Ieri mi-am propus să arăt că în cadrul organizării omeneşti are loc în mod real un fel de retransformare a forţelor ce au condus la condensarea corpului fizic. Ca un exemplu am arătat că din sistemul nostru sangvin şi al inimii porneşte continuu un fel de eterizare a substanţei fizice brute a sângelui, aşa încât sângele trece continuu în particulele sale cele mai fine, în aceeaşi substanţă din care este format corpul eteric al omului. Şi am mai văzut cum aceste particule eterice pornesc de la inimă în sus şi inundă, prin nişte curenţi semnificativi, foarte puternici, creierul nostru şi că în continuare de acestă invadare a creierului nostru de către particulele oarecum nou formate ale corpului nostru eteric depinde faptul că noi putem dezvolta o cunoaştere care transcende cunoaşterea extrem de egoistă a ceea ce se petrece înăuntrul organizării noastre. Am încercat să vă explic că dacă aceste curente eterice nu s-ar îndrepta dinspre inimă spre creier, prin instrumentul creierului nu s-ar putea exprima decât acele reprezentări, noţiuni şi sentimente ce au de-a face cu propriul nostru trup, cu organizarea noastră. Ceea ce v-am expus astfel este legat de întreaga devenire, de întreaga evoluţie a omului. Să reţinem încă o dată că evoluţia noastră pământească a început prin stadiile evolutive anterioare: Saturn, Soare şi Lună, că acestea au condus la un rezultat şi că acest rezultat al evoluţiilor Saturn, Soare şi Lună a condus, să zicem aşa, în epoca prelemuriană de formare a Pământului, la un om eteric. Înaintea acestei epoci lemuriene omul era, în ce priveşte forţele lui fizice, doar o făptură eterică. În epoca prelemuriană nu exista încă un om fizic dens, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, cu un sânge condensat fizic, cu un sistem nervos, un sistem osos şi aşa mai departe. Pe atunci, toate forţele existente astăzi în corpul nostru fizic erau încă sub formă eterică. Această formă eterică a omului era aşadar, raportată la omul de mai târziu, fantomatică, ca o umbră, era, dintr-un anumit punct de vedere, doar o schiţă a ceea ce urma să se cristalizeze mai târziu ca om mai dens. Densificarea omului s-a produs abia în timpul epocilor lemuriană, atlanteeană şi postatlanteeană.
Acum, pentru a înţelege cât mai complet minunile cosmice, încercările sufleteşti şi revelaţiile spirituale, trebuie să privim cumva şi această formare a omului, să vedem cum s-a condensat treptat omul din forma spectrală existentă la început. Să încercăm să ne clarificăm astăzi, în mod schematic şi alegoric, cum arăta omul în epoca prelemuriană. Am avea aici un fel de imagine ca de umbră, sugerând doar forma omenească de mai târziu. În această imagine fantomatică a omului ar intra tot felul de curenţi, ar acţiona entităţile tuturor Ierarhiilor superioare. Pe atunci omul nu călca cu picioarele pe Pământ, ci plutea în jurul Pământului ca o fantomă, ca un spectru; abia mai târziu el a coborât pe Pământ. Pământul însuşi se afla încă într-o stare mai puţin densă. Orice acţiune exercitată de Ierarhiile superioare asupra omului se revărsa asupra lui prin tot felul de curenţi. În tot acest timp, în care omul trăia astfel ca o fantomă pe Pământ, Pământul însuşi, care nu este nicidecum acea bucată de materie densă pe care ne-o descriu geologii sau mineralogii sau fizicienii, evolua şi el. A descrie Pământul aşa cum o fac fizicienii şi mineralogii este ca şi cum dintr-un om ai vrea să descrii doar scheletul osos. Tot ceea ce descrie ştiinţa fizicii este doar o parte, este scheletul Pământului. De Pământ se leagă şi alte forţe şi substanţe, cu totul diferite, ce fac din Pământ un organism, în care noi suntem înglobaţi. Pământul şi-a continuat deci evoluţia sa, iar din Pământul însuşi se revărsau continuu spre om, în cursul epocilor lemuriană, atlanteeană şi postatlanteeană, mereu şi mereu alte forţe. Aceste forţe am dori să le privim mai îndeaproape.
Mai întâi va trebui să avem în vedere aici anumite forţe, care, prin intermediul entităţilor spirituale ale Ierarhiilor superioare, aparţin oarecum curentului subpământean despre care am amintit ieri. Aceste forţe năvăleau în om, şi anume, dacă vrem să le descriem mai precis, de jos, dinspre Pământ în sus. În cursul evoluţiei pământeşti omul este străbătut de forţele Ierarhiilor superioare de jos în sus; şi dacă ar fi să ne referim la latura exterioară a ştiinţei, chiar şi a ştiinţei spiritului, noi nu putem spune astăzi decât că aceste forţe, ce se revărsau cu precădere în timpul epocii lemuriene, dar fără să înceteze a acţiona şi în continuare în om la formarea sa, sunt forţe ce plămădeau, să zicem aşa, Pământul în esenţa lui. În orice loc de pe suprafaţa Pământului, oriunde te îndrepţi, există aceste forţe. Pe aceste forţe, ce aveau să producă în cursul evoluţiei pământeşti şi alte efecte, am vrea să ni le facem mai pe înţeles, îndreptându-ne atenţia mai întâi asupra unor entităţi din alt regn, la formarea căruia aceste forţe au fost deosebit de active.
Zoologii, cercetătorii exteriori ai naturii, vor fi cândva foarte surprinşi să vadă cât de complicat este modul în care s-a plăsmuit dinspre lumea spirituală tot ceea ce figurează acum atât de simplu în cărţi prin arborii lor genealogici, corecţi dintr-un anumit punct de vedere, dar abstracţi şi nostimi, aş zice eu. Ceea ce ei consideră a fi foarte înrudit, este posibil să fi provenit din direcţii spirituale cu totul diferite, prin curenţii spirituali cei mai complicaţi. Ceea ce noi numim în zoologie mamifere, nu are voie nicicum să fie prezentat în felul în care ar vrea să-l prezinte astăzi o zoologie exterioară darwinistă. Nu trebuie în niciun fel să ne închipuim că se poate duce aşa o linie dreaptă de la mamiferele cele mai simple până sus, la cele mai complicate. La două naturi diferite de mamifere sunt la lucru forţe plăsmuitoare chiar complet diferite. Toate aceste mamifere pe care le vedem în jurul nostru, şi care într-un fel sau altul sunt înrudite cu mamiferele pe care le numim rumegătoare – animale care, după cum ştiţi, fac parte dintre animalele noastre domestice –, s-au aflat în cursul evoluţiei în cu totul alte condiţii spirituale decât felinele, decât leii, de exemplu. Noi trebuie să ne reprezentăm aceasta prin faptul că forţele spirituale au acţionat în special asupra sufletelor-grup, şi prin aceasta şi asupra formei fizice. Ceea ce aparţine de tipul de animal leonin a început să acţioneze pe Pământ abia spre epoca atlanteeană şi în mod special în epoca atlanteeană, apărând pe Pământ ca şi când ar fi ieşit la suprafaţă din interiorul Pământului. Forţele care au acţionat însă asupra omului propriu-zis în timpul epocii lemuriene sunt înrudite cu ceea ce a acţionat formator asupra animalelor noastre rumegătoare, fapt pe care esoterismul l-a sintetizat în imaginea taurului. Toate acestea au început să-şi exercite influenţa asupra omului tot în epoca lemuriană, ele acţionând în acea vreme ca din interiorul Pământului spre suprafaţă în conformaţia omenească. Nu trebuie să vi se pară ceva deosebit de şocant, iubiţii mei prieteni, atunci când spun: Dacă în acele timpuri îndepărtate nu ar fi acţionat asupra omului nimic altceva, omul ar fi arătat, în conformaţia sa exterioară, ca un taur. Căci aceste forţe au acţionat în aşa fel încât, dacă ar fi acţionat singure, l-ar fi plămădit în acest fel. – Dar treptat, treptat, în organizarea omenească au intervenit şi alte forţe din interiorul Pământului. Ele sunt aceleaşi forţe ce şi-au exercitat influenţa asupra altor mamifere, iar în esoterism ele sunt simbolizate prin numele de leu. Aceste forţe au intervenit în evoluţia pământească ceva mai târziu. Dacă atunci n-ar fi existat şi celelalte forţe, şi în om ar fi acţionat doar aceste forţe, forma lui exterioară ar fi devenit asemenea unui leu, cu toate semnele distinctive ale organizării leonine. Forma complicată a omului a fost posibilă doar prin faptul că asupra lui şi-a exercitat influenţa nu un singur curent, ci succesiv diferite curente.
Şi acum dumneavoastră vă puteţi face o reprezentare a motivului pentru care animalele de tip taurin au rămas taurine şi de ce cele de tip leonin au devenit leonine. Aceasta s-a întâmplat deoarece fantomele sau formele-spectru care au stat la baza lor nu au avut o organizare asemănătoare cu formele-spectru ale omului de atunci. Aceste forme spectrale ale omului erau, ca urmare a evoluţiilor anterioare, Saturn, Soare şi Lună, în aşa fel organizate încât întotdeauna au aşteptat momentele potrivite pentru a lăsa să acţioneze asupra lor, succesiv, cele mai felurite curente, pentru a paraleliza, pentru a corela un curent cu celălalt, şi prin aceasta pentru a le armoniza într-un sens superior. Un taur nu ar fi rămas taur dacă asupra lui ar fi acţionat natura-leu şi ar fi răsturnat conformaţia taurină. Omul, când a venit pe Pământ, a venit cu o astfel de structură încât a putut lăsa să acţioneze asupra sa toate aceste curente. Şi abia în cursul epocii atlanteene a intervenit ceva diferit, care, dacă va fi recunoscut în viitor şi va fi fructificat pentru ştiinţa exterioară, va arunca o lumină infinită asupra zoologiei noastre.
În cursul epocii atlanteene au intervenit cu totul alte raporturi. Remarcaţi bunăoară că eu am spus: Aceste forţe taurine, aceste forţe leonine au acţionat ca şi când acţionau din interiorul Pământului. – Forţele care s-au unit în timpul epocii atlanteene cu aceste forţe ce izvorau din Pământ au venit acum din exterior, oarecum din mediul înconjurător. Aşa încât în timpul epocii atlanteene se exercitau nişte forţe pe care noi trebuie să ni le imaginăm intervenind şi acţionând formator în om de jos în sus, şi alte forţe ce veneau din spaţiul cosmic şi se revărsau de sus în jos în om. Acelor spectre sau fantome ale omului li s-au opus acum alte forţe, care de data aceasta acţionau dintr-o cu totul altă direcţie asupra lui.
Pentru a ne face o reprezentare asupra acestor forţe, noi trebuie să ne întrebăm: În ce fiinţe de pe Pământ au acţionat cu predilecţie, nestingherite de către alte forţe, aceste forţe care se revărsau parcă din spaţiul ceresc pe Pământ? Şi aici putem desemna anumite entităţi din spaţiul înconjurător, despre care putem spune: La ele forţele taurine şi forţele leonine ce veneau dinspre interiorul Pământului acţionau extrem de redus, erau cât se poate de slabe. În schimb, asupra lor se exercitau aproape în exclusivitate forţele ce acţionau şi se revărsau de sus în jos, din spaţiul cosmic în substanţa pământească. Aceste entităţi sunt cele ce aparţin sferei păsărilor. Şi zoologia noastră va fi cândva cât se poate de surprinsă atunci când va trebui să recunoască: forţele ce acţionează cu predilecţie asupra păsărilor, şi în sens mai larg şi asupra a tot ceea ce se înmulţeşte prin ouă depuse în exterior, sunt de o cu totul altă natură decât forţele ce acţionează la mamifere. Aşadar, la toate fiinţele unde reproducerea are loc în acest fel, cu deosebire însă la păsări, la plăsmuirea formei acţionează în principal curenţii ce vin de sus, din spaţiul cosmic. Aceste forţe sunt simbolizate esoteric cu numele de vultur.
Dacă ne imaginăm aceste forţe ce se manifestă în special în plăsmuirea lumii păsărilor armonizate în om cu forţele leonine şi taurine, în aşa fel încât toate acestea să se insereze fantomei sau spectrului originar, în această armonizare avem drept rezultat ceea ce duce la realizarea formei omeneşti actuale. Dacă priviţi cu atenţie alcătuirea cu totul deosebită a lumii păsărilor, nu puteţi să vă îndoiţi mult timp de faptul că întreaga configuraţie a păsărilor este complet diferită, de exemplu, de cea a mamiferelor. Nu doresc să mă opresc astăzi la celelalte fiinţe ale regnului animal. În conformaţia păsărilor există ceva ce şi unei priviri clarvăzătoare i se impune într-un mod cu totul special. În timp ce la mamifere, ori încotro ne-am îndrepta privirea clarvăzătoare, găsim dezvoltat în mod deosebit corpul astral, ceea ce ne întâmpină clarvăzător la lumea păsărilor ca lucrul cel mai frapant este, în special, corpul eteric. Corpul eteric, stimulat din afară prin forţele spaţiului cosmic, este cel care dă expresie, de exemplu, penelor păsării, care creează penele, penajul. Toate acestea sunt formate din exterior, iar o pană de pasăre poate lua naştere doar prin aceea că forţele ce acţionează dinspre spaţiul cosmic pe Pământ şi contribuie la crearea penelor păsărilor sunt mai puternice decât forţele ce vin dinspre Pământ. Ceea ce stă la baza penei, ceea ce poate fi definit drept tija ei, se supune, desigur, unor forţe ce vin dinspre Pământ. Sunt apoi acele forţe ce acţionează din spaţiul cosmic, ce adaugă tot ceea ce se fixează de tija penei şi care constituie penajul exterior al păsării. Cu totul altceva se întâmplă la fiinţele acoperite cu păr. Aici acţionează cu precădere, până la firele de păr, forţele ce vin dinspre Pământ, deci forţele ce acţionează în direcţie opusă acelora ce intervin în cazul penelor păsărilor. Şi pentru că forţele ce vin din spaţiul cosmic nu pot acţiona decât într-o măsură foarte mică asupra părului animalelor şi al oamenilor, părul nu poate deveni pene, dacă îmi permiteţi această exprimare paradoxală. Ea corespunde cu totul realităţii şi, ca să continui paradoxul, s-ar putea spune: Orice pană de pasăre are tendinţa să devină păr, dar ea nu devine păr deoarece forţele spaţiului cosmic exercită din toate părţile influenţe asupra ei. Şi orice fir de păr are tendinţa să devină pană, dar el nu devine pană deoarece forţele ce acţionează dinspre Pământ în sus sunt mai puternice decât forţele care acţionează dinspre înafară spre înăuntru. – Dacă cântărim cu adevărat serios astfel de paradoxuri, ajungem la anumite taine fundamentale ale constituirii Universului nostru.
Să presupunem că un om dotat cu vechea clarvedere ar vrea să înfăţişeze nu omul, care, de fapt, ascunde diferitele curente ce s-au revărsat în el, pe care el le armonizează şi le prezintă doar în interacţiunea lor, ci că ar vrea să sugereze plastic, intuitiv, chiar aceste curente. Atunci el ar trebui să spună: La baza omului se află ceva ce nu poate fi văzut: fantoma sau spectrul originar, care dacă astăzi se vădeşte şi în formă fizică exterioară este tocmai pentru că omul a armonizat ceea ce se cheamă curentul vultur, curentul taur şi curentul leu. – Cine analizează omul în privinţa devenirii sale, ar trebui să considere fantoma sau spectrul originar al omului suprasensibilă, însă pentru aceasta ar trebui să separe, să despartă ceea ce la om a fuzionat, adică ar trebui să gândească astfel: La baza întregii deveniri umane stă o fantomă eterică, iar în aceasta intră şi se amestecă un element taur, un element leu şi un element pasăre, în aşa fel încât la omul inteligent din ziua de azi ele nu mai pot fi deosebite.
Dacă, să zicem, o epocă de cultură, cum ar fi cea egipteană veche, şi-ar fi dat silinţa de a aduce în faţa oamenilor problema devenirii umane, marea enigmă a devenirii umane, atunci omul propriu-zis, fantoma originară a omului, rezultată în urma evoluţiilor Saturn, Soare şi Lună, ar fi trebuit să rămână invizibilă ca om. Dar, ca din invizibil, ar fi trebuit să ia naştere o formă compozită, rezultată din îmbinarea formei de taur şi a formei de leu cu nişte aripi ca ale unui vultur, sau ale oricărei alte păsări. Dacă vă amintiţi forma de Sfinx în sensul ei cel mai cuprinzător, care vrea să ne înfăţişeze marea enigmă a devenirii umane, aveţi atunci efectiv ceva ce o cultură clarvăzătoare, care ştia din interior cum stau lucrurile cu privire la omenire, a aşezat în faţa acestei omeniri. Ceea ce în Sfinx apare diferenţiat, în natura omenească este intim întreţesut. Şi se poate spune că pentru o privire clarvăzătoare forma umană rezultă într-un mod foarte ciudat. Dacă, de exemplu, lăsăm un astfel de Sfinx, care este compus efectiv dintr-o formă de leu şi o formă de taur cu aripi de pasăre, să acţioneze asupra simţului clarvăzător şi completăm toate acestea cu fantoma sau spectrul de om aflat în spatele lor şi le împletim strâns între ele, rezultă forma de om, rezultă ceea ce ne stă astăzi în faţă drept om. De aceea, conştienţa clarvăzătoare nu poate privi un Sfinx, care la prima vedere nu se aseamănă câtuşi de puţin cu un om, fără să-şi spună: Tu eşti eu însumi.
Pe parcursul acestei consideraţii noi am spus ceva foarte curios. Noi am luminat fiinţa cvadripartită a omului dintr-un alt punct de vedere. Dinspre vechile evoluţii Saturn, Soare şi Lună ne parvine ca rezultat o fantomă sau spectru, care din punct de vedere esoteric este desemnată drept om. În cursul densificării acestei fantome sau spectru acţionează curenţii desemnaţi esoteric drept curentul leu, curentul taur şi curentul vultur. Aici avem acele patru simboluri esoterice care toate la un loc constituie omul şi care în modul cel mai profund, cel mai semnificativ, au de-a face cu evoluţia omenească. Am mai menţionat că în cursul evoluţiei omenirii pe Pământ au intervenit, atât în omul ca atare cât şi în alte fiinţe, în special în fiinţele lumii păsărilor, nişte forţe din exterior, din spaţiul cosmic. Acest lucru s-a întâmplat în fapt în timpul epocii atlanteene, aşa încât noi putem spune că în acele părţi ale organizării omeneşti, până la care conştienţa omenească normală nu mai poate desigur ajunge, a intrat un curent care a coborât din spaţiul cosmic. Acest curent a fost în epoca atlanteeană, dar a continuat să existe, bineînţeles, şi în epoca postatlanteeană. Acesta era curentul venit din domeniul pe care ieri l-am numit al zeilor de sus, care într-un anume fel sunt reprezentarea zeilor subpământeni, a zeilor chtonici. Aceştia sunt entităţi care li se revelau discipolilor Misteriilor greceşti ce trebuiau să se apropie de marea enigmă a Sfinxului. Ei trebuiau în acest mod să întrevadă efectiv partea subconştientă a fiinţei omeneşti, să ajungă prin autocunoaştere şi în această relaţie faţă de omenitatea cvadripartită. Acel lucru, care s-a revărsat în subconştientul omului din spaţiul cosmic începând din epoca atlanteeană, care, s-ar putea spune, a pătruns chiar şi în ce priveşte părţile mai inferioare, s-a revărsat acum în evoluţia pământească în ce priveşte părţile superioare, cele mai purificate ale omului, la Botezul în Iordan. Acesta este efectiv un eveniment foarte important. Atunci s-au revărsat în modul cel mai pur cu putinţă, de data aceasta nu în partea subconştientă a omului, ci astfel încât să poată fi cuprinsă din ce în ce mai mult partea conştientă a omului, acele forţe ce au lucrat continuu, ca un curent venit din spaţiul cosmic, la plămădirea Pământului nostru şi a omenirii încă de pe vremea Atlantidei. De aceea a trebuit să apară imaginea, existentă şi în mod real printre marile simboluri ajunse la noi prin intermediul scrierilor oculte şi religioase: simbolul pe care îl găsim în Evanghelii.
Cum se putea prezenta acum această revărsare de sus, din spaţiul cosmic, în forma ei cea mai pură? Noi ştim ceea ce s-a întâmplat atunci la Botezul în Iordan, şi anume că trupul tripartit al lui Iisus din Nazareth, care a fost pregătit prin cei doi copii Iisus, aşa cum puteţi afla din mica broşură Conducerea spirituală a omului şi a omenirii, a fost părăsit de Eul său, care era Eul lui Zarathustra. Acest Eu [ Nota 47 ] a ţâşnit în sus, iar în el s-a revărsat la plecare partea cea mai pură a acelui curent ce nu a încetat să se reverse din spaţiul cosmic, însă doar asupra mădularelor inconştiente astăzi ale omului. De aceea, în mod corect, se indică o formă de pasăre, forma porumbelului pur alb, ca simbol ce reprezintă oarecum extractul cel mai pur a ceea ce fusese odinioară forma de vultur, de Heruvim, a Sfinxului. Şi această revărsare a acestui curent cosmic în partea conştientă a omului ţine în esenţă de perioada de desăvârşire a omenirii pe Pământ. În imaginea lui Iisus din Nazareth la Iordan, cu porumbelul deasupra lui, găsim exprimată de fapt taina, care a ajuns acum la o anumită încheiere, la un anumit final.
Istoria acestui curent, istoria lui cosmică, am putut-o urmări puţin ieri. De ce acest curent din spaţiul cosmic s-a format în aşa fel încât a devenit acea forţă christică, acel impuls christic care, cu cât acţionează mai departe în timp pe Pământ, umple şi pătrunde cu totul fiinţa omenească? Pe măsură ce omul primeşte în interiorul său acest impuls, el va împlini din ce în ce mai mult în sine adevărul cuvântului paulinic: Nu eu, ci Christos în mine [ Nota 48 ]. – Faţă de celelalte trei curente, existente aici ca urmare a evoluţiei anterioare, noul curent, care este curentul cel mai purificat, cel mai distilat dintre curentele ce vin de sus, îl va cuprinde, îl va lua tot mai mult în stăpânire pe om, dar în acelaşi timp îl va desprinde de ceea ce îl ţine legat de Pământ. Ieri am caracterizat devenirea istorică a acestui curent prin aceea că am spus că, de fapt, el a devenit ceea ce este numai pentru că s-a pregătit deja pe vechiul Soare.
În timp ce entităţile divine supraterestre, care în sensul exprimat de noi ieri sunt reprezentările celorlalte entităţi divine, voiau să trăiască doar în elementele cele mai fine, în elementul căldurii, în elementul luminii, în elementul chimic şi în elementul vieţii, această entitate, care a coborât mai târziu prin Botezul în Iordan, a luat cu sine, din cea mai interioară înţelepciune, forţele până la care avansase până atunci, în timpul evoluţiei solare, evoluţia noastră. Noi ştim, desigur, din ştiinţa spiritului că deja în timpul vechii evoluţii solare s-a petrecut acea condensare a elementului caloric, care pe vremea vechiului Saturn era elementul cel mai important, în elementul aeric. În timp ce celelalte entităţi ale lumii divine supraterestre nu au concedat să ia cu ele în spaţiul cosmic vreun element aeric la ieşirea lor din evoluţia generală, această entitate a luat cu sine elementul aer, aşa încât ea a rămas înrudită cu Pământul. Prin această entitate a existat deci în permanenţă afară, în spaţiul cosmic, pentru întreaga evoluţie care a urmat, un element înrudit cu Pământul: acela care pe vechiul Soare se condensase deja în aer sau gaz. – Când privim în spaţiul cosmic spre Soare cu un ochi precum acela cu care privea Zarathustra, prima dată noi trebuie să vedem în el o rămăşiţă, un vestigiu al vechiului Soare, care într-un fel imită în prezent ceea ce fusese cândva pe vechiul Soare. Aşadar, din punct de vedere spiritual-ştiinţific noi trebuie să vedem în Soare sediul, sau măcar o parte, partea cea mai importantă, a sediului – planetele aparţin şi ele acestui sediu – zeităţilor de sus, pe care ieri le-am menţionat drept unul dintre curenţii lumii divine. Dacă dumneavoastră priviţi însă Soarele cu o privire clarvăzătoare, atunci tot ceea ce sunt aceşti zei există doar eteric în Soare, de la elementele căldură în sus, doar ca eter al căldurii, ca eter al luminii, ca eter chimic şi eter al vieţii. Soarele însă, aşa cum pluteşte el afară în spaţiul cosmic, nu există, pentru o privire clarvăzătoare, doar ca o formaţiune eterică, ci el există ca o sferă de gaz, ca o formaţiune condensată până la nivelul aericului. Soarele nu s-ar fi condensat la substanţialitatea aerului, dacă în timpul vechii evoluţii solare acea entitate, despre care am vorbit ieri şi spuneam că a coborât la Botezul în Iordan odată cu porumbelul, nu s-ar fi separat într-un trup aeric, nu într-un trup eteric, de Soare. Aşadar, dacă noi privim Soarele trebuie să ne spunem: Ceea ce există în Soare ca impulsuri calorice luminiscente, chimice, ceea ce există ca impulsuri de viaţă, toate acestea au legătură şi cu celelalte entităţi, care nu sunt decât reflectarea, reprezentarea făpturilor divine de jos. Ceea ce în Soare este gazos, este în fapt corpul lui Christos.
Ştiinţa noastră, atât de materialistă din ziua de azi, va ajunge din nou să cunoască în felul acesta vechea învăţătură zarathustriană. Ea va trebui să-şi spună: Soarele, sub forma globului de gaz pe care îl vedem afară în spaţiul cosmic, nu este doar ceea ce vrea să facă din el astronomia noastră exterioară, nu este doar ceea ce descoperă analiza noastră spectrală. Soarele, ca sfera de gaz sau aer de afară, din spaţiul cosmic, este corpul originar al lui Christos, o făptură divină care a fost împreună cu ceilalţi zei de sus, dar care a rămas înrudită cu Pământul. – Acest lucru îl simţea Zarathustra când exprima taina lui Christos din Soare prin cuvântul: Aura, sau Ahura Mazdao, marea Aura, marea înţelepciune, marele Spirit plin de înţelepciune. – În fapt, ceea ce mai înainte fusese doar în Soare, ceea ce fusese înrudit cu fiinţa Pământului, a luat în posesie, în misteriosul moment al Botezului în Iordan, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral al lui Iisus din Nazareth. Şi în acest corp al lui Iisus din Nazareth s-au reunit mai întâi pe Pământul nostru curentul purificat, limpezit din spaţiul cosmic cu corpul eteric nou format, ce se revarsă din inima omenească spre creier. Cu acel curent eteric format din cele mai fine particule eterice din sânge, ce curge continuu dinspre inimă spre cap, s-a unit în timpul Botezului în Iordan acel curent care venea din afară, din spaţiul cosmic, ca un curent real, străbătut şi de substanţă aerică. Prin aceasta s-a făcut începutul pentru ca de aici înainte pentru fiecare suflet omenesc să existe posibilitatea ca el să se pătrundă cu acel element din spaţiul cosmic ce ne este prezentat prin semnul porumbelului la Botezul în Iordan. Atunci s-a creat în realitate o corespondenţă între întregul Univers, atât cât ne este el accesibil, şi extractul lui cel mai fin, ce anterior, temporar ca să spunem aşa, a coacţionat în ceea ce, esoteric, este numit curentul vultur. A existat o comunicare, o conlucrare între tot ceea ce constituia curentul Pământului, ce a plăsmuit trupul omenesc de jos în sus, şi ceea ce acţiona din afară înăuntru asupra omului, ca un curent macrocosmic. Vedeţi de aici că Misteriul din Palestina poate fi aprofundat, de fapt, din ce în ce mai mult. Cu cât avansăm mai mult în cunoaşterea a ceea ce este lumea, cu atât ajungem să înţelegem mai bine Misteriul de pe Golgota.
Şi acum trebuie să ne punem întrebarea, iubiţii mei prieteni: De ce omul nu mai vede, nu mai resimte astăzi nimic din acei curenţi ce curg dinspre inima sa spre creier? Ştiinţa actuală este superficială. Din acelaşi motiv ea tratează extrem de superficial şi istoria, şi consideră adesea nişte adevăruri străvechi drept erori străvechi. Dacă l-aţi studia pe Aristotel [ Nota 49 ], vechiul filosof grec, aţi descoperi o teorie ciudată despre natura umană, o descriere ciudată a minunii cosmice care este entitatea omenească. Veţi găsi acolo o descriere a felului în care dinspre inimă curg spre cap componente eterice de cea mai fină natură şi că atingând creierul ele sunt răcite. Ştiinţa actuală va spune, desigur: Aristotel era un om foarte inteligent pentru vechii greci, dar azi şi ultimul dintre şcolari ştie că aceasta este o eroare. – O eroare este însă ceea ce cred acei oameni care gândesc astfel despre Aristotel. În realitate, este adevărat, Aristotel nu poseda o conştienţă clarvăzătoare pentru a şti el însuşi ceva despre aceste lucruri, dar el mai ştia încă, din tradiţiile vechi moştenite, ce anume putea fi observat în vremuri mai de demult, printr-o clarvedere naturală, originară. Iar această conştienţă despre curenţii eterici ce pornesc în sus, de la inimă spre creier, a existat încă într-un anumit fel până târziu, în Evul Mediu, până în secolele XV, XVI şi chiar şi în lucrările lui Cartesius [ Nota 50 ], unde mai găsim o anumită conştienţă despre aceasta. Numai că istoria filosofiei spune: Ei da, toate acele lucruri pe care le relatează Cartesius într-un mod atât de fantezist despre aşa-numite spirite ale vieţii ce curg dinspre inimă spre creier, sunt, vezi bine, nişte prejudecăţi vechi. Din fericire am scăpat de ele! – Dar ele nu sunt nişte prejudecăţi vechi, ci sunt adevăruri vechi, ce provin din vremea când, printr-o clarvedere naturală, mai puteau fi percepute lucruri de felul acesta. Conştienţa despre aceste lucruri s-a pierdut, pur şi simplu, în timpurile de mai târziu. Cum trebuie deci să prezentăm aceste lucruri din punctul de vedere al clarvederii actuale, al ştiinţei oculte actuale? Ne-ar veni poate destul de greu să fim de acord cu modalitatea lui Aristotel de a exprima aceste lucruri, întrucât, prin forţa lucrurilor, el a trebuit să creeze doar din ceea ce moştenise prin tradiţie, el însuşi nemaidispunând de vechile forţe clarvăzătoare. Dacă însă astăzi, graţie esoterismului actual, posibil a fi practicat începând din secolul al XIII-lea, ne vom apleca din nou asupra examinării fiinţei complete a omului, vom remarca faptul că acest curent eteric de la inimă la cap există cu adevărat.
Se observă însă şi altceva. De la inimă la cap nu curge doar un curent eteric, ci în tot ceea ce curge acolo sunt prezenţi şi curenţi ai corpului astral. Aşadar, dacă privim cu atenţie aceşti curenţi ce merg de la inimă spre cap, se observă că în aceşti curenţi există atât părţi eterice, substanţe ale corpului eteric al omului, precum şi substanţe ale corpului lui astral. De la inimă spre cap curge deci o substanţă în care există componentele substanţiale atât ale corpului eteric, cât şi ale corpului astral al omului. Creierul este deci un instrument al naturii omeneşti extrem de ciudat; şi anume, prin felul aparte în care s-a format începând din ultima treime a epocii atlanteene el a dobândit facultatea de a opri, de a nu lăsa să treacă prin el ceea ce se ridica până la el drept curent astral, în timp ce pentru curentul eteric este complet permeabil. Reţineţi, aşadar: Creierul, ca instrument fizic, este ceva în care, parţial, curentul care merge de la inimă spre cap se opreşte, stagnează. Creierul este permeabil pentru curentul eteric, nu însă şi pentru cel astral. Acesta este oprit în creierul nostru, astfel că pentru privirea clarvăzătoare aceasta se arată prin aceea că în regiunea capului omului curenţii astrali ce pornesc din corpul omenesc în sus se răspândesc în creier, dar sunt reţinuţi de acesta, nu trec dincolo de el, sau trec într-o infimă parte. Însă aceşti curenţi, care merg de jos în sus şi sunt reţinuţi de către creier, au o anumită forţă de atracţie faţă de substanţialităţile astrale exterioare din substanţa astrală a Pământului, de care suntem întotdeauna înconjuraţi. De aceea, acest corp astral al omului este, dacă ne referim la regiunea dimprejurul capului, ca şi înnădit din două astralităţi: din astralitatea ce se revarsă continuu din Cosmos şi din aceea ce merge de jos în sus în corpul omenesc şi este atrasă de astralitatea exterioară.
Aşadar, ceea ce noi găsim drept corp astral împrejurul capului în imediata apropiere a pielii capului nostru prezintă oarecum o îngroşare, ceva ca o scufie, ca o bonetă, dacă îmi permiteţi o exprimare paradoxală, pe care o purtăm în permanenţă pe cap. Noi avem un astfel de acoperământ astral al capului, care ia naştere, oarecum, din îngroşarea rezultată la înnădirea aici, în apropierea capului, a celor două astralităţi, a celei exterioare şi a celei interioare. Prin această scufie sau căciuliţă astrală pătrund acum razele corpului eteric, care nu sunt reţinute de creier, ele apărând pentru privirea clarvăzătoare cu atât mai luminoase şi mai strălucitoare cu cât sunt mai pure, adică cu cât conţin mai puţine instincte, pofte şi pasiuni, cu cât conţin mai puţine afecte de natură omenească. Prin aceasta, ceea ce noi numim aura omenească capătă un fel de coroană atunci când o privim din faţă, o coroană de astralitate prin care trec radiind razele corpului eteric omenesc. Este aura capului pe care o percepeau cei din vechime, cei care mai erau dotaţi cu o privire clarvăzătoare, la anumite personalităţi, la care, datorită purităţii fiinţei lor, această parte a aurei eterice strălucea foarte viu. Este ceea ce vedem reprezentat, de asemenea, în tablouri sub forma unui nimb în jurul capetelor sfinţilor. Aşa ceva se are în vedere prin această aureolă, şi aşa ceva este văzut atunci când o privire clarvăzătoare vede foarte clar aura capului. Aici avem deci, datorită particularităţii creierului nostru, o stagnare, o disipare a aurei astrale interioare, a substanţei astrale interioare împrejurul capului.
Vă rog să analizaţi foarte atent acest proces. De jos în sus curge, în cazul omului, substanţă eteric-astrală. Această substanţă eteric-astrală se răspândeşte în creier, în aşa fel încât umple acest creier, dar este oprită de el, aşa cum este oprită raza de lumină care vine din interior, cade pe oglindă şi este reflectată înapoi. Iar aici aveţi fenomenologia adevărată a oglindirii. Atunci când substanţa astrală este reţinută de către creier, ea se reflectă înapoi, iar ceea ce intră aici şi se reflectă sunt gândurile dumneavoastră, este sentimentul dumneavoastră conştient, este ceea ce vieţuiţi în mod obişnuit drept viaţă sufletească. Iar o ştiinţă exterioară, o cunoaştere a lumii exterioare se realizează doar prin faptul că această parte astrală interioară este conexată, este înnădită, prin părţile eterice ce inundă şi străbat creierul, cu astralitatea exterioară. Tot ceea ce ştim despre lumea exterioară, toate acestea vin în noi prin faptul că astralitatea exterioară se îmbină, prin scufiţa sau boneta astrală, prin acest coif pe care vi l-am prezentat în mod atât de paradoxal şi pe care-l poartă fiecare din noi pe cap, cu astralitatea interioară.
Da, iubiţii mei prieteni, istoria culturii va avea şi ea încă multe de câştigat din ocultism. Vă amintesc aici că în timpurile de demult chiar au fost văzute astfel de lucruri şi că ceea ce era vizibil încă în acea vreme, partea de aură, era imitat în îmbrăcăminte. Oamenii şi-au pus pe cap coifuri întrucât au dat formă coifului în sensul scufiei sau bonetei astrale pe care fiecare o poartă pe cap. Toate veşmintele exterioare au apărut iniţial prin faptul că prin ele s-a imitat ceea ce există eteric sau astral în jurul omului. Şi dacă vrem să înţelegem veşmintele vechi, mai precis veşmintele preoţeşti, dacă vrem să ştim de ce un veşmânt a luat o formă sau alta, nu trebuie decât să privim clarvăzător lucrurile existente în jurul omului, fie ca aură eterică, fie ca aură astrală. Căci conformaţiile aurei eterice sau astrale au fost imitate în veşmintele vechi şi sunt imitate încă în veşmintele ce au de-a face cu un cult sau un ritual oarecare. De aceea – şi fac această remarcă doar în paranteză –, faptul că noi nu mai dorim să purtăm nişte haine care provin din imitarea a ceea ce omul duce cu sine, este cât se poate de caracteristic pentru o epocă atât de afectată de morbul materialismului încât tăgăduieşte existenţa aurei. Dacă mania nudismului apare tocmai acum, în epoca noastră, este pentru că spiritul materialist nu mai vrea să ştie nimic de acele formaţiuni aurice superioare de natură eterică şi astrală pe care omul le are în jurul său şi din care s-a inspirat în crearea veşmintelor sale. Epocile mai vechi, dar nu chiar atât de vechi, reproduceau încă în veşmintele oamenilor coloristica aurei. Şi dacă vă uitaţi la tablourile pictorilor vechi, puteţi observa în culorile veşmintelor un ultim rest, ca să spun aşa, al acestei conştienţe a auricului. Priviţi culorile cu totul precise ale hainelor de dedesubt şi ale hainelor de deasupra cu care ei o reprezintă de regulă pe Maria, şi culorile celelalte cu care ei o reprezintă pe Magdalena, de exemplu! Hainele Magdalenei, de culoare galbenă, pictorul vechi nu le putea folosi şi în cazul Mariei. De ce? Deoarece aura Magdalenei este diferită de aura Mariei. Pictorul vechi dădea încă cu intensitate expresie conştienţei că veşmântul este corespondentul a ceea ce omul poartă suprasensibil în jurul lui ca un fel de veşmânt. Şi dacă vă uitaţi în special la ceea ce purtau figurile de zei greci, nu numai ca veşmânt, ci şi ca acoperământ al capului de forma unui coif sau ceva asemănător, ca de exemplu Pallas Athena care poartă o haină sau alta, aceasta are legătură cu modalitatea, conformă acestor premise, în care artistul grec trebuia să-şi imagineze aura vechilor figuri de zei.
Vedeţi, aşadar, că omul care avansează spre cunoaşterea reală a naturii omeneşti trebuie, de fapt, să-şi spună: Tot ceea ce vezi în jurul tău este la început doar o expresie cu totul exterioară şi superficială a fiinţei adevărate. – Când omul simte, când omul ştie că în el guvernează conştienţa sa, atunci trebuie să-şi spună: Această conştienţă pătrunde propriu-zis partea cea mai neînsemnată a naturii omeneşti. În mine acţionează continuu şi altceva, cu totul diferit. – Şi aici noi putem completa cele spuse referitor la creier.
Dacă urmărim acum clarvăzător omul în privinţa altor regiuni ale sale, vom găsi ceva extrem de curios. În timp ce partea eterică şi astrală a aurei se ridică până la creier şi, pentru că partea astrală este reţinută, partea eterică iese în afară ca o coroană, partea de Eu a omului o vedem oprindu-se ca aură interioară în regiunea inimii. Aura interioară propriu-zisă a Eului este reţinută deja din regiunea inimii, răzbate în sus doar până la nivelul inimii, unde se uneşte cu una din părţile aurice exterioare, din părţile aurice macrocosmice corespunzătoare. În inimă se împletesc, de fapt, două elemente, un element ce vine din macrocosmos şi un element care este conexat aurei Eului, care vine de jos dar care se opreşte în inimă, este reţinut la nivelul inimii. După cum aura astrală este reţinută în creier, tot aşa aura Eului este reţinută în inimă, iar acolo intră în atingere cu un element auric exterior al Eului. De aceea, conştienţa de Eu propriu-zisă a omului nu se realizează, cel puţin conform faptelor, în creier. Ceea ce vă spuneam legat de vechiul om atlanteean, şi anume că Eul a intrat înăuntrul său, este valabil într-o măsură şi mai mare pentru Eul macrocosmic exterior, care începând din epoca vechii Atlantide a pătruns treptat până la nivelul inimii, s-a unit acolo cu un alt curent al Eului care urcă de jos, inima fiind astfel un loc în care, prin instrumentul sângelui, ia fiinţă Eul propriu-zis, aşa cum apare el în conştienţa noastră.
Toate acestea vă arată felul în care este plasat omul în lume, în macrocosmos. Toate acestea suntem noi, toate acestea sunt în noi. Toate acestea se petrec în noi şi din toate acestea conştienţa normală a omului actual nu reţine decât ceea ce ştie orice om, ceea ce se găseşte la suprafaţă. Când observaţi că minunea cosmică a omului cuprinde o aşa vastitate, puteţi presupune şi că ceea ce ne înconjoară în cele trei regnuri ale naturii conţine cele mai felurite şi mai complicate curente, şi că ceea ce ştim despre această lume este pentru conştienţa noastră doar un mic fragment de la suprafaţă. Dacă ajungem să fim conştienţi de acest lucru, atunci trebuie să te aşezi în faţa lumii şi să spui: Prin conţinutul nostru sufletesc, prin conştienţa noastră din viaţa obişnuită, ne este dată doar partea cea mai superficială a lucrurilor şi prin conştienţa normală nu cunoaştem decât infim din ceea ce este entitatea omenească.
Ceea ce am spus acum, într-o frază simplă şi modestă, va deveni cândva în om o conştienţă deosebit de apăsătoare, de grea, ce va tinde spre o cunoaştere superioară, spre o cunoaştere suprasensibilă. Atunci el devine dintr-odată conştient: Da, prin ceea ce ştiai până acum, mai mult ţi-ai acoperit lucrurile, ţi le-ai ocultat decât ţi le-ai dezvăluit. – Faţă de minunile cosmice omul stă cu toată precaritatea sa omenească. Faptul că în timpul acestei conştienţe el nu devine slab şi neputincios, că găseşte în sine încrederea, de care am amintit ieri, de a pătrunde totuşi în ele, este valabil pentru tot ceea ce trebuie să numim încercări sufleteşti. Tăria, energia plină de forţă, speranţa şi încrederea scot sufletul din orice încercare, căci prin ele omul se opune la tot ceea ce putem numi minuni cosmice. Iar lumea ne pune în faţă din ce în ce mai multe minuni, cu atât mai multe cu cât răzbatem mai departe în lumile spirituale. Întrucât însă cu fiecare nouă minune cosmică suntem puşi în faţa unui nou necunoscut, tot aşa suntem puşi şi în faţa unor noi încercări sufleteşti. În viaţa mică, obişnuită, o încercare ar fi, de exemplu, atunci când am cunoscut pentru un anumit timp un om şi am crezut despre el că este ceea ce ne pare a fi, şi dintr-odată s-a arătat a fi cu totul altceva. Putem atunci fie să ne lepădăm de el, fie să lăsăm sufletul să treacă peste acest punct şi să rămânem şi atunci credincioşi. Vom fi absolvit astfel într-un anume fel examenul prieteniei. Faţă de minunile cosmice există acelaşi gen de încercări. Prin tot ceea ce şi-a însuşit sufletul nostru ca reprezentări şi sentimente faţă de minunile cosmice ne aflăm desigur, pe măsură ce avansăm, nu în faţa unei lumi ce se modifică, ci, prin faptul că o observăm din ce în ce mai mult, avem mereu o altă faţetă a ei, şi de fiecare dată noi trebuie să ne spunem: Ceea ce am privit până acum este Maya. – Şi atunci ne poate cuprinde îndoiala. Înainte de orice se poate ivi dispoziţia sufletească prin care ne spunem: Ai avansat prea repede – aşa cum trebuie să-şi spună Johannes Thomasius în penultimul tablou al celei de-a doua drame rosicruciene [ Nota 51 ], Încercarea sufletului. Până acum el nu îşi făcuse despre Lucifer decât o anumită imagine, conformă evoluţiei sale sufleteşti. Dar ea nu este decât o imagine, o nălucă. Pe măsură însă ce avansează, Lucifer îi apare cu mult mai bogat în conţinut, şi el trebuie să se întoarcă din nou pentru a-l cunoaşte în plenitudinea lui, nu ca până acum, ca o nălucă.
Tot aşa şi acela care a ajuns într-un anumit fel pe o treaptă de clarvedere care iniţial este pentru el mai înaltă poate avansa în continuare şi să-şi spună: Ceea ce am obţinut până acum este doar o nălucă, o imagine, ea trebuie să devină mai consistentă. – Întrucât noi înşine avansăm, ajungem să stăm în faţa unor aspecte mereu noi ale lumii. Noi putem introduce în aceste aspecte noi forţe puternice ale sufletului. Atunci sufletul nostru va trece probele şi va putea primi înăuntrul lui revelaţii spirituale noi din această lume. De fiecare dată când intervine o revelaţie spirituală, sufletul trebuie să treacă o probă sufletească. Pe fiecare treaptă de dezvoltare rezultă încercări noi, iar impulsul pentru o evoluţie superioară trebuie să-l vedem tocmai în faptul că sufletul nostru nu încetează niciodată să se supună unor încercări noi, ci întotdeauna se angajează în încercări mai înalte şi poate chiar mai grele. Niciodată însă, dacă sufletul a trecut peste nişte încercări, nu întârzie să se arate şi revelaţiile spirituale, care, uneori abia după mult timp, îi dau sufletului acel lucru de care are nevoie pentru a evolua.
Vedem deci cum astfel de încercări sunt un impuls de a tinde spre înalturi, după cum revelaţiile spirituale sunt de fiecare dată ceva ce ne vine în întâmpinare de sus, ca un dar. De aceea nu trebuie nicidecum să ne grăbim să considerăm ceea ce poate fi atins pe o anumită treaptă, de exemplu, cea înfăţişată în primul nostru Misteriu rosicrucian, drept ceva încheiat. Am proceda greşit dacă am considera aceasta drept o încheiere. De exemplu, se poate ca un om să fie foarte avansat în ce priveşte contemplarea imaginilor lumii spirituale, şi totuşi într-o bună zi să ajungă la concluzia că a văzut doar nişte imagini, nu realităţi. El se află atunci în faţa grelei încercări sufleteşti la care încă se află Johannes Thomasius la sfârşitul celei de-a doua drame-misteriu. El îşi dă seama atunci că a fost o imagine, că el nu a cunoscut încă suficient realitatea pe planul fizic, pentru a umple imaginea sa cu realitate. Se apropie apoi de suflet nişte încercări, astfel încât acest suflet trebuie să se întrebe: Cum să dezvolt eu în mine forţele tari, pentru a da imaginii, care la început nu este decât o imagine, conţinut? – Trebuie aşadar să ne fie clar că nu trebuie să ne fie teamă de încercările la care este supus sufletul, căci cu fiecare nou aspect al lumii care ne întâmpină noi trebuie să trecem alte probe, că evitarea încercărilor ar fi de fapt moartea vieţii spirituale reale. Noi trebuie să ne spunem că nu trebuie să ne sfiim să întâmpinăm încercările sufleteşti, deoarece ele ne întăresc, pentru a accede la lumea spirituală.
