Ieri am discutat despre așa-numita cale rosacruciană care duce spre lumile spirituale; am atras atenția asupra faptului că acest drum se potrivește cel mai bine omului modern și corespunde legilor umanității. Tot cu această ocazie am mai arătat că omul, luând anumite măsuri în viața sa sufletească, urcă treptele cunoașterii, ale cunoașterii inspirate și ale celei intuitive. Dacă ne-am rezuma doar la cele prezentate ieri, dacă nu am avea la dispoziție decât metodele aferente sufletului, pe care să le aplicăm arbitrar, atunci ascensiunea celor trei trepte ar trebui să se desfășoare în sensul celor descrise ieri. Mai întâi, ar trebui formate organele cunoașterii spirituale și abia după o perioadă plină de dăruire și renunțări am putea să urcăm de la o trăire abia perceptibilă la una autentică. În ciclul actual de dezvoltare a umanității nu suntem limitați numai la ceea ce întreprinzi în mod arbitrar cu sufletui propriu. Într-un viitor îndepărtat, când totul va depinde de voința proprie, legile dezvoltării vor fi cu totul altele, așa încât de la bun început se va putea pătrunde conștient în lumea spirituală. Firește că și astăzi este posibil așa ceva, dar numai datorită faptului că în evoluția omului intervine ceva în ajutor. Sunt forțele tonifiante ale somnului. Nu am vorbit până acum despre ceea ce numim forțele întăritoare ale somnului și cum acționează ele asupra celui care este implicat într-o asemenea evoluție spirituală. Dacă în evoluția sa omul nu ar dispune de somn, i-ar trebui mult mai mult timp ca să poată ajunge la trăirile deosebite care survin prin metodele descrise. Tocmai faptul că viața omului pendulează între veghe și somn este în beneficiul său atunci când își educă dezvoltarea acelor organe de genul florii de lotus prin intervenția acestor forțe în timpul somnului. Chiar dacă la început prin florile de lotus nu se poate încă percepe nimic, în timpul somnului, din lumile superioare, din macrocosmos sunt transmise forțe care ne alimenteaztă și care se revarsă asupra noastră, acționând în așa fel încât după o perioadă de timp, mai scurtă sau mai îndelungată, dacă s-a revenit mereu la imaginarea de simboluri și dacă ne-am întărit viața lăuntrică, aceste organe se deschid, dând posibilitatea unor trăiri adevărate a lumii spirituale, astfel încât putem deja vedea câte ceva. Dacă s-a ajuns la o gândire imaginativă autentică, se oferă și posibilitatea de a privi într-un fel anume în lumea spirituală.
Dar pentru aceasta omul va trebui ca vreme îndelungată să trăiască lăuntric asemenea simboluri grăitoare, care se adresează sufletului și care sunt rupte din viață, sau chiar anumite formule care comprimă în ele mari adevăruri ale omenirii. În momentul trezirii din somn și apoi pe parcursul zilei, când își abate atenția de la întâmplările obișnuite, va observa că are în fața sufletului său ceva de genul unor simboluri, pe care și le-a imaginat și care în conștiența normală apar ca niște flori sau pietre: simboluri autentice despre care știe că nu le-a creat el însuși. Pe parcursul întregii perioade pregătitoare va învăța, prin atenția acordată creării simbolurilor, că poate face deosebirea între simbolurile înșelătoare, pseudosimboluri, și cele autentice. Cel care se pregătește cu multă minuțiozitate și a învățat să-și reprime din viața superioară orice fel de dorință, pornire sau pasiune, care face abstracție de orice capriciu personal, al bunului plac, acela va ști cu siguranță să discearnă între ceea ce este autentic și ceea ce este fals.
Mai intervine încă ceva – un lucru demn de semnalat, pentru a face deosebirea dintre simbolurile adevărate și cele false – și care poate fi cel mai bine definit doar dacă îi spunem: a gândi cu inima. Este un lucru care survine în decursul evoluției despre care am discutat ieri. În viața sa obișnuită omul are impresia că gândește cu capul. De fapt gândește cu organele spirituale, și aceasta o înțelege oricine când se spune: Gândește cu capul. Când în decursul evoluției se mai înregistrează un progres, se dobândește un cu totul alt sentiment în privința gândirii, în așa fel încât senzația pe care o aveam până acum de a gândi cu capul parcă ar fi de această dată localizată în inimă. Nu este vorba de inima fizică, ci de acel organ care se formează în regiunea inimii și care este floarea de lotus cu douăsprezece petale. Acest organ devine un fel de organ al gândirii și această gândire cu inima se deosebește esențial de felul în care gândim în mod obișnuit. Oricine știe că în cazul gândirii obișnuite, pentru a ajunge la adevăr, ne folosim de reflecție, de judecată. Se merge din noțiune în noțiune, din aproape în aproape, și după evaluări logice, după judecăți de valoare ajungem la cunoaștere. Cu totul alta este situația atunci când se dorește aflarea adevărului față de ceea ce am descris ca fiind simboluri. Ele se află etalate în fața noastră, ca niște obiecte, dar judecarea lor nu trebuie făcută prin gândirea obișnuită, cu capul. Dacă este vorba de ceva adevărat sau fals, dacă avem de spus un lucru sau altul, atunci nu avem nevoie de judecată, căci ea rezultă nemijlocit. Ceea ce este de spus despre lumile superioare rezultă în mod nemijlocit. Atâta vreme cât avem în fața noastră simbolurile, se știe ce trebuie să ne spunem nouă și celorlalți. Această nemijlocire, acest raport direct constituie particularitatea de a gândi cu inima. În viața obișnuită nu există multe lucruri care să poată constitui un termen de comparație cu aceasta. Pentru a face acest aspect mai inteligibil, doresc să fac o precizare. Este vorba cu precădere de acele trăiri care survin pe neașteptate; la care, ca să spunem așa, „ne stă mintea în loc” și pe care le percepem ca fiind lucruri din lumea superioară. Să luăm ca exemplu o oarecare intâmplare care ar interveni ca un fulger și de care ne speriem. Nici un gând exterior nu se interpune între acest eveniment și sperietura respectivă; întâmplarea atrage imediat după sine sperietura. Trăirea lăuntrică, sperietura, este, ca să spunem așa, ceva care face să stea mintea în loc. Este o expresie cât se poate de plastică, de natură să ne facă să simțim cu adevărat încremenirea, blocarea oricărei activităti. Tot astfel se poate ca, în urma unui incident de pe stradă, să ne fie stârnită mânia. Și în acest caz impresia nemijlocită este aceea care face să apară furia. Când intervine judecata, comportamentul este cu totul altul. Aceste trăiri, care sunt urmate direct de o acțiune sau de o trăire sufletească, pot fi comparate cu situația cercetătorului spiritual, care ar trebui să spună ceva despre trăirile sale în lumile superioare. Dacă aceste trăiri încep să fie analizate după regulile logicii, atunci sunt desființate, ele vor scăpa printre degete. Aplicând în acest caz gândirea obișnuită, rezultă de cele mai multe ori un fals. Pe cât de necesar este ca printr-o instruire temeinică să se dobândească în primul rând o gândire rațională, sanătoasă, tot atât de necesară este și depășirea gândirii obișnuite. Pentru a ne putea ridica la o percepție nemijlocită a lumii superioare, trebuie insistat pe acea pregătire a gândirii logice, întrucât cu propriile senzații, cu siguranță ne-am înșela. Nu ești capabil să apreciezi just lumea superoară, fără dezvoltarea prealabilă a gândirii raționale în lumea fizică. Există unii oameni care fac din particularitatea gândirii superioare un motiv pentru eliminarea logicii obișnuite. Răspunsul lor este că, dat fiind faptul că tot vor fi uitate, nu mai are rost să înveți mai întâi acele lucruri. Dar gândirea logică este o școlire pentru a face din tine un alt om. Printr-o gândire logică sever disciplinată se trăiește un fel de conștiență logică, și când lucrul acesta se desăvârșește, se obține în suflet un anumit sentiment al responsabilității față de adevăr și față de eroare, fără de care nu se poate începe cunoașterea lumilor superioare. Există în viață multe motive, în cazul urcării în lumile superioare, care pledează în favoarea faptului de a nu ne neglija gândirea, căci în viața obișnuită omul parcurge următoarele trei etape:
Marea majoritate a oamenilor se află pe acea treaptă unde un simțământ nativ, nemijlocit le spune: Acest lucru este corect, celălalt este greșit, asta poți face, asta nu poți face. De cele mai multe ori omul se lasă condus de un asemenea simț nemijlocit, care îi indică dacă ceva este corect sau nu. Nu mulți își dau osteneala să judece ceea ce constituie pentru ei lucrurile cele mai sfinte. Fiindcă s-au născut în Europa și nu în Turcia și aparțin unei comunități anume, au căpătat un sentiment de nezdruncinat potrivit căruia creștinismul și nu mahomedanismul reprezintă religia adevărată. Așa ceva nu trebuie înțeles greșit. A medita asupra acestui aspect înseamnă a ajunge la o autocunoaștere autentică, la o înțelegere corectă a vieții. În privinta a ceea ce consideră cei mai mulți dintre oameni că este corect sau incorect decide un anumit simț nemijlocit al realității, propriu marii majorități a oamenilor. Aceasta este prima etapă de dezvoltare.
A doua treaptă este aceea în care omul începe să gândească. Tot mai numeroși sunt oamenii care încep sa depășească faza simțului neijlocit, când încep să pătrundă lucrurile cu mintea proprie: este unul din motivele pentru care asistăm astăzi la atâtea poziții critice față de ceea ce era sacru în timpurile străvechi și față de diferite crezuri. Este reacția rațiunii, a intelectului față de ceea ce a rezultat prin simț și acceptat fără a fi fost verificat prin filtrul gândirii.
Acea activitate umană care analizează critic toate tendințele înnăscute și pe cele obținute prin educație este ceea ce numim știință în sens modern. Ceea ce se numește stiință în cercurile cele mai largi este, de fapt, munca prestată de aceleași forțe sufletești, de care tocmai am vorbit. Totul se bazează pe experiența și pe percepțiile exterioare obținute fie nemijlocit prin simțuri, fie prin perfecționarea, rafinarea percepțiilor senzoriale cu ajutorui telescopului, al microscopului etc. Apoi observațiile rezultate sunt combinate, evaluate cu ajutorul gândirii, în urma cărora apar legile care stau la baza științei intelectuale.
Așadar, există trei trepte de dezvoltare a omului. În ceea ce privește posibilitatea evaluării lucrurilor la justa lor valoare, el se poate situa pe o treaptă în care îi este propriu un simț primordial, nedezvoltat, un simț nativ sau pe care l-a dobândit prin educație. În al doilea rând – în afara acestui simț –, se poate manifesta rațiunea, inteligența. Dar cine poate privi introspectiv în propriul suflet știe că inteligenta are o particularitate cu totul deosebită. Ea acționează înăbușitor, ucigător asupra simțirii. Se știe, lucru constatat în urma unei supravegheri atente a inteligenței, că o educare simplă a acesteia ucide sentimentul, senzația. Din această cauză se observă la multe persoane care au o anumită afinitate pentru un adevăr printr-un simțământ primordial o teamă care le determină să se lase alterate de acea tendință a inteligenței de a usca și pârjoli. Este o teamă justificată. Dar dacă această teamă ajunge până într-acolo încât sa ne spunem: Vrem cu orice preț să pătrundem în lumile superioare și pentru aceasta vom renunța la gândire, rămânând în limitele vieții sentimentelor noastre, înseamnă că, de fapt, nu vom putea ajunge niciodată în aceste lumi superioare, ci vom rămâne în cadrul vieții sentimentelor noastre nemijlocite, subdezvoltate; trăirile noastre vor rămâne pe o treaptă relativ inferioară. Trebuie să-ți dezvolți gândirea, ceea ce este necesar și pentru lumea exterioară. Pentru a pătrunde în lumile superioare nu avem propriu-zis nevoie de gândire, dar ea este aceea care ne ajută să ne pregătim, ca exercițiu. Prin gândire nu se poate cunoaște adevărul despre lumile superioare. Gândirea care ne ajută să înțelegem științele naturii nu ne este de folos colo. Cine înțelege acest lucru nu va înălța un imn de slavă inteligenței pentru ca astfel să poată lua o hotărâre asupra lucrurilor care decid în lumile superioare; nu se poate așa ceva. Cine dorește să facă speculații cu inteligența sa în lumile superioare va ajunge la adevăruri facile, fără un suport temeinic, doarece gândirea este indispensabilă doar pentru lumea fizică, exterioară. Fără inteligență nu putem construi mașini și poduri, fără ea nu putem studia botanica, zoologia, medicina, sau orice altă disciplină; aici folosim inteligența într-un domeniu concret. Pentru evoluțiile superioare, inteligența are aproximativ aceeași importanță pe care o are învățarea scrisului în copilărie. Scrisul este un exercițiu în urma căruia căpătăm deprinderea, aptitudinea de a reda grafic gândurile noastre, exercițiu care trebuie să înceteze atunci când îl exercităm; el are o importanță abia mai târziu, când se avansează pe calea dobândirii acestei deprinderi. Atâta timp cât încă mai învătăm să scriem, nu ne putem exprima gândurile prin scris. La fel stau lucrurile și cu gândirea. Cel care dorește să se ridice la cunoașterea superioară trebuie să o facă numai prin școlirea gândirii logice, după care să abandoneze acest exercițiu, pentru a ajunge să gândească cu inima, pentru a trece la gândirea inimii. În urma acestor exerciții va rămâne o anumită deprindere, care îl va ajuta să poată evalua trăirile din lumile superioare la justa lor valoare. Cine a parcurs această perioadă de instruire metodică nu va confunda fiecare simbol cu o adevărată imaginație sau să-i dea o interpretare care nu are nimic comun cu sensul său autentic, ci va avea forța interioară necesară de a se apropia de realitate, spre a o privi corect și a o interpreta ca atare. Tocmai de aceea este atât de necesară această pregătire premergătoare, care ajută la dobândirea unei percepții nemijlocite, dând certitudinea că ceva este adevărat sau că este fals.
Mai exact, lucrurile trebuie să se petreacă astfel: în vreme ce în viața obișnuită prevalează judecata, reflecția, pentru lumile superioare este necesară o exersare prealabilă a gândirii, care trebuie să ajungă la asemenea cote de dezvoltare încât acolo să poată decide nemijlocit dacă ceva este corect sau fals. O bună pregătire în vederea dobândirii unei contemplări nemijlocite este ceva ce trebuie însușit și care în viața curentă nu există decât într-o măsură foarte mică. În viața noastră obișnuită, majoritatea oamenilor țipă dacă se înțeapă cu o andrea sau dacă li se toarnă apa fiartă pe cap. Dar să ne întrebăm câți oameni au o senzație de durere atunci când cineva debiteatză prostii. Pentru marea majoritate a oamenilor acest lucru este foarte suportabil. Cine vrea să evolueze pentru dobândirea unei percepții nemijlocite, în sensul de a fi în măsură să discearnă că un lucru este corect iar un altul fals, trebuie să se antreneze în așa fel, încât când ceva este greșit să-l doară, iar adevărurile care-l întâmpină încă din lumea fizică să-i producă plăcere și bucurie.
Învățarea acestor lucruri este necesară mai presus de oricare alte eforturi; ea se află într-o anume relație cu efortul extenuant al pregătirii în vederea pătrunderii în lumile superioare. A trece cu indiferență pe lângă eroare și adevăr este o atitudine mult mai comodă pentru sănătate, decât atunci când, punând mâna pe un jurnal, simți durere pentru prostiile înșirate acolo. Mâhnirea și durerea față de ceea ce este respingător, neadevărat și rău, chiar și când nu ne privește în mod direct, bucuria față de frumos, adevăr și bine, chiar și atunci când nu este vorba de noi înșine, toate aceastea fac parte din antrenamentul pe care trebuie sa-l facă oricine vrea să ajungă să gândească cu inima.
La cele spuse ar mai fi ceva de adăugat. Dacă ne ridicăm în lumea imaginativă și percepem în imagini ceea ce aparține unei lumi superioare, trebuie să ne mai însușim o facultate, pe care nu o avem în lumea noastră obișnuită. Va trebui să ne însușim iscusința de a reflecta într-un chip nou asupra a ceea ce am putea numi o concordanță sau o contradicție. În viața curentă unii oameni își dau seama dacă două afirmații se contrazic reciproc sau nu. Dar se poate întâmpla ca în aceleași circumstanțe doi oameni să trăiască o întâmplare într-un mod cu totul diferit. Când unul dintre ei descrie trăirea sa, aceasta poate să difere totalmente de relatarea celuilalt și cu toate acestea fiecare să aibă dreptate din punctul său de vedere. Să spunem, de exemplu, că unul povestește: Am fost într-o localitate cu un aer proaspăt, care m-a înviorat, m-a întremat și m-a făcut să mă simt complet refăcut. Despre aceeași localitate celălalt povestește că nu este nimic de capul ei, dimpotrivă, acolo a simțit că îi slăbesc puterile și este, de fapt, un loc dăunător pentru sănatate. În primul caz avem în fața noastră un om robust, sănătos, care era istovit de muncă și a simțit aerul de acolo ca înviorător, reconfortant. Al doilea, fiind un om suferind, nu a putut suporta aerul proaspăt, care i-a făcut și mai rău, simțindu-se complet slăbit. Ambii au dreptate, întrucât au venit în acel loc pornind de la condiții diferite.
Lucrurile se complică însă atunci când este vorba de lumile superioare. Se poate întâmpla, de exemplu, ca cineva să audă la o conferință expunera unei anumite păreri despre o temă oarecare, iar la o altă conferință să audă o altă părere și, așa cum se întâmplă de obicei în viața obișnuită, va conchide, spunând: Așa ceva nu poate fi adevărat, întrucât afirmațiile se contrazic reciproc. Vreau să dau aici ca exemplu faptul că cineva a auzit la un ciclu anterior de conferințe că atunci când omul ajunge la o nouă naștere totul se desfășoară cu mare rapiditate atunci când își caută locul în care urmează să se reîntrupeze. Cu o altă ocazie se menționase că omul își pregătește cu mult timp înainte însușirile pe care le va avea prin noua sa naștere. Sesizăm cu ușurință că este vorba de o anumită contrazicere și cu toate acestea ambele afirmații se bazeaza pe trăiri adevărate. Dacă dorim să recurgem la o comparație, contradicția poate fi explicată în felul următor: cineva grijuliu și-a meșterit cu cinci sau șase zile înainte un obiect anume: în a șaptea zi nu îl mai găsește și trebuie să-l caute. Ambele situații pot fi adevărate. Ceva asemănător se poate întâmpla și în cazul celor două aspecte discutate, legate de lumile superioare. Trăirile din aceste lumi fiind atât de complicate, este posibil ca exact în momentul în care omul încearcă să se unească cu corpul său fizic să nu-l mai găsească, lucru de care ne lovim și în viața noastră curentă atunci când intervine o eclipsare a conștienței. Printr-un asemenea exemplu vedem că ceva poate fi important atunci când pătrundem în lumile superioare. Trebuie să fim permanent conștienți că atunci când dorim să pătrundem în imaginație și când urmărim o cale bazându-se pe gândirea inimii, lucrurile se pot prezenta într-o anumită imagine. Dacă ai dobândit un simț suficient de puternic, în așa fel încât poți adera la adevărul acestei imagini, se poate întâmpla ca, parcurgând un drum asemănător, într-o altă perioadă de timp, să ajungi la o altă imagine, care să fie în contradicție cu simțul nemijlocit, care spune: Acest lucru este adevărat. Acest lucru trebuie știut; situația se rezolvă prin aceea că ți se atrage atenția la momentul oportun. Se dobândește o înțelegere corectă a lucrurilor atunci când se caută propriul Eu în lumea imaginativă.
Am arătat cum, situându-ne în afara propriului Eu, îl privim din urmă. Trecând pe lângă Păzitorul pragului îl avem obiectiv în fața noastră. Ne putem investiga Eul propriu o data, de două ori, de trei ori și de fiecare dată să ne apară în diverse imagini. În baza cunoștințelor asimilate în lumea fizică ne-am putea spune: Acum mi-am făcut o idee despre cum arăt într-o lume superioară, sau a doua oară să spunem: M-am regăsit și sunt cu totul altcineva și a treia oară să constatăm același lucru. În momentul în care, prin acea instruire de care am vorbit, se intră în lumea imaginativă în care avem imaginea propriului Eu trebuie să ne fie clar că putem vedea douăsprezece imagini diferite ale acestuia. Există așadar, douăsprezece imagini diferite ale aceluiași Eu despre care se poate spune că l-am putut înțelege pe deplin numai după ce l-am studiat pornind de la cele douăsprezece ipostaze diferite la care se raportează. Din afară, această contemplare a Eului arată ca ceva care se reflectă în raportul celor douăsprezece constelații zodiacale față de Soare. Așa precum Soarele se mișcă prin cele douăsprezece constelații, având în fiecare din acestea o altă putere și luminând Pământul nostru din douăsprezece puncte de vedere diferite tot astfel este însorit și omul-Eu din douăsprezece puncte de vedere diferite, atunci când este privit în urmă din lumile superioare. De aceea, la urcarea în lumile superioare nu trebuie să ne declarăm mulțumiți cu un singur punct de vedere. Iată de ce este imperios necesar să ne antrenăm în prealabil, pentru a evita confuziile care ne urmăresc în lumile superioare. Acest lucru este posbil numai dacă în lumea fizică ne-am obișnuit să nu considerăm salvatoare pentru om doar contemplarea dintr-o singură direcție. Există oameni materialiști, alții spirituatiști, alții moniști, dualiști etc. Spiritualiștii susțin că totul este spirit și acordă întreaga lor atenție numai spirituiui; moniștii susțin că totul se exptică prin unitate. Toți acești oameni se confruntă și se atacă de câte ori au ocazia. Dar cel ce dorește să se pregătească în vederea unei cunoașteri adevărate trebuie să acorde atenție următoarelor premise: Materialismul are o anumită justificare; va terbui să ne însușim gândirea din legile materialiste, pe care să le aplicăm numai lumii materiale, nu și celei spirituale. Va trebui să aprofundăm aceste legi, altminteri nu vom reuși să înțelegem această lume. Cineva, vrând să explice cum funcționează ceasul, spune: Limbile ceasornicului se mișcă inainte; cred că înăuntru se află ascunși doi demoni mici, care fac limbile să se rotească continuu; nu cred că este ceva mecanic. Lumea ar râde de el. Astfel de explicații ne dau și cei care explică mișcarea mecanică exterioară a astrelor conform legilor materiale. Greșeala nu este a legilor materiale, ci faptul că se acreditează ideea că prin ele se poate explica întregul Univers. Haeckel* nu comite greșeala ca bazându-se pe lucrurile pe care le cunoaște să-și întemeieze explicațiile; prin aceasta el a adus multe foloase. Putem spune că gândirea materialistă are o justificare pentru un anumit domeniu.
* Haeckel (Ernst), biolog german, născut la Potsdam (1834–1919); reprezentant al evoluționismului și al unui materialism naturalist științific. Concepția monistă elaborată de el are un caracter ateist militant; cercetări în domeniul biologiei, antropologiei. (Nota trad.)
Așa cum modul de gândire materialist se justifică pentru domeniul material, cel fizic, tot astfel și pentru domeniul spiritual trebuie abordată o gândire spirituală. Când cineva spune: Tu vii cu o întreagă psihologie, dar eu știu că în creier se petrec anumite procese care explică gândirea, nu face decât să amestece lucrurile care țin de naturi diferite; pentru un domeniu diferit, comite aceeași greșeală pe care a făcut-o acela care crede în existența în ceasornic a doi demoni. Așa cum nici ceasornicul nu poate fi explicat cu ajutorul demonilor, nici gândirea nu se poate explica prin procesele care au loc în creier. Cine, de pildă, explică oboseala prin acumularea de substanțe toxice, dă o lămurire corectă pentru ceea ce este exterior, fără să explice, în schimb, nimic pentru suflet. Pentru aceasta va trebui să lumineze sufletul dintr-o altă direcție, prin trăirile sufletești.
La fel stau lucrurile și cu monismul. Când se încearcă să se explice lumea numai prin natura armoniei, se ajunge la o unitate, dar ea este de natură abstractă. Ajungându-se la o unitate abstractă, nu se obține în fond nimic, întrucât totul este sărăcit, lipsit de substanță. A existat odată un domn care a încercat să explice întregul Univers doar prin câteva fraze. El spunea: Doar cu numai două fraze voi explica întreaga tărășenie. În două fraze abstracte el voia să sintetizeze toate fenomenele. În accasta constă unilateralitatea explicațiilor moniste. Dar, aplecându-ne asupra mai multor puncte de vedere pe care să le luăm în considerare, căpătăm deprindere de a extrage de peste tot ceea ce se justifică. Ne obișnuim astfel să vedem lucrurile din diferite unghiuri de vedere. Astăzi se manifestă foarte puțină înțelegere pentru o asemenea atitudine obiectivă, nepărtinitoare. Cine a încercat să se plaseze obiectiv în diferite puncte de vedere, știe din proprie experiență cât de ciudat se comportă lumea când încerci să renunți la poziția simplei păreri personale și să intri în modul altuia de a vedea lucrurile.
Astfel, eu am încercat, de exemplu, să-l prezint pe Nietzsche, nu așa cum este părerea mea, ci așa cum trebuie prezentat atunci când ieși din tine și intri în el. După ce au citit aceste lucruri și ceea ce am scris în următoarea mea carte, oamenii au spus că sunt inconsecvent. Ei nu au putut înțelege că nu trebuie să fii partizanul lui Nietzsche dacă descrii pozitiv punctul de vedere al lui Nietzsche pornind din interior spre exterior. La fel a fost atunci când am scris despre Haeckel; toți au judecat: Este haeckelian cel care a scris aceasta.
Acesta este un lucru pe care trebuie în mod necesar să ți-l dobândești: să poți ieși din tine însuți, să poți, cum s-ar spune, să vezi cu ochii altuia, să vezi din punctul de vedere al altuia. Abea atunci rezultă ceva care poate conduce într-adevăr la un adevăr cuprinzător. Acest lucru este ca și cum nu privești o tufă de trandafiri numai dintr-o parte, ci o privești o dată de aici, o dată din alt loc, și o observi din toate părțile. Prin aceasta te educi pentru a ajunge la posibilitatea de a și avea cu adevărat ceea ce trebuie să ai în momentul în care te ridici în lumile superioare. În lumea fizică ne putem obișnui să privim numai din punctul de vedere personal. În lumile superioare acționează confuzionant dacă intri în ele cu un punct de vedere personal. Atunci imediat ai în față o nălucire în locul adevărului, deoarece ți-ai dus acolo propria ta părere personală.
Pentru a ajunge la gândirea inimii trebuie să avem puterea de a ieși din noi, să ne devenim total străini nouă înșine, și din exterior să privim înapoi la noi. Cel care este în conștiența obișnuită, se află într-un loc anume și știe că atunci când spune: Acesta sunt eu! – prin aceasta înțelege suma a ceea ce el crede și susține. Cel care se ridică în lumile superioare, trebuie să-și poată lăsa în urmă, la locul ei, personalitatea sa obișnuită, el trebuie să poată ieși din el însuși, să privească înapoi la sine și cu același sentiment să-și poată spune: Acesta ești tu! Eul de mai înainte va trebui să devină, în sens corect, un Tu. Așa cum îi spui altcuiva tu, așa trebuie să-ți poți spune ție însuți tu. Aceasta nu trebuie să fie nicio teorie, ci trebuie să devină o experiență. Că aceasta poate fi dobândită prin școlire am văzut deja. Nu este deloc așa greu acest lucru, trebuie să faci lucruri relativ simple; apoi îți câștigi dreptul la gândirea cu inima. Reprezentările veritabile din lumile superioare vin dintr-o asemenea gândire cu inima. Chiar dacă exterior adesea pare ca și când ar fi ele ar fi deliberări logice, în aceste reprezentări nu este nimic care este într-adevăr adus din lumile superioare și să nu fi fost gândit cu inima. Ceea ce este descris din punctul de vedere al științei spirtuale este trăit cu inima. Cele ce trebuiesc descrise, ceea ce a fost trăit cu inima, trebuie desigur deșertat în astfel de forme de gândire, încât fie inteligibil pentru ceilalți oameni.
Aceasta este deosebirea între știința spirituală veritabilă și ceea ce este mistică trăită subiectiv. Mistică trăită subiectiv poate avea fiecare pentru el însuși; aceasta se închide în interiorul persoanei respective, nu se lasă împărtășită altcuiva și, în fond, nici nu-l privește cu nimic pe altul. Dar mistica autentică a rezultat din posibilitatea de a avea imaginațiuni, de a avea impresii în lumile spirituale și de a rândui, clasifica aceste impresii cu gândirea inimii, așa cum omul rânduiește cu rațiunea lucrurile lumii fizice.
De aceasta se leagă și alt aspect, faptul că de adevărurile rezultate din lumile superioare realmente ține ceva ca sângele inimii, că ele au coloritul de la gândirea inimii. Oricât de abstract arată ele și oricât de mult sunt turnate în forme de gânduri, le este atașat sângele inimii, întrucât aceste adevăruri sunt trăite nemijlocit de suflet. Din momentul în care și-a dezvoltat gândirea inimii, omul care ajunge în lumea imaginativă știe: Ceea ce ai în fața ta și care arată ca o viziune, nu este o viziune, ci expresia a ceva spiritual-sufletesc, care se află în spate, așa cum aici culoarea roșie a unui trandafir este expresia exterioară pentru trandafirul material. Văzătorul spiritual își îndreaptă privirea spre lumea imginativă, el are impresia albastrului sau a violetului, sau aude un sunet, sau are o senzație de cald sau de rece – el știe prin gândirea inimii că aceasta nu este o simplă închipuire, nu este o simplă viziune, ci expresia unei entități spiritual-sufletești, așa cum roșul trandafirului este expresia trandafirului material. Astfel trăiești în ființe; trebuie să ieși din tine și să te unești cu ele. De aceea întreaga cercetare în lumea spirituală este în același timp legată de dăruirea de sine într-un grad cu mult mai înalt decât este cazul în experiențele exterioare. Ești antrenat mult mai intens, intri chiar înăuntru în lucruri. Ceea ce au ele bun și rău, frumos și respingător, adevărat și fals, trebuie să le trăiești în acele entități. Dacă în lumea fizică alți oameni privesc cu indiferență o greșeală, în lumea imaginativă cercetătorul spiritual trebuie nu doar să privească greșeala, ci el trebuie să o trăiască cu durere. Ceea ce este respingător, oribil, el trebuie nu numai să le contemple ca și cum lui nu îi fac nimic, ci el trebuie să le trăiască lăuntric. Prin această școlire descrisă, care este în mod special adecvată omenirii din ziua de astăzi, se ajunge și la trăirea binelui, a adevărului, a frumosului, dar și a răului, a urâtului, a erorii, fără să devii captiv acestora sau să te pierzi, întrucât gândirii inimii dobândită prin pregătirea corectă te conduce la faptul că poți discerne prin sentimentul nemijlocit.
Cine descrie din această lume spirituală, trebuie să folosească limbajul gândirii logice. Când vrei să transvazezi în gândire logică ceea ce este trăit în lumea spirituală, simți ca și cum te apropii de un deal cu o configurație minunată de formațiuni de roci și din acesta trebuie să spargi stânci, întrucât e nevoie de ele pentru a clădi case pentru oameni. Astfel simți atunci când experiențele din lumea spirituală trebuie să le remodelezi în gândire logică a rațiunii. Așa cum în lumea obișnuită un om trebuie să exprime în cuvinte ceea ce trăiește el în suflet, dacă vrea să comunice acest lucru altui om – și cum nu trebuie să confunde cuvintele cu gândurile – tot așa cercetătorul spiritului, dacă vrea să comunice ceea ce trăiește cu inima, trebuie să îmbrace aceste experiențe în limbajul gândirii logice. Gândirea logică nu este însăși chestiunea respectivă, gândirea logică este numai limbajul în care cercetătorul spiritual comunică ceea ce a trăit el în lumile spirituale. Cine se ciocnește de forma gândirii logice și nu simte că dedesubt se află mai mult, este în aceeași situație cu un ascultător care aude numai cuvintele unui vorbitor și nu ia și gândurile dinăuntru, care au fost îmbrăcate în cuvinte. Poate fi de vină cel care vorbește, dacă cineva îmbracă presupusele adevăruri ale științei spirituale în astfel de gânduri, încât ascultătorul nu găsește în ele niciun adevăr și cunoaștere a inimii. Dar nu neapărat este așa, poate fi și vina celui care ascultă, dacă el aude numai sunetul cuvintelor și nu este în stare să pătrundă până la gândurile care se află în spate.
Din această cercetare cu inima poate fi comunicat omenirii numai ceea ce poate fi transvazat în gânduri logice clar formulate. Ceea ce nu poate fi transvazat în gânduri logice, nu este copt pentru a fi comunicat omenirii. Piatra de încercare este de a o putea transvaza în cuvinte clare, în gânduri clar formulate, care au contururi precise. Deci, trebuie să ne obișnuim, chiar și atunci când auzim cele mai profunde adevăruri ale inimii, să le ascultăm în forme de gând și să privim în spatele acestor forme, la conținut.
Cu aceasta trebuie să se obișnuiască și cercetătorul spiritual, dacă vrea într-adevăr să contribuie la răspândirea în rândul oamenilor a ceea ce poate fi revelat din spirit. Ar fi egoism dacă cineva ar vrea să aibă doar trăiri mistice personale, care sunt valabile numai pentru el. Rezultatele autenticei crecetări mistice trebuie să devină bun comun al omenirii și rezultatele ei să fie publicate tot mai mult în viitor, tot așa cum rezultatele cercetării raționale sunt bun comun. Numai dacă suntem capabili să ne poziționăm în acest sens față de revelațiile cercetării mistice veritabile, putem înțelege misiunea științei spirituale.
