Din conferinţa de ieri veţi fi reţinut, desigur, cum trebuie să concepem ceea ce s-a spus chiar la începutul acestor conferinţe, şi anume că grecii îşi închipuiau şi priveau întreaga natură ca fiind străbătută de spirit, că ei nu aveau nicidecum despre natură noţiunea pe care o avem noi în prezent. Veţi fi observat acest lucru din modul în care s-a încercat să se prezinte relaţia celor trei mari fiinţe divine ale vieţii spirituale greceşti, Zeus, Poseidon şi Pluton. Am văzut că trebuie să ne imaginăm transpuse în afară, în spaţiul cosmic, forţele corpului astral aflate în stare microcosmică în om. Dacă ni-l imaginăm în mod suprapersonal, suprauman pe regentul, forţa centrală, a acestor puteri, obţinem o imagine a ceea ce lega sensibilitatea grecească de cuvântul Zeus. Şi am mai văzut că ceva asemănător este valabil pentru transpunerea în exterior, în spaţiul cosmic, a forţelor corpului nostru eteric, referindu-ne la Poseidon, şi a forţelor aflate în corpul nostru fizic, referindu-ne la Pluton.
Cu siguranţă, veţi fi foarte interesaţi acum de ce se întâmplă cu al patrulea mădular al entităţii noastre. Căci în epoca noastră recunoaştem entitatea omenească completă ca fiind compusă din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu, sau purtător de Eu. De aici înainte, desigur, vă este clar că datorită poziţiei cu totul aparte a acestui Eu faţă de celelalte mădulare ale entităţii omeneşti şi forţele Universului corespunzătoare acestui Eu trebuie, dacă sunt corect resimţite, să ocupe o poziţie cu totul specială. Despre forţele corpului fizic putem spune că le transpunem în afară, în spaţiul cosmic, şi sunt dirijate aici de forţa centrală a lui Pluton; şi, în mod asemănător, pentru forţele corpului eteric îl avem pe Poseidon şi pentru cele ale corpului astral pe Zeus. Când privim însă poziţia propriului Eu în viaţa noastră, constatăm că el este într-un contact intim cu tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Noi suntem aşezaţi în lume cu Eul nostru. Întregul nostru destin, fericirea şi nefericirea noastră depind de procesele şi fenomenele ce se petrec în jur, care se adresează Eului nostru. Şi putem simţi, dacă medităm doar un pic la acest lucru, că forţele Eului nostru trebuie să fie complet diferite de forţele lui Pluton răspândite afară în spaţiu. Aşa cum destinul acestui Eu este strâns înrudit cu mediul înconjurător, tot aşa trebuie să gândim şi că forţele acestui Eu sunt înrudite cu forţele divin-spirituale corespunzătoare din spaţiul exterior, după cum celelalte forţe divin-spirituale se înrudesc cu forţele sufleteşti din interiorul nostru. Gândiţi-vă numai cât de înrudiţi suntem, în ceea ce priveşte vieţuirile Eului, cu ceea ce ne înconjoară. Cât de diferit se simte Eul nostru atunci când ne deschidem ochii şi ne cufundăm privirea în cerul înţesat de stele în amurgul serii sau în aurora dimineţii, în Soarele ce apune sau în cel ce răsare. Ce puţin putem să ne desprindem Eul de toate acestea. Ce intim suntem uniţi în exterior cu macrocosmosul. Ceea ce curge din afară înăuntru, raza aurie a Soarelui, lumea maiestuoasă a stelelor, există o dată ca obiect afară, în macrocosmos, şi o dată ca reprezentare în sufletul omenesc, în microcosmos. În viaţa reală abia dacă putem deosebi cele două lucruri. Unul se contopeşte cu celălalt. La felul direct în care percepea grecul lumea şi minunile ei, putem presupune că el îşi imagina Divinitatea ce reprezenta forţele-Eu din spaţiul exterior mult mai înrudită, mult mai intim unită cu omul decât erau ceilalţi zei, pe care de fapt îi considera a fi departe de natura umană. De aceea noi găsim ca reprezentant al forţelor Eului din afară, din Cosmos, o figură de zeu care, putem spune, prezintă o anumită apropiere de natura omenească şi care, într-un anumit sens, prin destinele ei, prin întregul ei curs de viaţă, se comportă omeneşte. Iar acesta este Dionysos. Aşa cum l-am privit pe Pluton drept reprezentantul forţelor corpului fizic plasate afară, în Cosmos, pe Poseidon drept reprezentantul forţelor corpului eteric şi pe Zeus drept reprezentantul forţelor corpului astral, la fel îl putem privi pe Dionysos drept reprezentantul macrocosmic al forţelor sufleteşti ce se manifestă în Eul nostru. Întreaga modalitate în care se posta grecul cu simţirea sa faţă de Dionysosul său, faţă de acea figură ce apare Eului nostru la finalul „Misteriului de la Eleusis” într-un mod atât de curios nu ne va putea fi clară decât dacă ne informăm asupra felului în care acţionează în cadrul existenţei noastre pământeşti, în interiorul minunilor ce constituie existenţa noastră omenească, puterile spirituale şi entităţile spirituale.
Multe din cele pe care le voi spune acum ca o paranteză la aceste conferinţe le găsiţi în cartea mea [ Nota 26 ] care tocmai urmează să apară, ce cuprinde în principal conferinţele pe care le-am ţinut de curând la Copenhaga. Ele tratează problema conducerii spirituale a omului şi a omenirii. Vă voi cita acum din această carte câteva lucruri, ce se referă chiar la ceea ce ne-am propus în cadrul conferinţelor noastre. Ceea ce trebuie să vedem noi mai întâi este că omenirea, aşa cum se dezvoltă ea pe Pământ, cum îşi hotărăşte destinul, cum îşi plăsmuieşte una după alta epocile de cultură, este condusă de entităţi pe care noi trebuie să le desemnăm ca fiind supraomeneşti, pe care iniţial privirea senzorială omenească nu le poate întâlni şi care în general se găsesc într-o lume suprasenzorială şi sunt accesibile doar privirii clavăzătoare. Dacă, să spunem, ne îndreptăm spre cea mai apropiată categorie, spre cea mai apropiată clasă de entităţi ce au în grijă conducerea omenirii, ajungem la acele entităţi desemnate în mistica orientală drept entităţi dyonice, entităţile cele mai apropiate de om, iar în modul de exprimare creştin drept îngeri. Noi am vorbit adesea despre aceste entităţi aflate deasupra omului [ Nota 27 ], ce aparţin fiinţelor din prima categorie.
Noi ştim, de asemenea, şi care este natura acestor entităţi. Ştim că aceste fiinţe au fost şi ele odată om, în condiţii existenţiale cu totul diferite: în timpul vechii epoci lunare, al precedentei încorporări planetare a Pământului nostru. Aceste fiinţe îngereşti, care astăzi sunt angrenate în conducerea omenirii, au parcurs atunci treapta umanităţii lor, iar când Pământul se afla la începuturile actualei lui evoluţii ele erau deja atât de avansate, încât se situau cu o treaptă mai sus decât omenirea de azi. La sfârşitul evoluţiei pământeşti, acea parte a omenirii ce va fi atins ţelul actualei evoluţii pământeşti se va afla la acelaşi nivel la care se aflau fiinţele îngereşti la încheierea evoluţiei lunare. Din această cauză aceste entităţi sunt apte să asigure primul nivel de conducere, cel aflat imediat deasupra omului. Ele acţionează în evoluţia noastră omenească.
Desigur însă că în cadrul unei evoluţii, în principiu, niciodată un lucru nu se aseamănă cu altul, nicio epocă nu se repetă identic, iar atunci când spun că fiinţele angelice, îngerii, au fost cei mai apropiaţi conducători ai oamenilor, nici acest lucru nu este general valabil. Aşadar, nu trebuie să vină cineva acum şi să spună: înseamnă deci că îngerii au condus omenirea în prima perioadă de cultură postatlanteeană, în perioada protopersană, în perioada egipteano-caldeeană şi aşa mai departe. Am gândi din nou, în mod abstract, toate în acelaşi fel. În lumea reală lucrurile nu stau aşa. Aici ele se deosebesc în cel mai variat mod. În sensul cel mai direct al cuvântului există doar două perioade de cultură postatlanteeană în care fiinţele angelice deţin conducerea nemijlocită şi, sub un anumit raport, de unele singure a omenirii, iar acestea sunt epoca de cultură postatlanteeană, a treia, egipteano-caldeeană, şi însăşi epoca noastră, cea de-a cincea epocă de cultură. În perioada egipteano-caldeeană îngerii au fost cei care au condus propriu-zis acea epocă de cultură. Cum au asigurat ei această conducere? Putem aminti aici o vorbă a cuiva, pe care o găsim şi la marele istoric grec Herodot [ Nota 28 ].
Când egiptenii antici erau întrebaţi care au fost marii lor conducători în vechime, ei răspundeau: Zeii! în limbajul omenirii de odinioară, prin zei se înţelegeau aceste fiinţe îngereşti, iar vechii egipteni care erau la curent cu astfel de lucruri voiau, în mod cât se poate de serios, să spună că în acea vreme nu oamenii normali erau cei care conduceau omenirea, ci, efectiv, nişte fiinţe de natură supraomenească се-şi încheiaseră deja pe vechea Lună treapta lor de om. Dar aceşti conducători ai omenirii din vechea cultură egipteano-caldeeană nu puteau apărea într-o formă fizic-omenească nemijlocită. Corpul fizic pe care-l purtăm noi oamenii este un produs al Pământului, el depinde cu totul de condiţiile de existenţă de pe Pământ, şi doar nişte fiinţe ce traversează umanitatea lor în timpul perioadei terestre – şi acestea sunt chiar oamenii – au o constituţie, o structură sufletească ce se poate manifesta într-un astfel de înveliş precum corpul fizic omenesc. Pentru îngeri, care au parcurs deja treapta lor omenească pe vechea Lună, este imposibil să se înconjoare cu un astfel de înveliş precum corpul fizic omenesc. Ei nu puteau deci să coboare şi să se încarneze într-un corp fizic omenesc. Aşadar, aceşti vechi conducători ai civilizaţiei egipteano-caldeene nu se preumblau pe Pământ ca oamenii. În schimb, existau oameni clarvăzători permeabili pentru inspiraţia venită din lumile spirituale, care în momentele foarte propice pentru această inspiraţie puteau să vadă acele entităţi conducătoare şi să se pătrundă ei înşişi cu substanţa lor. Un astfel de clarvăzător de odinioară, care îşi jertfea propriul lui trup, se adresa oarecum astfel entităţilor conducătoare: Tu ai aici corporalitatea mea, pătrunde-o cu totul, spiritualizeaz-o, inspir-o! Atunci, în acea epocă veche egipteano-caldeeană, el umbla pe Pământ ca un om obişnuit, dar era un clarvăzător. Când spunea şi făcea ceva, când propovăduia, în el şi prin el vorbea şi acţiona – ca şi când el ar fi fost un instrument – o entitate superioară ce îşi încheiase evoluţia sa umană pe vechea Lună. Aşa se exercita în vechea epocă egipteano-caldeeană conducerea omenirii, care avea ca scop principal să călăuzească omenirea înainte, în linie dreaptă, să-i faciliteze evoluţia neîntreruptă spre ţelul final al Pământului. Astfel, îngerii, fiinţele ce au absolvit pe vechea Lună treapta lor de om, inspirau personalităţile clarvăzătoare cele mai înalte ale epocii egipteano-caldeene şi deveneau, folosindu-se de acest instrument, regi şi preoţi, personalităţi conducătoare ale civilizaţiei egipteano-caldeene.
Pe lângă aceste individualităţi conducătoare mai existau însă şi altele. Individualităţile conducătoare le puteai căuta în zadar sub aspectul lor particular într-un corp omenesc. Celelalte însă erau într-o altă situaţie. Ele erau acele entităţi, situate oarecum pe treapta cea mai de jos a evoluţiei luciferice, care nu şi-au încheiat pe vechea Lună evoluţia lor, care nu au atins în întregime pe vechea Lună ţelul omenirii, care deci, la începuturile Pământului, nu erau încă atât de avansate cum se vor afla oamenii la sfârşitul evoluţiei pământeşti, când îşi vor fi atins pe deplin ţelul. Aceste entităţi îşi insuflau şi ele forţele, impulsurile în epoca egipteano-caldeeană; întrucât însă nu absolviseră încă complet treapta umanităţii, ele erau capabile să se preumble pe Pământ într-un corp omenesc din carne. Ele se încarnau, se încorporau într-un corp omenesc şi se plimbau pe Pământ ca oameni adevăraţi printre ceilalţi oameni. Despre aceste individualităţi, care nu existau doar la vechii caldeeni şi egipteni, ci la toate popoarele din acea epocă – oameni ce colindau pe Pământ, care de fapt, conform fiinţei lor sufleteşti interioare, erau entităţi angelice retardate ale vechii Luni – vorbesc legendele vechi. Şi vechii greci se refereau la aceste individualităţi, atunci când povesteau despre eroii lor, cum ar fi de exemplu Kekrops şi Kadmos. Eroii, figurile supraomeneşti, erau toţi acei mari conducători de civilizaţii, care acum nu numai că îi inspirau pe oameni, ci efectiv se preumblau într-un corp fizic, ca oameni printre ceilalţi oameni, dar care nu erau propriu-zis oameni, ci în forma lor omenească erau Maya, iar în realitate erau fiinţe lunare rămase în urmă, care se aflau, să zicem aşa, pe treapta cea mai de jos a entităţilor luciferice. Ce sarcină au de fapt aceste entităţi? O, în evoluţia generală a lumii a fost înţelept orânduit să aibă un rol nu numai acele entităţi cu misiune justă, ce conduc evoluţia în linia dreaptă înainte. Am putea spune că dacă omul s-ar afla doar sub conducerea spirituală a entităţilor normal evoluate, el ar înainta cumva prea repede şi cu prea mare uşurinţă în evoluţie. Evoluţia are nevoie de piedici pentru a se menţine un tempo just. Evoluţia are nevoie de o anumită gravitaţie, de o greutate. Forţele ce grăbesc înainte se pot fortifica cu adevărat doar dacă întâmpină o rezistenţă. Sarcina de a conferi evoluţiei o greutate, o gravitaţie, o au acele entităţi cărora li s-a permis, de către conducerea înţeleaptă a lumilor, să rămână în urmă în cursul evoluţiei planetare lunare.
Am spus că ar fi incorect să se considere cele spuse de mine acum despre perioada de cultură egipteano-caldeeană ca fiind valabile pentru toate epocile de cultură. În cadrul evoluţiei culturale protopersane nu se întâmpla aceasta. Pe timpul civilizaţiei protopersane acele fiinţe angelice nu erau chiar atât de autonome în ce priveşte conducerea omenirii; ele se supuneau într-un mod mult mai nemijlocit fiinţelor arhanghelice sau Arhanghelilor, aşa încât, într-un fel, se poate spune că vechea cultură persană, cultura zarathustriană, s-a aflat sub conducerea spirituală a fiinţelor arhanghelice, sau a Arhanghelilor, după cum civilizaţia egipteano-caldeeană s-a aflat sub conducerea spirituală nemijlocită a îngerilor. După cum regii şi preoţii clavăzători egipteni au fost inspiraţi de către fiinţele angelice, la fel Zarathustra şi discipolii săi au fost inspiraţi de fiinţele arhanghelice, amshaspanzii. Şi dacă mergem acum la prima civilizaţie postatlanteeană, la acea civilizaţie de la care în Vede nu mai persistă decât un slab ecou, ajungem la acei aşa-zişi sfinţi Rishi, la marii învăţători ai Indiei. Ei au fost la rândul lor inspiraţi de o Ierarhie şi mai înaltă, de Spiritele personalităţii, începătoriile sau Arhaii, ce se serveau, de fapt, ca unelte de Arhangheli şi îngeri, care pe atunci aveau o înrâurire mult mai directă decât mai târziu. Vechii sfinţi Rishi ai Indiei erau inspiraţi de Arhai sau începătorii.
De la prima epocă de cultură postatlanteeană la următoarele putem consemna deci un anume progres, prin faptul că în conducerea spirituală a omenirii intervin Ierarhii aflate pe o treaptă din ce în ce mai jos; mai întâi Arhaii sau Spiritele personalităţii în epoca protohindusă, apoi Ierarahia imediat inferioară, Arhanghelii, în civilizaţia protopersană şi, în civilizaţia egipteană, îngerii, Ierarhia aflată imediat deasupra oamenilor. În timpul epocii greceşti au domnit nişte condiţii cu totul aparte, stranii. Pe atunci, conducători ai oamenilor erau acele entităţi care, dintre toate entităţile supraomeneşti, aveau încă cel mai mult nevoie pentru sine de independenţă, aşa încât aceşti conducători şi dirijori ai epocii greco-latine au dat oamenilor cea mai mare autonomie şi libertate. Căci ele voiau, prin conducerea lor, să obţină pentru sine aproximativ la fel de mult cât putuseră obţine oamenii prin ele. De aici şi acel fenomen minunat, că în timpul epocii greco-latine omenirea pare să stea pe propriile picioare, pare a fi desăvârşită în ea însăşi. În nicio epocă de cultură, de la vechea catastrofă atlanteeană încoace, omul nu s-a pus într-atât de mult pe el însuşi în prim-plan, nu a trebuit într-atât să scoată în afară, să exteriorizeze ceea ce se afla ascuns în particularul său, ca în epoca greco-latină. De aceea vedem cum în această epocă totul tinde să scoată în evidenţă în forma sa cea mai pură particularul omenesc. Putem spune că acest lucru s-a întâmplat din cauză că în această epocă greco-latină s-au tras cel mai puţin frâiele de sus, de către Ierarhiile conducătoare, pentru că oamenii au fost lăsaţi cel mai mult în grija lor proprie.
În actuala epocă de cultură, prima care urmează epocii greco-latine, avem iarăşi ceva foarte curios. Aici intervin din nou aceleaşi entităţi care au fost conducătorii omenirii în epoca egipteano- caldeeană, iar dacă ne înălţăm clarvăzător privirea la ceea ce asigură conducerea nemijlocită a omenirii în prezent, vedem aceiaşi conducători spirituali, aceleaşi entităţi care au condus şi epoca egipteano-caldeeană, entităţile ce doar i-au inspirat pe oameni, deci îngerii, care şi-au atins în întregime pe Lună ţelul lor, cât şi Eroii, conducători ai oamenilor ce se plimbau în carne şi oase printre oameni, adică fiinţele luciferice ce nu şi-au atins pe Lună ţelul deplin. Toate aceste entităţi reapar. Numai că trebuie să înţelegem că între timp aceste entităţi au parcurs şi ele o evoluţie.
După cum omul se află astăzi pe o altă treaptă decât în epoca egipteano-caldeeană, tot aşa şi acele fiinţe angelice şi entităţile luciferico-angelice se găsesc astăzi pe alte trepte evolutive decât pe vremea când conduceau civilizaţia egipteano-caldeeană. Munca pe care ele au depus-o în conducerea omenirii le-a conferit o treaptă superioară de evoluţie. Dacă ne îndreptăm privirea clarvăzătoare spre Cronica Akasha [ Nota 29 ] şi ne uităm cum arătau aceste entităţi conducătoare ale omenirii în timpul perioadei egipteano-caldeene, observăm că pe acea vreme ele atinseseră un anumit nivel de evoluţie. Acum ele ies din nou din crespusculul existenţei, se implică iarăşi în evoluţia omenirii, dar ca fiinţe mai desăvârşite, ca fiinţe ce au cunoscut ele însele o evoluţie. Cu o diferenţă şi de data aceasta.
Să facem pentru moment abstracţie de acele entităţi care pe atunci erau entităţi luciferico-angelice şi să ne îndreptăm privirea spre fiinţele angelice propriu-zise care au cârmuit civilizaţia avansată din timpul epocii egipteano-caldeene. Printre ele există unele care şi-au efectuat evoluţia normală în sensul arătat de noi, dar şi unele care au rămas în urmă, astfel încât acum există fiinţe ce au atins pe Lună treapta lor evolutivă normală, de îngeri, dar care nu au ajuns la ceea ce ar fi putut să fie pe Pământ în timpul civilizaţiei egipteano-caldeene. Ele au rămas în urmă, şi prin aceasta şi în rândul acestor fiinţe, normale încă pe vremea Egiptului antic, au luat naştere două clase de fiinţe îngereşti. Şi este realmente o mare, o puternică deosebire între aceste două clase de fiinţe angelice, o deosebire extrem de importantă, pe care noi trebuie să o facem, dacă vrem să înţelegem Misteriul suprem al evoluţiei noastre pământeşti. Într-un alt context, mai precis în lucrarea care redă conferinţele ţinute de mine cu puţin timp în urmă la Copenhaga, am făcut deja câteva referiri la această deosebire. Dacă vrem să indicăm această deosebire trebuie să apelăm la un nume aflat în cea mai strânsă legătură cu întreaga evoluţie pământească. Trebuie să apelăm la numele lui Christos.
Noi ştim că pentru evoluţia pământească exterioară Christos a fost încarnat timp de trei ani ai acestei evoluţii pământeşti în trupul lui Iisus din Nazareth. Noi ştim că această încarnare a fost unică, întrucât mai înainte nu a existat o încarnare asemănătoare şi nu va exista nici după aceasta. Ceea ce a făcut Christos în timpul celor trei ani pe care i-a petrecut aici ca locuitor al unui trup fizic omenesc era necesar pentru oamenii de pe Pământ, care trebuiau o dată să-l aibă pe Christos printre ei şi ca fiinţă senzorial-pământească. Dar prin faptul că s-a aflat timp de trei ani în învelişurile lui Iisus din Nazareth, Christos, în entitatea lui cu totul aparte, nu este nicidecum mărginit, ci este chiar conducătorul şi diriguitorul tuturor entităţilor Ierarhiilor superioare. El este o fiinţă atotcuprinzătoare, o fiinţă cosmică, universală şi, aşa cum El a intrat în evoluţia omenirii prin Misteriul de pe Golgota, tot aşa au existat evenimente şi pentru entităţile Ierarhiilor superioare, ceea ce înseamnă că în cursul timpului Christos a devenit ceva pentru toate aceste entităţi ale Ierarhiilor superioare.
Cum s-a întâmplat aceasta? Vă spuneam că în timpul epocii egipteano-caldeene entităţile îngereşti descrise au parcurs o evoluţie, aşa încât ele apar astăzi ca nişte entităţi mai evoluate decât odinioară şi intervin în conducerea omenirii. Cum le-a fost posibil să atingă o treaptă evolutivă superioară? Ei bine, prin faptul că au îndrumat sufletele omenirii în epoda egipteano-caldeeană ele s-au făcut în acelaşi timp discipoli ai lui Christos în lumea spirituală, în lumea suprasensibilă. Christos a fost învăţătorul fiinţelor îngereşti în timpul epocii egipteano-caldeene. Impulsul Său a coborât atunci în ele, iar dacă acum apar pe o treaptă evolutivă superioară este pentru că ele s-au pătruns între timp cu impulsul lui Christos. Dacă am vrea deci să-i observăm pe acei diriguitori şi îndrumători, pe acei conducători spirituali ai civilizaţiei egipteano-caldeene chiar în momentul de început al epocii greco-latine, ar trebui să spunem: Cei mai evoluaţi dintre conducătorii spirituali, cei care s-au pregătit cel mai mult pentru a acţiona în cadrul civilizaţiei noastre, a cincea, au primit în ei la începutul epocii greco-latine impulsul lui Christos, pe care mai înainte nu-l avuseseră, au fost christificaţi şi acţionează acum de sus, din lumile spirituale, ca entităţi deplin christificate. La fel, Arhanghelii, care pe vremea în care îi inspirau pe Zarathustra şi pe discipolii săi nu fuseseră încă christificaţi, au receptat între timp impulsul christic şi vor fi, în cursul celei de-a şasea epoci de civilizaţie, cea care va urma epocii actuale, conducătorii spirituali ai omenirii. Ei vor reapărea atunci, în cea de a şasea epocă de civilizaţie, ca fiind christificaţi, faţă de cum fuseseră în epoca protopersană. Şi Arhaii, Spiritele personalităţii, care au fost inspiratorii sfinţilor Rishi în civilizaţia protohindusă, au primit între timp impulsul christic şi vor fi conducătorii spirituali ai celei de-a şaptea perioade de cultură postatlanteeană. Atunci va apărea pe Pământ, la o dimensiune mult mai amplă, tot ceea ce a fost vestit odinioară omenirii, în epoca indiană veche, prin gura sfinţilor Rishi, dar care atunci, în epoca a şaptea postatlanteeană, va fi cu totul străluminat, pătruns de incandescenţă şi înflăcărat de impulsul lui Christos la cei mai avansaţi dintre oameni. Sfinţii Rishi vor învia din nou, în a şaptea epocă de civilizaţie a omenirii postatlanteene, în strălucirea lui Christos-Soare. Vedem astfel că pentru entităţile acestor patru Ierarhii, pentru oameni, dar şi pentru îngeri, Arhangheli şi Arhai, Evenimentul christic înseamnă de departe lucrul cel mai înalt despre care putem vorbi, ca oameni, în cadrul evoluţiei noastre cosmice.
Cum se face, de fapt, că acele entităţi, despre care vorbeam mai înainte, au ajuns să rămână în urmă? Ele au rămas în urmă prin faptul că au respins impulsul christic, aşa încât acum iese la iveală una dintre clasele, dintre categoriile de entităţi conducătoare, cea care l-a primit pe Christos; cealaltă clasă, entităţile angelice retardate, acţionează şi ele în cadrul civilizaţiei noastre, însă în aşa fel încât în acţiunea lor nu putem vedea impulsul lui Christos, pentru că ele nu s-au christificat. Şi pe când îngerii epocii egipteano-caldeene pătrunşi de impulsul lui Christos inspiră evoluţiei omenirii forţe ce conduc omenirea în sus, spre o viaţă spirituală, spre spiritualitate, celelalte entităţi, care au respins impulsul christic, caută să insufle omenirii tot ceea ce putem desemna drept cultură şi ştiinţă materialiste. De aceea vedem întrepătrunzându-se atât de mult în epoca noastră acel curent care, străbătut de impulsul creştin cel mai pur, vrea să conducă omenirea spre spiritualitate, căruia noi ne dedicăm dacă urmărim în sensul just ţelul ştiinţei spiritului, alături ceilalţi inspiratori, cei care resping christificarea şi lucrează în sensul introducerii în civilizaţia omenirii a elementului material. Aceste două curente, caracterizate după cum am arătat, se întrepătrund în epoca noastră. Epoca noastră poate fi înţeleasă numai dacă ştim că în ea stăpânesc aceste două curente ale conducerii spirituale. Atunci când nu putem discerne acest lucru şi slujim fanatic unuia sau altuia dintre ele, nu suntem în stare să întrevedem care este cu adevărat mersul civilizaţiei noastre. Sub conducerea îngerilor nechristificaţi am primit astăzi o ştiinţă cu totul abstractă şi nespirituală. Şi noi suntem animaţi de dorinţa de a urca la spiritualitate tocmai pentru că în actuala perioadă de civilizaţie în conducerea omenirii intervin din ce în ce mai puternic ceilalţi îngeri de care am amintit. Toţi marii conducători spirituali ai omenirii care au jucat un rol progresist în era postatlanteeană, fie ei îngeri, Arhangheli sau Arhai, s-au expus într-o epocă sau alta impulsului lui Christos, după cum oamenii, pe treapta cea mai de jos, s-au expus aceluiaşi impuls prin Misteriul de pe Golgota. Observăm aici aspectul semnificativ al acţiunii impulsului christic în evoluţia omenirii. Şi, desigur, noi trebuie să avem clar în minte faptul că acele entităţi evoluate, care aveau cel mai puternic impuls spre spiritualitate deja în vechea epocă egipteano-caldeeană, nu se mai puteau încarna într-un corp fizic. Conducătorii spirituali importanţi, conducătorii proeminenţi ai omenirii, trebuie să-i căutăm azi tot în lumea suprasensibilă, printr-o privire clarvăzătoare, printr-o cunoaştere spiritual- ştiinţifică. Ar fi greşit să ne închipuim că-i putem găsi pe aceşti cei mai avansaţi conducători ai omenirii, pe conducătorii cu adevărat progresişti şi importanţi, încarnaţi într-un corp fizic omenesc.
Sub un anumit raport, de la această regulă, că individualităţile propriu-zis conducătoare nu se încarnează într-un corp fizic omenesc în timpul evoluţiei terestre, face excepţie Christos, care a fost încarnat timp de trei ani într-un corp fizic omenesc. Din ce cauză s-a întâmplat acest lucru? Iată ce trebuie să ne întrebăm. Acest lucru s-a întâmplat pentru că entitatea christică este, ca forţă şi impulsuri, o individualitate substanţial superioară tuturor individualităţilor Ierarhiilor caracterizate până acum, mult deasupra Arhanghelilor şi Arhailor, o individualitate pe care nici măcar nu ne-o putem reprezenta în întreaga ei dimensiune şi complexitate. Prin aceste forţe şi impulsuri superioare, acestei individualităţi i-a fost posibil să ajungă la un scop, pe care îl vom cunoaşte mai îndeaproape, şi anume ca timp de trei ani să accepte ca o jertfă un înveliş omenesc de carne. Dar de această acceptare, care a condus la Misteriul de pe Golgota, mai este legat şi altceva, şi este important ca noi să cunoaştem aceasta.
Dacă încercăm să aprofundăm acest altceva, înţelegem nu numai Fiinţa lui Christos, ci şi fiinţa unei alte figuri, despre care ştim că joacă un rol cu totul special în cadrul evoluţiei omenirii, asupra căreia ne-am aplecat în mai multe rânduri în conferinţele noastre, dar care, desigur, nu poate fi caracterizată în întregime decât treptat. Este vorba de individualitatea lui Lucifer. Să privim mai întâi aceste două individualităţi, pe Christos pe de o parte şi pe Lucifer pe de altă parte, şi să analizăm, în ce-L priveşte pe Christos, doar una dintre însuşiri, anume aceea că odată a coborât pe Pământ, încorporându-se într-un corp fizic omenesc timp de trei ani. Care a fost urmarea acestui eveniment petrecut pe plan fizic, care s-a încheiat prin Misteriul de pe Golgota? Urmarea a fost că sferele eterică şi astrală ale Pământului au fost substanţial penetrate de către entitatea lui Christos. Dacă anterior Pământul nu conţinea în sfera sa eterică şi astrală entitatea pe care noi o desemnăm cu numele de Christos, el este de atunci străbătut, îmbibat cumva, de entitatea lui Christos. Găsim exprimat acest lucru şi în cuvintele Theodorei, pe care ea le rosteşte în drama noastră rosicruciană Poarta iniţierii [ Nota 30 ]. Iar omul devenit clavăzător, în sensul în care Pavel a devenit clavăzător, priveşte în sfera eterică a Pământului şi observă acolo entitatea christică, lucru care mai înainte ar fi fost imposibil chiar şi pentru cel mai înalt clarvăzător, care a devenit posibil abia prin Misteriul de pe Golgota. Dumneavoastră vă este de asemenea cunoscut faptul că abia în cursul secolului XX – aşadar în epoca noastră – se va ajunge ca un număr de oameni să repete acest eveniment al Damascului şi să-L poată recunoaşte pe Christosul eteric, ca oamenii să se avânte tot mai mult, prin continua lor dezvoltare, spre o cunoaştere a Christosului eteric.
Aceasta este de natură să vă confirme faptul că în evoluţia lui Christos un lucru esenţial este acela că după Misteriul de pe Golgota poţi cerceta în lung şi-n lat Pământul în privinţa materialităţii Sale fizice, poţi căuta oricât vrei orice obiect fizic de pe Pământ, aici nu poţi găsi încorporată substanţa lui Christos ca atare. Şi cu toate acestea întreg Pământul este străbătut de substanţa lui Christos, deoarece această substanţă coboară până în sfera eterică a Pământului şi poate fi găsită acolo în toate vremurile viitoare, însă nu ar putea coborî până la nivelul unei condensări fizice într-un corp de carne. Tot ceea ce este fizic azi pe Pământ va cădea cândva, când Pământul va fi ajuns la sfârşitul evoluţiei sale, precum carapacea unui melc, se va desprinde de totalitatea sufletelor omeneşti precum o coajă, aşa cum se desprinde astăzi la moarte corpul fizic de sufletul individual omenesc. Atunci când Pământul va fi ajuns la capătul evoluţiei sale va interveni o moarte a sa. După cum astăzi fiecare suflet omenesc îşi leapădă corpul lui fizic când trece prin poarta morţii şi intră într-o împărăţie spirituală, tot aşa totalitatea sufletelor omeneşti va intra, la moartea Pământului, într-o sferă spirituală şi va lepăda ca pe un reziduu, ca pe o coajă, tot ceea ce constituie astăzi fizicul Pământului. Unde va fi substanţa christică, atunci când Pământul va fi suferit moartea sa terestră? Ei bine, ea va pătrunde totalitatea sufletelor omeneşti care se ridică din cadavrul, din reziduul pământesc. Entitatea lui Christos merge mai departe cu totalitatea sufletelor omeneşti, sus, în sferele spirituale, pentru a atinge mai târziu următoarea încorporare a fiinţei-Pământ, ceea ce noi în ştiinţa spiritului numim Jupiter. Esenţa entităţii lui Christos constă în aceea că ea va conduce omenirea, de aici încolo cu totul spiritualizată, în evoluţia sa viitoare şi că nu va intra în nimic ce ţine de lumea fizică, ci va sta, într-o primă etapă, până la moartea Pământului, foarte aproape de această lume fizică, timp în care etericul va penetra acest fizic, după care îl va lepăda ca pe un cadavru atunci când Pământul va fi ajuns la sfârşitul evoluţiei sale. De la Misteriul de pe Golgota, Christos nu reţine nimic, dar chiar nimic care să-L facă să simtă din nou dorul după un corp fizic care circulă pe Pământ; este o renunţare totală la orice fel de materialitate fizică.
Marele Misteriu legat de Evenimentul de pe Golgota este că entitatea christică, prin jertfa celor trei ani petrecuţi într-un corp fizic, ajunge să nu mai lase la sfârşit nicio urmă în acea materie, care la moartea Pământului va cădea ca o coajă. Prin faptul că Christos, după Misteriul de pe Golgota, pătrunde, ce-i drept, substanţele fizice ale Pământului dar nu se uneşte cu ele, în entitatea lui Christos nu rămâne nimic care la moartea Pământului ar putea să tânjească după coaja pământească lepădată. Această coajă pământească va ajunge să fie aruncată atunci când Pământul va muri. Ea va străluci în continuare ca o stea, iar Pământul va fi văzut de pe planetele aflate în exterior, care vor fi populate cu fiinţe ce vor scruta spaţiul ceresc, precum o stea ce pluteşte în acest spaţiu. Dar chiar nicio fiinţă să nu mai aibă vreo legătură cu acestă stea ce va fi lepădată ca un reziduu la moartea Pământului, de exemplu Christos şi tot ceea ce ţine de El? Nu!
Vă spuneam mai înainte despre acele entităţi care în epoca egipteano-caldeeană au respins impulsul christic. Printre acestea există unele care şi în viitor îl vor respinge. Acestea vor fi acele entităţi care, atunci când împrejurările o vor cere, se vor încarna în perioada imediat următoare pe Pământ într-un corp fizic, material, şi vor umbla pe Pământ ca oameni fizici. Ele vor fi totodată acelea care, într-un fel, vor duce dorul după acea stea, care la moartea Pământului va fi lepădată şi care, cel puţin într-o primă fază, va lumina splendid, minunat. Tot ceea ce în natura sufletească a omului aparţine de Christos va admira, în viitorul pe care îl va străbate omenirea, această stea după ce Pământul va fi pierit, dar nu va tânji după ea, nu îşi va spune: Pe această stea este patria noastră. Aceste suflete omeneşti, sau suflete ale entităţilor Ierarhiilor superioare, vor tânji la fel de puţin după acea stea, pe cât de puţin tânjesc astăzi, de exemplu, sufletele care trăiesc pe Pământ după Marte. Ele îşi ridică ochii spre ea, primesc efectele ei binefăcătoare, dar nu resimt niciun fel de dor după ea. Ce s-ar fi întâmplat, aşadar, dacă entitatea christică n-ar fi intervenit în evoluţia omenirii? O, ar fi existat o deosebire enormă în ce priveşte destinul omeniri în ansamblu. Dacă ne imaginăm, cel puţin ipotetic pentru o clipă, că entitatea christică n-ar fi intervenit în evoluţia omenirii, Pământul ar fi suferit oricum moartea, oamenii şi Ierarhiile superioare s-ar fi dezvoltat în continuare în lumile spirituale, dar ar fi dus mereu cu sine dorul după acea stea îndepărtată, care, ca un reziduu pământesc, va străluci în Cosmos cu o lumină minunată. Dacă fiinţele omeneşti nu l-ar fi avut pe Christos, ar fi privit cu un dor tragic în jos, de pe ceea ce va fi cândva Jupiter, spre acea stea care a luat naştere din zgura pământească. Ele nu numai că vor admira această stea, dar îşi vor spune pline de dor: Aceasta este patria noastră. Este trist, este un lucru demn de plâns că noi trebuie să fim aici şi nu pe această stea, care de fapt este adevărata noastră patrie. – Aceasta ar fi deosebirea faţă de evoluţia reală, dacă impulsul christic nu s-ar fi unit cu Pământul. Misiunea lui Christos pe Pământ a fost de a-i elibera pe oameni de Pământ, de a-i face independenţi de acesta pentru evoluţia viitoare. Vedem măreţia cu totul excepţională a acestui eveniment christic, vedem că prin faptul că omenirea l-a avut pe Christos pe Pământ ea devine matură de a evolua în viitor spre noi configuraţii ale planetei noastre. Există în prezent un exemplu despre un astfel de dor al unor entităţi ce acţionează pe o altă planetă şi care tânjesc după un alt corp ceresc ca după adevărata lor patrie? Da, avem multe astfel de exemple, dar mai întâi vom evidenţia unul care contrastează cu Christos.
În cursul vechii evoluţii lunare au existat entităţi puternice, spirite superioare, care, dintr-un anumit punct de vedere, nu au ajuns totuşi la sfârşitul evoluţiei lor. Printre aceste spirite superioare a existat un grup, aflat oarecum sub conducerea aceleiaşi entităţi care la sfârşitul evoluţiei lunare nu-şi atinsese ţelul evoluţiei, şi ca urmare nu-l atinsese nici când Pământul şi-a început evoluţia sa. Acest grup intervine acum în evoluţia pământească, participă la conducerea umanităţii, dar animat interior de simţământul tragic al dorului după un astru al Universului rezultat ca un reziduu din ansamblul vechii evoluţii lunare – în sensul în care aceasta este descrisă în Ştiinţa ocultă. Sub acest conducător avem, în cadrul evoluţiei spirituale a Pământului nostru, fiinţe deosebit de puternice, de înalte, care poartă într-adevăr în ele acest dor după un astru de acolo, din Univers, pe care însă ele nu pot fi, pentru că au trebuit să părăsească Luna şi să meargă pe Pământ fără să-şi fi încheiat evoluţia. Acestea sunt cetele aflate sub conducerea lui Lucifer, Lucifer însuşi acţionând în evoluţia pământească animat interior de un dor continuu după adevărata sa patrie, după astrul venusian din exterior, din Univers. Acesta este caracterul cel mai pregnant al entităţii luciferice, dacă o privim cosmic. Iar conştienţa clarvăzătoare învaţă să cunoască aspectele imprimate în astrul venusian prin faptul că priveşte în interiorul sufletului lui Lucifer, şi prin aceasta are în cadrul Pământului sentimentul luciferic tragic de dor, un dor cosmic minunat precum dorul după acasă, după steaua Fosforos, Lucifer sau Venus. Căci tot ceea ce a lepădat Lucifer ca pe o coajă (germ. Schale înseamnă și pocal – n. t.), tot ceea ce a rămas din fiinţa lui Lucifer la moartea vechii Luni, după ce aceasta a fost spulberată în toate părţile, aşa cum este spulberat corpul fizic la moarte după ce este părăsit de sufletul omenesc, aceasta străluceşte pe cer drept Venus.
Acum, în faţa ochilor noştri se înfăţişează ceva cosmic, atât în ce priveşte Pământul nostru cât şi pe Venus, planeta învecinată cu Pământul nostru. Şi prin aceasta ni se înfăţişează ceva ce, e drept, nu era resimţit de către sufletul grec în modul explicit în care v-a fost prezentat acum, dar care trăia în sentimentele şi senzaţiile acestui suflet. Iar când acest suflet grec îşi îndrepta privirea spre aştri, în special spre Venus, el resimţea legătura strânsă dintre un astfel de astru şi anumite entităţi ce înflăcărează şi spiritualizează până-n străfunduri sferele pământeşti. Şi pe când sufletul grecului antic resimţea ce înseamnă Lucifer pentru Pământ, el îşi spunea cam aşa: Prin toată existenţa noastră pământească adie principiul luciferic; se îndrepta spre astrul Venus şi îşi spunea: Acesta este un punct călător prin spaţiul ceresc, către care Lucifer îşi îndreaptă continuu dorurile sale.
Aici dumneavoastră vedeţi sentimentele pe care le resimţea sufletul grec faţă de una dintre minunile lumii. Dar în acelaşi timp aveţi aici modul viu în care sufletul grecului înţelegea să privească în spaţiul cosmic, şi anume descriind planeta Venus nu ca pe o sferă pur fizică, aşa cum face astronomia noastră modernă. Ce însemna deci Venus pentru sufletul grecului? Acel domeniu din spaţiul ceresc de care el lua cunoştinţă atunci când contempla clarvăzător conţinutul spiritual al sufletului luciferic, căci în acesta el observa imensul dor de acasă, ce se întinde ca o punte vie de la Pământ la Venus. Acelaşi suflet grec resimţea acest dor, pe care el îl atribuia lui Lucifer, şi ca pe substanţa ce aparţine lui Venus. Grecul nu vedea pur şi simplu o planetă fizică, ci ceva desprins din entitatea luciferică, aşa cum corpul fizic se desprinde de om atunci când trece prin poarta morţii şi cum se va desprinde cadavrul pământesc atunci când Pământul va fi ajuns la capătul evoluţiei sale. Cu deosebirea că trupul fizic al omului este sortit să se descompună atunci când se separă de entitatea sufletească, iar corpul lui Lucifer este destinat să strălucească ca o stea pe bolta cerească. Prin aceasta am caracterizat şi ce sunt aştrii în sens spiritual. Am caracterizat aceasta prin exemplul lui Venus. Ce sunt deci aştrii pentru o contemplare vie a minunilor cosmice, a minunilor naturii? Ei sunt corpuri ale zeilor. Ceea ce s-a desprins din corpurile zeilor şi s-a împrăştiat în spaţiul cosmic a devenit astru, a devenit o planetă sau o stea fixă. Aşa privea grecul lumea stelară. Acolo sus, în spaţiu, au fost cândva nişte entităţi spirituale pe care noi le venerăm ca pe zeii noştri; ele au parcurs o evoluţie; când au ajuns în acel punct, care pentru om în existenţa pământească înseamnă moartea fizică, pentru aceşti zei intervine un eveniment prin care materia fizică îi părăseşte şi devine stea.
Stelele sunt corpurile zeilor, sufletele acestora continuând, într-un mod diferit însă, să acţioneze în lume independent de aceste corpuri, după cum şi Lucifer a devenit independent de corpul lui, de Venus şi continuă să trăiască în evoluţia noastră pământească. Aşa ceva poate fi numit concepţie spiritualizată despre natură, concepţie spiritualizată despre lume. Aceasta nu are, desigur, nimic de-a face cu acel panteism şters care spune: Aici, afară, totul este străbătut de un Dumnezeu unic. – Nu este suficient să spui acest lucru atunci când priveşti în sus, spre acea lume îndepărtată, ci trebuie ştiut că stelele nu pot fi definite într-un mod atât de abstract, cum că sunt corpuri ale zeilor prin care aceştia se arată privirii. Căci ele sunt corpuri abandonate de zei, după ce aceştia au avansat la un nou stadiu de evoluţie. Aceasta este însă şi deosebirea între zeii planetari şi Dumnezeu-Christos. Dumnezeu-Christos nu lasă în urmă, în sensul expus de mine mai înainte, un astfel de astru fizic, un astfel de rest neînsulfeţit la moartea Pământului, ci trece cu totul în spiritual, intră ca spirit, împreună cu sufletele omeneşti, în noua existenţă jupiteriană. Prin aceasta am menţionat una dintre deosebirile importante dintre spiritele planetare şi Christos. A constata acest lucru este de o importanţă cu totul deosebită, căci el ne arată că dacă după Misteriul de pe Golgota s-ar întâmpla ca acel ceva, faţă de care avem dreptul să spunem că este Christos, revine într-un corp fizic, în acel moment întregul sens al acestui Misteriu ar cădea. Căci dacă acel lucru ce ţine de Christos, pentru care avem dreptul să folosim numele de Christos, s-ar întrupa din nou într-un corp fizic după ce Misteriul de pe Golgota a avut loc, prin această substanţă fizică s-ar oferi primul germene, urmat şi de altele, care ar conduce la apariţia acelui astru despre care spuneam că rămâne ca un reziduu în viitor. Misteriul de pe Golgota, în semnificaţia sa profundă, nu şi-ar fi atins câtuşi de puţin ţelul. Dacă Christos ar vrea să se tăgăduiască cu tot dinadinsul pe Sine, dacă ar vrea să facă caduc Misteriul de pe Golgota, ca şi când el nu s-ar fi petrecut, n-ar trebui decât să se întrupeze într-un corp fizic; El ar crea atunci un punct de atracţie de natură materială, care ar constitui premisa pentru altceva. Ar trebui atunci să se producă şi alte încorporări ale aceleiaşi entităţi. Prin acesta, în viitor, ar apărea un astru după care omenirea va tânji veşnic. Aşa ceva, această privire în urmă plină de dor, nu trebuie să se întâmple prin entitatea christică. De aceea nici nu avem dreptul să asociem numele de Christos cu ceva ce mai urmează să se întrupeze în vreun fel într-un corp de carne. Prin aceasta s-ar crea o monumentală neînţelegere a Misteriului de pe Golgota şi s-ar arăta că nu se ştie ce s-a vrut cu această zi. În momentul în care înţelegem cu adevărat Misteriul de pe Golgota, nu mai asociem numele lui Christos cu ceva ce se întrupează într-un corp fizic omenesc şi după Misteriul de pe Golgota. A vorbi despre o entitate oarecare, care se întrupează într-un corp fizic omenesc după Evenimentul de pe Golgota ca fiind Christos, înseamnă fie să foloseşti în mod abuziv numele de Christos fie să arăţi o totală lipsă de înţelegere pentru Misteriul de pe Golgota.
Este extraordinar de important să înţelegem aceste lucruri. Căci doar în felul acesta este posibil să raportăm într-un mod just întreaga entitate a lui Christos la evoluţia omenească. Forţele dezvoltate într-o anumită latură a sufletului omenesc prin faptul că nu se mai lasă loc niciunui dor faţă de Pământ, trebuie să se întărească, să devină mai rezistente decât orice altă forţă. De aceea trebuie ca, în virtutea conducerii înţelepte a lumii, să existe şi astfel de entităţi rămase în urmă, precum fiinţele îngereşti conducătoare din epoca egipteano-caldeeană, Arhanghelii din epoca protopersană sau Arhaii conducători din epoca protohidusă, care nu s-au pătruns cu impulsul christic şi de aceea continuă şi în viitor să nu aibă acest impuls. Ele vor reprezenta în evoluţia viitoare a omenirii – şi pentru acestea nu vom folosi numele de Christos – acel element prin care mai rămâne, cu siguranţă, un anumit dor şi, de asemenea, o anumită legătură cu acel astru ce va exista afară în Univers ca un rest planetar şi care va fi văzut de pe Jupiter aşa cum vedem noi de pe Pământ planetele noastre Venus, Marte sau Jupiter. Aşadar, vor exista un curent al omenirii şi un curent al Ierarhiilor superioare fundamental diferite, care vor privi în urmă spre acele influenţe ce se vor exercita asupra omenirii jupiteriene de către viitorii vecini planetari ai viitorului Jupiter. Trebuie să facem o distincţie clară între aceste două lucruri. Vom învăţa atunci, pornind de la acest cel mai mare, să-l înţelegem şi pe cel mai mic. Pretutindeni acţionează îngemănate aceste două curente. Pretutindeni vedem entitatea christică progresistă ce va conduce omenirea în sus, spre o contemplare superioară a lui Christos, şi pe de altă parte forţele cu efect de frână, pe care noi nu avem voie să le botezăm cu numele de Christos, care se întrupează şi ele în corpuri fizice omeneşti, care pot ajunge, ce-i drept, la o cunoaştere a lui Christos, dar nu pot dobândi nişte impulsuri christice precum ale îngerilor ce au parcurs o evoluţie completă în epoca egipteano-caldeeană. Vedem deci nişte entităţi ce vor putea coborî şi în viitor într-un corp de carne, dar trebuie să facem o deosebire între un lucru şi altul.
Tot ceea ce s-a gândit materialist în epoca noastră provine de la spiritele retrograde, de la spiritele ce frânează mersul înainte al omenirii, şi va mai proveni de la acestea atât timp cât se aşteaptă vindecarea omenirii doar de la nişte individualităţi ce pot să se întrupeze într-un corp de carne. Căci acest principiu, care îi îndrumă pe oameni doar spre individualităţi încarnate într-un corp fizic, abate omenirea de la mersul ascendent spre contemplarea spiritului. El este un principiu materialist, căci construieşte doar pe ceea ce se poate privi cu simţurile fizice.
Despre tot ceea ce v-am spus acum referitor la Christos, civilizaţia greacă din epoca precreştină nu avea o concepţie deplin clară, deoarece Misteriul de pe Golgota nu avusese încă loc. Există însă despre Lucifer şi legătura sa cu Venus, dar şi despre alte zeităţi stelare şi legătura lor cu aştrii corespunzători, o concepţie bine conturată. Toate aceste sentimente şi moduri de a simţi ale grecilor izvorâte dintr-o astfel de înţelepciune primordială sunt o premisă a acelei idei, a acelui sentiment şi a acelor impulsuri sufleteşti ce mijeau în sufletul grec cunoscător din vechime, atunci când era pronunţat numele lui Dionysos. A fost nevoie să introducem astăzi cele spuse mai devreme, pentru ca mâine să putem aborda acele minuni cosmice, acele minuni ale naturii pe care le avea în vedere grecul antic atunci când vorbea despre Dionysos. Prin aceasta vom crea şi puntea către ceva cu care omul este deja mai familiarizat, către interiorul său, către încercările sufleteşti. Prin aceasta s-a prefigurat programul nostru de mâine, ca o discuţie, aşadar, pe marginea ideii dionisiace.
