În cursul acestor conferințe, am arătat în mai multe rânduri că rezultatele cercetării clarvăzătoare se regăsesc în povestirile Genezei, dacă știm să le înțelegem așa cum se cuvine. În continuare vom încerca să evidențiem această concordanță. Mai întâi, trebuie să precizăm cu mai multă claritate raportul care există între perioadele de timp despre care vorbește Geneza și cele ale evoluției Pământului așa cum le descrie știința spirituală. Am dat deja, la începutul acestor conferințe, unele indicii, arătând că începutul Genezei se situează în momentul în care Soarele și Pământul erau pe punctul de a se separa. Acum este momentul să intrăm în amănunte.
Aceia dintre dumneavoastră care au studiat cât de cât Știința ocultă își amintesc că există două momente de o importanță deosebită în evoluția terestră. Primul este acela când Soarele se separă de Pământ. Această separare a fost absolut necesară; dacă cele două corpuri cerești ar fi rămas unite, așa cum erau la începutul evoluției Pământului, acesta nu ar fi putut progresa până acolo încât să ofere omului condițiile care să facă din el cu adevărat o ființă pământeană. Acest ansamblu pe care îl numim Soare, deci nu numai elementele și natura fizică ale corpului solar, dar și toate Entitățile spirituale care aparțin de Soare, totul a trebuit să se separe de Pământ, sau, dacă doriți, a trebuit să expulzeze Pământul, pentru că, simplist vorbind, forța entităților care își mutau câmpul de activitate de pe Pământ pe Soare ar fi exercitat o influență mult mai puternică decât era necesar pentru binele omului, rămânând legate de Pământ. Într-un anumit fel, aceste entități s-au văzut nevoite să-și slăbească forțele, strămutânu-le din câmpul Pământului, pentru a le exercita asupra oamenilor din exterior. Ajungem astfel la momentul când un anumit număr de entități, acționând acum numai din exterior, exercită, în felul acesta, o acțiune mai puțin forte asupra dezvoltării omului, ca și asupra animalelor. În acest moment, Pământul este abandonat și lăsat în seama elementelor mai grosiere; căci forțele subtile și spirituale s-au detașat de Pământ o dată cu Soarele. Dar omul, entitatea umană care s-a format în decursul evoluției saturniene, solare și lunare, rămâne în continuare legat de Pământ încă un timp după ce Soarele l-a părăsit. Numai entitățile foarte înalte și-au transferat câmpul de activitate pe Soare.
Pe Pământ a rămas atunci, după această separare, tot ce constituia substanța și forțele Lunii actuale. Pământul cuprinde încă în el elementele vechii evoluții lunare. Prin aceasta, omul este supus unor condiții de viață mult mai dure decât cele care, ulterior, vor deveni elementul terestru propriu-zis, căci substanța lunară este mai grea, mai dură. Așadar, după desprinderea Soarelui, Pământul suferă din ce în ce mai mult influența forțelor lunare și devine tot mai dens, iar omul este supus unui alt pericol, acela de a se mumifica, de a împietri, de a dispărea, cel puțin în ceea ce privește natura sa astrală. Dacă în timpul când Soarele făcea corp comun cu Părnântul starea acestuia era prea subtilă pentru evoluția omului, acum el devine prea greu, prea dens. Rezultatul a fost că ființele umane progresau din ce în ce mai puțin. O descriere mai amănunțită a acestor stări se găsește, de asemenea, în Știința ocultă.
În conferința de ieri, am văzut că oamenii din acele epoci nu se compuneau decât din suflet și spirit. În această condiție spirituală, ei nu puteau să-și apropie emanațiile substanței materiale care se răspândea acum în atmosfera terestră, întrucât acestea erau prea grosolane pentru ei, și aceasta atâta vreme cât Luna rămânea legată de Pământ. Cele mai multe suflete umane, majoritatea, au fost obligate să rupă legătura cu Pământul. Atingem aici, din nou, un eveniment de mare importanță care s-a petrecut în raporturile dintre om și Pământ în intervalul de timp care s-a scurs între separarea Soarelui și cea a Lunii. Cu excepția unui foarte mic număr, sufletele umane s-au sustras condițiilor lunar-terestre, au emigrat în regiuni mai înalte și, după gradul lor de dezvoltare, și-au continuat evoluția pe planetele care aparțineau de sistemul nostru solar. În felul acesta, unele suflete au fost îndrumate să-și urmeze evoluția pe planeta Saturn*, altele pe Marte, altele pe Mercur ș.a.m.d. Numai un număr foarte mic dintre acești oameni compuși din suflet și spirit a rămas legat de Pământ: erau cei mai puternici. Ceilalți au devenit locuitori ai planetelor învecinate cu Pământul. Toate acestea s-au petrecut într-o perioadă care a precedat perioada pe care o numim lemuriană.
* A nu se confunda cu vechiul Saturn. (N.Tr.)
Apoi, către mijlocul perioadei lemuriene, se produce al doilea eveniment important, în urma căruia substanțialitatea de natură lunară este desprinsă de Pământ, unde au loc mari transformări. Numai după separarea Lunii se creează pe Pământ condiții favorabile pentru dezvoltarea omului. Dacă Pământul ar fi rămas unit cu Soarele, forțele sale ar fi fost prea spiritualizate, iar dacă, după separarea de Soare, ar fi rămas legat de Lună, forțele sale ar fi devenit prea grosolane. După ce și Luna s-a detașat, Terra rămâne într-un fel de echilibru care se realizează prin faptul că elementele solare, precum și cele lunare, acționează asupra sa din exterior. Astfel Pământul se pregătește să devină suportul existenței umane. Așa cum am spus, Luna s-a detașat în timpul perioadei lemuriene.
Evoluția își urmează cursul și începe o reîntoarcere progresivă a ființelor umane compuse din suflet și spirit care părăsiseră Pământul și se refugiaseră pe planetele învecinate. Acest exod se prelungește până către mijlocul perioadei atlanteene. În timpul ultimei părți a perioadei lemuriene și începutul perioadei atlanteene, substanța umană care se cristaliza primea aceste suflete-spirit înzestrate acum cu calități diferite, după cum veneau de pe Marte, Mercur, Jupiter ș.a.m.d. În felul acesta, se produce o mare diversitate în dezvoltarea terestră a omenirii. Aceia dintre dumneavoastră care cunosc conținutul conferințelor pe care le-am ținut la Christiania știu că această repartiție a ființelor umane în tipuri marțiene, saturniene, jupiteriene ș.a.m.d. stă la originea diferențierii oamenilor în rase. Aici trebuie căutată diversitatea care apare între rasele umane, iar cei înzestrați cu un anumit simț, pot chiar și astăzi să recunoască de pe care planetă a coborât sufletul unui om pe Pământ în perioada amintită.
Am spus acum, ca și în lucrarea mea Știința ocultă, că nu toate sufletele-spirit ale oamenilor părăsiseră Pământul. În termeni curenți, putem spune că sufletele cele mai puternice au putut continua să suporte condițiile terestre și să rămână legate de Pământ, în perioada dinaintea desprinderii lunare. Am atras atenția chiar asupra existenței acelui cuplu primordial, care a putut supraviețui într-un mod surprinzător în atmosfera grosolană a Pământului, îmbibat de forțe lunare. Ceea ce dezvăluie cercetarea ne constrânge – ceea ce nu se admitea la început – să vedem în acest cuplu primordial pe cei pe care Biblia îi numește Adam și Eva. În descedenții acestora a venit să se încarneze acea categorie de oameni care se formaseră pe alte planete, iar acum sufletele-spirit ale acestora reveneau din Cosmos pe Pământ.
Ajunși aici, este cazul să ne punem din nou întrebarea în ce perioadă au loc evenimentele relatate de Biblie, din punctul de vedere al științei spirituale. După prezentarea evenimentelor care se petrec în cele șase (sau șapte) zile ale Creației, amintesc că în Geneză urmează un alt capitol, pe care diletantismul exegezei moderne îl prezintă ca și cum ar fi o nouă versiune a Creației, dar care, în realitate, este o continuare logică și conformă cu faptele. Aș dori să vă reamintesc anumite date aparținând de știința spirituală, menționate totodată și în lucrarea Știința ocultă. Evoluția terestră se continuă de la perioada lemuriană la cea atlanteană, și în acest interval de timp, pământul fizic suferă un fel de răcire. Trebuie să ne reprezentăm Pământul în perioada lemuriană ca fiind făcut din foc, purtând în sine elementul de foc care, ca să spunem așa, țâșnea din pământ; răcirea are loc o dată cu trecerea la perioada atlanteană; în această perioadă, așa cum am arătat, suprafața Pământului arăta cu totul altfel decât azi; mult timp încă, Pământul era învăluit de o atmosferă complet saturată de valuri dense de ceață. Nu existau stări diferite, de ploaie și aer uscat. Totul era cuprins de o ceață groasă provocată de tot felul de vapori, de aburi, de fum și de alte elemente, care nu aveau încă o stare lichidă. Multe din corpurile care astăzi sunt solide existau și atunci, dar în stare de vapori, impregnând atmosfera. Vreme îndelungată, în perioada atlanteană totul a rămas pătruns de aceste valuri de ceață.
Tot acum se condensează pentru prima dată ceea ce existase mai înainte într-o stare mult mai spirituală. Am arătat deja că formele vegetale de viață care apăruseră în ziua a treia a Creației nu trebuie să ni le reprezentăm sub formă de plante individuale, crescând pe sol așa cum sunt în prezent, ci, ținând seama de ce spune Biblia despre apariția plantelor („fiecare după felul și asemănarea sa”), știm că ne aflăm în prezența unor suflete-grupă care există în stare astrală și eterică, în sânul corpului astral al Pământului. Ceea ce descrie Geneza în ziua a treia, apariția regnului vegetal, nu ar fi putut fi perceput cu simțurile fizice, ci numai cu ajutorul organelor suprasensibile de clarvedere. De la perioada lemuriană la cea atlanteană această atmosferă îmbibată de ceață evoluează și începe să se lumineze din ce în ce mai mult, iar ceea ce mai înainte era de natură eterică se transformă într-o stare care se apropie de cea pe care o avem azi. Elementul eteric devine tot mai fizic, și oricât de extraordinar ar părea – căci geologia este și ea impregnată de influențe materialiste –, plantele vizibile cu ochii fizici nu s-au dezvoltat decât mult după epoca pe care o numim ca fiind a treia zi a Creației. Plantele sub formă fizic-vizibilă nu apar decât în perioada atlanteană. Condițiile geologice necesare creșterii plantelor actuale nu datează deci din epoci foarte vechi.
Trecerea de la perioada lemuriană la cea atlanteană se poate caracteriza astfel: Pământul era învăluit de cețuri și aburi condensați, în care se mai aflau în suspensie, sub formă de vapori, diverse substanțe care vor forma mai târziu scoarța terestră solidă. Diversele specii de vegetale nu atinseseră încă stadiul de condensare fizică și nu ar fi putut fi vizibile decât cu organele suprasensibile de clarvedere. Nu se produsese nici ceea ce se poate numi o fertilizare a solului terestru, cu toată apa aflată în suspensie, în aer. Aceasta nu a avut loc decât mai târziu. Cum descrie Biblia acest stadiu? Există un pasaj în Geneză unde se spune că după trecerea celor șapte zile ale Creației, ceea ce coincide cu perioada lemuriană, plantele fizice actuale nu apăruseră încă din pământul învăluit în ceață.
Biblia descrie această stare de lucruri în modul cel mai clar. Citiți în continuare, după prima relatare a Creației, și veți vedea că deși mai înainte se spusese că formele vegetale au fost create „după felul lor”, în ziua a treia, acum se arată că pe Pământ nu erau nici iarbă, nici arbori*. Prima oară se vorbește despre sufletele-grupă ale speciilor vegetale, a doua oară despre plantele fizice, individualizate, care cresc pe solul terestru. Iar cețurile despre care este vorba după prima relatare a Creației sunt cețurile din perioada atlanteană. Condensarea apei și a aerului în ploaie, care nu se produce decât atunci, este exprimată astfel: „Căci Iahve-Elohim nu dăduse încă ploaie”.
* Geneza, cap. II, v. 5. (N. Tr.)
Aceste lucruri sunt pline de o profundă înțelepciune și vă pot asigura că nici una din aceste descrieri nu a avut vreo influență asupra celor scrise în Știința ocultă. Am lăsat în mod intenționat relatarea biblică de o parte, străduindu-mă, în modul cel mai scrupulos, să regăsesc aceste fapte pe o altă cale decât prin studierea vechilor documente. Apărea ca o necesitate, față de concepțiile materialiste actuale despre Biblie, să nu amestec cu ușurință, prin interpretarea faptelor, cunoștințe luate din știința spirituală. Dar forța științei spirituale este tocmai să ne facă să regăsim în Biblie descrierile pe care le-am făcut în cursul acestor conferințe; și chiar dacă nu o vrem, am fi siliți să găsim concordanțe între descrierile Bibliei și descoperirile făcute prin investigații suprasensibile clarvăzătoare.
După aceste scurte considerații, să vedem în ce moment al povestirii biblice trebuie să plasăm emigrarea oamenilor sub forma de suflet-spirit spre entitățile sau corpurile planetare învecinate cu Pământul, emigrare provocată, după cum am văzut, de starea devenită tot mai dură, mai grosolană a acestuia. Acest moment se află în ziua a doua a Creației, când, ca urmare a formării eterului de sunet, elementele de sus s-au separat de cele de jos. Și dacă pătrundem toate acestea cu ajutorul clarvederii și le aflăm sensul, se poate spune: o dată cu elementele care se îndreaptă în sus, spre ceea ce Elohimii au numit Cer, pleacă și spiritele-suflet ale oamenilor. Ziua a doua a Creației coincide, așadar, cu o epocă bine determinată, situată între cele două mari evenimente, desprinderea Soarelui și apoi a Lunii de Pământ, și cu emigrarea sufletelor-spirit ale oamenilor în atmosfera spirituală a Pământului.
Urmarea acestor evenimente a fost ceva foarte important. Căci ce element s-a răspândit atunci în spațiul cosmic? Găsim acest element în omul actual, și unde îl găsim? În ce membre ale omului trebuie să căutăm elementul care s-a răspândit atunci în Univers? Evident acest element nu mai este astăzi așa cum era atunci; dar putem totuși stabili o paralelă între ceea ce era și ceea ce găsim în zilele noastre într-un anumit organ al omului. Dacă studiem omul, știm că el este constituit din patru elemente: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral, ca purtător al Eului, și Eul. Cunoaștem, de asemenea, că în timpul somnului se produce o separare între aceste elemente și că în omul adormit nu rămâne decât corpul fizic și cel eteric. În acele timpuri îndepărtate, pe care le numim a fi ziua a doua și a treia a Creației, nu se putea vorbi de un corp fizic și de un corp eteric în termenii actuali. Aceste corpuri nu s-au constituit, în structura lor prezentă, decât ulterior, cu ajutorul substanței terestre. Elementele care compuneau omul acelor timpuri erau tocmai acelea care se desprind astăzi în timpul somnului de partea mai densă a sa, adică ceea ce numim entitatea astrală a omului. Și când vorbim de sufletele-spirit care s-au desprins de Pământ, pentru a se putea dezvolta mai bine pe planetele înconjurătoare, ne referim tocmai la forța care acționează în corpul astral. Ceea ce constituie forțele pe care le avem în corpul nostru astral, în afara corpului fizic și eteric, iată ce trebuie să căutăm pe planetele învecinate cu Pământul, după ziua a doua a Creației.
Astăzi, când omul, noaptea, este cufundat în starea de somn, știm că elementele sale mai subtile se desprind de corpul fizic și eteric și se încorporează în atmosfera astrală a Pământului și în forțele și curenții care emană din sistemul nostru planetar; omul este legat, în timpul somnului, de Entitățile planetare. În timpurile mai vechi, această legătură cu Entitățile planetare se făcea nu numai în stare de somn, ci în mod permanent. Când sufletele-spirit umane au părăsit Pământul, ele locuiau, ca să spunem așa, în permanență pe aceste planete. În perioada pe care o numim a treia zi a Creației, cu excepția sufletelor-spirit mai puternice, despre care am vorbit, și care au putut să rămână în continuare pe Pământ, celelalte s-au format pe diverse planete, urmându-și acolo evoluția. În acest timp, cei care au rămas pe Pământ, cei mai apți, cei mai puternici, au evoluat și ei. Evoluția lor a constat în a se îmbrăca tot mai mult în substanța materială a Pământului. De aceea, putem spune că primul tip de corp fizic și eteric, de care ne folosim astăzi în timpul stării de veghe, s-a format aici, pe Pământ. Tocmai pentru ca aceste corpuri, fizic și eteric, să poată avea toate condițiile de evoluție terestră, au fost menținute pe Pământ acele câteva suflete-spirit mai robuste. În felul acesta, atunci când forțele lunare mai erau încă legate de Pământ, s-au putut pune bazele corpului fizic și eteric de care dispunem astăzi.
Să ne facem o reprezentare completă a stării de lucruri care s-a creat după desprinderea Soarelui. În primul rând, am văzut că cea mai mare parte a sufletelor-spirit umane au emigrat spre planetele care înconjoară Pământul. Dacă un om din timpul nostru s-ar fi putut găsi atunci pe Pământ, el ar fi văzut pe suprafața sa mase compacte de cețuri, aburi și vapori, din care cauză Soarele era ascuns, nu se putea vedea. Abia încetul cu încetul, după ce s-a desprins, Soarele a putut acționa asupra Pământului; cețurile au început să se risipescă și treptat au luat aspectul atmosferei terestre necesare pentru dezvoltarea omului. Mai departe, acest observator ipotetic al evoluției ar fi putut să vadă cum se risipesc, puțin câte puțin, ceața și masele de vapori și apoi ar fi văzut forțele solare nu numai penetrând această masă de ceață și risipind-o, ci devenind vizibile; Soarele a început să fie perceptibil. Ne îndreptăm acum către cea de a patra zi a Creației și ne apropiem tot mai mult de celălalt eveniment important, desprinderea Lunii. Același observator ipotetic ar fi putut efectiv să vadă razele solare străbătând prin ceață. Aceste evenimente au favorizat crearea unui climat terestru propriu pentru evoluția umană; oamenii au putut reveni pe Pământ și să trăiască pe el, s-au format corpuri extrase din urmașii celor care rămăseseră pe Pâmânt, în care s-au încarnat sufletele-spirit care reveneau de sus, din atmosfera Pământului.
Putem spune că suntem martorii a două curente de formare a omului. Ceea ce a format mai târziu corpul fizic și eteric al acestuia provine de la acele suflete-spirit care au rezistat și au rămas pe Pământul impregnat de forțele lunare. Elementul subtil al omului provine din atmosfera spirituală a Pâmântului. Revenirea sufletelor-spirit pe Pământ a produs o influență spirituală. Și aceasta s-a întâmplat atunci când Soarele a pătruns în cețurile care învăluiau Pământul și le-a risipit și când Luna se desprinsese deja de Pământ. Atunci se trezește în sufletele-spirit care locuiau pe planetele sistemului nostru dorința și impulsul de a coborî pe Pământ. În timp ce Soarele și Luna devin vizibile, forțele sufletești se revarsă spre Pământ și pătrund în el. Acestea sunt evenimentele reale pe care le regăsim în relatarea biblică despre a patra zi a Creației, când se spune: „Și Elohimii au creat luminătorul mare și un luminător mic, Soarele și Luna; ei au făcut de asemenea și stelele”, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât planetele din vecinătatea Pământului. Această operă stabilește un fel de echilibru care se efectuează pe de o parte de Soare, pe de alta de Lună; totodată pregătește coborârea sufletelor-spirit, care aspirau acum să se încorporeze din nou pe Pământ.
Astfel, în a patra zi a Creației, în timpul perioadei lemuriene, după ce Luna s-a desprins, avem starea de lucruri pe care am descris-o în Știința ocultă chiar așa: sufletele-spirit umane aspiră să revină pe Pământ.
Dar să examinăm și stările spirituale care însoțesc această evoluție. Am vorbit până acum mai ales despre ceea ce ulterior urma să devină elementul fizic. Este bine să avem mereu în minte faptul că tot ce este dens își are originea într-un element mai subtil; tot ce tinde spre o stare fizică ia naștere în spiritual. O dată cu desprinderea Soarelui, cea mai mare parte dintre Elohimi a părăsit de asemenea Pământul, pentru a-și muta câmpul de acțiune în exterior, pentru a acționa din afară. Dar în același timp ceva din substanța lor rămâne legată de Pământ, atunci când acesta mai era unit cu forțele lunare. Forțele spirituale ale Elohimilor care rămăseseră legate de Pâmânt se asociază într-o oarecare măsură cu partea binefăcătoare a forțelor lunare. Căci acestea au și efecte benefice. După desprinderea Soarelui, tot ce era pe Pământ, și mai ales omul, se mumifică, se pietrifică, se densifică; omul ar fi dispărut ca ființă terestră. Pâmântul însuși ar fi devenit pustiu, dacă forțele lunare nu s-ar fi desprins și ar fi rămas legate de corpul său. În câmpul terestru forțele lunare ar fi încetat să fie benefice. Dar pentru ce atunci aceste forțe au mai rămas legate de Pământ un anumit timp? Pentru ca umanitatea să poată străbate toate fazele evoluției terestre, mulțumită celor mai puternice exemplare umane care au putut supraviețui acestei densificări lunare. Dar odată separate de Pământ, forțele lunare, care altminteri ar fi adus pentru oameni dispariția lor fizic-terestră, au devenit forțe benefice. După retragerea lor, totul a luat o altă înfățișare, totul s-a înviorat, sufletele mai slabe au putut să revină și să se încarneze în corpuri umane. Iar Luna, devenind vecina Pământului, începe să aibă o acțiune binefăcătoare, ceea ce nu ar fi fost cazul mai înainte, dacă rămânea unită cu el. Entitățile spirituale care au condus aceste evenimente sunt marii binefăcători ai omului. Care sunt aceste entități? Sunt tocmai entitățile legate de Lună, care au provocat detașarea ei de Pământ, pentru a putea conduce omenirea prin evoluția sa terestră. Din relatările pe care le găsim în Geneză, știm că aceste mărețe forțe conducătoare sunt Elohimii, iar impulsul care a acționat această forță, pentru a produce evenimentul capital al desprinderii Lunii, și prin aceasta să dea naștere adevăratei esențe umane, nu este altul decât acela care a făcut să progreseze înșiși Elohimii de la starea lor de grup la conștiența unică de Iahve-Elohim. Această forță a rămas unită cu Luna și ea a provocat detașarea Lunii de Pământ. Ceea ce desemnăm prin numele de Iahve-Elohim este intim legat, în desfășurarea Creației, de corpul Lunii.
Să recapitulăm acum ce au însemnat toate acestea pentru evoluția terestră a omului. Dacă omul ar fi rămas legat de un Pământ care ar fi păstrat în el forțele solare, s-ar fi pierdut în neant ca individualitate, ar fi rămas pur și simplu legat de entitatea Elohimilor; nu s-ar fi putut separa de ei și nu și-ar fi putut căpăta independența. Dar când Elohimii s-au separat de Pământ o dată cu Soarele, omul a putut rămâne legat de Pământ și să-și continue aici existența ca suflet și spirit. Dar, în același timp, dacă lucrurile ar fi rămas aici, omul s-ar fi împietrit și ar fi murit. De ce a fost totuși nevoie ca omul să străbată un timp o stare care nu-l putea duce decât la moarte? – Pentru ca el să poată deveni liber, să se poată desprinde de Elohimi și să-și cucerească independența. Prin latura lunară a firii sale, are un element care îl conduce la moarte, dar ar fi avut o doză mult mai mare dacă Luna nu s-ar fi separat de Pământ. Vom înțelege astfel că elementul lunar este o substanțialitate cosmică în strănsă legătură cu facultatea de independență a omului.
Dacă luăm în considerare stadiul actual al condițiilor terestre, ne dăm seama că acestea nu au apărut decât după desprinderea Lunii și când Pământul nu mai conține o proporție atât de mare de forțe lunare ca înainte. Dar omul a trecut prin perioada când Pământul era unit cu Luna și a fost impregnat de aceasta în germenii corpului său fizic și ai celui eteric. El poartă în sine ceva din această Lună care lucește noaptea pe cer; el păstrează aceasta în corpul său fizic și eteric încă din acea perioadă. El conține un element lunar de care este legat. Pământul nu a mai putut suporta acest element lunar, dar omul îl mai are în el; prin aceasta, omul are o predispoziție de a fi și altceva decât o simplă ființă terestră.
Dacă ne gândim la toate acestea, ajungem să înțelegem că noi călcăm acum Pământul din care odinioară Luna a fost expulzată. Această expulzare nu a avut decât o singură dată doza favorabilă de esență lunară depusă în om. Pământul nu mai conține în el nimic din natura lunară, dar în om mai subzistă o parte din aceeași natură lunară. Ce ar fi devenit Pământul dacă Luna nu s-ar fi detașat? Încercați să priviți Luna cu alți ochi decât o facem acum. Constituția ei materială este cu totul diferită de a Pământului. Din punct de vedere strict material, astrofizica arată că Luna nu are nici aer, nici apă, ceea ce înseamnă că a atins un grad de densificare mult mai mare decât acela al Pământului. Ea contine deci forțe care ar fi împins Pământul dincolo de gradul de solidificare actual și l-ar fi făcut și mai dur și uscat decât este acum. Pentru a ne face o imagine despre ce ar fi devenit Pământul dacă forțele lunare ar fi rămas legate de el, reprezentați-vă o bucată de pământ plină de noroi, din care apa se evaporă puțin câte puțin, până se usucă complet. Este o imagine elementară, simplă, de ce ar fi devenit Pământul; el s-ar fi transformat în praf, dacă forțele lunare ar fi rămas legate de el. De altfel, tot aici se va ajunge într-o zi, când Pământul își va fi îndeplinit misiunea. Când omul își va fi terminat evoluția pe el, Pământul se va transforma în praf în spațiul cosmic.
Pământul a fost deci ferit de o dezagregare precoce, timpurie, prin faptul că Luna a fost expulzată din sânul său. Dar a rămas în om ceva din această predispoziție de a deveni țărână. Prin tot ce s-a întâmplat și am descris până acum, înțelegem că omul are în natura sa ceva din această forță lunară care tinde să usuce Pământul. Entitățile care sunt legate de Lună au introdus în natura corporală a omului un element care nu provine din masa terestră pe care o simțim direct sub picioarele noastre din momentul când Luna s-a desprins; ele au impregnat natura corporală a omului cu această tendință lunară de a preface Pământul în țărână. Faptul că Iahve-Elohim este unit cu această tendință înseamnă că însuși Iahve-Elohim este cel care a impregnat natura corporală a omului cu acest element lunar. A fost necesar ca în decursul evoluției să vină un moment când să se producă un asemenea fapt, când în progresul cosmic al Elohimilor să vină timpul ca Iahve-Elohim să impregneze natura corporală a omului cu această forță lunară care transformă Pământul în praf. Dacă știm aceasta, putem măsura imensa profunzime a acestui pasaj din Geneză care spune: „Și Iahve-Elohim a făcut pe om din țărână”*. Căci acesta este textul corect, iar traducerile care s-au făcut si care spun „Iahve-Elohim a făcut pe om dintr-o bucată de pământ” sunt fără sens. El l-a impregnat cu influența lunară care îl face să devină pulbere.
* Geneza, cap. II, v. 7. (N.Tr.)
Am mai spus că trebuie să simțim uimire și respect față de tot ce relatează Biblia prin gura vechilor clarvăzători și față de ce am descoperit noi înșine cu ajutorul investigațiilor spirituale; dar având în vedere aceste cuvinte: „Și Iahve-Elohim a insuflat în corpul omenesc tendința de a deveni pulbere”, respectul nostru capătă noi dimensiuni față de textul biblic al vechilor clarvăzători. Conștienți de a-și fi primit revelațiile și înțelepciunea din regiunile unde sunt și acționează ființele creatoare, Elohimii și Iahve-Elohim, vechii înțelepți puteau să spună: În noi se revarsă știința și înțelepciunea și gândurile care au creat existența terestră, acționând și lucrând asupra ei. Și de aceea trebuie să ascultăm cu profund respect pe acești antici clarvăzători și să înțelegem totodată venerația care îi însuflețea când privirea lor pătrundea în regiunile de unde le venea revelația, în regiunile Elohimilor și ale lui Iahve-Elohim. Cum ar fi putut numi ei aceste entități care sunt la originea Creației și a propriei lor cunoașteri? Ce fel de cuvinte ar fi trebuit să întrebuințeze pentru a le denumi decât însăși expresia de care le era plină inima când primeau revelația acestor puteri creatoare? Ei își înălțau privirea spre acestea și spuneau: Revelația noastră vine de la Entități divine și spirituale. Pentru a le spune pe nume nu putem găsi alte cuvinte decât ceea ce exprimă adânca noastră venerație: „Aceia pentru care simțim o adâncă venerație”. Traduceți în antica limbă ebraică expresia „Aceia pentru care simțim o adâncă venerație” și veți găsi cuvântul „Elohim”. Acesta este numele entităților față de care se simțea o adâncă venerație. Iată legătura care s-a stabilit între sentimentele vechilor clarvăzători și ființele cosmice de la care ei primiseră revelația Creației.
