Cum putem caracteriza cele ce au făcut obiectul consideraţiilor conferinţelor noastre din aceste zile? Putem spune că noi am încercat să regăsim în tablourile grandioase ale mitologiei antice greceşti ceea ce putem primi prin intermediul ştiinţei spiritului sau a ştiinţei oculte din prezent ca pe o veche înţelepciune. Şi am văzut, de asemenea, cât de puţin forţat şi de firesc se încadrează în această mitologie grecească lucrurile pe care astăzi le cunoaştem într-un fel diferit. Dacă se observă acest lucru, reprezentările curente privitoare la această mitologie greacă sunt desigur sortite, din cauza superficialităţii lor, să se clatine foarte uşor; dar în special dacă se descoperă că înseşi principiile ştiinţifice cele mai profunde şi importante, chiar şi acelea care nu sunt evidenţiate încă astăzi, sunt exprimate plastic în această mitologie greacă.
Şi mai profund decât tot ceea ce ţinea de, să zicem, cercul superior de zei al grecilor, de Zeus, Poseidon, Pluton, Apollo, Marte şi aşa mai departe, grecii resimţeau mai plin de semnificaţie ceea ce păstrau ascuns în Misteriile lor referitor la figura lui Dionysos. Căci în timp ce aspectele legate de zeii superiori erau expuse, mai mult sau mai puţin, în reprezentările exoterice ale lumii exterioare, tot ceea ce era legat de figura lui Dionysos era tăinuit în sacralitatea Misteriilor şi era transmis mai departe doar acelor oameni ce parcurseseră o pregătire temeinică. Prin ce diferea deci ceea ce resimţeau grecii prin reprezentările despre zeii superiori şi ceea ce era bine păzit în lăcaşul sfânt al Misteriilor? Ce opoziţii se aflau de fapt acolo, la baza acestor două moduri de a simţi? În reprezentările zeilor superiori, ale lui Zeus, Pluton, Poseidon, Apollo, Marte şi aşa mai departe, era cuprins tot ceea ce se poate observa la o privire mai profundă în minunile cosmice, în ceea ce se petrece în jurul omului şi prin legile faptelor care se petrec acolo. În ceea ce era legat de figura lui Dionysos era întipărit şi ceva esenţialmente diferit: ceva ce marca destinele cele mai profunde ale sufletului omenesc căutător, ale sufletului care tinde spre cunoaşterea şi dobândirea accesului în lumile suprasensibile. Prin Misterii, care sub un anumit raport erau legate de numele lui Dionysos, se cobora o lumină în destinele sufletului omenesc cunoscător şi în adâncurile în care trăia acest suflet. Şi dacă vrem cu adevărat să ajungem să înţelegem figura lui Dionysos şi raportul lui cu încercările sufleteşti, va trebui să aprofundăm puţin astăzi ceea ce este de spus într-o primă instanţă despre sufletul omenesc cunoscător, din punctul de vedere al ştiinţei spiritului actuale.
Ar putea părea că omul actual are cu prisosinţă ocazia să se informeze despre ce înseamnă de fapt cunoaşterea lumii. Căci – după cum se spune – în toate ţările există o filosofie larg răspândită şi se aşteaptă ca ea să dea un răspuns la întrebarea pe care ne-o punem despre felul în care se realizează cunoaşterea. Doar că filosofia n-a prea reuşit, din punctul de vedere al ştiinţei spiritului, să dea un răspuns satisfăcător la întrebarea cum se ajunge la cunoaştere, iar dumneavoastră vă puteţi uşor imagina de ce trebuie să se întâmple asta. Atât timp cât filosofia lumii exterioare, exoterice, se va opune să recunoască adevărul că omul este compus dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu, ea nu va ajunge la noţiuni cât de cât importante relativ la cunoaştere. Căci cunoaşterea este legată de întreaga entitate a omului, iar întrebarea referitoare la problema cunoaşterii nu poate primi drept răspuns decât nişte fraze goale, fapt de altfel des întâlnit în filosofia noastră actuală, dacă nu se ia în considerare fiinţa reală a omului, natura sa cvadripartită.
Nu pot, desigur, în acest loc şi datorită timpului limitat, decât să fac câteva referiri la aceste lucruri, şi de aceea am să vă spun câteva cuvinte despre natura şi esenţa cunoaşterii omeneşti, privită doar dinspre o anumită latură. Dar, pentru ca să ne înţelegem, vom porni de la întrebarea: Prin ce ajunge omul la cunoaştere în general, indiferent de ce poate să însemne ea? Prin ce ne dobândim noi cunoaşterea? Dumneavoastră ştiţi cu toţii, nu-i aşa, că omul nu ar putea ajunge niciodată la cunoaştere dacă nu ar gândi, dacă în sufletul lui nu s-ar petrece acea activitate de reprezentare sau de gândire. Cunoaşterea nu vine de la sine. Omul trebuie, dacă vrea să cunoască, să lucreze înăuntrul său, să lase să curgă în sufletul său reprezentări, iar noi, ca adepţi ai ştiinţei spiritului, trebuie să ne întrebăm: Unde au loc, în natura omenească, acele procese pe care le desemnăm drept reprezentare, care reprezentare conduce la cunoaştere?
Spaţiul materialist de cunoaştere al epocii noastre, filosofia fantastică a epocii noastre, apreciază că prin aceea că se efectuează o muncă cu creierul se realizează cunoaşterea. Sigur că pentru cunoaştere se efectuează o muncă cu creierul, dar dacă ţinem seama că în cunoaştere esenţială este activitatea interioară a sufletului din viaţa de reprezrentare, atunci trebuie să punem întrebarea: Are această viaţă de reprezentare în cuprinsul ei – nota bene, spunem cuprinsul ei – ceva de-a face cu activitatea care se efectuează în creier? Creierul este o parte a corpului fizic, dar tot ceea ce înseamnă viaţă de reprezentare din punct de vedere al conţinutului, ceea ce este viaţa noastră sufletească de reprezentare care ne face posibilă cunoaşterea, tot acest proces nu merge până la nivelul corpului fizic, el se realizează în cele trei mădulare superioare ale entităţii omeneşti, dinspre Eu în jos spre corpul eteric, trecând prin corpul astral. Şi în niciun element al vieţii de reprezentare, al conţinutului acestei vieţi de reprezentare, nu veţi găsi ceva care să se petreacă în creierul fizic exterior. Aşadar, dacă vorbim doar despre conţinutul vieţii de reprezentare, de activitatea de reprezentare, atunci trebuie s-o localizăm exclusiv în cele trei componente superioare ale entităţii omeneşti, după care ne putem întreba: Dar ce are de-a face creierul cu ceea ce se întâmplă suprasensibil acolo, în entitatea omenească? Există bineînţeles şi adevărul simplist, pe care se întemeiază actualii filosofi şi psihologi, că, în timp ce noi cunoaştem, în creier se produc anumite procese. Fără îndoială, acest adevăr de ordin comun este just, nu poate şi nu trebuie deloc contestat. Dar în creier nu trăieşte nimic din reprezentarea în sine. Ce importanţă are creierul, ce importanţă are în general organizarea trupească exterioară pentru cunoaştere, mai întâi, să zicem, doar pentru viaţa de reprezentare?
Deoarece trebuie să fiu foarte scurt, nu pot decât să sugerez aceasta printr-o imagine. Activitatea creierului are aceeaşi importanţă, pentru ceea ce se întâmplă propriu-zis în sufletul nostru atunci când ne reprezentăm sau gândim, ca oglinda pentru om, care se vede pe sine în ea. Atunci când mergeţi prin spaţiu cu personalitatea dumneavoastră, iniţial nu vă vedeţi. Dacă însă vă îndreptaţi spre o oglindă, atunci vedeţi ceea ce sunteţi, vedeţi cum arătaţi. Cine ar vrea să afirme acum că cel care gândeşte este creierul, că activitatea de reprezetnare s-ar petrece în creier, procedează la fel de inteligent ca acela care merge spre o oglindă şi spune: Eu nu sunt în locul unde merg; acesta nu sunt eu; eu trebuie cumva să palpez ce este acolo, înăuntru, în oglindă, ca să văd cine sunt; eu sunt acolo, înăuntru. El se va convinge rapid că nu este nicidecum prezent acolo, înăuntru, că oglinda este, bineînţeles, factorul care permite să fie văzut ceea ce este în afara oglinzii. Şi la fel se întâmplă în general cu tot ceea ce este organizare fizică trupească. Ceea ce apare acolo prin activitatea creierului, aceasta este acţiunea suprasensibilă interioară a celor trei componente superioare ale organizării omeneşti. Pentru ca aceasta să poată apărea şi pentru omul însuşi, este nevoie de oglinda creierului. Aşa încât noi percepem suprasensibil ceea ce suntem prin intermediul oglinzii creierului. Faptul că aşa trebuie să se întâmple, este pur şi simplu o urmare a organizării noastre omeneşti actuale. Omul şi-ar gândi şi altminteri gândurile lui, dar el nu ar putea şti nimic, ca om pământesc actual, despre ele, dacă nu ar avea organismul trupesc reflectorizant, şi în primul rând creierul. Dar tot ceea ce întreprind fiziologii moderni şi parţial psihologii pentru cunoaşterea acestui lucru este la fel de inteligent ca atunci când un om ar încerca să-şi găsească propria realitate în interiorul oglinzii. Tot ceea ce v-am spus aici în câteva cuvinte se poate perfect de bine fundamenta astăzi şi din punct de vedere al teoriei cunoaşterii, poate fi formulat şi strict ştiinţific. O altă problemă este aceea dacă, natural, chiar poţi fi înţeles cu o chestiune de acest gen. Experienţa de până acum arată contrarul. Oricât de riguros ai explica aceste lucruri filosofilor, ei nu vor pricepe niciun cuvinţel din ele, pentru că nici nu vor să pătrundă în aceste lucruri. Spun în mod explicit: nu vor. Căci în lumea exoterică, exterioară, nu există câtuşi de puţin voinţa de a te apropia în mod real de problemele cele mai serioase ale facultăţii de cunoaştere a omului.
Dacă ar fi să ne facem în mod just o imagine schematică despre procesele cognitive omeneşti, trebuie să spunem – să zicem că aceasta ar fi, schematic, organizarea fizică corporală exterioară a omului: În tot ceea ce înseamnă organizare fizică corporală exterioară nu are loc niciun fel de proces de gândire sau cunoaştere, ci acestea se petrec în corpurile eteric, astral şi aşa mai departe corespunzătoare. Gândurile, pe care le notez aici schematic prin aceste cercuri, sunt acolo, în ea. Iar aceste gânduri nu intră deloc în creier – a gândi aşa ceva este complet absurd –, ci ele sunt reflectate prin activitatea creierului şi returnate din nou corpurilor eteric, astral şi Eului. Imaginile reflectate, pe care le producem mai întâi noi înşine şi care ne devin vizibile prin intermediul creierului, pe acestea le vedem atunci când, ca oameni pământeşti, observăm propriu-zis ce anume facem noi în viaţa noastră sufletească. Acolo în creier nu există niciun fel de gând. În creier există la fel de puţin ceva dintr-un gând pe cât de puţin există ceva din dumneavoastră în spatele oglinzii, atunci când vă vedeţi în ea. Însă creierul este o oglindă foarte complicată. Oglinda în care ne vedem acolo, afară, este simplă, creierul este însă o oglindă extraordinar de complicată, şi pentru ca el să devină un instrument, nu pentru a produce gândurile noastre ci pentru a le reflecta, trebuie să existe o activitate complicată.
Cu alte cuvinte, mai înainte să fie posibilă apariţia unui gând, a trebuit depusă o activitate pregătitoare. Şi noi ştim că aceasta s-a făcut în cursul perioadelor Saturn, Soare, Lună, că actualul corp fizic, deci şi creierul, sunt rezultatul muncii multor Ierarhii. Aşa încât putem să spunem: Odată cu începutul evoluţiei pământeşti omul pământesc era astfel constituit încât îşi putea dezvolta, îşi putea modela creierul său fizic pentru a deveni aparatul reflectorizant pentru ceea ce este omul propriu-zis şi pentru ceea ce exista doar în afara acestei organizări trupeşti, în mediul înconjutător.
Aşa spunem noi astăzi şi aşa poate înţelege eventual astăzi un auditoriu antroposofic. În principiu, acest proces de cunoaştere este chiar foarte uşor de înţeles. Ceea ce noi putem înţelege astăzi în acest fel era presimţit, era simţit de grecul antic, din care cauză îşi spunea: Aici, în această organizare corporală, stă ascuns, bineînțeles, fără ca omul să aibă o conștiență directă despre aceasta, ceva colosal de important. Această organizare corporală fizică este luată de fapt din Pământ, întrucât constă din substanțe şi forțe ale Pământului, dar în ea este inoculat ceva ce poate reflecta întreaga viaţă sufletească a omului. – Acel ceva din Pământ, deci de asemenea macrocosmic, ce este implicat în construirea creierului, era numit de vechiul grec, atunci când îşi orienta simţirea spre microcosmos, spre om, principiu dionisiac, aşa încât Dionysos avea rolul de a face din organizarea noastră trupească oglinda vieţii noastre spirituale.
Acum, dacă ţinem cont de toată această explicaţie, i-aş spune eu pur teoretică, putem experimenta prima şi cea mai subtilă încercare sufletească; ea este cea mai subtilă încercare sufletească şi, pentru că omul actual nu este organizat chiar în cel mai fin mod posibil, el trece de cele mai multe ori pe lângă ea. Pentru ca omul să perceapă astfel de încercări este nevoie ca lucrurile să ia o formă ceva mai grosieră, mai brutală. Abia atunci când, într-un fel, eşti entuziasmat pentru cunoaştere, când priveşti cunoaşterea ca pe o problemă de viaţă, poţi simţi ceea ce urmează să spunem ca pe o primă mare încercare sufletească. Ea intervine atunci când dintr-o astfel de cunoaştere ajungi să-ţi spui aproximativ: Aici îmi răsună în urechi, din timpuri imemoriale, marea sentenţă: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” – Cunoaşterea de sine, ca punct central al oricărei cunoaşteri adevărate, iată ceea ce străluceşte în faţa noastră ca un ideal sublim. Aceasta înseamnă că înainte de a vrea să ajungem la o cunoaştere oarecare trebuie să ne străduim să ne cunoaştem pe noi înşine, să cunoaştem ceea ce suntem. Însă întreaga noastră cunoaştere se desfăşoară în viaţa de reprezentare. Viaţa de reprezentare, care ne reproduce şi lucrurile exterioare, această viaţă de reprezentare noi o aflăm ca imagine reflectată. Ea nu pătrunde absolut deloc în ceeea ce suntem noi iniţial ca organizare trupească fizică, ci este aruncată înapoi. Şi pe cât de puţin poate vedea omul ceea ce se află în spatele oglinzii, pe atât de puţin poate pătrunde cu privirea în entitatea sa fizică. El nu pătrunde şi datorită faptului că viaţa sa sufletească este complet acaparată de viaţa de reprezentare. Trebuie să-ţi spui: Este deci absolut imposibil să te cunoşti pe tine, nu poţi cunoaşte nimic altceva decât propria viaţă de reprezentare, cea care ne-a făcut să fim iniţial un aparat reflector. Ne este imposibil să pătrundem acolo, căci nu putem merge decât până la graniţă; acolo, întreaga viaţă sufletească este reflectată, aşa cum este reflectată imaginea omului într-o oglindă. – Dacă suntem deci îmboldiţi, printr-un sentiment nu foarte bine definit, să ne cunoaştem pe noi înşine, ne vedem obligaţi să mărturisim: Noi nu ne putem cunoaşte absolut deloc, ne este imposibil să ne cunoaştem pe noi înşine.
Ceea ce am spus acum reprezintă pentru oamenii din prezent o abstracţiune, deoarece ei pur şi simplu nu sunt animaţi de entuziasmul cunoaşterii, deoarece nu pot declanşa acea pasiune ce trebuie să se aprindă atunci când vedem că sufletul se află în faţa necesităţii de a avea ceea ce trebuie de fapt să aibă. Dar dacă vă imaginaţi aceasta ca un sentiment, aţi pus sufletul în faţa unei încercări dureroase, exprimată prin trăirea: Tu trebuie să dobândeşti ceva се-ţi este cu neputinţă să obţii! Din punct de vedere spiritual-ştiinţific, aceasta ar suna astfel: Orice cunoaştere exterioară, tot ceea ce poate dobândi omul pe cale exoterică nu conduce absolut deloc la cunoaşterea de sine. – De aici reiese nevoia de a răzbate pe o cu totul altă cale, decât cea oferită de cunoaşterea obişnuită, la ceea ce este lucrarea lui Dionysos în noi, la propria noastră fiinţă. Şi aceasta trebuia să se întâmple în Misterii. Cu alte cuvinte, în Misterii oamenilor le era transmis ceva ce nu avea nimic de-a face cu viaţa sufletească obişnuită, care doar este reflectată de organizarea noastră trupească. Misteriile nu voiau să-l limiteze pe om la cunoaşterea exoterică, căci prin aceasta n-ar fi putut niciodată să-l conducă în el însuşi. În consecinţă, cine nu admite decât cunoaşterea exoterică trebuie să spună: Misteriile trebuie să fi fost pur şi simplu o păcăleală, căci dacă se urmăreşte ceva cu totul diferit de cunoaşterea exterioară, ele au un singur sens, acela de a ajunge la Dionysos. – În Misterii noi trebuie să căutăm deci un anumit tip de procese, ce se adresează oamenilor într-un cu totul alt mod decât ceea ce vine spre ei din afară, din viaţa exoterică. Ne aflăm aici nemijlocit în faţa întrebării: Există vreun mijloc anume de a ne cufunda în acest organism, care în mod obişnuit nu este decât un aparat reflector?
Aş dori să încep mai întâi cu un lucru de amănunt, iubiţii mei prieteni. De la primul pas pe care îl faci în prezentarea adevărurilor spirituale superioare, ce merg spre realitate şi nu spre Maya exterioară, spre iluzie, eşti silit să te comporţi într-un cu totul alt mod decât o faci atunci când prezinţi nişte aspecte ale vieţii ştiinţifice exterioare sau ale vieţii exterioare în general. De aceea şi sunt atât de greu înţeles ele. Oamenii au astăzi tendinţa de a încătuşa, Goethe ar fi zis, de a introduce în cizme spaniole [ Nota 36 ], toate cunoştinţele ce au fost dobândite şi dezvoltate cândva pentru ştiinţa exterioară, iar ceea ce nu apare astfel este considerat neştiinţific. Dar cu astfel de cunoştinţe nu putem pătrunde în esenţa lucrurilor. Observaţi că, începând chiar cu conferinţele de ştiinţă a spiritului pe care le ţinem aici, s-a adoptat un stil diferit, un mod de prezentare diferit de cel practicat de ştiinţa exterioară obişnuită, că lucrurile sunt în aşa fel caracterizate încât sunt luminate din diferite unghiuri, că într-un fel se ia în serios şi limba. Şi atunci când iei limba în serios, ajungi la ceva ce s-ar putea numi geniul limbii. Am spus deja acest lucru aici [ Nota 37 ], în aceste conferinţe, într-un alt context, şi nu degeaba în a doua dramă rosicruciană, Încercarea sufletului, am folosit pentru o activitate primordială a creatorului lumilor cuvântul „a condensa”, sau în Poarta iniţierii, când este vorba de Ahriman, propoziţia „el acţionează în lumină condensată”. Cel care judecă conform uzanţelor actuale asemenea cuvinte va crede că ele sunt nişte cuvinte ca toate celelalte. Nu este aşa! Ele sunt cuvinte ce merg înapoi la geniul originar al limbii şi scot din limbă ceea ce nu a trecut încă prin viaţa de reprezentare omenească conştientă a Eului. Şi limba are multe cuvinte de acest gen.
În cartea mea cea mai recentă [ Nota 38 ], care se va afla aici în raft mâine sau poimâine, am atras atenţia asupra unui foarte frumos cuvânt german, care s-a păstrat încă în limba germană veche şi care desemnează ceva ce în abstract s-ar traduce prin „a fi născut”, „a se naşte”. Când cineva vine pe lume astăzi, se spune despre el că s-a născut. În limba germană veche se mai folosea şi un alt cuvânt care exprimă aceasta. Ca om nu erai, în fond, conştient de ce anume se petrece la naştere, dar geniul limbii, la care Dionysos îşi are contribuţia şi în care pătrunde până la nivelul vieţii de reprezentare, care în mod obişnuit este reflectată, ştia: când omul pătrunde prin poarta morţii, atunci, în primele etape dintre moarte şi o nouă naştere, acţionează în el acele forţe pe care le-a luat cu sine din viaţa precedentă, care au făcut ca el să devină bătrân în viaţa precedentă. Înainte de a muri, noi devenim bătrâni, iar forţele care ne fac să devenim bătrâni le luăm cu noi dincolo. În primele etape ale vieţii noastre dintre moarte şi o nouă naştere acţionează în continuare aceste forţe care ne îmbătrânesc. După aceea, în a doua jumătate a acestei vieţi dintre moarte şi o nouă naştere, începe să acţioneze un gen cu totul nou de forţe. Atunci intervin forţele plăsmuitoare ce fac ca noi să venim iarăşi pe lume ca un copil, să venim pe lume tineri. Limba Evului Mediu făcea trimitere la acest mister atunci când, în loc să folosească pur şi simplu cuvântul abstract „a se naşte”, spunea „omul a întinerit!” O vorbă extraordinar de caracteristică, de semnificativă, „omul a întinerit!” în partea a doua a Faustului lui Goethe întâlnim aceste cuvinte [ Nota 39 ]: „a întinerit în Ţara ceţurilor”. Ţara ceţurilor este o expresie pentru Germania Evului Mediu. A întineri în Ţara ceţurilor nu înseamnă altceva decât a te fi născut în Germania, dar în aceste cuvinte avem conştienţa geniului limbii, deci a unei entităţi superioare omului, care a participat la actul de creaţie al organizării omeneşti. Faptul că în limba germană se vorbeşte de densificare (germ. şi poetizare) are la bază conştienţa că poetul condensează sensul, existent de obicei pe larg în lume, că el concentrează ceea ce este răspândit afară, în lume. Cândva va exista o lingvistică mai puţin aridă şi prozaică decât cea de astăzi, deoarece ea va pătrunde până la geniul limbii, care astăzi se află încă sub pragul a ceea ce există ca viaţă de reprezentare conştientă la omul-Eu din prezent. Din acest geniu al limbii trebuie scoase la lumină multe lucruri, dacă vrem să caracterizăm lucrurile lumii spirituale, care, de asemenea, se află în spatele a ceea ce poate cuprinde conştienţa obişnuită.
Va trebui astfel să apară un alt stil lingvistic, un alt stil de a descrie faptele atunci când trebuie să caracterizăm lucruri spirituale. De aici şi aspectul oarecum straniu din câte o caracterizare care se face lumilor superioare, care trebuie în mod necesar să existe. Aşadar, când vrem să discutăm diferitele aspecte ale vieţii spirituale, suntem de la bun început nevoiţi să apelăm la ceva ce ar trebui să meargă propriu-zis îndărătul a ceea ce există în conştienţa omenească. Trebuie adus la lumina zilei ceea ce există în străfundurile sufleteşti inconştiente. Pentru omul actual care face aceasta este realmente nevoie de un lucru care, la prima vedere, pare neînsemnat, dar care este totuşi important. Dacă vrem, aşadar, să caracterizăm în sensul adevărat lucruri ale lumii spirituale, trebuie mai întâi să renunţăm la mijloacele de exprimare lingvistică foarte des întrebuinţate. Poate trebuie mers până acolo încât să-ţi spui: Dacă renunţi la aceste mijloace de exprimare obişnuite în uzul curent al limbii, profesorii şi alţi oameni inteligenţi te vor cataloga drept o persoană care nu străpâneşte corect limba. Ei vor găsi tot felul de cusururi, vor găsi modul tău de exprimare neclar, vor critica în fel şi chip modul de exprimare folosit în ştiinţa spiritului. – Acest lucru trebuie asumat conştient, căci aşa trebuie să fie. Trebuie să priveşti cu îndrăzneală în ochi faptul că s-ar putea să fii luat drept prostănac, deoarece renunţi să faci din aşa-zisa logică perfectă – care sub un anumit raport superior este o logică extrem de imperfectă –, numită aşa în modul exterior, obişnuit de exprimare, propriul tău mijloc de exprimare.
Ceea ce eu v-am indicat aici în subsidiar, fără a fi însă lipsit de importanţă, era pentru discipolul misterial din Antichitatea greacă, dar şi pentru discipolul misterial din ziua de azi, un lucru necesar. El trebuie să se înstrăineze de tipul obişnuit, exterior de cunoaştere, tocmai pentru a ajunge la sinea sa deplină, de a pătrunde în adâncul entităţii sale interioare, care de obicei doar se reflectă de organizarea corporală exterioară. Nişte oameni superficiali ar putea replica imediat: Tu pretinzi ca omul să-şi păstreze întotdeauna raţiunea omenească sănătoasă şi să judece totul, chiar şi în privinţa lumilor superioare, conform raţiunii omeneşti sănătoase – acum însă tu spui: Omul trebuie să se înstrăineze de tipul conştient obişnuit, exterior de cunoaştere. – Este doar aparent o contradicţie. În realitate este posibil, perfect posibil să verifici cu întreaga raţiune omenească sănătoasă lucrurile lumilor spirituale superioare, şi cu toate acestea să te abţii de la forma exterioară a cunoaşterii conştiente cu care ne-a obişnuit lumea exterioară. Aici ne aflăm însă în faţa unei noi şi puternice încercări a sufletului nostru. În ce constă această încercare a sufletului nostru?
Conform modului în care este întocmită viaţa actuală, sufletul este deprins să gândească şi să aplice raţiunea omenească sănătoasă în formele care au fost exersate în viaţa de reprezentare obişnuită pe întâmplările din lumea exterioară. Cu aceasta s-a deprins sufletul. Să ne reprezentăm acum un profesor oarecare, un erudit oarecare al ştiinţei exterioare ce este capabil să gândească într-un mod cu totul excepţional în aceste forme ale cunoaşterii exterioare. Pot veni la tine atunci oameni şi să-ţi spună: Tu vrei să faci inteligibil ceva acestui profesor, care cu siguranţă poate gândi ştiinţific în sensul actual; dacă el nu te înţelege, înseamnă că ai spus ceva ce nici nu este de înţeles. – Nu vrem să tăgăduim că acest profesor are o raţiune omenească sănătoasă pentru lucrurile lumii exterioare obişnuite. Despre ceea ce vorbim noi sunt lucrurile lumii spirituale, iar el nu trebuie să le asculte cu acea parte a sufletului pe care o utilizează raţiunea omenească în chestiunile obişnuite ale lumii exterioare, ci cu o cu totul altă parte a sufletului său. Nu înseamnă că raţiunea omenească sănătoasă trebuie neapărat să te însoţească atunci când vrei să înţelegi altfel de lucruri decât cele ce aparţin lumii exterioare, pentru care ai, desigur, raţiunea omenească sănătoasă; o poţi avea pentru lucrurile obişnuite ale lumii exterioare, poţi însă să fii părăsit de ea în cazul lucrurilor ce aparţin lumii spirituale. Ceea ce se cere atunci când vrei să pătrunzi în lumile spirituale este nu de a critica lucrurile spiritual-ştiinţifice cu mijloacele raţiunii omeneşti sănătoase, ci de a lua cu tine raţiunea omenească sănătoasă, de a nu o pierde pe drumul de la ştiinţa exterioară la cea interioară, la ştiinţa spiritului. Ceea ce este important este ca sufletul să fie suficient de puternic şi să nu împărtăşească soarta pe care o împărtăşesc atât de mulţi oameni astăzi, care ar putea fi caracterizată în felul următor: Când astfel de oameni, care, într-adevăr, când este vorba de ştiinţa exterioară sunt veritabile mostre de logicieni, când aceştia aud de ştiinţa spiritului, ei trebuie să facă drumul de la ceea ce li se relatează despre lucrurile exterioare la ceea ce aparţine lumilor spirituale. Numai că pe acest drum ei pierd de obicei raţiunea omenească sănătoasă şi îşi închipuie că dacă au avut-o la începutul drumului, ar mai avea-o şi mai târziu. – Ar fi o iluzie cât se poate de amară dacă s-ar crede că din acest motiv nu te poţi apropia cu raţiunea omenească sănătoasă de lucrurile lumii spirituale. Te poţi apropia, numai că este necesar ca pe drum să nu pierzi această raţiune omenească sănătoasă.
Ceea ce v-am prezentat acum la un nivel mai redus era necesar într-un sens mult mai înalt pentru Misteriile Greciei. El este necesar şi pentru mistui epocii prezente. Acesta trebuie să se dezbare de tot ce îi este propriu conştienţei obişnuite, totuşi din această conştienţă obişnuită să ia cu el raţiunea omenească sănătoasă şi apoi, dintr-un cu totul alt punct de vedere, să judece cu instrumentul acestei raţiuni omeneşti sănătoase. Fără a renunţa la conştienţa obişnuită nu este posibil să devii un mist. El trebuie să se lepede de ceea ce este folositor în lumea exterioară obişnuită. Iar încercarea sufletului ce apare chiar aici constă în aceea ca pe acest drum, de la lumea exterioară obişnuită la lumea spirituală, să nu pierzi raţiunea omenească obişnuită şi să consideri apoi ceea ce rezultă pe un plan mai profund drept prostie, drept nebunie, dacă ţi-ai păstrat raţiunea omenească sănătoasă. La fel şi pentru miştii greci era necesar ca ei să lepede toate vieţuirile de care avuseseră parte în lumea exterioară, exoterică, şi să se transpună într-o cu totul altă dispoziţie sufletească, lucru valabil şi astăzi pentru mist. Din această cauză, lucrurile din lumea exterioară, când ele intră în domeniul misticii, primesc uneori cu totul alte nume şi, dacă în drama rosicruciană Încercarea sufletului Benedictus spune că în limbajul său anumite lucruri se transformă conform numelor [ Nota 40 ] – se transformă până acolo încât pot căpăta chiar o conotaţie opusă – aceasta are o semnificaţie profundă. Ceea ce Capesius numeşte nenoroc, Benedictus trebuie să numească noroc. După cum viaţa noastră după moarte se derulează regresiv, astfel încât vieţuim evenimentele în sens invers, tot aşa numele trebuie să se transforme în contrarul lor, atunci când vieţuim cu adevărat lumile superioare. De aici vă puteţi da seama ce diferită era acea lume pe care vechii greci o recunoşteau ca fiind conţinutul Misteriilor lor sfinte.
Ce reprezenta în acest sens misterial Dionysos însuşi în cadrul Misteriilor? Dacă o să citiţi cărticica ce urmează să apară zilele următoare [ Nota 41 ], veţi afla acolo că în toate epocile există mari învăţători ai omenirii ce rămân nevăzuţi, ce se revelează doar conştienţei clarvăzătoare. Veţi afla că ceea ce se spune despre egipteni, că întrebaţi fiind de greci care sunt învăţătorii lor, răspundeau că ar fi povăţuiţi de către zei, este un lucru cât se poate de adevărat. Aceasta voia să însemne că oamenii clarvăzători erau inspiraţi de învăţători ce nu coborau pe Pământ, ce apăreau în spaţiul eteric şi îi învăţau. Nu este visătorie sau fantasmagorie ceea ce vă spun, ci corespunde pe deplin adevărului. Dacă miştii Greciei antice, care erau iniţiaţi în Misterii, efectuau o pregătire corectă, astfel încât să nu simtă într-un mod superficial aceste lucruri – pronunţate, de exemplu, prin vorbirea noastră de astăzi în cuvinte abstracte –, dacă erau iniţiaţi în tainele sfintelor Misterii, atunci ei se aflau realmente în situaţia de a vedea ceva diferit de ceea ce vede o conştienţă obişnuită. Ei ajungeau în situaţia de a-l vedea în cadrul Misteriilor pe învăţător, ce nu poate fi văzut cu ochii fizici, ce nu era accesibil vederii decât pentru o conştienţă inspirată.
Conducătorii fizici a Misteriilor, ce puteau fi văzuţi cu ochii fizici, nu erau cei mai importanţi. Personajele cu adevărat importante în Misterii erau acelea care puteau fi văzute de către o conştienţă clarvăzătoare. Iar în Misteriile care ne preocupă pe noi în aceste conferinţe, în Misteriile dionisiace, cel mai mare învăţător al miştilor Greciei antice, a acelora care erau suficient de bine pregătiţi, era noul Dionysos, Dionysosul tânăr, acea figură despre care am spus că era un personaj real, că, urmat de un cortegiu de satiri şi fauni, a efectuat o campanie din Europa până în Asia şi iarăşi înapoi. Acest personaj era şi adevăratul învăţător al miştilor Misteriilor dionisiace. Dionysos apărea în aceste Misterii sacre ca o figură eterică, iar despre el puteau fi percepute acum lucruri nu doar ca imagini reflectate, aşa cum sunt percepute de către o conştienţă obişnuită, ci ele ţâşneau din entitatea interioară a lui Dionysos.
Întrucât însă Dionysos este în noi înşine, omul vedea în Dionysos propria sa Sine şi învăţa să se cunoască pe el însuşi nu adăstând în interior, aşa cum atât de des se recomandă astăzi dintr-o necunoaştere a faptelor reale, ci ieşind din sine. Aceasta era calea spre cunoaşterea de sine urmată de miştii greci, nu de a cloci în sine şi de a observa doar imaginile reflectate ale vieţii sufleteşti obişnuite, ci de a contempla ceea ce sunt ei înşişi în ceva în care nu se puteau cufunda în mod obişnuit, şi anume în marele învăţător. Miştii îl priveau pe acest mare învăţător, care la început, când discipolul intra în Misterii, nu era vizibil, ca pe propria lor entitate. Afară, în lume, unde oamenii exoterici nu îl cunoşteau altfel decât ca Dionysos, acolo el întreprindea şi ca om fizic, întrupat în carne şi oase, marşul din Europa în Asia şi înapoi, acolo el era un om real, un om aflat pe plan fizic. În Misterii el apărea sub înfăţişarea sa spirituală, care sub un anumit raport era perfect asemănătoare corporalităţii omeneşti din realitate, a corporalităţii omului-Eu din ziua de azi. Iată lucrul esenţial pe care trebuie să-l reţinem, faptul că Dionysos se deplasa afară, în marşurile sale prin lume, ca un om încarnat în corp fizic. În Misterii însă, acolo Dionysos apărea sub forma sa spirituală pentru a-i îndruma pe mişti spre conştienţa superioară.
Într-o anumită privinţă lucrurile stau la fel şi în ziua de astăzi. Atunci când conducătorii actuali ai omenirii se deplasează afară, în lume, în veşmântul lor omenesc, nimeni din lumea exoterică nu-i recunoaşte. Şi dacă pe tărâmul ştiinţei spiritului noi vorbim de Maeştrii înţelepciunii şi armoniei sentimentelor, oamenii s-ar mira de cele mai multe ori dacă ar vedea omenitatea simplă şi modestă sub care se preumblă aceşti Maeştri ai înţelepciunii şi armoniei sentimentelor prin toate ţinuturile. Ei există pe plan fizic. Dar cele mai importante învăţături nu le dau pe planul fizic, ci pe planul spiritual. Iar cine vrea să-i audă pentru a primi de la ei învăţături, trebuie să aibă acces nu numai la corpul lor fizic, la corpul din carne şi oase; ei trebuie să aibă acces la forma lor spirituală. Într-un anumit sens, acest lucru continuă să aibă asemănări şi astăzi cu mistica dionisiacă.
Printre încercările sufletului există astfel şi o încercare, ce constă în aceea că noi trebuie să urmăm în aşa fel cuvintele „Cunoaşte-te pe tine însuţi” încât, sub un anumit raport, să ieşim din noi înşine. Dar de Misteriile dionisiace era legată şi o altă încercare a sufletului. Am spus mai devreme că miştii făceau cunoştinţă cu Dionysos ca făptură spirituală; ei erau chiar instruiţi de către el în Misterii; ei învăţau să-l recunoască ca făptură spirituală, stăpânită în toate privinţele de ceea ce era mai esenţial şi mai important în natura specifică omului, de Sinea omenească bine ancorată pe Pământ. Când miştii greci îşi îndreptau privirea lor clarvăzătoare spre figura lui Dionysos, acest Dionysos le apărea în principal în forma sa spirituală, le apărea ca o figură frumoasă, sublimă, care reprezenta, exterior, într-un mod minunat umanitatea. Să presupunem acum că un astfel de mist părăsea lăcaşul misterial, după ce l-a văzut înăuntru pe Dionysos sub acea formă omenească frumoasă, sublimă. Remarc în mod expres că Dionysos a continuat să fie învăţător spiritual şi după ce omul real Dionysos, despre care v-am povestit, că ar fi întreprins acel marş din Europa în Asia şi înapoi, murise deja. Noul Dionysos a rămas încă multă vreme învăţător în Misterii. Dacă un astfel de mist ar fi ieşit din lăcaşurile misteriale şi ar fi văzut afară, în lumea exoterică, pe Dionysosul real, pe Dionysosul în carne şi oase, pe acel om pe care îl văzuse în Misterii şi căruia îi aparţinea omul superior, el n-ar fi văzut un om frumos. Aşa cum omul care stă astăzi în Misterii nu poate spera să vadă figura sublimă aflată în faţa lui în lumea spirituală sub aceeaşi maiestuoasă frumuseţe şi pe planul fizic, aşa cum lui trebuie să-i fie clar că întruparea fizică a figurii spirituale ce îi apare în Misterii este în multe privinţe o Maya, o iluzie, iar frumuseţea sublimă a figurii spirituale este acoperită de un văl, prin faptul că în lumea fizică ea este întrucâtva urâtă, tot aşa stăteau lucrurile şi în privinţa lui Dionysos. Iar ceea ce ni s-a transmis din vechime ca imagine exterioară a lui Dionysos, care ne este înfăţişat ca având o figură nu la fel de desăvârşită ca a lui Zeus, este efectiv imaginea lui Dionysos în carne şi oase. Dionysosul Misteriilor era omul frumos; Dionysosul exterior, încarnat pe plan fizic, n-ar fi putut fi comparat cu acesta. Din acest motiv nici nu trebuie să căutăm figura lui Dionysos printre tipurile umane cele mai frumoase ale timpurilor trecute. De altfel, legenda nici nu ni-l prezintă astfel, iar pe cei ce făceau parte din cohorta lui Dionysos, urâţiţi sub formă de fauni şi satiri, cu atât mai mult nu trebuie să ni-i reprezentăm ca având la exterior o figură omenească frumoasă.
Da, şi găsim chiar ceva extrem de curios în mitologia greacă. Ni se spune – lucru iarăşi adevărat – că învăţătorul lui Dionysos era el însuşi un om de-a dreptul urât. Pe acest om, pe învăţătorul lui Dionysos însuşi, Silen, miştii Misteriilor dionisiace învăţau de asemenea să-l cunoască. Silen ne este zugrăvit însă ca o individualitate înţeleaptă. Să ne amintim numai că foarte multe maxime şi vorbe înţelepte sunt puse în gura lui Silen. Aceste maxime se referă în marea lor majoritate la cât de neînsemnată, de lipsită de valoare este viaţa obişnuită a omului, dacă este s-o privim doar în exterioritatea ei, în Maya, în iluzia ei. Aici se menţionează nişte vorbe ce au făcut o impresie extraordinară asupra lui Nietzsche [ Nota 42 ], şi anume că regele Midas l-ar fi întrebat pe Silen, învăţătorul lui Dionysos, care ar fi lucrul cel mai bun pentru om. Atunci, înţeleptul Silen a spus cuvintele semnificative şi atât de greu de înţeles: O, voi neam de efemeride, cel mai bun lucru pentru voi era să nu vă fi născut, sau, pentru că v-aţi născut deja, al doilea lucru bun pentru voi ar fi să muriţi cât mai curând! – Aceste cuvinte trebuie just înţelese. Ele vor să indice raportul dintre realitatea spirituală a lumii suprasenzoriale şi Maya exterioară sau marea iluzie.
Aşadar, în aceste entităţi sublime avem în principiu nişte figuri omeneşti nu foarte frumoase, dacă le privim ca făpturi omeneşti fizice, sau cel puţin pot fi numite frumoase în alt sens, nu însă în acela pe care Antichitatea greacă târzie l-a denumit frumuseţe ideală. Într-un anumit fel, putem încă să-l idealizăm pe Dionysos în raport cu ceea ce era el ca om exterior. Dacă vrem să comparăm figura lui Dionysos, pe care o avea în planul fizic, cu aceea de o strălucire sublimă, prin care se arăta în Misterii conform spiritului însăşi, o putem încă face. Nu este nevoie să ni-l reprezentăm pe Dionysos urât. Dar am face o greşeală dacă ni l-am reprezenta pe bătrânul Silen, învăţătorul şi Maestrul acestui Dionysos, altfel decât cu nasul cârn şi cu urechile ascuţite şi lipsit de orice frumuseţe. Acest Silen, acest învăţător al lui Dionysos, care la urma urmei trebuia să transmită oamenilor înţelepciunea străveche, adoptată conform conştienţei de Eu omeneşti, o înţelepciune ce izvora din Sinea mai profundă a omului, era încă strâns înrudit cu tot ceea ce este naturalist, peste care omul a reuşit să treacă în esenţă cu făptura sa corporală actuală. Vechiul grec îşi imagina că omul a ajuns la frumuseţea sa actuală, în ce priveşte Maya exterioară, dintr-o făptură omenească străveche urâtă şi că tipul acela de individualitate încorporat în Silen, învăţătorul lui Dionysos, nu era absolut deloc frumos.
Şi acum imaginaţi-vă, lucru deloc dificil pentru un discipol al ştiinţei spiritului, că atât în noul Dionysos, cât şi în învăţătorul său, înţeleptul Silen, avem nişte individualităţi care, după tot ceea ce am expus până acum, erau foarte importante pentru procesul de educare a conştienţei de Eu actuale a omului. Dacă ne punem aşadar problema acelor individualităţi care — dacă ne înţelegem pe noi în mod jus, în sensul ştiinţei spiritului – sunt importante pentru tot ceea ce a devenit omul şi care, atât pentru conştienţa noastră, cât şi pentru conştienţa greacă, erau sau sunt în lumea spirituală înconjurătoare şi care sunt importante pentru tot ceea ce a devenit omul, dacă deci căutăm în jur aceste individualităţi, atunci le aflăm în cele două figuri, Dionysos şi înţeleptul Silen. Ele există aici din epoci străvechi, preistorice, din care nu există niciun document istoric, nicio epopee, despre care însă vorbesc desigur istoria mai târzie a grecilor şi epopeile lor, în special miturile şi legendele greceşti. În acele epoci au trăit, încorporaţi în corpuri fizice, au realizat fapte exterioare şi au murit – având în vedere că corpurile lor trebuiau să moară – atât înţeleptul Silen cât şi Dionysos. Individualităţile lor însă au rămas.
Noi mai ştim, de asemenea, că pe parcursul evoluţiei omenirii se întâmplau tot felul de lucruri, care pentru cel care îşi face doar nişte reprezentări abstracte sunt de-a dreptul uluitoare, în special dacă avem în vedere încarnările entităţilor omeneşti sau de alt gen. Câteodată, la o privire exterioară, pare că o încarnare ulterioară este poate mai nedesăvârşită decât una anterioară, deşi evolutiv este pe o treaptă superioară de dezvoltare. Într-a doua dramă rosicruciană am putut da doar o palidă reprezentare a realităţilor spirituale care stau la baza acestui fapt, prin cele două încarnări, a „călugărului” în Evul Mediu şi a „Mariei” în epoca modernă. La fel şi în istorie, unde anumite încarnări succesive, sau cel puţin strâns legate una de alta, îl umplu uneori de uimire pe cel care le analizează în mod pur abstract. Noul Dionysos, care în esenţă a lăsat, aşa cum vă spuneam, să se reverse sufletul său în cultura exterioară, însă la un moment dat l-a putut recompune ca suflet într-un anumit corp fizic omenesc, s-a născut din nou, s-a încarnat printre oameni, dar nu cu vechea sa înfăţişare, ci adăugând la înfăţişarea sa fizică exterioară ceva din ceea ce constituia forma sa spirituală din Misteriile dionisiace. Dionysosul mai tânăr s-a născut din nou în epoca istorică într-un trup omenesc, la fel şi învăţătorul său, înţeleptul Silen. Mistica Greciei antice avea conştienţa ei clară că aceste două personaje s-au născut din nou. Chiar şi artiştii din Grecia antică, care erau stimulaţi şi inspiraţi de Misterii, aveau conştienţa lor clară despre aceasta. Treptat, aceste lucruri, care sunt adevărate pentru dezvoltarea succesivă a omenirii, trebuie, de asemenea, spuse în ştiinţa spiritului, care nu vrea să se oprească la nişte fraze, ci merge direct spre realitate.Vechiul învăţător înţelept al lui Dionysos, Silen, se naşte din nou, în noua sa încorporare el nefiind altcineva decât Socrate. Socrate este reîntruparea vechiului Silen, învăţătorul lui Dionysos, care se naşte din nou. Dionysos însuşi reîntrupat, acea personalitate în care a trăit sufletul lui Dionysos, a fost Platon. Remarcăm sensul mai profund al istoriei greceşti nu pătrunzând în ceea ce ştiu cronicarii despre istoria exterioară a Greciei, ci adâncindu-ne în ceea ce ştiau miştii şi a fost transmis din generaţie în generaţie până astăzi şi poate fi regăsit în Cronica Akasha. Ştiinţa spiritului poate, de asemenea, anunţa că Grecia i-a avut în epoca sa timpurie pe acei învăţători ai omenirii pe care i-a trimis în Asia în campania condusă de Dionysos, al cărui învăţător a fost înţeleptul Silen, şi că tot ceea ce au putut deveni pentru Grecia Dionysos şi înţeleptul Silen a fost reînnoit, într-un mod corespunzător epocii următoare, prin Socrate şi Platon. Exact în epoca în care înseşi Misteriile au început să decadă, în care nu mai exista niciun mist care să-l mai poată contempla clarvăzător în sfintele Misterii pe noul Dionyos, apare însăşi acest nou Dionysos – fostul elev al înţeleptului Silen, al lui Socrate – în persoana lui Platon, ca cel de-al doilea mare învăţător al Greciei, ca adevăratul urmaş al lui Dionysos.
Nu vom cunoaşte cu adevărat sensul culturii spirituale greceşti decât dacă ştim, în sensul vechii mistici greceşti, că vechea cultură dionisiacă a cunoscut o renaştere prin Platon. Şi vom admira într-un sens cu totul nou platonismul, ne vom situa în mod just faţă de el, dacă ştim că în Platon a trăit sufletul noului Dionysos.
