Dacă unii dintre dumneavoastră ar vrea să analizeze din punct de vedere filosofic conferința precedentă, vor avea unele dificultăți, dificultăți aparente. S-ar putea ca ei să fi auzit, în alte expuneri, ce tratau aceleași teme, că era noastră postatlanteeană și chiar ultimele epoci ale erei atlanteene au avut ca țel să dezvolte treptat Eul uman, să-l facă să devină din ce în ce mai conștient. S-a spus în această privință că reprezentanții anticei civilizații a Indiei au fost primii care au trecut de la clarvederea ce permisese omenirii atlanteene să vadă lumea spirituală la perceperea directă a lumii fizice. Pe aceasta ei o vedeau de altminteri în așa fel, încât prima epocă, în întregime, a civilizației postatlanteene este dominată de ideea că adevărata realitate se află în lumea spirituală, lumea exterioară nefiind decât Maya, iluzie. Or, eu v-am spus în ultima conferință ‒ ceea ce este întru totul conform faptelor ‒ că reprezentanții acestei antice culturi indiene au parcurs o evoluție sufletească foarte fecundă, și s-a mai spus că această evoluție s-a obținut mai mult sau mai puțin cu un Eu dormitând, adică Eul lor s-a trezit abia după ce ei atinseseră deja această evoluție sufletească fecundă.
Ați putea acum probabil să vă întrebați ce s-a petrecut de fapt între timp cu această populație indiană. Această populație a Indiei a trebuit să urmeze o evoluție sufletească cu totul diferită de cea a populației europene, îndeosebi de cea a țărilor germano-nordice, în care Eul participa conștient la dezvoltarea treptată a facultăților, la acțiunea puterilor divin-spirituale în sufletele lor. Iată ce este foarte greu de împăcat cu ceea ce a fost spus, dacă în legătură cu cele spuse ieri vreți să gândiți filosofic. Doar pentru cei care nu vor să analizeze cu o totală nepărtinire cele spuse ci dintr-un astfel de punct de vedere filosofic trebuie să deschid o paranteză spre a explica.
Veți anihila imediat presupusa contradicție dacă vă veți spune: în ceea ce privește Eul și cunoașterea pe care poate să o aibă despre acesta, omul se află într-o cu totul altă situație decât față de oricare alt obiect din lume. Când căutați să cunoașteți un obiect sau o altă ființă decât Eul aveți totdeauna de-a face, în actul cunoașterii, cu două lucruri diferite: cel care cunoaște, forța de cunoaștere și ceea ce este cunoscut. Obiectul cunoașterii, om, animal, pom sau piatră, nu contează pentru actul formal de cunoaștere. Este cu totul altfel însă în ce privește Eul. Aici, cel care cunoaște și ceea ce este cunoscut nu sunt decât unul și același lucru. Or, contează să vezi că aceste două lucruri sunt distincte în evoluție, în dezvoltarea omenirii. Reprezentanții civilizației avansate a Indiei din timpul erei postatlanteene au dezvoltat Eul într-un mod subiectiv, ca Eu cunoscător, și această înălțare subiectivă a Eului la o anumită înălțime în cadrul forței sufletești a omului poate exista mult timp înainte ca omul să dobândească și facultatea de a-și vedea obiectiv Eul ca entitate. Popoarele Europei, dimpotrivă, păstrând încă vechea clarvedere, au dezvoltat devreme viziunea Eului obiectiv, adică vedeau Eul și ca o ființă printre celelalte ființe în cadrul a ceea ce puteau ei percepe prin clarvedere. Dacă discerneți bine diferența, o veți putea înțelege și din punct de vedere filosofic, ca de altminteri tot ce privește știința spiritului, numai să știți să o abordați. Dacă vă plac formulele filosofice, ați putea să spuneți: civilizația Indiei corespunde unui suflet în care Eul subiectiv a ajuns la deplina înflorire cu mult timp înainte să fi dobândit viziunea Eului obiectiv. Popoarele germanice din Europa au dezvoltat această viziune a Eului mult timp înainte de a deveni conștiente de impulsul interior propriu-zis către Eu. Ele au văzut prin clarvedere zorii acestui Eu propriu, aspectul său imaginativ. În lumea astrală care le înconjura, ele au văzut obiectiv Eul cu mult timp înainte, l-au văzut ca o ființă printre celelalte ființe pe care le percepeau în clarvederea lor. În mod pur formal, așa trebuie să ne reprezentăm acest contrast, această opoziție; atunci vom înțelege și faptul că tocmai pământul, solul Europei, a fost chemat să pună Eul uman în raport cu alte entități, Îngeri și Arhangheli, în modul pe care l-am descris vorbind despre mitologie în conferința precedentă.
Dacă aveți în vedere acestea, veți înțelege că pământul european a fost destinat să pună acest Eu în raportul cel mai divers și cu lumea văzută în aspectul ei senzorial și că Eul, miezul ființial propriu-zis al omului, poate pătrunde raporturile cele mai diverse ale lumii exterioare. Înainte, pe când omul nu vedea, nu își percepea încă Eul său, aceste relații îi erau impuse prin entitățile spirituale și el însuși nu putea face nimic în această privință. Raportul său cu lumea exterioară era unul instinctiv. Ceea ce este important în dezvoltarea Eului este faptul că tinde tot mai mult să regleze el însuși raporturile sale cu lumea exterioară. Este esențialul sarcinii națiunilor europene, și Sufletul conducător al poporului avea ca misiune ‒ și încă o are ‒ să îi arate europeanului cum să regleze raporturile Eului său cu lumea exterioară și cu ceilalți oameni, cât și cu lumea entităților divin-spirituale, așa încât, de fapt, despre raporturile omului-Eu cu Universul în general s-a început să se vorbească abia pornind de la civilizația europeană. De aceea, când este vorba de cosmologie avem în civilizația Indiei antice un ton cu totul diferit de cel din cultura mitologică a Europei. În Orient totul este impersonal și fiecăruia i se cere înainte de toate să rămână impersonal în actul cunoașterii, să își refuleze oarecum Eul său, pentru a se contopi, a se dizolva în Brahma și a găsi Atma în sine. Ceea ce este cerut înainte de toate este impersonalul. În Europa, dimpotrivă, acest Eu este plasat în centrul oricărei vieți umane, cu ceea ce îi este caracteristic de la obârșii și așa cum se dezvoltă puțin câte puțin în evoluție. De aceea tocmai aici, în Europa, există un interes deosebit de a privi toate acestea în raport cu Eul, iar tot ce are o implicare în această evoluție a Eului în existența pământească să fie limpezit, prin clarviziune, în raport cu Eul.
Or, dumneavoastră știți că la evoluția pământească a omului chemat să dobândească treptat Eul său au participat două forțe, venind din două laturi diferite.
Din timpurile lemuriene, forțele pe care le numim luciferice au impregnat viața interioară a acestui om, corpul său astral. Dumneavoastră știți că ele l-au atacat mai ales insinuându-se în poftele sale, în instinctele sale și în pasiunile sale. Prin aceasta, ființa umană a făcut două achiziții: ea a dobândit mai întâi facultatea de a deveni o ființă independentă, liberă să se entuziasmeze pentru ceea ce gândește, simte și vrea, în timp ce, fără de aceasta, tot ce o privește ar fi fost reglat prin puterile divine spirituale. Dar, în schimb, ea a trebuit să accepte ca tocmai prin aceste forțe luciferice să fie antrenată către rău, excitându-i poftele, instinctele, pasiunile. Lucifer a intervenit deci în existența pământească atacând viața noastră interioară, astralitatea noastră. În acest sens, și Eul, peste tot unde astralitatea s-a infiltrat în el, a fost străbătut de puterea luciferică. Când vorbim de Lucifer este vorba deci despre ceea ce l-a adâncit pe om mai profund în existența materială sensibilă, cum n-ar fi fost fără această influență. Datorăm astfel puterilor luciferice ceea ce este bun în om: libertatea și ceea ce este înșelător, riscant pentru natura omenească: posibilitatea de a face răul.
Știm pe de altă parte că intervenția acestor puteri luciferice în constituția naturii umane a deschis ușa altor puteri, care nu s-ar fi putut infiltra dacă Lucifer nu altera în prealabil natura umană. Omul ar fi văzut lumea cu totul altfel dacă nu ar fi suferit mai întâi influența spiritelor luciferice și dacă n-ar fi fost subjugat după aceea de o altă putere, căreia Lucifer i-a deschis calea. Ahriman a venit din afară și s-a insinuat în imensul cerc pe care îl țese lumea sensibilă în jurul omenirii. Influența sa este deci o consecință a celei a lui Lucifer. Omul este oarecum înhățat din interior de Lucifer și, ca urmare a acestui fapt, el este atacat din afară de Ahriman.
Știința spiritului din toate timpurile, cea care cunoaște cu adevărat faptele, a vorbit totdeauna despre forțele luciferice și ahrimanice. Te poți mira că concepțiile mitologice ale diferitelor popoare nu au avut totdeauna o conștiență clară a ceea ce este Lucifer pe de o parte, Ahriman pe de alta. De pildă, concepțiile religioase fondate pe Vechiul Testament, pe toată tradiția semită, nu au avut o conștiență clară despre acest fapt. Ele nu au avut decât o anumită conștiență despre influența luciferică. Ceea ce Vechiul Testament spune despre șarpe nu este altceva decât o imagine a lui Lucifer. De aici puteți conchide că a existat o conștiență clară că Lucifer a participat la evoluție. Acest lucru reiese clar din toate tradițiile care se înrudesc cu Biblia. Dar conștiența influenței ahrimanice nu o găsim aici în aceeași măsură. Ea nu există decât acolo unde învățătura era dată după știința spiritului. Cei care au scris Evangheiile au ținut cont de asta. De pildă, în Evanghelia după Marcu, când nu se vorbește de ispitirea lui Iisus găsiți cuvântul „demon”, care a fost împrumutat din greacă în epoca evangheliștilor. Acolo unde este vorba de Ahriman este folosit cuvântul „Satan”. Dar cine oare remarcă marea diferență care există între Evanghelia după Marcu și cea după Matei? În domeniul exoteric nu se dă deloc atenție la aceste finețuri. În tradiția oficială nu există nicio diferență.
Dar ea apare într-un mod foarte remarcabil în contrastul dintre lumea Indiei și cea a Persiei. Într-o anumită epocă, acest contrast se manifestă într-un mod cu totul frapant. Lumea Persiei cunoaște mai puțin influența luciferică; ea o vede mai mult pe cea a lui Ahriman. Este vorba, pentru ea, mai ales de lupta împotriva puterilor care ne dau o imagine superficială și falsă despre Univers și care ne antrenează în întunecime, în tenebre, e vorba deci de raporturile ființei umane cu lumea exterioară. Pe Ahriman și-l reprezintă de obicei ca adversarul binelui și luminii. De unde vine asta? Din faptul că în a doua epocă de cultură postatlanteeană facultatea umană de cunoaștere s-a dezvoltat în sensul contemplării lumii exterioare. Aduceți-vă aminte că Zoroastru se străduiește să facă cunoscut Spiritul solar, Spiritul luminii. El trebuie deci să arate mai întâi că în afară de acest Spirit al luminii există în lume Spiritul întunericului, care tulbură cunoașterea noastră despre Univers. Persanul are ca țel esențial să îl învingă pe Ahriman și să se unească cu spiritele care, în acest domeniu, sunt puterile mari, cele ale luminii. El este făcut pentru a activa pe câmpul ce se întinde în afară. De aceea el are Ahurașii sau Asurașii. Dar pentru credinciosul religiei persane este periculos să cobori în lumea pe care omul o poate atinge pătrunzând în propria interioritate, acolo unde sunt ascunse forțele luciferice; el nu intră în relație nici cu puterile bune. Pentru el acolo este pericolul. El își întoarce privirea către exterior și își reprezintă cum Asurașii întunecați se opun Asurașilor de lumină.
Este exact contrarul a ceea ce fac locuitorii Indiei în această epocă. Ei sunt într-o perioadă în care, prin adâncire în propria lor viață interioară, se străduiesc să se ridice pentru a pătrunde în lumile superioare. Ei își văd salvarea în faptul de a se uni cu forțele care pot fi găsite în domeniul contemplării interioare. De aceea ei consideră periculos să explorezi lumea exterioară, în care ar avea de luptat împotriva lui Ahriman. Ei se tem de această lume exterioară, o consideră periculoasă. În timp ce pentru persan sunt de evitat Devașii, indianul, dimpotrivă, îi caută, se străduiește să acționeze în domeniul lor. Persanul se îndepărtează de acest domeniu, evită terenul în care se desfășoară mai ales lupta împotriva lui Lucifer.
Studiați diferitele mitologii, diferitele concepții despre lume: ca în mitologia germano-nordică nu veți găsi nicăieri în toată claritatea și profunzimea ei ideea că asupra oamenilor se exercită două feluri de influențe. Omul germano-nordic, dotat fiind încă cu clarvedere, vedea realmente aceste două puteri și se vedea pe sine însuși plasat între ele. El își spunea: omul, așa cum s-a dezvoltat, a văzut apropiindu-se de el anumite puteri care au pătruns în viața sa interioară, în corpul său astral. Ele acționau din cosmos, însă asupra corpului astral; și, fiindcă era chemat să dezvolte Eul, independența umană, acest om al nordului nu simțea numai posibilitatea răului; el vedea manifestându-se la aceste puteri ce se apropiau de corpul său astral pentru a-l duce la libertate, la independență, el vedea la ele înainte de toate ceea ce s-ar putea numi forța lor liberatoare, elementul exaltant. El percepea un element luciferic la spiritul care era ocupat în țările germano-nordice cu formarea raselor, dându-i omului forma exterioară și culoarea sa, făcând din el o ființă autonomă, activă în lume. Prin clarvederea sa, omul germano-nordic vedea înainte de toate în Lucifer pe cel care face din om o ființă liberă, o ființă care nu se supune pur și simplu unei puteri exterioare oarecare, ci care are în el însusi centrul ființial ferm și vrea să acționeze din el însuși. Această influență luciferică, omul geramano-nordic o resimțea deci ca fiind benefică.
El însă își dădea seama că și altceva vine de la această influență. În spatele figurii lui Loki, a cărei înfățișare este ciudat de strălucitoare, se ascunde Lucifer. Fiindcă se vedea realitatea, se vedea că gândurile libertății și independenței omului se raportează la Loki. Prin vechea clarvedere se știa și că ceea ce îl împinge pe om în poftele și actele sale mai jos decât dacă ar fi fost dăruit numai lui Odin și Așilor se datorează influenței lui Loki. Și simțiți acum cutremurătoarea măreție a acestei mitologii germano-nordice. Atunci, cu un simț implacabil al adevărului, se simțea ceea ce știința spiritului va reuși să aducă din nou la conștiența oamenilor abia treptat.
Cum se exercită deci influența luciferică? Ea se insinuează în corpul astral, de unde se întinde peste cele trei elemente ale naturii umane, atât asupra corpului astral cât și asupra corpului eteric și a corpului fizic. Asupra acestor influențe luciferice nu se pot face azi decât unele aluzii în afara societății noastre. Ceea ce veți înțelege tot mai mult este că influența lui Lucifer acționează în trei feluri: în corpul astral, în corpul eteric și în corpul fizic al omului.
În corpul eteric, el face să apară tendința la lipsa de veracitate, la minciună. Minciuna, lipsa de veracitate este ceva ce depășește cadrul interiorității omenești. În corpul astral, în viața interioară propru-zisă, Sinea este pătrunsă de influența luciferică și apare ca iubire de sine, ca egoism. Corpul eteric este străbătut din interior în afară de impulsul spre ipocrizie, nesinceritate și, prin aceasta, de posibilitatea minciunii. În corpul fizic este provocată boala și moartea. Am spus de altminteri în ultimul meu curs [Nota 15], dar insist odată mai mult asupra faptului că tot ce ia forma de boală și de moarte în corpul fizic este karmic legat de ceea ce numim influența luciferică. Pentru a rezuma, vom spune deci că Lucifer produce egoismul în corpul astral, minciuna și lipsa de sinceritate în corpul eteric, boala și moartea în corpul fizic. Toți cei care gândesc azi într-un mod materialist vor fi, firesc, foarte mirați că știința spiritului atribuie boala și moartea unei influențe luciferice. Și acest lucru este în legătură cu Karma. Boala și moartea nu ar fi atacat niciodată omul dacă n-ar fi existat influența luciferică. Faptul că omul coboară tot mai adânc în fizic este efectul karmic al influenței luciferice și este compensat pe de altă parte prin boală și moarte.
De aceea putem să spunem: prin faptul că influența luciferică a intrat în om, corpurile fizic, eteric și astral au fost atacate de boală și moarte, de minciună și lipsă de sinceritate, de egoism.
Aș vrea să vă fac să remarcați și că știința materialistă de azi atribuie morții animalului și plantei aceleași cauze ca cele pentru moartea omului. Materialiștii nu pot concepe că există fenomene exterioare care pot avea același aspect, deși au cauze cu totul diferite.
O anumită stare de lucruri poate proveni perfect din cauze cu totul diferite. Este chiar cazul animalului a cărui moarte nu are aceeași origine cu cea a omului, deși fenomenul ar fi în aparență același. A demonstra teoretic faptul ne-ar lua prea mult timp. De fapt am vrut numai să vă spun că, folosind ideea de cauzalitate de care se servește știința, se ajunge la mari erori. Erori care izvorăsc din astfel de neclarități se fac aproape la fiecare pas. Să presupunem, de pildă, că cineva cade de pe un acoperiș, că are o rană care poate să îi aducă moartea și că, în adevăr, îl găsești mort. Ce-i mai simplu decât să spui: acest om a murit din cauza căderii. ‒ Dar putea fi cu totul altfel: acest om a putut să aibă un atac de cord și să cadă fiind deja mort; atunci numai rănirea ar fi datorată căderii. Aparențele ar fi aceleași dar cauza morții ar fi diferită. Vă dau un exemplu foarte simplu, dar știința face adesea erori de acest gen. Faptele exterioare pot fi absolut identice și totuși cauzele interioare cu totul diferite.
Să ne oprim deci la faptul că, după cercetarea spirituală, influența luciferică produce egoismul în corpul astral, minciuna și lipsa de sinceritate în corpul eteric, boala și moartea în corpul fizic. Dacă mitologia germano-nordică îl aseamănă pe Loki lui Lucifer, cum vorbește ea despre această triplă influență? Ea spune că Loki are trei vlăstare. Primul produce egoismul; este șarpele Midgard care este manifestarea influenței luciferice asupra corpului astral. Al doilea este ceea ce se introduce în cunoașterea umană sub formă de eroare. Pe plan fizic, acestea sunt lucrurile care trăiesc în spiritul său și care nu concordă cu lumea exterioară. Este ceea ce nu este adevărat. Pentru omul nordic, care trăia mai mult pe planul astral, ceea ce la noi este minciună abstractă se manifesta imediat sub forma unei entități astrale care trăia ca atare pe planul astral. Ceea ce corespunde orbirii, unei vederi inexacte a lucrurilor, se exprima totdeauna la omul nordului sub forma unui animal, cea a lupului Fenris. Aceasta este a doua influență a lui Loki, cea care se exercită asupra corpului eteric și face ca omul să aibă pornirea interioară de a se înșela, de a gândi lucrurile într-un mod eronat, adică de a nu vedea realitățile lumii exterioare așa cum sunt. Iată ceea ce vechea mitologie germano-nordică reprezenta sub forma unui lup. Avem aici imaginea astrală a minciunii și a tot ce împinge din interior pe om la falsitate.
Însă aici unde omul intră în raport cu lumea exterioară Lucifer îl întâlnește pe Ahriman, încât orice eroare care se insinuează în cunoaștere ‒ chiar în cunoașterea clarvăzătoare ‒, orice iluzie, orice Maya constituie consecința tendinței spre minciună. Lupul Fenris este deci configurația a ceea ce îl înconjoară pe om prin faptul că el nu vede lucrurile sub adevăratul lor aspect. Acolo unde pentru omul nordic lumina exterioară, adevărul, se întunecă, el vorbește de un lup. Această noțiune trece prin toată conștiența nordică, și veți vedea că această imagine este folosită totdeauna în acest sens, până în faptele exterioare.
Când odinioară omul nordic voia să explice ce vede în timpul unei eclipse de Soare ‒ pe care bineînțeles o vedea pe timpul vechii clarvederi cu totul altfel decât o vedem astăzi la telescop ‒ își reprezenta că un lup urmărea Soarele, iar eclipsa survenea când el atingea astrul. Acest lucru este într-o concordanță intimă cu faptele. Modul acesta de a se exprima îi dă mitologiei nordice măreția sa și chiar ceea ce ea are cutremurător de măreț. Eu nu vă pot da aici decât câteva indicații, dar dacă am putea vorbi săptămâni în șir despre această mitologie ați vedea cât este ea de vastă și de profundă. Și dacă este așa, este pentru că această mitologie este un fruct al anticei clarvederi în care însă peste tot intervine Eul.
Materialiștii de astăzi vor să ne spună că aici ar fi vorba de o superstiție și că niciun lup nu urmărește Soarele. Dar omul nordic de demult, omul imaginativ de altădată, vedea lucrurile în imagini, și aș putea să vă citez multe din adevărurile pretins științifice unde actualmente se revelă influența lui Ahriman și care conțin erori mai mari decât dacă spunem, descriind viziunea astrală corespunzătoare: lupul urmărește Soarele. Pentru ocultist este o superstiție și mai mare aceea de a crede că o eclipsă se produce prin faptul că Luna trece în fața Soarelui. Sigur, pentru vederea exterioară este exact așa cum ideea de lup este adevărată pentru vederea astrală. Dar vederea astrală este chiar mai corectă decât cea pe care o găsiți în cărțile actuale, care este și mai mult supusă erorii. Și când într-o zi în locul acestei aparențe se va cunoaște adevărata stare de lucruri, se va vedea că mitul nordic avea dreptate. Știu că din punctul actual de vedere rostesc aici o enormă absurditate, dar știu și că într-un mediu ca al nostru ești destul de avansat ca să-ți fie îngăduit să arăți exact locul unde concepția noastră fizică despre lume este cel mai mult influențată de Maya sau iluzie.
Ajungem acum la influența lui Loki asupra corpului fizic. Al treilea vlăstar produce aici boala și moartea: este Hel. Aveți astfel, în cele trei chipuri ‒ al lui Hel, al lupului Fenris și al șarpelui Midgard ‒ admirabilul limbaj al influenței pe care o exercită Loki sau Lucifer așa cum o percepea vechea clarvedere, despre care se poate spune că era o clarvedere de vis. Dacă urmărim întreaga legendă a lui Loki vom găsi peste tot că aceste lucruri luminează pe deplin problema până în detalii.
Cu privire la acest subiect trebuie să vezi clar că ceea ce percepe clarvăzătorul nu este o alegorie, un simbol, ci este vorba de ființe. El vede entități. Iar omul din țările germano-nordice cunoștea nu numai influența lui Loki al său, Lucifer, dar și pe cea a lui Ahriman, care venea dintr-o altă direcție. El mai știa încă ceva, și anume că dacă omul suferă atacul lui Ahriman este ca urmare a influenței lui Loki. Trebuie să vă transpuneți în epoca în care omul nu vedea încă lumea într-un mod exterior, fizic, ci o contempla cu ajutorul vechii clarvederi; atunci veți înțelege că mitul de care vorbim concordă cu această clarvedere. De fapt ce spune el? Influența lui Loki s-a exercitat asupra oamenilor ‒ ea se exprimă în acțiunea șarpelui Midgard, a lupului Fenris și a lui Hel. Și omul a ajuns la faptul că vederea sa clară și luminoasă a lumii spirituale a fost tulburată de influența luciferică ce s-a făcut tot mai mult simțită. În epoca în care s-a format această concepție, omul oscila între viziunea lumii spirituale și viața pe planul fizic, așa cum noi trecem de la veghe la somn și invers. Contemplând lumea spirituală, omul își vedea locul obârșiei sale. Esențial e deci că mitul este născut din conștiența clarvăzătoare. Starea de conștiență a omenirii de atunci consta în această alternanță între contemplarea și absența contemplării lumii spirituale. În starea de vis se vedea lumea spirituală; în starea de veghe ea nu se mai vedea. Omul trecea alternativ de la starea de Hödur orbul la starea de Baldur clarvăzătorul.
El era destinat să suporte influența lui Baldur, și ar fi evoluat în sensul acestei influențe dacă n-ar fi admis-o pe cea a lui Loki. Dar acesta a făcut în așa fel încât natura lui Hödur să câștige victoria asupra celei a lui Baldur. Faptul este exprimat prin aceea că Loki aduce vâscul, cu ajutorul căruia Hödur orbul omoară pe Baldur clarvăzătorul.
Loki este deci puterea ucigașă, ca și Lucifer care l-a împins pe om către Ahriman. Supunându-se lui Hödur orbul, ființa umană a pierdut vechea contemplare clarvăzătoare. În aceasta constă uciderea lui Baldur. Omul nordic a simțit că, treptat, elementul reprezentat de Baldur ‒ privirea în lumea spirituală ‒ s-a pierdut cu adevărat. Dispariția clarvederii el o resimte ca pe un omor, adică uciderea lui Baldur de către Loki, și care îl privează pe om de această facultate. Iată cum unul din cele mai mari evenimente ale istoriei, dispariția treptată a vechii și clarei cunoașteri, este exprimat în mitul despre Baldur, despre Hödur și despre Loki. Avem pe de o parte pe Loki cu cele trei vlăstare ale lui, pe de altă parte avem tragedia omorârii lui Baldur.
Iată cum se reflectă în mitologia germano-nordică una din datele științei spiritului: dubla influență, cea de la Lucifer și cea de la Ahriman. Aici știința spiritului vede o descriere inspirată de vechea clarvedere care a elaborat mitul înainte de a dispărea treptat.
A ne extinde asupra acestui subiect ne-ar duce prea departe. Dar v-am spus destul pentru ca dumneavoastră să resimțiți măreția cutremurătoare a acestui mit care nu își are echivalent, fiindcă nici o mitologie nu s-a conformat atât de fidel clarvederii de odinioară. Mitologia greacă nu este decât amintirea a ceva ce a fost văzut în timpuri preistorice și care a fost exprimat în forme plastice. Ea nu se leagă atât de direct de fapte precum mitologia germano-nordică. Ea este mai clară, personajele sunt schițate în trăsături mai rotunjite, mai armonioase, dar ele au pierdut prospețimea impresiei primare, de la obârșii. La omul nordic s-a păstrat mai mult timp ceva din vechea clavedere. Vechea clarvedere a omului dispăruse de mult în restul Europei, în timp ce în nord ea mai dăinuia. Numai treptat, progresiv, lent, așa a intrat imaginea fizică a lumii în câmpul de observație al omului. În momentul în care creștinismul începea să se răspândească, ceea ce era exprimat în mitul lui Baldur, în moartea lui Baldur, devenise adevăr pentru majoritatea oamenilor. Puțini erau cei care mai puteau avea viziunea imediată a ceea ce oamenii nordului percepuseră în clarvederea lor.
Încă mult timp s-a menținut o contemplare nemijlocită a acestei lumi spirituale și, fiindcă toate acestea erau atât de elementare, atât de direct scoase din experiența clarvăzătoare, conștiența aceasta ‒ care la alte popoare nu putea fi atât de puternică precum la oamenii germano-nordici ‒ s-a păstrat și când creștinismul începuse deja să se răspândească. Apoi ei resimțeau: ceea ce am viețuit odinioară în legătură cu patria divin-spirituală originară dispare. Nordicului i-a dispărut abia când omul germano-nordic a primit consolarea creștinismului; însă faptul nu conținea pentru el contemplarea nemijlocită. El resimțise prea adânc destinul lui Baldur pentru a putea fi consolat prin ideea că un Dumnezeu coborâse pe planul fizic pentru ca oamenii care nu puteau percepe decât planul fizic să poată să ajungă și ei la conștiența divinului. În țările nordice nu se putea viețui sentimentul pe care îl trezeau în locuitorii Asiei Mici cuvintele „Schimbați-vă lăuntric, căci Împărăția cerurilor este aproape!” Chiar în regiunea în care apăruse Christos se mai puteau găsi doar vagi amintiri a ceea ce fusese clarvederea. Kali Yuga, epoca întunecată în care oamenii nu mai puteau vedea lumea spirituală, dura deja în Orient de trei mii de ani. Totuși dorința, dorul de această lume spirituală persista acolo; și ei vorbeau mereu despre o astfel de lume pe care oamenii au putut să o vadă în spirit și care dispăruse pentru ochii lor. Dar această lume spirituală ei o trăiseră într-un trecut mult mai îndepărtat decât locuitorii regiunilor nordice și nu mai aveau decât o amintire vagă a faptului că ea fusese accesibilă. Tocmai de aceea cuvintele „Schimbați-vă lăuntric, căci Împărăția cerurilor este aproape!” puteau fi bine înțelese în Asia Mică. Se înțelegea că cineva a putut să spună: Împărăția cerurilor a coborât până pe planul fizic; ridicați-vă deci ochii către Ființa unică, cea care va apărea în Palestina, contemplați-L pe Mesia care poartă pe Dumnezeu în El și datorită căruia veți găsi o legătură cu Divintatea, chiar dacă voi nu puteți să vă ridicați deasupra planului fizic. Înțelegeți Făptura din Palestina, înțelegeți pe Christos! Acesta este sensul profund al cuvintelor lui Ioan Botezătorul.
Omul nordic, el cunoscuse mult timp ceva mai mult decât o simplă învățătură bazată pe amintirea unei viziuni a lumii spirituale și divine; el trebuia să simtă altfel acest lucru. De aceea i-a venit o idee a cărei semnificație este deosebită, ideea că existența pe planul fizic și incapacitatea de a vedea lumea divină nu puteau fi decât de moment. Omul a trebuit să iasă din lumea spirituală; el trebuie acum să treacă prin această școală care este experiența lumii fizice. Dar chiar această experiență pe care o parcurge ca pe o școală îi va permite să intre în lumea din care a ieșit. Viziunea lui Baldur îl va putea anima din nou. Cu alte cuvinte marea idee născută în țările germano-nordice, și anume că lumea care a dispărut și i-a fost sustrasă privirii clarvăzătoare va fi din nou vizibilă, a avut ca efect faptul că implicarea în planul fizic a fost resimțită ca o perioadă tranzitorie.
Inițiații nordicilor îl făceau pe omul nordului să înțeleagă că, în timpul acestei perioade tranzitorii, în lumea divin-spirituală devenită invizibilă se petrece ceva prin care această lume divin-spirituală va arăta cândva altfel decât fusese el obișnuit să o vadă. Ei îl făceau să înțeleagă, spunându-i oarecum astfel: Tu ai putut odinioară să contempli lumea divin-spirituală, Tu l-ai văzut acolo pe Odin, Arhanghelul cuvântului, Arhanghelul runelor, Arhanghelul respirației, ca și pe Thor, Îngerul sineității; tu ai fost în contact cu aceste ființe și vei fi din nou în contact cu ele. Dar aspectul acestei lumi va fi altul; alte puteri vor fi intrate în ea și domeniile în care se exercita odinioară puterea acestor vechi călăuze spirituale ale neamului omenesc se vor fi transformat. Sigur, tu vei fi atunci în stare să vezi această lume, dar vei vedea acolo altceva decât ai viețuit până acum.
Ceea ce omul va vedea atunci, inițiații descriau ca fiind acea viziune a viitorului care va apărea odată în fața sufletului uman, când omul va putea din nou să vadă în lumea spirituală și va înțelege destinul vechilor zeități și raportul lor cu alte puteri. Ei îi zugrăveau această viziune a viitorului, avută de inițiați mai dinainte, viziune în care ceea ce vine de la Lucifer intră într-un anumit fel în luptă cu ceea ce vine de la zei și care trebuie de asemenea să dispară. Avem aici ceea ce reprezintă imaginea Amurgului zeilor. Ragnarök, Amurgul zeilor, este deci imaginea viitorului pe care inițiații o ofereau privirii omului din nord. Vedem aici o dată mai mult că evenimentele viitoare nu puteau fi descrise mai bine până în detalii, în termeni mai exacți și mai frapanți decât sunt descrise de această imagine a Amurgului zeilor. Acesta este arierplanul ocult al imaginii Amurgului zeilor.
Cum trebuie deci să se vadă omul pe sine? El trebuie să considere că are asimilat, în vederea dezvoltării sale, ceea ce îi vine din epoci trecute, el trebuie să primească în gândirea sa ceea ce a primit ca dar de la Odin, dar trebuie să se simtă pe sine ca trecut prin evoluția care a urmat. El trebuie să primească în el învățăturile pe care Odin i le-a implantat. ‒ Odin îi apare ca Arhanghel. El trebuie să devină un fiu al lui Odin, să se angajeze în luptă, și aceasta imediat. Iată ceea ce inițiatul, maestrul școlii esoterice, îi explica în mod cu totul special omului nordic, atrăgâdu-i atenția asupra ființei divin-spirituale care nouă ne apare atât de misterioasă și care de fapt abia în Amurgul zeilor capătă un anumit rol, fiindcă ea însăși învinge puterea prin care Odin era învins mai înainte. Răzbunătorul lui Odin joacă un rol special în Amurgul zeilor. Dacă înțelegem în ce constă acest rol, vom vedea că există un raport uimitor între calitățile, aptitudinile omului germano-nordic și ceea ce ne putem reprezenta ca viziune a viitorului. Toate acestea își găsesc expresia într-un mod minunat, exact până în detalii, în marea viziune a Amurgului zeilor.
