Să luăm un exemplu ilustrativ: ce efort deosebit depunem în copilăria noastră, zi de zi, pentru a învăța să scriem! Toate acele eforturi trecute nu le mai conștientizăm acum, când punem mâna pe creion. Ele s-au transformat într-o deprindere, în capacitatea noastră de a scrie. Toate acele eforturi zilnice, transformate în deprinderea de a scrie, se găsesc, în principiu, în sufletul nostru, dar pot acționa chiar și în absența noastră, ca să spunem așa.
* Vezi „Esența morții și enigma soartei omului (cu dezbaterea unor probleme deosebite de viață)”, Viena, 17 martie 1910; „Circuitul omului în lumea percepțiilor, în lumea sufletească și în lumea spiritului”, 19 martie. ( Nota editorului elvețian.)
Putem, așadar, trage concluzia că în sufletul nostru există ceva care este mai presus de conștiența noastră și pe care dacă am putea să-l schimbăm prin propriile noastre forțe ar fi foarte frumos. În timpul somnului intră în acțiune niște forțe superioare, maturizând sufletul. În noi lucrează o entitate mult mai profundă, care contribuie la continua noastră evoluție; la culcare ea recepționează trăirile din timpul zilei, le prelucrează, punându-ni-le ulterior la dispoziție sub forma de aptitudini. Dar din somn aducem cu mult mai mult decăt am dus prin trăirile noastre conștiente, care se transformă în somn. Prin participarea noastră la evenimentele care se desfășoară în jurul nostru in timpul zilei consumăm energie. Seara simțim că aceste forțe sunt ca și consumate, dar le refacem dormind; o întreagă sumă de alte forțe se revarsă asupra noastră în timpul nopții, lucru pe care îl observăm abia dimineața. În timpul somnului primim cu totul alte forțe decât cele pe care le câștigăm în timpul zilei. În acest mod evoluăm treaptă cu treaptă. Știm, pe de altă parte, de asemenea, că această evoluție are o anumită limită. La fiecare trezire, dimineața, întâlnim același corp fizic și eteric și mai știm că, în principiu nu prea suntem în stare să transformăm prin forțe proprii aceste două corpuri și să le dăm o configurație mai bună. Cine cunoaște viața știe că există posibilitatea de a se acționa pâna la nivelul corpului fizic, transformându-l, într-o oarecare măsură. Dacă observăm un om care timp de zece ani s-a consacrat cunoașterii aprofundate și nu a rămas doar la stadiul teoretic, ci a pătruns în viața sufletească, ne putem face, după această perioadă de zece ani, o impresie asupra prefacerilor sale interioare comparînd înfățișarea sa prezentă cu un portret anterior și vom vedea cum au lucrat cunoștințele dobândite asupra trăsăturilor chipului său; ceea ce s-a dezvoltat în suflet se reflectă în mod plastie și asupra aspectului exterior. Dar această evoluție exterioară este implicită numai în limite restrânse, deoarcce în fiecare dimineață ne reîntâlnim, în fond, cu același corp fizic și eteric, cu acceași construcție trupească pe care am căpătat-o prin naștere. Dacă în privința sufletului nostru, a forței sale intelectuale, spirituale și volitive putem evolua relativ mult, reușim foarte puțin să facem pentru a ne schimba, pentru a ne remodela corpul nostru fizic și pe cel eteric. Pe parcursul întregii noastre vieți, între naștere și moarte, există forțe intrioare care trebuie permanent stimulate, pentru a face ca viața să-și urmeze cursul său. În clipa morții vedem ce se alege de corpul fizic când asupra sa încetează să mai lucreze corpul eteric. Forțele propriu-zise ale corpului fizic se impun din momentul morții, acționând distructiv, descompunându-l. Că acest lucru nu se petrece în timpul vieții o datorăm corpului eteric, care este un luptător credincios și se opune degradării corpului fizic, furnizându-i continuu forțe noi. Corpul eteric sau trupul vieții primește tot ceea ce are nevoie de la niște forțe interioare, mult mai profunde, din corpul astral, purtătorul plăcerii și al neplăcerii, al bucuriei și durerii, al dorinței și aversiunii; așa încât el lucrează continuu asupra trupului exterior, clădind corespunzător corpul interior. Ceea ce este vizibil în exterior se menține permanent prin intermediul forțelor interioare. Așa cum asupra corpului eteric lucrează corpul astral, tot astfel asupra celui fizic lucrează corpul eteric, lucru pe care ar urma să-l vadă omul, dacă ar reuși să coboare conștient, în momentul trezirii, în corpul său fizic și în cel eteric, de la care este însă deviat datorită impresiilor lumii exterioare.
Dar fiindcă omul poate să-și educe în așa fel sufletul încât în momentul trezirii să fie capabil să perceapă conștient coborârea în corpul său eteric și în cel fizic, va afla cu această ocazie ce acționează în timpul somnului asupra sinei sale. Mecanismele de comandă ale naturii umane le conștientizăm atunci când suntem capabili să ne cufundă mistic în sinea noastră. Ce trebuie să facem când vrem să coborâm conștient în sinea noastră proprie? Trebuic să ne pregătim în așa fel încăt în momentul trezirii să nu ne conturbe impresiile exterioare, respectiv să evităm perceperea imediată a senzațiilor exterioare. Trebuie să ne oferim posibilitatea unei alte stări de conștiență, de genul celei date de somn, și să ne deprindem cu existența Universului, anihilând, contracarând toate impresiile exterioare. Dacă reușim acest lucru, atunci ajungem în apropierea „Micului păzitor al pragului”. Despre felul în care acesta se prezintă, vom vorbi imediat.
Ce percepem atunci când pătrundem pe una din porțile care duce spre sinea noastră? Întâlnim ceva de care nu am avut nici un fel de idee mai înainte. Descrierea exterioară făcută de marea majoritate a compendiilor de teosofie corpului astral, celui fizic și celui eteric, când sunt privite din interior, nu diferă de alte descrieri care fac referire la acest subiect; dar o cunoaștere adevărată este posibilă numai dacă timp îndelungat te apropii cu răbdare, din cele mai diferite unghiuri, de adevărurile existenței. Vom încerca astăzi să pătrundem în aceste secrete dintr-un anumit unghi.
Omul nu are nevoie să vadă ceea ce acționează din afară asupra sa, dar condus de intuiție învață că ceea ce este denumit suflet, în mod obișnuit,este cu totul altceva, care nu corespunde reprezentării obișnuite făcute despre acesta. Omul mai învață să înțeleagă că de fapt sufletul său este mic în comparație cu ceva mai mare și că toate atributele pe care le poate avea sufletul său sunt neînsemnate în comparație cu cele proprii sufletului mare cu care se simte asemănător. Și iată ce mai învață omul atunci când coboară în corpul său fizic și în cel eteric; că la trezire iese dintr-o realitate, dintr-o altă lume, dintr-o lume în care există ceva esențial, asemănător sufletului nostru, dar cu mult mai măreț, mai impunător decât acesta. La trezire, atunci când trece de „Micu1 păzitor al pragului”, sufletul omenese se simte atât de mic, încât poate să-și spună: Da, într-adevăr, sunt foarte mic și dacă nu aș avea în mine decât ceea ce eu însumi mi-am dat nu m-aș fi strecurat în lumea spirituală și dacă entitățile acestei lumi nu și-ar fi exercitat forțele asupra mea, aș fi rămas perplex, complet deruat. Sufletul realizează acum că are nevoie de tot ceea ce se pompează asupra sa întreaga noapte; și mai observă că ceea ce îl inundă este asemănător celor trei forțe fundamentale ale sale. Ele sunt: 1. Voința, care cumulează tot ceea ce este volițional și constituie una din forțele de bază ale sufletului, forța care ne îndeamnă să vrem un lucru sau altul. 2. Simțirea, care este forța care face ca sufletul nostru să fie atras de ceva și să respingă altceva. 3. Gândirea, care constituie capacitatea de a ne forma reprezentări asupra lucrurilor.
Aceste trei forțe fundamentale ale sufletului reprezintă, de fapt, lucrul cel mai valoros pe care îl putem educa pe parcursul vieții noastre, între naștere și moarte. Când ne educăm voința pentru a deveni tot mai puternică, devenim oameni în stare să abordăm viața cu cutezanță. Dacă ne vom educa permanent sentimentele, vom deosebi cu mai mult discernământ ceea ce este just de ce este injust și vom percepe nedreptatea cu durere. Dacă ne educăm gândirea, dobândim o înțelegere plină de înțelepciune a fenomenelor lumii în general.
Întreaga noastră viață trebuie să muncim pentru cizelarea acestor trei forțe fundamentale ale sufletului. Dar când ne trezim dimineața din acea stare pe care tocmai am descris-o, ne dăm seama că ceea ce noi putem dezvolta în viața noastră ca voință, simțire și gândire reprezintă o bagatelă față de forțele gândirii, ale simțirii și voinței, care se propagă la nivelul lumii spirituale. Și ne mai dăm seama că avem nevoie de ceea ce am absorbit în timpul nopții în sufletul nostru, căci altfel nu ajungem prea departe numai cu ceea ce am asimilat conștient în timpul zilei pentru a ne dezvolta în continuare. Precum un dar venit din partea forțelor superioare universale ale voinței, simțirii și gândirii curge în șuvoi toată noaptea, ceea ce coboară cu noi în sinea noastră. Dacă acum suntem conștienți că am absorbit din voința universală, din simțirea și gândirea universală, ne dăm seama apoi că de fapt nu ne-am însușit singuri în viață aceste trei forțe fundamentale, că ele sunt ceva care ne inundă fără concursul nostru și că aceste forțe fundamentale se transformă în sufletul nostru, căpătând o altă înfățișare. Ca atare, vom realiza că ceea ce identificăm ca fiind o reprezentare palidă voinței din sufletul nostru, pe care o luăm într-o măsură înfinit de mare din voința universală, se transformă năvalnic în ceea ce ne dă posibilitatea să fim ființe care se deplasează și au un aparat locomotor. În noi se revarsă această capacitate pe care ne-o putem exterioriza, și care iese în evidența atunci când urmărim un om care prestează o activitate fizică. Ceea ce luăm din voința universală se concretizează în mișcarea completă a picioarelor noastre. Pe scurt, rezultă că în noi există o forță interioară care ne încarcă, pe care o simțim revărsându-se în noi. Acum devine pentru noi o realitate faptul ca voința inundă Universul, pătrunzând și în noi, și că datorită ei suntem ființe mobile, cu independență de a ne deplasa, și aceasta datorită faptului că dimineața se revarsă asupra noastă voința universală, pe care o consumăm în timpul zilei. În viața noastră obișnuită nu simțim această revărsare: dar o dată ajunși la Păzitorul pragului simțim efectul voinței macrocosmosului asupra noastră, ne simțim ca și când am fuziona cu voința universală, ne simțim uniți cu ea, contopiți, integrați în voința generală a Universului.
Ceea ce cunoaștem în viața nostră sufletească obișnuită ca fiind forța simțirii am extras-o dintr-un rezervor nesecat de sentimente universale; ea ne învăluie din interior și se transformă astfel, încât pentru cel ce a evoluat suficient de mult devine vizibilă în interior, ca și când acest simțământ universai l-ar străbate, putând fi comparat cu lumea luminilor. În interior suntem transformați; ceea ce ne inundă ca o înrâurire a simțirii universale este lumina interioară; ea nu este vizibilă din afară. Omul își dă seama în schimb că această lumină, de care are el nevoie pentru viața sa interioară, nu este nimic altceva decât a rezultantă a simțirii universale. Acum realizăm și faptul că atunci când omul se consacră vieții sale interioare trăiește o cu totul altă experiență în ceea ce privește sufletul propriu. El află ce devine sinea sa prin ceea ce îi vine din macrocosmos și ce devine ea în urma acestui proces. Ce este corpul astral se poate cu adevărat afla doar când se percepe revărsarea în sine a forțelor simțirii.
Înțelegem ce sunt forțele gandirii prin faptul ca ele acționează în noi ca un regulator pentru ceea ce ni se revarsă ca forță a mișcării și ca lumină interioară. Se stabileste un fel de echilibru care trebuie să existe între lumina interioară și voință. Dacă nu s-ar crea un raport corect între nevoia de activitate și lumina interioară, ființa fizică a omului nu ar fi alimentată într-un mod corespunzător; atunci omul ar fi pe cale să se prăpădească. Numai datorită acestui echilibru stabilit corect omul poate să-și dezvolte forțele, încât acestea, bine dozate, să-l slujească cum trebuie. Aceste trei forțe lucrează în somn asupra omului, influențându-l, stimulându-l pentru a duce la bun sfârșit ceea ce are de îndeplinit. Dacă avem în vedere acest lucru putem spune: În realitate, sufletul nostru este cât se poate de mic în comparație cu ceea ce există acolo, în marele Univers, în care ne-am aflat în timpul somnului, dar cu toate acestea este asemănător acestuia. În marele Univers se revarsă voința universală, simțirea universală și gândirea universală, așa cum în sufletul nostru se dezvoltă gândirea, simțirea și voința. Apoi se mai trăiește încă o experiență, care rezultă nemijlocit. Într-adevăr, dacă astăzi acest suflet al nostru este atât de mic în comparație cu sufletul mare al Universului, el poate ajunge ca acesta. Capacitatea sa este încă limitată, dar cândva sufletul nostru poate deveni mare și puternic precum sufletul universal.
Aceasta este, pe de o parte, una dintre concluzii; de cealaltă parte se știe cu precizie că ceea ce ne apare ca fiind macrocosmosul cel puternic a fost odinioară ca sufletul nostru; el s-a dezvoltat continuu, de la primele începuturi, până a ajuns la o asemenea mărime impresionantă, devenind sufletul puternic al Universului. Din cele două sentimente conținute în el s-a pogorât asupra sufletului misticului ceva de genul unui fruct, încât ajunge să se întrebe: Ce s-ar fi întâmplat dacă acele entități care au creat toate cele câte se află în lume nu ar fi făcut nimic spre a evolua? Și ele erau odinioară la fel de slabe ca sufletul nostru, iar astăzi au ajuns atât de puternice încât nu au nevoie să primească nimic, ci dimpotrivă sunt în stare numai să dea. Ce s-ar fi întâmplat cu noi, dacă ele nu s-ar fi dezvoltat? Nu am fi ajuns nimic. Fără ele nu am fi putut exista nici noi. Un sentiment de infinită recunoștință ne cuprinde sufletul față de aceste entități uriașe. Aceasta reprezintă realitatea pentru un mistic autentic. Acest comportament care îl face fericit pe mistic, înflăcărându-l, nu suferă comparație cu ceea ce înțelegem noi prin recunoștință în viața noastră obișnuită. Ceea ce înțelege lumea exterioară prin misticism este pură frazeologie, lăsând impresia că nu știe absolut nimic despre acest sentiment măreț al recunoștinței. Doar misticul autentic cunoaște acest sentiment al recunoștinței atunci când singur își spune: Unde ai fi fost, dacă aceste esențe nu ar fi existat acolo? Și dacă nu ar fi făcut în așa fel ca și tu să urci spre înălțimi și ca peste noapte să se reverse asupra ta aceste forțe de care are nevoie ființa ta?
Cine nu este pătruns în adâncul inimii sale de acest simțământ de mulțumire față de macrocosmos nu ests un mistic autentic. Dar acestui sentiment i se mai alătură altul: Dacă astazi ne aflăm abia la începutul începutului, asa cum odinioară se găseau și aceste entități, nu trebuie oare ca și noi să lucrăm asupra noastră făcand absolut tot ceea ce ne stă în putere pentru a ne atinge scopul și a ne depăși gândirea îngustă, simțirea și voința, în așa fel încât să nu fie nevoie numai să luăm, ci să și putem da? Pentru ca și noi, la fel ca ele, să putem revărsa din preaplinul nostru, așa cum ele se revarsă asupra noastră, atunci când plonjăm în macrocosmos. Acest sentiment constă într-o anumită obligație, o obligație enormă pentru automodelarea noastră, pentru evoluția sufletului nostru. Concluzia este următoarea: Sfidăm această datorie, nefăcând totul pentru a ne dezvolta puterea propriului suflet până la acea înălțime care ni se manifestă ca arhetip, atunci când privim în mod conștient în macrocosmos. Dacă nu evoluăm și ne împotrivim, contribuim, prin rezistența opusă, la stagnarea procesului de dezvoltare în continuare a acestor entități, participând nu la progresul lumii, ci la pieirea ei.
Vom vedea că trăirile din suflet transformă într-un chip ciudat totalitatea dorințelor, înclinațiilor și pasiunilor, în așa fel încât ceea ce cunoaștem ca fiind sentimentul recunoștinței devine acum un sentiment al recunoștinței nețărmurite față de macrocosmos și ceea ce se percepea ca fiind datorie devine un sentiment incomensurabil al obligației. Aceste două sentimente de care suntem animați atunci când trecem de Păzitorul pragului ne ajută să putem cunoaște corpul astral al omului cu adevărat, în autenticitatea sa. Dacă aceste sentimente există ca atare în individul care își manifestă pregnant sentimentul recunoștinței și al obligației față de devenirea Universului, fiind pătruns de ele, atunci i se deschide un ochi profetic, o facultate interioară de percepție a unor zone la care în mod obișnuit nu are acces. Atunci în fața sa va apărea înfățișarea adevărată a propriului corp astral, pe care nu l-a putut percepe până atunci, acel corp astral născut din macrocosmos. Dacă vrem să vedem și să percepem cu o intensitate suficient de puternică faptul că spiritul se află la baza lumii sensibile, trebuie să trecem pe lângă Păzitorul pragului. Trebuie totodată să luăm în considerare și reversul părții pe care am descris-o ca fiind partea luminii.
Am văzut că voința universală ne stăbate ca o activitate, ca o acțiune de mișcare, simțirea universală ca o lumină, iar gândirea universală ca o forță ordonatoare. Fără ele nu am putea exista ca oameni.
Să comparăm acum ceea ce lucrează asupra noastră cu ceea ce reprezintă bunul nostru personal. Abia acum ne apare clar ce a dobândit în plus sufletul nostru, până în acel moment, în privința forțelor gândirii, ale simțirii și ale voinței, anume, ne apare clar cât de puțin am făcut pentru a ne spori intensitatea forței gândirii și profunzimea sentimentelor. Rezultă că tot ceea ce am făcut, spre a asimila și a ne dezvolta intelectul, se rezumă doar la ceea ce provine din simțirea universală, care ne străbate ca o lumină, și că ceea ce nu am făcut pentru instruirea noastră intelectuală se prezintă ca un sabot de frână. Cu cât neglijăm să contribuim la evoluția propriilor noastre forțe ale gândirii, cu atât mai puțin se revarsă asupra noastră din simțirea universală. Dacă vrem să evoluăm, trebuie să ținem seama de faptul că gândirea noastră trebuie să se afle într-un raport corespunzător cu ceea ce absorbim din simțirea universală. Cine dorește să facă speculații pe această temă este ușor tentat să creadă că ceea ce acumulează inteligența umană s-ar rezuma doar la ceea ce se revarsă din gândirea universală. Așa ar vorbi un simplu teoretician; ceea ce nu corespunde realității. În realitate, inteligența umană se acumulează din voința universală și din simțirea universală, așa cum le dobândim din somn. Cu cât inteligența este mai remarcabilă, cu atât mai mult iluminează ceea ce ne-a dat simțirea universală. În această lumină a simțirii universale vedem năpustindu-se și întunericul, tenebrele care opun rezistență atunci când neglijăm să facem ceva pentru evoluția inteligenței noastre. Cănd, din comoditate, nu reflectăm asupra acestor lucruri și neglijăm să ne educăm inteligența, situația se repercutează asupra luminii interioare, care are de suferit și în care va năvăli obscuritatea. Atunci când din comoditate omul neglijează să-și educe propria inteligență, ajunge în situația de a consuma din lumina sa interioară, lăsând-o în cele din urmă să cadă pradă întunericului.
Vedem spiritul la lucru, țesând parcă lumea noastră interioară. Cineva ar putea spune: Pentru mine este cât se poate de neplăcut faptul că există această ciudată revărsare spirituală și că se încearcă să i se atragă omului atenția asupra ei. Nu a trăit omul destul de fericit între cele două limite ale Universului – între Micul și Marele păzitor al pragului – fără să știe nimic din toate acestea? Și forțele spirituale și-au văzut de treaba lor și au vegheat asupra tuturor; ar fi mai bine să lăsăm lucrurile așa cum au fost. Dacă am privi în interiorui nostru, am vedea cum se amestecă lumina cu întunericul. Până acum grija aceasta au avut-o forțele spirituale: dacă începem să facem noi operațiunea aceasta, am putea strica ceva, așa că mai bine să lăsăm lucrurile cum au fost. Mulți oameni împărtășesc această părere, spunând: Să lăsăm în seama zeilor ceea ce se întâmplă deasupra noastră. În principiu, aceasta nu constituie o observație deplasată, în sensul ca lucrurile să rămănă așa cum au fost. De fapt, și până acum lucrurile se derulau astfel încât omul absorbea din marele Univers suficiente forțe, din care se alimentau și esențele superioare. Dar în această privință nu trebuie să rămânem la faza de abstractizare, ci să ne orientăm după realități. Aceste realități demonstrează că și condițiile spirituale fundamentale ale vieții noastre cunosc schimbări de la o perioadă la alta. Acele forțe universale în voia cărora ne lăsăm în fiecare noapte au contat de la început pe ființa umană, au contat pe faptul că și oamenii vor trimite spre înălțimi din lumina proprie. Aceste forțe nu reprezintă un rezervor nesecat de lumina, ci unul din care se revarsă din ce în ce tot mai puține forțe, dacă din însăși viața omenească nu ar începe să emane forțe noi, lumină nouă, spre simțirea și lumina universale. Această perioadă, în care este necesar ca oamenii să devină cu adevărat conștienți că nu trebuie să se lase numai în seama acelor forțe universale care revarsă energiile asupra lor, ci că și ei, la rândul lor, trebuie să colaboreze la devenirea lumii, este tocmai perioada pe care o traversăm noi acum. Este un ideal într-adevăr neobișnuit pe care și-l propun acum cercetătorii spirituali. Acest ideal diferă fundamental de idealul pe care și l-au propus celelalte curente spirituale, care pur și simplu se entuziasmează față de un ideal. Cei care vestesc Știința spirituală ca pe o misiune autentică nu sunt animați de un asemenea impuls, ci ei se bazează pe recunoașterea faptului că anumite forțe care se găsesc în macrocosmos încep să se epuizeze, și că noi mergem în întâmpinarea unui viitor în care aceste forțe ar lăsa să se scurgă prea puțin spre noi, dacă nu vom înțelege să colaborăm cu ele. Aceasta este perioada în care ne aflăm. De aceea cercetătorul spiritual trebuie să intervină în existență, spre a-i determina pe oameni ca, la rândul lor, să întregească ceea ce se consumă din aceste forțe care se revarsă spre noi. Știința spirituală nu și-ar justifica existența dacă, cunoscând aceste realități, ar lăsa evoluția umană la voia întâmplarii. Dar ea vede totul în perspectivă și dacă nu ar exista un număr suficient de mare de oameni care depun eforturi în acest sens, rezultatul ar fi o secătuire drastică a acestor forțe spirituale, cu repercursiuni grave asupra oamenilor. Oamenii ar deveni neputincioși. S-ar produce o pustiire a vieții umane, o uscare, ca în cazul unui copac, care se lignifică, nemaifiind alimentat, și în care nu mai circulă seva. Până acum speța umană a primit acest ajutor din partea forțelor exterioare. Cei care trăiesc lipsiți de aceste griji și nu cunosc decât lumea senzațiilor nu știu nimic despre prefacerile care au loc și care se precipită; dintre acestea face parte și epuizarea forțelor superioare, dar și necesitatea imperioasă ca oamenii înșiși să producă asemenea forțe. Dacă evoluția în continuare a omenirii ar fi lăsată pe seama oamenilor superficiali, atunci ar surveni pieirea umanității. Aici se atinge punctul culminant al evoluției și de aceea Știința spirituală trebuie răspândită și adusă la cunoștința tuturor, pentru ca oamenii să ia hotărârea decisivă, dacă vor sau nu să colaboreze la o astfel de lucrare.
Să ne îndreptăm acum privirea spirituală asupra a tot ceea ce există în sufletul nostru ca păcat prin omisiune, a tot ceea ce se dovedește a fi opoziție față de acele forțe care de sus se revarsă asupra noastră. Toate păcatele prin omisiune ale gândirii se infiltrează în lumină ca niște tenebre. Păcatele prin omisiune care afectează simițirea fac să slăbească capacitatea noastră de mișcare. Aceste păcate, acționând asupra voinței, înfrânează activitatea ordonatoare a gândirii universale. Ceea ce face să se dezvolte forțe din voința universală, ceea ce dezvoltă lumină din simțirea universală și ordine din gîndirea universală va fi perturbat de păcatul prin omisiune al simțirii, gândirii și voinței. Rezultă cât se poate de clar ce forțe lucrează în noi, ce forță rezultă din voința universală, ce lumină rezultă din simțirea universală și ce ordine și armonie rezultă din gândirea universală: toate la un loc arată ceea ce suntem noi, de fapt, prin neputința noastră, și anume suntem exact ceea ce am reușit să facem din noi înșine. Așa ajungem la autocunoaștere, la imaginea corectă asupra propriei persoane: ne aflăm ca în fața unui tablou luminat, în care o pată întunecoasă reprezintă ceea ce am ajuns datorită păcatelor noastre prin omisiune, ceea ce avem de îndreptat, de echilibrat. Ceea ce nu am ajuns se prezintă clar sufletului nostru în trei direcții. Mai întâi se arată piedicile pe care le punem devenirii universale prin ceea ce am omis în legătură cu voința noastră, apoi în legătură cu gândirea noastră și în cele din urmă în raport cu simțirea noastră. În aceste trei direcții iradiază imperfecțiunea ființei noastre. Fiecare în parte ne spune ceva precis. Mai întâi faptul că blocându-se voința proprie facem ca acest lucru să se repercuteze asupra a ceea ce ne vine de la forțele universale; blocajul acționează și asupra a ceea ce am neglijat prin voința proprie. Ar trebui să ne spunem: Prin tot ceea ce am omis, ne-am legat de forțele distrugătoare ale Pământului, de tot ceea ce împinge Pământul pe calea pieirii sale. În privința păcatelor prin omisiune ale gândirii trebuie să ne spunem: Datorită acestor păcate nu vom avea posibilitatea de a stabili armonia dintre voința și simțirea noastră. Iar în ceea ce privește păcatul prin omisiune al simțirii să ne spunem: Devenirea lumii va trece peste noi, ca și când noi nu am fi de față. Nu am făcut nimic și de aceea ni se va lua înapoi și ceea ce ne-a dat devenirea lumii.
Ne vom vedea astfel deposedați de toate forțele care ne leagă de acest Pământ și vom vedea cum devenirea lumii va avea loc fără noi, întrucât nu am contribuit cu nimic la acest proces. Vom simți forțele care ne leagă de Pământ trecând peste noi și distrugând ființa noastră reală, deoarece am păstrat în sufletul nostru doar forțe distrugătoare. În aceste momente teribile vom percepe păcatele prin omisiune ca pe un element distrugător al propriei noastre deveniri sufletești.
Numai un singur lucru poate să contribuie la contracararea acestei distrugeri, numai un singur lucru poate să ne aducă în starea ca în aceste momente teribile să biruim, și anume să facem prin jurământ promisiunea de a nu mai neglija nimic în viitor. Am atins, astfel câteva puncte de susținere care sunt suficient de clare. În momentul trecerii pe lângă „Micul păzitor al pragului” ele ne spun: Aceste forțe te trag în jos, deci trebuie să lucrezi asupra voinței tale. Ele vor sa treacă peste tine, deci trebuie să acționezi asupra gândirii și simțirii tale. Putem fi recunoscători acestei imagini îngrozitoare, întrucât ea ne-a trezit la realitate și a făcut posibilă prestarea acestui legământ, acestei promisiuni.
Dacă apreciem „sentimentul recunoștinței” și „sentimentul obligației” ca fiind necesare, atunci trebuie să mai amintim și de „făgăduiala mistică”. Fiecare își ia un angajament în fața propriilor sale slăbiciuni, minusuri, de a lucra pe viitor cât mai mult posibil asupra propriului suflet, pentru a-l face mai bun, tocmai fiindcă a fost neglijat ceva. Prin acest angajament viața capătă un nou conținut, care corespunde în primul rând adevăratei autocunoașteri, unei autocunoașteri active, așa încât omul să nu mai mocnească în sine, ci să lucreze asupra sinelui său. Această trăire se poate prezenta în două feluri. Atâta timp cât o bănuim că există doar ne gândim la ea, înseamnă că ceva ne lipsește, că ceva încă ne încorsetează și avem motive să credem că devenirea lumii va trece peste noi. În acest caz s-a viețuit numai în corpul astral. Dar când trăim permanent cu sentimentul recunoștinței și al obligației, atunci această trăire se transformă în final într-o viziune cu totul precisă, devenind o trăire interioară, o adevărată forță. Ea apare datorită faptului că trăirea astrală se oglindește în corpul eteric, iar aceasta ne-o reflectă. Acum vom avea de fapt în fața noastră propria noastră copie, care apare ca într-un fundal. În fundal ni se arată ce lucrează aceste forțe ale luminii și acțiunii sub învelișul nostru trupesc. Din fundal iese în evidență ceea ce am reușit să facem din noi înșine, ceea ce am realizat. Așa cum în realitatea înconjurătoare suntem confruntați cu animalele, plantele, mineralele, tot astfel ne confruntăm și cu sinea proprie într-un mod real. Înainte, privirea noastră era abătută spre lumea înconjurătoare înainte de a ne afunda în noi înșine. Senzațiile din lumea înconjurătoare se revarsă în noi fiindcă nu aveam voie să vedem, ceea ce trebuie să vedem acum, cănd ne-am hotărât să contribuim la progresul omenirii.
Interiorul nostru se prezinta ca și cum ar fi zugrăvit pe acest fundal. Ni se prezintă cu precizie un tablou în care ni se arată tot ce ne leagă de Pămănt, tot ceea ce ne leagă de trecut, sub forma unui taur sluțit, care ne trage în jos. Tot ceea ce are legătură cu păcatul prin omisiune al simțirii se prezintă distorsionat și are imaginea unui leu schimonosit. Tot ceea ce ne este imputabil datorită păcatului prin omisiune al gândirii ni se înfățișează sub forma unui vultur deformat. Aceste trei imagini se amestecă cu propria noastră imagine deformată, pentru a vedea ceea ce mai avem de îndreptat pentru a ajunge la devenirea noastră corespunzătoare. Trei caricaturi și propria noastră caricatură. Raportul în care se află cele trei imagini una față de cealaltă constituie dimensiunea a ceea ce mai avem încă de lucrat asupra noastră. Așadar, atunci când trecem pe lângă „Micu1 păzitor al praguiui” avem reprezentarea adevărată a propriei persoane, căci avem în fața noastra ceea ce am devenit; este vorba de o autoobservare, dimensiune stimulatoare pentru întreaga noastră viață. Dar de această trezire te poți îngrozi, crezând că ceea ce vezi nu există. Există oameni care închid ochii atunci când cade o cărămidă, în loc să se ferească. Acești oameni nu vor să vadă; dar faptul că omul refuză imaginea nu schimbă cu nimic situația. Singurul sprijin în aceasta privință îl constituie acceptarea propriei persoane, în caz contrar păzitorul pragului îl va distruge pe individ: îi va distruge sufletul. Până acum puterile universale și forțele lor au fost suficiente spre a împiedica schimonosirea, deformarea forțelor sufletului, dar în viitor ele nu vor mai fi suficiente pentru a face față. Noi înșine vom deveni Păzitorii pragului, noi înșine vom fi aceia care ne vom împiedica să pătrundem în sinea proprie. Va trebui să lucrăm asupra noastră spre beneficiul propriu. Doar această cunoaștere face posibil ca în viitor umanitatea să nu fie distrusă, să nu îi secătuiască puterile, să nu devina din ce în ce mai neputincioasă, ci să-și îndeplinească misiunea.
Am ajuns astfel în regiunea pe care am putea-o numi regiunea în care se desfășoară viața propriilor noastre senzații, cu care ne acomodăm în momentul trezirii. În viața obișnuită nu suntem conștienți de ea, întrucât ne aflăm continuu sub influența copleșitoare a impresiilor lumii înconjurătoare. Dacă în momentul trezirii nu lăsăm să ne inunde impresiile exterioare, atunci obținem, percepem acest fenomen. Am caracterizat astfel o parte a ființei noastre, și anume corpul senzației. Am ajuns la limita în care corpul senzației se lovește de corpul eteric. Imaginea oferită ne arată exact așa cum suntem. Înfățișarea deformată pe care o vedem este doar o imagine și orice discuție privind irealitatea imaginii din oglindă nu are nici un rost. Dacă omul vrea să știe cum arată, a discuție pe această temă nu are rost. Desigur, este vorba doar de o reproducere, o imagine în oglindă în corpul eteric, dar care ne ajută să ne autocunoaștem și tocmai în aceasta constă valoarca sa. Eroarea ar începe abia în momentul în care clarvăzătorul ar crede cumva că aceasta este o altă ființă, o realitate, dacă nu ar ști că ea îl reprezintă, că este o imagine care îi prezintă sinea proprie. Dacă clarvăzătorul crede cumva că spre el vine un taur adevărat, o ființă cu patru capete, ar fi și el asemeni acelui individ căruia nu-i place propriul său nas și când și-l vede în oglindă se repede și sare la bătaie. Lucruriie nu trebuie privite decât așa cum sunt ele cu adevărat. Sincer vorbind, acela care nu întelege corect imaginea din oglindă este un om căzut pradă halucinațiilor. Îndată ce imaginea din oglindă este privită ca fiind ceva în spațiu și nu ca ceea ce este ea de fapt, se cade în mrejele halucinației. În aceasta rezidă importanța faptului de a ajunge până la momentul când începem să vedem că există posibilitatea logică de a înțelege lucrurile la justa lor valoare. Nu trebuie să încercăm a privi în această lume înainte de a ne pregăti. Nu trebuie să ajungă clarvăzător cel care ar putea confunda imaginiile reflectate ale sufletului cu entități spirituale. Se pune, de asemenea, un mare accent pe faptul ca nimeni să nu pătrundă în această lume, dacă nu are în primul rând o gândire sănătoasă și rezonabilă, așa încât să poată evalua tot ceea e vede într-un mod corespunzător. Nu este vorba numai de a vedea, ci mai cu seamă de a evalua ceea ce vede. Vom ajunge să vorbim și despre entități care se află într-adevăr în afara noastră, dar lucrurile abordate astăzi sunt doar imagini reflectate ale sinei noastre. Lumea noastră lăuntrică ne apare ca a lume exterioară. Estr concluzia rezultată din atutocunoașterea propriei persoane. Îndată ce omul coboară în propria sa lume interioară va trăi imaginile din ea. Ar constitui o halucinație dacă ceea ce ne oglindește lumea interioară ar fi privit ca fiind o realitate.
Astăzi am ajuns până la dimensionarea curentului care se postează în simțurile noastre în momentul trezirii. Tot astăzi am evocat și trăirile misticului în acest moment, arătând că ei își abate atenția de la impresia lumii exterioare și coboară în sinea proprie.
