Prin cele ce am expus până acum, în conferințele precedente, am reușit să ne facem o imagine asupra felului în care etapele anterioare ale evoluției noastre s-au întrepătruns și au dus la formarea Pământului; se cuvine să ne reamintim că ceea ce este esențial în formarea Pământului este tocmai elaborarea și apariția omului însuși. Noi știm că omul este, ca să spunem așa, primul născut în sânul întregii evoluții planetare. Dacă ne întoarcem cu privirea la existența vechiului Saturn, aflăm că în acest glob de căldură activă a apărut primul germen al corpului fizic al omului, când nimic din ce ne înconjoară astăzi, regn animal, vegetal sau mineral, nu exista. Aceste trei regnuri nu s-au alăturat decât mai târziu regnului uman.
Suntem în măsură să spunem că relatarea pe care Geneza o face despre evoluția umană este pe deplin confirmată de rezultatele cercetărilor întreprinse în domeniul științei spirituale. Dacă citim Geneza în mod superficial, s-ar putea crede că omul apare în a șasea zi a Creației, așa ca din senin. Dar noi știm că omul este punctul esențial și că celelalte regnuri nu sunt, ca să spunem așa, decât deșeuri ale evoluției sale. De aceea, suntem, fără îndoială, îndreptățiți să punem întrebarea: Ce se întâmplă cu omul în zilele dinaintea celei de a șasea zile? Unde îl găsim, unde îl căutăm? Dacă formarea Pământului a reprodus, ca un fel de repetiție, vechile stadii planetare, Saturn, Soare, Lună, este de presupus că evoluția omului se repetă de asemenea și că el este prezent încă înainte de cea de a șasea zi a Creației. Cum să explicăm faptul că Geneza nu vorbește de om mai înainte? Nu este oare o contradicție?
Să remarcăm mai întâi faptul că Geneza, în momentul nașterii omului, vorbește de Adam, iar în vechiul limbaj ebraic, cuvântul „Adam” corespunde cu conceptul nostru de „om”. Numai că trebuie să înțelegem corect acest nume. În sufletul vechilor înțelepți evrei, acest cuvânt trezea o imagine pe care am putea să o traducem prin „pământean”, prin „terestru”. În acest sens, omul, ca atare, este ființa terestră prin excelență, încoronarea tuturor ființelor terestre, fructul întregii evoluții a Pământului. Dar tot ce se concentrează în fruct există mai înainte în esența plantei . Nu vom găsi vorbindu-se despre om în relatarea despre primele cinci zile ale Creației, deoarece trebuie să înțelegem că de fapt elementul fizic al omului nu poate să apară înainte de sufletul și de spiritul său, ci după. Putem compara omul fizic, așa cum îl vedem acum pe Pământ, cu apa care prin răcire se solidifică și devine gheață. După cum apa se condensează în gheață, la fel, în ziua a șasea, Elohimii au condensat spiritul și sufletul omului; pentru a face din el o ființă terestră. În primele zile ale Creației, nu vom găsi, deci, omul în sânul a ceea ce s-ar putea considera că sunt deșeuri fizice sau legi care guvernează aceste deșeuri fizice, dar sub forma lor suprasensibilă, ci îl vom găsi numai în ipostaza sa sufletesc-spirituală. Dacă ne situăm în punctul de vedere al Genezei, am văzut că în prima zi apare o activitate creatoare interioară și manifestarea ei spre exterior; în aceste condiții nu vom putea vorbi de omul terestru, care nu există decât în zona împrejmuitoare a Pământului, ca ființă spiritual-sufletească. Existența sa terestră se pregătește sub forma acestei ființe compuse din suflet și spirit.
Să legăm rezultatele investigației spiritual-științifice de relatarea Genezei. Cum se pregăteste acest prim germen când gândirea cosmică dă naștere celor două complexe aflate în opoziție, activitatea internă și manifestarea spre în afară, iar spiritul Elohimilor „clocea” acest ansamblu? Ceea ce numim, în termenii științei spirituale, sufletul senzației și pe care îl considerăm astăzi ca fiind o calitate interioară, se pregătește, după Geneză, în prima zi a Creației, până în momentul când se spune: „Să fie lumină! Și a fost lumină” Sufletul senzației umplea atunci atmosfera spirituală a Pământului. Era, așadar, în prima zi a Creației. Și în această ambianță spirituală în care Elohimii își îndeplineau lucrarea lor, împreună cu celelalte entități care îi slujeau, vedem că se formează, așa cum se formează astăzi norii în atmosferă, natura umană în structura sa sufletesc-spirituală, dar mai ales atunci, la început, sufletul senzației. Apoi evoluția continuă, pentru a se structura sufletul rațiunii. Sufletul senzației progresează către sufletul rațiunii printr-un fel de rafinare psihică care se produce în atmosfera spirituală a Pământului și care are loc în ceea ce se numește ziua a doua a Creației. Așadar, când eterul de sunet apare în evoluție și când masele elementare de sus se separă de cele de jos, cele superioare de cele inferioare, ființa umană aparține încă de sfera superioară și are în structura sa germenii sufletului senzației și ai sufletului rațiunii. În al treilea moment, omul progresează până la germenii sufletului conștienței, iar în întregul proces relatat de Geneză ca având loc în a treia zi a Creatiei vedem acțiunea eterului de viață, care face ca pe pământ să apară vegetația și plantele să crească fiecare după specia sa. Se vede – natural, numai prin percepția suprasensibilă – ieșind din pământ viața vegetală, iar sus, în atmosfera spirituală, în eter, planează ceea ce am numit a fi sufletul conștienței, unit cu sufletul rațiunii și cu sufletul senzației.
Omul, în natura sa formată atunci din suflet și spirit, este prezent în atmosfera spirituală a Pământului, în sânul diverselor Entități spirituale. El nu are încă o existență independentă și poate fi considerat, în acel stadiu, ca un organ înglobat de Elohimi, de Arhai ș.a.m.d., în sânul cărora trăiește ca membru al unui organism. De aceea, este normal să nu se vorbească decât despre aceste entități. La drept vorbind, numai acestea sunt propriu-zis individualități, în acel moment al evoluției terestre. A descrie destinul acestora, înseamnă totodată să descriem și destinul germenului uman. Și pentru ca într-o zi omul să vină cu adevărat pe Pâmânt, a fost necesar să se producă o condensare progresivă în structura ființei sale. La natura sa compusă, după cum am văzut, din suflet și spirit, trebuie să se alăture un element corporal. Astfel că la sfârșitul acestui timp, pe care Geneza îl indică ca fiind a treia zi a Creației, ființa umană este compusă din sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. Dar totul trebuie să ia și un veșmânt exterior. În sânul sferei spirituale în care trăiește, omul are nevoie să îmbrace mai întâi haina unui corp astral.
Să încercăm să ne imaginăm ce înseamnă dobândirea unui corp astral în a treia zi a Creației. Unde găsim la omul de astăzi acest corp astral izolat pentru a-i putea studia legile? Deși sub o formă cu totul alta decât în epoca de care ne vorbește Geneza, astăzi putem găsi corpul astral izolat la om, în timpul somnului, când acesta își părăsește corpul fizic și corpul eteric și rămâne în corpul astral, care totodată cuprinde și Eul.
Vă rog să vă reamintiți tot ce am avut ocazia să vă spun, în anii din urmă, despre viața proprie a corpului astral în timpul somnului, precum și cele expuse în lucrarea mea Știința ocultă la capitolul III. Când corpul astral se degajă de corpul fizic și eteric, începe să-și formeze anumite legături, anumite curente care îl leagă de universul înconjurător. În timpul somnului, corpul astral se încorporează în Entitățile spirituale care au legătură directă cu Pământul, în Entitățile planetare din Mercur, Marte, Jupiter ș.a.m.d., de la care primește forțe capabile să-l revigoreze, astfel ca la trezirea din somn, la revenirea în corpul fizic și eteric, omul să-și poată relua starea de veghe. În timpul somnului, corpul astral se dilată și se contopește în viața cosmică. Conștiența clarvăzătoare vede corpul astral ieșind din corpul fizic în momentul când omul adoarme, dar exprimarea nu este tocmai exactă, căci corpul astral se degajă de corpul fizic șerpuindu-se ca un nor în spirală. Ceea ce se vede atunci nu este decât începutul curenților prin care el se prelungește. Acești curenți se propagă efectiv prin spațiul cosmic, pentru a extrage de acolo, pentru a aspira, forțele planetare. Și dacă cineva, printr-un proces de clarvedere grosier, ar spune că el vede corpul astral plutind ca un nor alături de corpul fizic, nu este deloc adevărat, căci corpul astral se răspândește, în timpul nopții, prin întregul sistem solar. El este, cum am văzut, în relație cu Entitățile planetare, cu forțele planetare. De altfel, aceasta este chiar explicația faptului că vorbim de un corp „astral”. Explicațiile curente ale acestui termen de „corp astral”, pe care îl moștenim din Evul Mediu, nu sunt, de fapt, corecte. „Astral” exprimă raportul strâns care se stabilește în timpul somnului între acest corp și lumea astrelor, în sânul căreia se află și din care își primește forțele.
Dacă țineți seamă de acest fapt, care și astăzi este revelat cercetării clarvăzătoare, veți înțelege că primii curenți care urmau să formeze acest corp provin din lumea astrală. Dar acești aștri trebuie să și existe, și când spunem că în a patra zi a Creației ființa compusă din suflet și spirit se îmbracă cu forțe și legi ale corpului astral, aceasta înseamnă că astrele încep în a patra zi să-și desfășoare activitatea în atmosfera spirituală a Pământului.
Geneza ne spune exact același lucru când relatează cum în ziua a patra corpul astral al omului începe să se formeze după legile sale proprii; ea descrie cu exactitate cum omul îmbracă acest corp astral, planând însă tot în atmosfera spirituală și astrală a Pământului, paralel cu activitatea lumii stelare care în acel moment se revelează Pământului. Relatarea Genezei conține un sens profund care este în perfectă concordanță cu revelațiile pe care le obținem astăzi prin cercetarea clarvăzătoare asupra omului actual. Trebuie să subliniem însă că în acele timpuri de care vorbește Geneza corpul astral nu era ceea ce este acum, noaptea, în timpul somnului, dar activitatea lui era aceeași și era condus de aceleași legi.
În perioada imediat următoare, pe care Geneza o indică ca fiind a cincea zi a Creației, trebuie să presupunem că apare o nouă condensare a omului, condensare care atinge elementul eteric. Dar și în acest stadiu omul rămâne încă o creatură suprasensibilă, el nu atinge încă Pământul, aparține încă atmosferei spirituale, unei atmosfere care este acum de natură eteric-spirituală. Este foarte important să înțelegem în modul cel mai corect acest moment al evoluției umane în raport cu Pământul. Dacă observăm regnul cel mai apropiat de om, regnul animal, am putea să ne punem o întrebare care adesea ne-a venit în minte: Pentru ce animalele au devenit animale, iar omul a devenit om? Ideea că omul este rezultatul evoluției animale, așa cum un materialist miop și-o poate închipui, nu are nici un temei, nici măcar unul spiritual, care să o poată susține. Dacă luăm în considerare acest fenomen în timp, dacă studiem evoluția și formarea Pământului, vedem că animalele au apărut înaintea omului, înainte ca el să devină o ființă terestră vizibilă. Pentru ca omul să poată deveni om pe Pământ, era necesar să se creeze anumite condiții terestre care să permită o condensare până la nivelul fizicului. Închipuiți-vă că omul ar fi devenit o ființă terestră, cu densitatea sa actuală, în acea perioadă de timp pe care o numim ca a cincea zi a Creației; ce s-ar fi întâmplat? Pur și simplu, omul nu ar fi putut să devină ființa care este astăzi, nu ar fi putut îmbrăca forma pe care o are astăzi, căci condițiile terestre nu erau coapte încă pentru a-i da această configurație pe care o are astăzi. De aceea, omul a trebuit să mai aștepte în sferele spirituale până când mersul evoluției să-i poată oferi condițiile adecvate unei vieți pământești. Dacă nu ar fi avut, ca să spunem așa, răbdarea de a se „coace” într-o sferă spirituală, eterică, așteptând să vină pe Pământ la momentul potrivit, ar fi ajuns să îmbrace o formă animală. Dacă animalele au devenit ceea ce sunt, se datorează faptului că sufletul și spiritul lor, sufletul-grupă al raselor animale au coborât pe Pământ înainte să fi atins maturitatea pe care o cerea forma umană. Omul a trebuit să mai aștepte în lumea spirituală; cine a coborât pe Pământ înainte de a fi sosit ceasul, a devenit animal. În ziua a cincea a Creației, pământul era îmbibat de aer și de apă. În aceste elemente, omul nu-și putea forma un înveliș corporal, terestru. Ființele animale, sufletele-grupă care au coborât atunci pe Pământ au fost ființe de aer și apă, și în timp ce ele își formau un corp compus din substanțe aeriene și lichide, omul era în așteptare, pentru a-și putea lua forma sa umană.
Geneza face din acest proces o relatare profund spirituală. Ce s-ar fi întâmplat dacă omul cobora în materie în ziua a cincea a Creației? Corpul său fizic nu ar fi primit forța de care a beneficiat apoi, prin faptul că Elohimii s-au înălțat până acolo încât au format unitatea despre care am vorbit. Am văzut că și Geneza semnalează această transformare, vorbind mai întâi de Elohimi și apoi de Iahve-Elohim. Am caracterizat esența Elohimilor arătând că ei își exercitau activitatea în căldură, că acesta era elementul lor, putem spune chiar corpul lor, mijlocul lor de exprimare. Când Elohimii, la sfârșitul evoluției descrise în Geneză, s-au dezvoltat până la atingerea acelui grad de conștiență unică, de Iahve-Elohim, s-a pertrecut o modificare în esența lor.
Această modificare urmează linia după care se transformă ansamblul Ierarhiilor. Amintiți-vă ce am spus despre corpul fizic al Tronurilor. Acestea s-au jertfit, la începutul evoluției noastre planetare, pentru a forma elementul căldură pe Saturn. Am văzut, apoi, că acest element corporal al Tronurilor se afla și pe vechiul Soare, unit cu elementul aerian, gazos, desprins, de altfel, după cum am văzut, tot din elementul căldură; pe vechea Lună apare elementul apă iar pe Pâmânt, un element nou, elementul solid sau terestru. Totul este opera Tronurilor, este rezultatul evoluției lor. Ele au condensat în mod progresiv esența lor primară, de la starea de căldură până la starea terestră.
Ne întrebăm acum ce se întâmplă cu Elohimii când trec printr-un proces asemănător și, ca recompensă pentru activitatea lor, se înalță cu un grad? Ei se îndreaptă spre o mai mare densificare, în conformitate deplină cu aceeași lege după care s-au dezvoltat Tronurile prin trecerea de la vechiul Saturn la vechiul Soare, adică de la căldură la aer. La fel se va întâmpla când Elohimii ating conștiența unică; ei realizează un progres și în activitatea lor exterioară, în ceea ce am numit corpul lor, care trece de la elementul căldură la elementul gazos. Aceasta nu are loc în a cincea zi, ci doar la sfârșitul ansamblului evoluției pe care ni-l descrie Geneza. Dacă omul ar fi coborât pe Pământ în ziua a cincea, în acest element subtil de aer, s-ar fi întâmplat și cu el ceea ce s-a întâmplat cu entitățile care s-au grăbit să îmbrace un corp în acest element gazos. Aceste entități au format animalele care trăiesc în aer; ele nu au mai putut beneficia de forța care este necesară pentru a răspunde planului de formare terestră, adică la forța lui Iahve-Elohim. Omul a avut răbdarea să aștepte și nu s-a îmbrăcat în aer. Când sufletele-grupă ale animalelor au coborât pe Pământ pentru a lua forme, omul a așteptat până când Elohimii au atins treapta de Iahve-Elohim*. El trebuia să se încorporeze în țesătura Elohimilor, în elementul gazos, dar nu a putut primi în sine acest element decât atunci când a fost posibil să-l primească de la Iahve-Elohim. Geneza descrie cu o minunată bogăție spirituală cum omul s-a maturizat în atmosfera spiritual-eterică și nu a căutat un corp dens decât după ce Elohimii au devenit Iahve-Elohim, care a putut da omului o formă terestră, însuflându-i aer. Aerul este însăși emanația Elohimilor deveniți Iahve-Elohim, care pătrunde în om.
* Iahve-Elohim îl considerăm un singular. (N.Tr.)
Geneza coincide încă o dată, și într-un mod admirabil, cu rezultatul cercetărilor spirituale actuale; ea face o expunere a evoluției în fața căreia pretențioasele teorii din epoca noastră nu sunt decât pur diletantism. Geneza ne-a făcut să pătrundem în aspectul lăuntric al evoluției și ne-a arătat ceea ce s-a petrecut în suprasensibil pentru ca omul să poată progresa până la existența sensibilă de astăzi.
Așadar, omul a trebuit să rămână în condițiile unei existențe eterice, în timp ce alte ființe s-au densificat spre o stare fizică într-un mediu de aer și apă. Trebuie reamintit că densificarea omului până la eteric s-a produs în epoca pe care Geneza o numește ziua a cincea. În acest timp, omul nu este încă o ființă fizică și nu va deveni decât în ziua a șasea. El va fi primit atunci pe Pământ, iar ceea ce numim corp fizic ia naștere în timpul care coincide cu ziua a șasea.
Dar mai este și altceva ce trebuie să înțelegem. Ar însemna să ne înșelăm dacă am crede că omul care apare în ziua a șasea ar fi putut fi văzut cu ochii noștri de acum, sau ar fi putut fi pipăit cu mâinile. Dacă un om de acum, înzestrat cu simțurile actuale, ar fi existat în acea vreme, el nu ar fi putut percepe ființa terestră care tocmai venea pe lume. Epoca noastră are tendința să gândească materialist; de aceea se presupune că în ziua a șasea omul se înfățișa așa cum este astăzi. El avea, fără îndoială, o existență fizică, dar așa cum, de exemplu, și căldura este de natură fizică. Dacă intrați într-un spațiu în care se găsesc curenți de căldură care nu au încă densitatea aerului, puteți foarte bine să spuneți că acolo este o existență fizică; la fel era pe vechiul Saturn, exista o viață fizică ce nu consta decât din căldură. După cum vedeți, în a șasea zi a Creației nu trebuie să căutăm un om în carne și oase. El este totuși o ființă terestră și fizică, dar sub forma fizică cea mai subtilă, un om structurat doar caloric. Și atunci când are loc acel eveniment, pe care Geneza ni-l relatează prin cuvinte de o puternică tonalitate: „Și Elohimii au spus: «Să facem pe om!»”, o ființă care ar fi fost suficient de receptivă pentru a percepe diferite stări de căldură ar fi remarcat diferențieri în substanța de căldură. Dacă ar fi mers pe suprafața Pământului, populată atunci de diverse specii de animale și plante, mai exact de sufletele-grupă ale plantelor și animalelor, ar fi fost îndreptățită să spună că percepe lucruri stranii: în anumite zone ale curenților de căldură ar fi avut nu chiar impresia pe care o poate provoca aerul cald, ci o impresie de căldură pură. În atmosfera spirituală a Pământului, felurite ființe de căldură se mișcă în toate direcțiile, provocând diferențe de temperatură. Omul nu este, în acel moment, decât o ființă din căldură, nu are încă o natură aeriană, gazoasă. Faceți abstracție de tot ce este materie solidă, lichidă sau gazoasă, rețineți, în minte, din fiinta umană numai căldura care îi însuflețește sângele, simțiți căldura din sângele propriu, făcând abstracție de tot restul, și veți avea imaginea formei umane care apare când Elohimii au rostit cuvintele creatoare: „Să facem pe om!”. O condensare mai mare nu se va produce decât după cele șase zile ale Creației și ea va consta din elementul aer pe care îl va da Iahve-Elohim.
Omul nu va ajunge să-și cunoască propria sa origine decât dacă va reuși să-și formeze o reprezentare clară că el apare mai întâi ca o ființă formată din suflet și spirit, apoi sub formă astrală, după care urmează o formă eterică. Din stările fizice, prima este căldura și apoi aerul. Și chiar în momentul în care Geneza ne spune, după cele șase zile, că Iahve-Elohim a insuflat omului suflu de viață, trebuie să-l vedem pe om, pentru a-i înțelege, cum am spus, originea, ca pe o ființă fizică, dar care nu e compusă decât din căldură și aer; încă nu poate fi vorba de un om din carne. Să fie foarte limpede pentru noi că elementul dens provine din cel subtil și nu elementul subtil din cel dens. Sigur că pentru conștiența modernă este foarte dificil să gândescă astfel, dar acesta este adevărul.
Dacă suntem de acord cu aceasta, vom înțelege de ce, în atâtea povestiri despre Creație, se spune că omul a venit pe Pământ coborând de sus, din văzduh. Și când Biblia însăși, după ce ne-a descris zilele Creației, ne vorbește despre ceea ce ea numește „Paradis”, este bine să căutăm în spatele acestui cuvânt ceva foarte profund, la care putem ajunge cu ajutorul științei spirituale. Pentru cine cunoaște aceste lucruri, discuțiile exegeților care se întreabă în ce punct de pe Pământ era situat Paradisul din care a fost izgonit omul sunt cu totul deplasate. Este cu totul evident că Paradisul nu era pe Pământ, cum rezultă din toate povestirile despre Creație, inclusiv din relatarea biblică. Paradisul era deasupra solului terestru, în văzduh, ca să spunem așa, și în acest Paradis omul era încă o ființă făcută din căldură spirituală. El nu mergea încă pe pământ cu picioarele; este o închipuire materialistă. Chiar și după ceea ce numim cele șase zile ale Creației, omul nu apare încă pe solul terestru; el este încă în sfera înconjurătoare a Pământului.
Cum a coborât omul din această sferă ambiantă pe sol? Cum s-a petrecut condensarea sa mai departe, după starea pe care o atinsese datorită lui Iahve-Elohim? Vă rog să vă reamintiți cele ce am relatat în lucrarea mea Știința ocultă: ajungem, aici, la ceea ce am arătat că este influența luciferică, influență exercitată de entități pe care le numim Spirite luciferice. Acțiunea lor s-a manifestat printr-o imixtiune în corpul astral al omului. Cum trebuie să înțelegem influența luciferică? Viața dorințelor, a pasiunilor, tot ceea ce este de natura corpului astral a fost impregnat de acest influx luciferic și ca urmare a luat un caracter mai vehement, pasiunile și dorințele au crescut în intensitate, omul s-a închis în sine. Pe scurt, ceea ce numim acum egoism, voința de a se izola în sine, de a se concentra pentru bunăstarea personală, iată ce a pătruns în om prin influxul luciferic. Este o influență ciudată, care poate fi considerată atât într-un sens rău, dar și într-un sens bun. Primul efect al influenței luciferice a fost, deci, această închidere în sine. Corpului astral, așa cum fusese el edificat înainte de Entitățile spirituale, străbătut de curenți care îl consolidau, i se alătură acum un alt corp astral penetrat de influxul luciferic. Consecința a fost o nouă condensare; corpul uman făcut din aer și căldură se comprimă, se condensează, și apare o structură umană compusă din carne. Astfel, înaintea influenței luciferice, elementele existenței fizice a omului sunt aerul și căldura, dar intervenția și influența luciferică se produc în sânul elementului lichid și solid. Fără a recurge la metafore, această stare se poate caracteriza prin faptul că influxul luciferic a provocat o comprimare a corpului uman, care devine, în felul acesta, mai greu și poate coborî din ambianța Pământului pe pământ, pe sol. Omul este gonit din Paradis. El se condensează, începe să aibă greutate, și prin coborârea pe pământ este supus forței de gravitație. Înainte, el trăia în zona spirituală din jurul Pământului, în atmosfera acestuia. Este locul să facem o precizare importantă, și anume trebuie să socotim influxul luciferic printre forțele care au contribuit efectiv la formarea omului actual.
Și încă o dată avem ocazia să vedem un surprinzător și minunat paralelism între rezultatul cercetărilor făcute pe baza științei spirituale și relatările biblice. Lucrarea mea Știința ocultă nu cuprinde nimic care să fi fost influențat de descrierile pe care le găsim în Geneză; personal, m-am ferit de orice influență și nu m-am bazat în ceea ce am scris decât pe propriile mele cercetări. Există un anumit loc unde am descris influența luciferică, dar dintr-un punct de vedere diferit. Și totuși această descriere se raportează la o epocă ce este aceeași cu cea de care vorbește Biblia, aceea când șarpele, adică Lucifer, ispitește pe om. Așa cum gravitația, electricitatea, magnetismul sunt forțe care participă astăzi la formarea Pământului, la fel și influxul luciferic este o forță fără de care Pământul nu și-ar fi putut continua evoluția și de aceea trebuie să-l considerăm printre elementele constitutive ale Terrei. Există povestiri ale Creației lumii, mai ales orientale, care situează Paradisul – dar într-un mod mai puțin frumos decât o face Biblia – în atmosferă, în văzduh și nu pe pământ și care prezintă gonirea din Rai ca pe o coborâre de sus, pe pământ. Dacă reușim să înțelegem expresiile utilizate, constatăm și aici o deplină concordanță între cercetarea spirituală și documentele antice.
Dar să privim un alt moment. Cercetarea spirituală nu se mulțumește să urmeze principiile unor savanți pentru care noaptea toate pisicile sunt negre, sau că evenimente de naturi diferite pot avea aceeași cauză. Am văzut, de exemplu, că o condensare a norilor este cu totul altceva decât condensarea apei la suprafața solului. Vă amintiți că formarea norilor se face sub acțiunea directoare a Heruvimilor, iar apariția fulgerului în nori se datorează acțiunii Serafimilor. Dacă ne reprezentăm izgonirea din Paradis ca fiind, de fapt, o coborâre spre solul terestru, vom avea explicația aproape textuală că omul a căzut prin propria sa greutate, părăsind în felul acesta entitățile și forțele spirituale care formează norii și fulgerele, Heruvimii cu sabia de flăcări. Omul cade de sus, din sfera unde domnesc Heruvimii cu sabie de foc. Știința spirituală redă, astfel, aproape cuvânt cu cuvânt, scena izgonirii din Paradis, despre care se spune: „Dumnezeu a pus în fața Paradisului un Heruvim cu o sabie de foc”. Atingem aici încă un punct în care putem vedea cât de profund au contemplat vechii clarvăzători care ne-au transmis Geneza fenomenele misterioase ale formării omului în înălțimile eterice, înainte ca el să cadă din regiunile unde domnesc Serafimii și Heruvimii. Realismul descrierilor biblice nu este o simplă comparație sau o imagine grosolană, ci o veritabilă relatare a ceea ce s-a revelat conștienței clarvăzătoare.
Oamenii de azi au cunoștințe eronate despre mentalitatea și ideile din timpurile vechi. Se aduc multe critici Bibliei. Se apreciază ca o mare naivitate să ni se spună că Paradisul era o grădină mare și frumoasă, plină de arbori, unde leii și tigrii se jucau împreună cu oamenii. S-a mers chiar până la a se pune întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă omul, în naivitatea sa, ar fi întins mâna leului. Este ușor să critici pornind de la idei fanteziste care, de altfel, nici nu există în Geneză. O asemenea mentalitate a bântuit mai ales în ultimele secole. Oamenii nu puteau înțelege ideile care existau în trecutul mai îndepărtat. Dacă scolasticii din veacul al XII-lea ar putea auzi cum se interpretează comentariile lor despre Biblie, ar rămâne foarte mirați. Nu i-au trecut nici unuia dintre ei prin minte ideile care se profesează astăzi despre Biblie. Ne vom da seama despre aceasta, dacă îi vom studia cu atenție. Ar fi suficient să se citească în mod corect scrierile lor pentru a ne convinge că au vrut să spună cu totul altceva. Altădată exista o exegeză cu totul diferită de cea de astăzi, atât de grosolan materialistă, care a început să se răspândească începând din secolele XVI și XVII, când nu s-a mai ținut seamă de faptul că relatarea Bibliei era rezultatul investigațiilor spiritual-clarvăzătoare. Exegeza de astăzi ar fi fost cu totul de neconceput în primele secole ale Evului Mediu. În prezent, Biblia este atacată cu ușurință, deoarece nu se știe că ideile cuprinse în aceste critici nu sunt mai vechi de trei, patru secole. Cei care luptă cu cea mai aprigă înverșunare împotriva Bibliei nu luptă de fapt decât împotriva unor fantezii ieșite chiar din mințile lor, invenții care se bazează pe orice altceva, în afară de Biblie. Datoria științei spirituale este să reveleze adevăratul sens al Bibliei, care din vremuri imemoriale ni se prezintă sub un aspect atât de grandios.
