Dacă vrei să studiezi istoria popoarelor germano-nordice și impulsurile spirituale care se exprimă în ea trebuie să vezi mai întâi care este caracterul fundamental al mitologiei lor. V-am spus deja că, în ciuda unor asemănări cu alte mitologii și viziuni despre zei, această mitologie are ceva aparte. Elementele sale esențiale s-au răspândit în toate popoarele și triburile de rasă germanică ale Europei, încât a fost posibilă o concepție mitologică unitară, în fond o aceeași înțelegere a acelor relații de rudenie până departe în sud. Tocmai pentru această particularitate a mitologiei germano-nordice trebuie să fi existat odinioară în rândul tuturor zonelor locuite de popoarele în care fusese răspândită într-o formă sau alta această mitologie o aceeași înțelegere; căci ceea ce este comun în mitologia popoarelor germano-nordice se deosebește într-adevăr foarte puternic de esența mitologiei grecești, să nu mai vorbim de cea egipteană, încât tot ce este înrudit în mitologia germană este și foarte asemănător, dar foarte depărtat de ceea ce constituie esența în mitologia greacă și romană. Nu putem înțelege însă astăzi așa ușor această esență din pricină că datorită ipotezelor cunoașterii ‒ despre care nu putem vorbi aici pentru că ne-am îndepărta prea mult de subiect ‒ astăzi domnește o anumită dorință de a compara simplist religiile diverselor popoare între ele. Studiul comparativ al religiilor, al mitologiilor, suscită actualmente mult entuziasm. Or, în acest domeniu este ușor să comiți cele mai mari erori. Ce se întâmplă de obicei când compari între ele religiile și mitologiile popoarelor? Se compară aspectele lor exterioare din legendele zeilor, se caută să se arate că o divinitate care figurează într-o anumită mitologie se regăsește și în altele etc. Pentru cel care cunoaște adevărata stare de fapt, acest mod de a nu compara decât aspectele exterioare este lucrul cel mai supărător în tendințele științei actuale, fiindcă de fapt se compară peste tot doar aspecte exterioare. Pentru unul care știe despre ce e vorba este ca și cum cineva i-ar spune: Am cunoscut acum treizeci de ani pe cineva care purta o uniformă dintr-un pantalon albastru, un dolman roșu și un chipiu... etc. și ar adăuga imediat: Am mai cunoscut pe cineva acum douăzeci de ani, cu aceeași uniformă și pe altcineva acum zece ani, tot cu aceeași uniformă. A-ți închipui că poți să compari personalitățile acestor trei oameni pentru că erau îmbrăcate în același mod ar însemna să comiți o mare eroare, fiindcă oameni foarte diferiți pot purta, în epoci diferite, o aceeași uniformă; singurul lucru care contează este omul care le poartă. Comparația mea este trasă de păr, dar este ceea ce se petrece când comparând diferitele religii faci o apropiere, de pildă, între Adonis și Christos. Acolo nu se compară decât uniforma exterioară. Or, îmbrăcămintea și calitățile ființelor din legende pot fi aceleași sau foarte asemănătoare, dar ceea ce contează este individualitatea spirituală, divină, care le îmbracă, iar când este vorba de individualități atât de diferite ca Adonis și Christos această comparație are valoarea comparației uniformelor. Acest gen de apropieri place mult totuși în zilele noastre. Dar ce este interesant nu este ceea ce dă astăzi studiul comparativ al religiilor cu metodele sale cu totul exterioare. E vorba mai curând să știi, după diferențele dintre Sufletele popoarelor, cum a ajuns cutare sau cutare popor fie la mitologia sa, fie la teologia sa aparte, fie chiar la filosofia sa.
Nu vom putea înțelege deloc caracterul fundamental al mitologiei germano-nordice decât revenind odată în plus asupra celor cinci epoci de civilizație care s-au succedat în timpul erei postatlanteene. Aceste cinci civilizații au fost consecința marilor migrații venind din vest și est, care au antrenat ființele umane cele mai mature, cele mai avansate, care, să zicem așa, au înaintat până în regiunile Indiei, unde au fondat sacra civilizație a Indiei antice. Mai aproape de timpul nostru au fost fondate civilizația persană, apoi cea egipteano-caldeeano-babiloneană, apoi cea greco-latină și, în fine, a noastră. Caracterul esențial al fiecăreia dintre aceste civilizații nu poate fi înțeles decât când știi că ființele umane care au fost cuprinse în ele, precum și ființele angelice, Sufletele popoarelor sau Arhanghelii și Spiritele timpului, erau toate, chiar în trecut, foarte diferite unele de altele. Astăzi vom ține seama mai ales de diferențele dintre ființele umane care au participat la aceste civilizații.
Oamenii care au fondat în Indii prima civilizație postatlanteeană ‒ care a îmbrăcat mai târziu forma sa literară în Vede și în literatura indiană ulterioară ‒ erau într-adevăr foarte diferiți, de pildă, de popoarele grec și latin, așa cum erau și față de popoarele Persiei, Egiptului, Caldeei, și mai diferiți încă față de cele care pregăteau în Europa a cincea epocă de civilizație postatlanteeană. Dar prin ce erau diferiți? Dacă la popoarele Indiei antice natura însăși a individului, dispozițiile sale înnăscute erau atât de diferite de ceea ce erau ele la locuitorii țărilor situate mai la vest este pentru că popoarele Indiei antice erau deja foarte avansate în dezvoltarea lor înainte de a fi primit Eul. În raport cu restul dezvoltării omenirii, ei făcuseră progrese importante; aveau în spatele lor o lungă, o foarte lungă evoluție istorică. Dar toate acestea ei le trăiseră într-un fel de letargie a Eului. Conștiența Eului nu a intervenit decât relativ mai târziu la poporul indian, într-o epocă în care acest popor, de altminteri foarte matur, trecuse în anumite privințe prin experiențe pe care popoarele germano-nordice trebuiau să le facă fiind deja în posesia Eului lor. Popoarele germano-nordice au participat deci cu un Eu pe deplin treaz la experiențe pe care locuitorii Indiei antice le-au trăit fără ca Eul lor să fi ieșit dintr-o anumită letargie.
Prin ce trebuia să treacă lumea în cursul erei postatlanteene? Omul erei atlanteene era dotat încă cu o extrem de veche și întunecată clarvedere. Cu ajutorul acestei vechi și întunecate clarvederi el asista la procesele care se desfășurau în lumea spirituală. Plasați-vă pentru un moment în această antică Atlantidă înainte de pornirea către est a marilor migrații. Aerul era încă impregnat de vapori de apă, de ceață. Dar și sufletul uman era altul. Ființa umană nici nu distingea încă între ele diferitele impresii senzoriale. I se părea că substanța spirituală a Universului se întindea ca o aromă, ca o aură în jurul ei. Avea deci o anumită clarvedere, dar trebuia să ajungă să se detașeze de ea. Faptul a fost împlinit sub acțiunea forțelor în sfera cărora ajungea omul în timpul migrațiilor din vest în est. În cursul acestor migrații, odată mai mult sufletele s-au dezvoltat în moduri foarte diferite. Au existat acolo popoare care tot deplasându-se spre est au ieșit ca din somn din vechea clarvedere și s-au aflat la un nivel mai înalt al evoluției lor, în timp ce Eul lor era încă letargic. Ele au parcurs mai multe etape ale dezvoltării lor, Eul rămânând mereu în starea letargică, de vis. Locuitorii Indiei erau cei mai avansați ca dezvoltare când Eul lor s-a trezit la conștiența de sine. Ei aveau deja o viață sufletească interioară foarte bogată, în care nu se mai manifestau deloc stările pe care popoarele Europei le-au cunoscut încă mult timp. Ei trecuseră deja prin acestea. Ei s-au trezit deci la conștiența de sine, în timp ce erau deja dotați cu forțe spirituale și cu facultăți spirituale datorită cărora puteau să pătrundă foarte adânc în lumile spirituale. De aceea, pe cei mai avansați din cadrul poporului indian, această activitate intensă și strădanie a diferitelor ființe îngerești și arhanghelice asupra sufletului omenesc pentru a-i smulge stărilor lor de conștiență nebuloasă nu-i atingea deloc. Ei nici nu aveau percepția acestei activități. Ea se exercitase asupra corpului lor astral și a corpului lor eteric pe când încă nu erau cu adevărat prezenți. Când s-au trezit, sufletul lor atinsese deja un grad foarte înalt de maturitate; s-au trezit astfel, încât cei mai avansați dintre ei puteau deja fără mare efort să privească afară în lume și, prin aceasta, puteau citi în Cronica Akasha ce s-a petrecut în lumea spirituală, ceea ce ei trăiseră în stare de conștiență letargică, întunecată. Ei au fost conduși inconștient în regiuni superioare, au dobândit, înainte ca conștiența Eului lor să se fi trezit, au dobândit facultăți spirituale mult mai bogate decât facultățile sufletești ale popoarelor occidentale. Pentru acești oameni lumea spirituală era o percepere nemijlocită. Astfel, cei mai avansati dintre conducătorii lor erau în stare ca, atunci când Eul lor s-a trezit, ei să nu se mai oprească să cerceteze modul cum evoluția omenirii decursese într-un fel din Spiritele formei sau Puteri; ei s-au simțit mai aproape de cei pe care noi îi numim Spirite ale mișcării, Tării, ca și de Spiritele înțelepciunii, Domniile, care sunt și mai înalte. Mai ales acestea îi interesau. Ei cunoșteau domeniul entităților inferioare fiindcă trecuseră pe acolo, nu li se mai părea să aibă deci o foarte mare importanță. Își ridicau ochii către ceea ce aveau să numească mai târziu „corul tuturor Spiritelor mișcării și înțelepciunii”, spre cei pe care grecii îi vor numi mai târziu cu expresiile Dynamis și Kyriotetes. Pe aceștia îi venerau. Ansamblul spiritelor mișcării ei îl numeau „Mula-Prakriti”, iar ansamblul Spiritelor înțelepciunii „Maha-Parusha”, totul fiind văzut ca alcătuind o unitate spirituală. Ei au putut ajunge la aceste viziuni pentru că atinseseră conștiența Eului la stadii atât de târzii ale evoluției lor. Ei încheiaseră deja, depășiseră deja etapele pe care popoarele mai tinere urmau să le parcurgă cu Eul lor.
Popoarele civilizației persane erau mult mai puțin dezvoltate. Prin facultatea lor deosebită de cunoaștere și prin faptul că trezirea Eului lor se produsese la un stadiu inferior, ei erau pe punctul de a putea să se ocupe de Spiritele formei, Puteri. S-au familiarizat cu ele, le-au înțeles într-o anumită măsură și s-au interesat de ele în mod deosebit. Aceasta la un nivel inferior popoarelor Indiei, pe o treaptă însă la care cei din Occident au trebuit să se înalțe abia pe urmă, adică după ce se treziseră popoarele Persiei. De aceea ei au recunoscut Puterile, Spiritele formei, pe care le-au numit „Amshaspands”. Acestea sunt iradierile pe care noi le cunoaștem ca Spirite ale formei sau Puteri și pe care, din punctul lor de vedere, tocmai popoarele civilizației persane au fost cele care le-au putut observa în mod deosebit.
Ajungem acum la popoarele Caldeei. Ele au fost conștiente de ceea ce numim Începătorii sau Spiritele conducătoare ale timpului sau ale personalității. Într-un mod diferit, și popoarele epocii greco-latine au avut o anumită conștiență a acestor Spirite ale personalității sau Începătorii. Dar la ele mai era și altceva, și acest lucru ne va permite să facem un pas mai departe în cunoaștere. Grecii, ei erau și mai apropiați de popoarele germano-nordice. Totuși la ei Eul s-a trezit la un nivel mai înalt decât la popoarele germano-nordice. Ceea ce acestea resimțeau ca activitatea Îngerilor și a Arhanghelilor, popoarele grec și latin, fără să fi păstrat despre aceasta o conștiență nemijlocită, aveau totuși încă o amintire precisă. Trebuie deci să vă reprezentați că diferența dintre popoarele germanice și popoarele greco-latine constă în faptul că popoarele greco-latine aveau încă o amintire a faptului că Îngerii și Arhanghelii participaseră la dezvoltarea vieții lor interioare. Dar ei trăiseră acest lucru într-un mod foarte puțin clar. Ei se aflau pe atunci într-o stare de conștiență nebuloasă. Totuși își aduceau aminte. Creația lumii, modul în care Îngerii și Arhanghelii ‒ normali și nenormali ‒ exercită o acțiune în sufletul uman, despre asta grecii păstrau o imagine grandioasă în memoria lor. Desigur, amintirea este mai decantată, are contururi mai precise decât experiența trăită. Ceea ce apare sub formă de amintire nu mai este nici atât de proaspăt și tânăr, dar silueta, contururile sunt mai clare. Grecii retrezeau în memoria lor, în contururi precise, influența exercitată asupra sufletului uman prin Îngeri și Arhangheli. Iată ce este mitologia greacă. A nu o înțelege astfel, a te limita să compari anumite apelative cu altele care se găsesc în altă parte, a nu vedea ceea ce sunt cu adevărat ființele care se numesc Apolo, Minerva etc. înseamnă să practici studiul comparat al religiilor într-un mod superficial, să compari uniformele, hainele. Cum se vedeau aceste lucruri atunci, asta este ce ne interesează.
După cele spuse vom adăuga: grecii și-au conceput mitologia lor din amintire. ‒ Epoca egipteano-caldeeană nu a avut decât o amintire obscură și confuză a acțiunii Îngerilor și Arhanghelilor, dar ea avea o privire în lumea Începătoriilor sau Arhai. Este ca și când ea ar începe să uite ceva. În mitologia persană sau în învățătura divină avem în schimb o uitare totală a lumii Îngerilor și Arhanghelilor, dar în același timp o privire în lumea Puterilor sau a Spiritelor formei. Ceea ce există în mitologia greacă, popoarele Persiei și, mai deplin, cele ale Indiei uitaseră. Ele contemplau deja din nou toate evenimentele în Cronica Akasha și prin cunoașterea lor, cunoaștere care era deja zeificată cu forțe spirituale superior dezvoltate, își creau imagini asupra evenimentelor trecute. Acest lucru vă va explica de ce le este atât de greu tocmai acestor popoare din Orient să înteleagă spiritualitatea Occidentului și de ce sunt atât de închise în fața acestei spiritualități a Occidentului. Ele vor adopta desigur cultura materialistă a Occidentului, dar ceea ce această cultură are spiritual le rămâne mai mult sau mai puțin de neînțeles atât timp cât nu o abordează pe calea științei spiritului. Ele se găseau deja pe o treaptă omenească superioară într-un timp în care Christos nu venise încă pe Pământ. El a venit abia în epoca a patra postatlanteeană. Acest eveniment nu mai putea fi înțeles prin forțele care se dezvoltaseră în populația Indiei. Aici trebuiau și forțe care să corespundă unui nivel mai puțin înalt al Eului, adică prezenței Eului în forțe sufletești subordonate.
În țările germano-nordice intervenția Îngerilor și a Arhanghelilor în sufletul omenesc nu exista numai ca amintire, ci în așa fel încât, chiar în epoca în care Christos-Iisus era pe Pământ, oamenii încă percepeau, participau la felul cum ființele Îngerilor și ale Arhanghelilor lucrau în sufletele lor. Popoarele greco-latine își aminteau de aceste experiențe sufletești ca de ceva ce trăiseră altădată. Popoarele germanice le trăiau încă într-un mod nemijlocit și ca raportându-se direct la ele. Eul lor se trezise la stadiul de existență în care Spiritele popoarelor și alte entități spirituale mai puțin înalte erau încă active în suflet. De aceea aceste popoare erau mai aproape decât toate celelalte de starea de lucruri ce domnea pe vechea Atlantidă.
În această veche Atlantidă se venerau puterile spirituale și se vorbea de un fel de divinitate unică, pentru că exista încă percepția imediată a stărilor primitive infinit de vechi ale evoluției umane. Se vedeau într-un fel acționând Spiritele înțelepciunii și Spiritele mișcării, pe care locuitorii Indiei urmau să le contemple mai târziu în Cronica Akasha. Popoarele occidentale se ridicaseră cu o treaptă deasupra acestui punct de plecare, astfel încât ele trăiau în prezentul imediat trecerea de la vechea la noua contemplare. Ele contemplau o țesere și o viață a puterilor spirituale reale într-un timp în care Eul nu era încă treaz. Dar ele vedeau și că acest Eu se trezea puțin câte puțin și că ființele angelice și cele arhanghelice interveneau în suflet. Ele observau direct trecerea de la o stare la alta. Ele aveau amintirea unei țeseri și vieți anterioare când contemplarea mai era ca într-o ceață, iar în această ceață ele deosebeau ființele spiritual-divine pe care noi am învățat să le cunoaștem ca aflându-se imediat deasupra oamenilor. Vechii zei însă, care acționaseră într-un trecut foarte, foarte îndepărtat, în vremea vechii Atlantide, înainte ca în viața sufletească a omului să fi intervenit zeii pe care îi vedea acum și de care se simțea legat, au fost numiți Wann. Oamenii au ieșit apoi din era atlanteeană și contemplau țeserea Îngerilor și Arhanghelilor; pe aceștia i-au numit Ases. Aceste ființe ‒ Îngeri și Arhangheli ‒ se interesau de Eul omului a cărui trezire se opera acum la nivelul cel mai de jos. Ei erau pentru aceste popoare un model, un ideal. Viziunea sufletului înălțându-se cu ajutorul diferitelor forțe pe care i le dădeau Îngerii și Arhanghelii normali și nenormali, pe care popoarele orientale o trăiau dormind, popoarele europene o parcurgeau începând de jos; ele trebuiau să fie foarte prezente pentru ca aceste forțe sufletești să se poată dezvolta treptat.
Astfel, divinitățile care se impun într-un fel privirii interioare a omului germano-nordic, cele care lucraseră direct asupra sufletului său, și efortul conștient al acestui suflet uman pentru a se smulge elementului cosmic, toate acestea erau pentru omul germano-nordic viziuni directe. El nu caută în amintire în ce mod au fost introduse sufletele în corp, ci vede lucrurile ca și cum ele s-ar petrece în prezent. Este propria sa evoluție și el participă aici cu Eul său. El o înțelege, și această înțelegere persistă până în secolele al VIII-lea, al IX-lea și al X-lea după Christos. El își păstrează mult timp facultatea de a înțelege cum forțele sufletului se formează puțin câte puțin, se cristalizează în corp. Vede mai întâi ființele arhanghelice care au lucrat în sufletul lui, dându-i ceea ce urma să devină forțele sale sufletești. Cel pe care îl consideră a fi cel mai mare dintre Arhangheli este Wotan sau Odin, pe care îl vede lucrând în acest fel la dezvoltarea sufletului său. Ce vede el acolo? Cum îl percepe el pe Wotan sau Odin? Ce reprezintă Wotan pentru el, ce învață să iubească la el și mai ales cum îl concepe? Îl recunoaște a fi unul dintre acei Arhangheli care au renunțat într-o zi să se ridice la trepte superioare, unul dintre Arhanghelii nenormali, unul dintre marii „renunțători” din timpurile străvechi care au luat asupra lor importanta misiune, aceea de a lucra în sânul sufletului omenesc. Omul popoarelor germano-nordice îl vede pe Odin chiar în epoca în care acesta își asumă misiunea de a inculca sufletului limbajul. Amintirea despre acest lucru este păstrată într-un mod minunat și faptul este descris ca o inițiere a zeilor. Modul cum și-a câștigat Odin puterea de a acorda sufletelor popoarelor nordice limbajul este zugrăvit prin aceea că el, înainte de a ajunge la această capacitate, a trecut prin ceea ce ne este descris ca un fel de inițiere prin băutura divină, care, într-un trecut infinit îndepărtat, era în stăpânirea uriașilor. Firesc, această băutură nu conținea o înțelepciune abstractă ci reprezintă înțelepciunea care se exprimă nemijlocit în sunet. Prin inițierea sa, Odin dobândește puterea asupra înțelepciunii care trăiește în sunet; el învață să o mânuiască în timpul unei lungi inițieri de nouă zile, de care este absolvit apoi prin Mimir, vechiul purtător al înțelepciunii. Odin devine deci stăpânul puterii de a vorbi. De aceea legenda ulterioară leagă de Odin limbajul poetic, limbajul scalzilor, ca și înțelepciunea runică despre care altădată se gândea a fi mult mai înrudită cu limbajul decât cu scrierea, apărută mai târziu. Modul în care sufletul își cucerește facultatea de a vorbi, pe calea ocolită prin corpul eteric, și o adâncește în trupul fizic prin Arhanghelul corespunzător, asta se exprimă în minunatele legende care se referă la Odin.
Tovarășii lui Odin sunt ființe arhanghelice de același gen: Hönir dă sufletului forța de reprezentare, Lödur dă ceea ce depinde cel mai mult de rasă, adică culoarea pielii și caracterul sângelui. Aceste două ființe trebuie să le considerăm ca Arhangheli cu tendință mai curând normală. În ce-i privește pe Arhanghelii nenormali, îi regăsim în cei care se numesc Wili și We. Sunt entități care acționează mai curând în profunzimile și intimitatea sufletului, așa cum am explicat în conferința precedentă. Dar un Eu care este el însuși la treapta nenormală de evoluție, în care dezvoltă deja forțele inferioare ale sufletului, se simte firesc foarte intim înrudit chiar cu un Arhanghel nenormal. De aceea Odin nu este considerat un Arhanghel nenormal, ci mai curând legat, prin întârzierea sa, de întârzierea sufletelor occidentale. Acestea viețuiesc mai conștient în Eul lor ceea ce a rămas în urmă la trecerea prin acele zone, în timp ce sufletele orientale trecuseră pe lângă anumite stadii ale vieții sufletești până s-au hotărât să se trezească. De aceea în sufletele oamenilor de rasă germano-nordică trăiește mai ales ceea ce este legat de forțele arhanghelice ale lui Odin, forțe clocotind în adâncurile elementare ale vieții sufletești.
Dacă am spus că Îngerii fac să pătrundă impulsul Arhanghelilor până în indivizi, atunci un Eu care se trezește pe o treaptă elementară atât de primitivă a vieții sufletești se interesează în primul rând de faptul că în acel Eu sunt aduse preocupările Arhanghelilor. De aici interesul resimțit de omul rasei germano-nordice pentru o anumită ființă angelică deosebit de puternică, dar care este înrudită cu ființa umană, cu individualitatea sa. Acesta este Thor. Nu îl cunoști pe Thor decât dacă vezi în el o entitate care ar fl putut să fie foarte avansată dacă ar fi evoluat normal, dar care a consimțit relativ devreme să rămână la stadiul de Înger, pentru a fi călăuza spirituală a țărilor germano-nordice în epoca în care Eul se trezea în suflete. Dacă ceea ce venea din lumea spirituală și trebuia să fie depus în Eul individual a și fost adus acolo, asta se datorează lui Thor, ca urmare a înrudirii sale cu acest Eu. Acest fapt ne permite să înțelegem mai bine anumite detalii transmise de tradiție. Este într-adevăr important să putem înțelege cum trebuie aceste individualități zeiești. Omul rasei germano-nordice a resimțit deci, a trăit această pătrundere a sufletului în corporalitate. El era prezent în momentul în care Eul se integra corpului și lua în stăpânire individul.
Să ne aducem aminte că Eul trăiește în pulsația sângelui și că oricărui interior îi corespunde un exterior, oricărui microcosmos un macrocosmos. Trudei lui Odin care a dat, prin mijlocirea respirației, înțelepciunea limbajului și runelor îi corespunde în macrocosmos mișcarea vântului. Pătrunderii regulate a aerului prin organele noastre de respirație, care transformă aerul în cuvânt, în limbaj, îi corespunde în afară, în macrocosmos, mișcările, curenții vântului. Dacă atunci când trasformăm aerul în cuvinte resimțim în noi domnia lui Odin, tot astfel trebuie să îl vedem domnind și acționând afară, în vânt. Aceste lucruri le vedea cu adevărat omul care era încă dotat cu vechi facultăți ale rasei germano-nordice, de care ținea în special un anumit grad de clarvedere. El îl vedea pe Odin acționând peste tot în vântul întinderilor, îl vedea în modul cum forma limbajul prin respirația sa. Pentru el, acestea făceau una. Așa cum ceea ce trăiește în noi și face posibil limbajul ‒ așa cum era el într-un organism al omului din nord ‒ pătrunde până în Eu și provoacă pulsația sângelui, ceea ce se organizează astfel sub formă de limbaj corespunde în afară, în microcosmos, fulgerului și tunetului. Limbajul exista înainte să se nască Eul. De aceea Eul este conceput peste tot ca fiind fiul acelei entități care dă limbajul. În special Thor este cel care se ocupă să introducă această facultate Eului individual, iar procesului din macrocosmos îi corespunde în microcosmos pulsația sângelui. Deci ceea ce în macrocosmos corespunde pulsației sângelui în om, este fulgerul și tunetul prin vântul care adie și norii care țes. Dar și pe acestea omul germano-nordic le vedea în clarvederea sa ca nefăcând decât una; el vedea un raport strâns între suflul vântului, descărcarea fulgerului și țeserea aerului inspirat de el. El vede acest aer trecând în sângele său și producând acolo pulsația Eului. Fenomenul care astăzi este considerat ca fiind de natură materialistă, pentru omul germano-nordic era încă de natură astrală. El vedea o înrudire intimă între foc, fulger și ceea ce curge prin sânge. Când își simțea pulsul bătând, el avea impresia că această pulsație era bătaia Eului; el știa: ceea ce bate acolo percep vag și după un timp percep din nou. Toate acestea erau înveșmântate în simțire clarvăzătoare; ceea ce provoacă bătaia pulsului și ceea ce o face să revină, iar el o simțea ca fiind fapta lui Thor. El simtea în Eul său forța lui Thor, forța unuia din cei mai puternici Îngeri ce fuseseră venerați vreodată, o simțea ca bătaia continuă a ciocanului din mâna lui Thor, fiindcă acesta era o entitate puternică ce era considerată a fi rămasă pe treapta de Înger.
Modul în care forța spirituală asigură coeziunea corpului fizic este exprimat în mitologia germano-nordică prin aceea că Eul menține această coeziune în cadrul țeserii ființei sufletești-trupești. Omul germano-nordic vede țeserea dinăuntru în afară a omului trupesc-sufletesc; mai târziu el înțelege și că interiorul naște din astral, că, am spune, interiorul răspunde exteriorului. El înțelege încă ceea ce îi spuneau inițiații privitor la modul în care Universul se face om. El știe să reurce la stadiile anterioare și înțelege povestea evenimentelor care vorbesc despre raporturile dintre Îngeri și Arhangheli în stările trecute ale evoluției, în care omul se născuse din macrocosmos în mod fizic-spiritual. El este în stare să vadă că individul a fost construit pornind din macrocosmos și că este inclus în acesta. El și-a căutat în macrocosmos acele procese care se petrec microcosmic încât, pornind de la nordul omenesc, domeniul spiritual rece, se țes gândurile omenești și de acolo corporalitatea omenească este alimentată de cei doisprezece nervi cerebrali ai capului. El asistă la procesul care, microcosmic, duce astfel la formarea acestor doisprezece nervi: El contemplă spiritul care țese în ceea ce el numește „Nebelheim” sau „Niflheim”; el vede cei doisprezece curenți care se contractă și se materializează în cei doisprezece nervi ai creierului. El vede și că la ceea ce vine astfel de sus se opune ceea ce vine de la inimă, din „sudul” omenesc; caută acest lucru în afară, în macrocosmos, și înțelege de ce acesta ar putea fi numit „Muspelheim”. Astfel, încă în timpul creștinismului, el are o înțelegere a modului în care microcosmosul a luat naștere din macrocosmos, din care a ieșit treptat ființa umană și din care el este un extract. El este în stare să evoce un trecut și mai îndepărtat, în care Îngerii și Arhanghelii lucrau în sufletul său. În reprezentările pe care și le dobândește astfel este ceea ce ne întâmpină, ce este recunoscut ca geneza din vechea mitologie germano-nordică, ca nașterea omenirii din macrocosmos.
Haosul care este la începutul acestei geneze și pe care mitologia germanică îl numește „Ginnungagap” corespunde aproape momentului în care Pământul se reconstituie după ce a trecut prin cele trei stadii anterioare: Saturn, Soare și Lună, în care el iese din Pralaya, în care regnurile naturii nu sunt încă diferențiate. Omul nordului înțelege și cum au decurs stările ulterioare.
Este interesant să vezi cum mitologia germano-nordică descrie în tablouri imaginative evenimentele care s-au desfășurat în aceste epoci trecute, evenimente despre care vorbim în știința spiritului în expresii mai mature, în noțiuni. Ele ne descriu ce se petrecea în timpul când Soarele și Luna erau încă reunite, apoi plecarea Lunii și modul în care evoluția a ajuns la ceea ce va fi mai târziu „Riesenheim”, țara Uriașilor. Ele descriu era atlanteeană ca fiind continuarea a ceea ce se petrecuse mai înainte, cât și problemele care privesc popoarele germano-nordice.
N-am vrut să vă dau astăzi decât o idee a modului în care Eul omului din nord s-a trezit în timp ce el era încă pe o treaptă inferioară de evoluție și am vrut să vă arăt că acest om al nordului știa să vadă în Sufletul poporului, în sufletul lui Thor etc.
Aș vrea să vă fac să înțelegeți cum Eul său a putut câștiga un interes nemijlocit și pentru acțiunea unor entități mai înalte, care veneau dintr-o cu totul altă latură decât entitățile pe care le găsim la popoarele orientale.
În viitoarea conferință vom căuta să înțelegem anumite părți mai depărtate ale mitologiei germanice. Vom recunoaște cum aceste părți mai depărtate prevestesc ceea ce trăiește în Sufletul popoarelor și vom vedea chiar care este natura acestor Suflete ale popoarelor noastre occidentale.
