Pornind de la lucrurile discutate ieri vom putea cuprinde mai îndeaproape problemele cele mai importante ale creştinismului şi vom încerca să pătrundem în însăşi esenţa acestuia. Vom vedea că de fapt numai pe această cale putem descoperi ce a devenit impulsul christic pentru evoluţia omenirii şi ce va trebui să devină el în viitor.
Dacă oamenii repetă fără încetare că răspunsurile la cele mai înalte probleme nu trebuie să fie atât de complicate, că în principiu adevărul trebuie comunicat omului direct, sub forma cea mai simplă, şi dacă în acest context se afirmă, de pildă, că Apostolul Ioan, ajuns la o vârstă foarte înaintată, a rezumat chintesenţa creştinismului în cuvintele: Copii, iubiţi-vă unii pe alții! [Nota 60], de aici nimeni nu are voie să tragă concluzia: Ştiu care este esenţa creştinismului, ştiu care este esenţa oricărui adevăr accesibil omului, pronunţând pur şi simplu aceste cuvinte: Copii, iubiţi-vă unii pe alţii! Căci, dacă Apostolul Ioan a putut rosti aceste cuvinte, este pentru că mai înainte el îndeplinise mai multe condiţii. Ştim cu toţii, mai întâi, că el nu s-a exprimat astfel decât la sfârşitul unei vieţi lungi, în al nouăzeci şi cincilea an de viaţă, aşadar că el şi-a câştigat dreptul de a exprima aceste cuvinte abia în încarnarea sa de atunci; prin aceasta el însuşi stă chezăşie pentru faptul că aceste cuvinte repetate de un om oarecare nu au aceeaşi forţă ca la Apostolul Ioan. Dar el şi-a mai câştigat şi prin altceva acest drept. El este – deşi critica o contestă – autorul Evangheliei care îi poartă numele, al Apocalipsei şi al mai multor Epistole. Deci el nu a repetat toată viaţa: Copii, iubiţi-vă unii pe alţii!, ci a scris o lucrare care este una dintre cele mai greu de înțeles opere ale omenirii, Apocalipsa, şi o altă lucrare, Evanghelia după Ioan, una dintre cele mai intime opere, operă care pătrunde cel mai profund în sufletul omenesc. El şi-a dobândit dreptul de a rosti aceste cuvinte prin viaţa sa lungă şi prin ceea ce a făcut. Iar dacă cineva imită această viaţă şi face ceea ce a făcut el şi apoi repetă cuvintele lui: Copii, iubiţi-vă unii pe alţii! nu poţi în principiu decât să îl aprobi. Dar noi trebuie să fim conştienţi că nişte lucruri ce pot fi rezumate în câteva cuvinte pot, prin faptul că sunt exprimate în puţine cuvinte, avea o semnificaţie profundă sau să nu aibă niciuna. Iar dacă cineva enunţă, doar aşa, o maximă, care în condiţiile date poate însemna ceva foarte profund, şi prin aceasta crede că a spus infinit de mult, îmi aduce aminte de povestea unui prinţ care într-o zi a vizitat o închisoare, şi căruia i-a fost prezentat un pensionar al acestei închisori, un hoţ. Prinţul l-a întrebat pe hoţ de ce furase, iar acesta i-a explicat că a făcut-o pentru că îi era foame. Problema cum poţi să potoleşti foamea i-a preocupat pe mulţi oameni. Respectivul prinţ i-a răspuns hoţului că nu auzise niciodată până atunci că dacă îți este foame trebuie să furi, ci că trebuie să mănânci! Fără îndoială, acesta este un răspuns corect: când îți este foame trebuie să mănânci, nu să furi. Ceea ce interesează însă este dacă acel răspuns se şi potriveşte la situaţia respectivă. Căci prin faptul că un răspuns este corect nu înseamnă imediat că el poate exprima ceva care are importanţă sau valoare în pronunţarea unei hotărâri în cauza dată. Acelaşi cuvânt ieşit din gura autorului Apocalipsei şi al Evangheliei după Ioan la sfârşitul vieţii, Copii, iubiți-vă unii pe alţii!, poate izvorî din însăşi esenţa creştinismului; spus însă de un altul poate să nu mai fie decât o frază banală. De aceea, încă o dată trebuie să vă fac cunoscut că elementele unei înțelegeri a creştinismului trebuie căutate foarte departe, tocmai pentru a le putea aplica apoi la adevărurile cele mai simple ale vieţii de zi cu zi.
Ieri a trebuit să ne punem problema – funestă pentru gândirea modernă – de a şti ce anume numim noi corp fizic în cadrul organismului cvadruplu al omului. Vom vedea cum cele analizate de noi ieri privitor la diferitele puncte de vedere, cel al Antichitălii greceşti, al Antichitălii iudaice şi al budismului, ne vor ajuta să înțelegem creştinismul în esența sa. Dar când ne întrebăm despre destinul corpului fizic ne lovim mai întâi de o problemă care se află, fără discuţie, în centrul întregii concepţii creştine; căci ea nu înseamnă, nici mai mult nici mai puțin, decât să răspundem la acea întrebare capitală a creştinismului: Ce este Învierea lui Christos? Este oare indispensabil, pentru înțelegerea creştinismului, să ne facem o idee despre problema Învierii?
Pentru a ne convinge de această necesitate nu avem decât să recitim ceea ce stă scris în prima Epistolă către Corinteni (15, 14-20) a lui Pavel: dacă Chrisos n-a înviat, predicarea noastră este zadarnică, dar şi credința voastră este zadarnică. Am fi descoperiți atunci şi ca martori falşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu, că El l-ar fi înviat pe Christos, când de fapt nu l-a înviat, dacă morții nu învie niciodată. Căci dacă morții nu învie, nici Christos nu a înviat. Şi dacă Christos nu a înviat, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre; şi, prin urmare, şi cei ce au adormit întru Christos sunt pierduți. Dacă în viața aceasta nu ne-am pus nădejdea decât în Christos, atunci noi suntem cei mai demni de plâns dintre oameni. Dar acum Christos a înviat din morți, fiind primul dintre cei morți care a înviat [Nota 61].
Noi trebuie să ținem cont de faptul că creştinismul, aşa cum s-a răspândit el în lume, a pornit inițial de la Pavel. Şi dacă ne-am găsit un rost în a lua în serios cuvintele, nu putem să trecem simplu pe lângă cele mai importante cuvinte ale lui Pavel şi să spunem: Lăsăm enigma Învierii nerezolvată. Căci ce înseamnă ceea ce spune Pavel? Înseamnă că creştinismul nu ar avea niciun motiv să existe şi că întreaga credință în Christos n-ar avea niciun sens dacă Învierea nu ar fi avut loc cu adevărat! Aceasta o spune Pavel, cel de la care începe creştinismul ca fapt istoric. Prin asta nu se spune, în fond, altceva decât că, renunțând la Înviere, renunţăm la creştinismul în sensul lui Pavel.
Şi acum să ne transpunem cu aproximativ două mii de ani mai târziu şi să-i întrebăm pe contemporanii noştri ce atitudine trebuie să ia ei faţă de problema Învierii, având în vedere condiţiile preliminare existente în prezent în cultura epocii. Nu mă refer aici la cei care pur şi simplu neagă existența lui Iisus; evident, lor nu le este deloc greu să-şi facă o părere cu privire la Înviere. Lor le este destul să spună: Pentru că Iisus n-a trăit, nici nu au de ce să-şi spargă capul cu problema Învierii. Să-i lăsăm la o parte pe aceştia şi să ne întoarcem către cei care, către mijlocul sau în ultima treime a secolului al XIX-lea, au adoptat reprezentările curente din epoca noastră, în care încă ne mai aflăm. Să-i întrebăm pe aceşti oameni ce trebuie să gândească ei despre Înviere, conform întregului context în care s-au format. Dacă, de pildă, ne adresăm unui om precum David Friedrich Strauss [Nota 62], a cărui influență asupra gândirii oamenilor care se consideră a fi cei mai cultivați este foarte mare, putem citi în lucrarea sa despre Reimarus [Nota 63] – un gânditor din secolul al XVIII-lea – cele ce urmează: „Învierea lui Iisus este de-a dreptul un şibolet [Nota 64], prin care se separă unele de altele nu numai diferitele concepții ale creştinismului, ci şi diversele moduri de a concepe lumea şi diversele etape spirituale ale evoluției.” Şi, aproape în aceeaşi perioadă, citim într-o revistă elvețiană [Nota 65]: „Dacă aş putea să mă conving de realitatea Învierii lui Christos, acest miracol absolut, voi sfărâma concepția modernă despre lume. Această fisură în ordinea naturală, pe care eu o cred inviolabilă, ar fi o fisură ireparabilă în sistemul meu, în întreaga ordine a gândirii mele.
Ne întrebăm noi, câți oameni din epoca noastră, care conform punctelor de vedere actuale trebuie şi chiar vor subscrie la aceste cuvinte, vor spune: Dacă aş fi obligat să admit Învierea ca un fapt istoric, îmi dărâm întregul meu sistem filosofic, sau de altă natură. Ne întrebăm noi: Cum ar putea Învierea, ca fapt istoric, să se acorde cu concepția despre lume a omului modern?
Să ne amintim că în prima conferinţă publică am arătat deja că Evangheliile se vor, înainte de toate, a fi luate ca scrieri iniţiatice. Faptele cele mai importante descrise acolo sunt, în fond, fapte iniţiatice, procese care iniţial se desfăşurau în taina templelor misteriale de fiecare dată când un om, considerat a fi demn, era iniţiat de către hierofante. Un astfel de om, după ce fusese îndelung pregătit, trecea printr-un fel de moarte şi printr-un fel de înviere; el trebuia să parcurgă şi unele experienţe de viaţă, pe care le regăsim şi în Evanghelii, cum ar fi de pildă povestea Ispitirii sau scena de pe Muntele Măslinilor şi altele asemenea. Pentru acest motiv, descrierile vechilor Inițiați, care nu voiau să fie nişte biografii în sensul obişnuit al cuvântului, ni se par a fi atât de asemănătoare cu povestirile Evangheliilor despre Christos Iisus. Dar atunci când noi citim istoria lui Apollonius din Tyana, chiar şi a lui Buddha sau a lui Zarathustra, viaţa lui Osiris, a lui Orfeu sau viaţa celor mai mari Inițiați, este adesea ca şi cum acolo, în viaţa acestor Inițiați, s-ar regăsi aceleaşi linii importante de care se vorbeşte în Evanghelii referitor la Christos Iisus. Dar chiar admiţând că pentru evenimentele importante descrise în Evanghelii modelele trebuie căutate în ceremoniile de iniţiere ale vechilor Misterii, vedem totuşi pe de altă parte, în mod palpabil, că marile învăţături ale vieţii lui Christos Iisus sunt impregnate peste tot în Evanghelii cu tot felul de indicaţii de amănunt, care de data asta nu vor să fie o simplă reproducere a ceremoniilor de iniţiere, ci ne indică în mod clar că se raportează nişte fapte reale, nemijlocit tangibile. Sau, citind textul următor din Evanghelia după Ioan (cap. 20, 1-17) [Nota 66], nu avem noi, într-un mod uimitor, impresia că este vorba de ceva real?
,,În prima zi a săptămânii (duminica), Maria din Magdala a venit dis-de-dimineaţă, pe când era încă întuneric, la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată la o parte. Atunci ea a alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic pe care Iisus îl iubea şi le-a spus: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus. Atunci Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi au mers la mormânt. Ei alergau amândoi împreună, dar celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru şi a ajuns cel dintâi la mormânt. Şi el s-a aplecat şi a văzut fâşiile de pânză jos, dar nu a intrat. Simon Petru, care venea în urmă, a sosit şi el, a intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză puse jos, iar ştergarul care fusese pus pe capul lui Iisus nu era cu fâşiile de pânză, ci înfăşurat şi pus la o parte, într-un alt loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut. Căci ei încă nu înţeleseseră Scriptura, că Iisus trebuia să învie din morţi. Şi s-au dus ucenicii la ai lor. Dar Maria şedea afară lângă mormânt şi plângea. Şi pe când plângea s-a aplecat spre mormânt. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, în locul unde zăcuse trupul lui Iisus. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Ea le-a răspuns: Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. Spunând asta, ea s-a întors şi îl vede pe Iisus stând acolo în picioare, dar ea nu L-a recunoscut. Iisus i-a spus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, i-a zis: Domnule, dacă tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu îl voi ridica. Iisus i-a zis: Maria! Atunci ea se întoarce şi îşi spune în evreieşte: Rabbuni!, adică: Învăţătorule. Iisus îi zice: Nu mă atinge; căci nu m-am urcat încă la Tatăl.”
Situaţia este descrisă cu atâtea amănunte încât nu lipseşte absolut nimic ca să ne reprezentăm în gând un tablou, de pildă atunci când se spune că unul dintre ucenici aleargă mai repede decât celălalt, că ştergarul care acoperise capul este mutat în altă parte, şi aşa mai departe. În toate aceste detalii vedem zugrăvit ceva ce nu ar avea niciun sens dacă nu s-ar referi la nişte fapte. O astfel de faptă a fost amintită deja cu un alt prilej, şi anume atunci când Maria nu L-a recunoscut pe Christos Iisus. Şi s-a atras atunci atenţia că de fapt ar fi fost imposibil să nu recunoşti pe cineva sub acelaşi chip pe care l-ai cunoscut cu trei zile mai devreme. Este deci de presupus că Christos a apărut Mariei sub o înfățişare schimbată; altfel aceste cuvinte n-ar avea niciun sens.
Două lucruri putem spune deci: Învierea trebuie să fie înțeleasă ca transpunerea pe plan istoric a trezirii care se făcea în toate timpurile în Misteriile sacre – cu diferenţa că în Misterii cel care îl trezea pe discipol era hierofantele, în timp ce Evangheliile atrag atenţia că cea care l-a trezit pe Christos a fost Fiinţa pe care noi o numim Tatăl, că însuşi Tatăl este cel care L-a înviat pe Christos. Prin aceasta se mai spune şi că ceea ce se petrecea mai înainte la scară mică în taina Misteriilor a fost transpus de Spiritele divine pentru omenire, o singură dată, pe Golgota, şi că fiinţa pe care noi o numim Tatăl a intervenit Ea însăşi ca hierofant pentru trezirea lui Christos Iisus. Avem astfel potenţat la maximum ceea ce mai înainte se petrecea în mic în Misterii. Acesta este un aspect. Celălalt aspect este acela că în Evanghelii, pe lângă indicaţiile care se referă la Misterii, se întrețes descrieri care ne permit şi astăzi să reconstituim faptele până în detaliu, aşa cum s-a văzut în imaginea de mai sus. Un lucru este însă şi mai important. Acele cuvinte: „Căci ei încă nu au înțeles Scriptura, că El trebuia să învieze din morţi. Atunci uceniciii s-au întors iarăşi acasă” trebuie să aibă un sens. Ne întrebăm atunci: Despre ce au putut să se convingă ucenicii până în acel moment? Ni se spune cât se poate de limpede că giulgiurile erau acolo, dar corpul nu era acolo, că trupul mort nu mai era în mormânt. Ucenicii nu s-au putut convinge de altceva şi nu au înțeles mai mult acum, când s-au întors acasă. Altfel, aceste cuvinte nu ar avea rost. Cu cât veţi aprofunda mai mult textul, cu atât mai mult veţi fi nevoiţi să vă spuneţi: Discipolii care au fost la mormânt s-au convins că bucăţile de pânză erau acolo, dar corpul nu mai era; şi ei s-au întors acasă, întrebându-se unde putea să fie corpul şi cine îl luase din mormânt.
Şi acum, de la această convingere că trupul mort nu mai era acolo, Evangheliile ne conduc, încet, spre lucrurile care au dat discipolilor convingerea că Învierea avusese loc cu adevărat. Prin ce s-au convins ei? S-au convins, după cum spun Evangheliile, prin aceea că încet, încet, Christos le-a apărut, că ei au putut să-şi spună: El este aici!, mergând până acolo Toma, numit şi Necredinciosul, a putut chiar să-şi pună degetele pe stigmate. Pe scurt, din Evanghelii putem vedea că ucenicii s-au lăsat convinşi de realitatea Învierii numai fiindcă Christos li s-a arătat ulterior ca înviat. Dovada pentru ei a fost că El era acolo. Şi dacă aceşti ucenici, care au ajuns treptat la convingerea că Christos este viu, deşi fusese mort, ar fi fost întrebați care este adevăratul fundament al credinţei lor, ei ar fi răspuns: Noi avem dovezi că Christos este viu! Ei însă nu ar fi vorbit precum Pavel mai târziu, după ce a avut viziunea pe drumul Damascului.
Cel care lasă Evangheliile şi Epistolele lui Pavel să acţioneze asupra sa poate constata diferenţa profundă care există între concepţia privitoare la Înviere a Evangheliilor, între tonul dominant ce străbate Evangheliile şi concepţia paulinică. De fapt, Pavel pune alături propria sa certitudine asupra Învierii de aceea afirmată în Evanghelii; căci, atunci când spune că Christos a înviat, el arată că Christos s-a arătat după Răstignire ca un om viu, din focul Spiritului, lui Chifa, celor doisprezece, apoi deodată la cinci sute de fraţi şi la sfârşit şi lui, ca unuia născut înainte de termen. Pavel confirmă deci că Christos le-a apărut ucenicilor la fel ca şi lui, că experienţa sa privind Înviatul nu a fost diferită de a lor. Ceea ce adaugă el însă imediat, ceea ce constituie pentru el Evenimentul de la Damasc, este doctrina sa, minunată şi clară, cu privire la entitatea lui Christos. Căci ce devine pentru el, începând cu Evenimentul de la Damasc, entitatea lui Christos? Ea devine pentru el al doilea Adam [Nota 67]. Şi Pavel distinge imediat pe primul Adam şi pe al doilea Adam: pe Christos. Pe primul Adam el îl numeşte tatăl originar, strămoşul oamenilor de pe Pământ. Dar în ce mod? Nu trebuie mers prea departe ca să găseşti răspunsul la această întrebare. El îl numeşte strămoşul oamenilor de pe Pământ fiindcă vede în el pe primul om, din ce au ieşit apoi toţi ceilalţi oameni – adică pe cel care a lăsat moştenire oamenilor corpul pe care aceştia îl poartă cu ei drept corp fizic. Toţi oamenii au primit deci de la Adam corpul lor fizic. Acesta este corpul care ne întâmpină prima dată în Maya exterioară şi care este muritor; este corpul stricăcios, lăsat moştenire de Adam, este corpul fizic perisabil, supus morţii, al oamenilor. Oamenii sunt într-un fel „îmbrăcați" – putem folosi chiar această expresie, ea nu este greşită – cu acest corp. Pe cel de al doilea Adam, pe Christos, Pavel îl consideră, dimpotrivă, ca deținând corpul nestricăcios, corpul nemuritor. Pavel presupune că printr-o evoluţie creştină oamenii vor ajunge treptat să pună în locul primului Adam pe al doilea Adam, să îmbrace în locul corpului stricăcios corpul nestricăcios al lui Christos. Aşadar, Pavel le cere celor ce se numesc adevărți creştini nici mai mult nici mai puțin decât un lucru ce pare să contravină oricărei concepții anterioare despre lume. După cum primul corp, corpul stricăcios, descinde din Adam, tot astfel corpul nestricăcios trebuie să coboare din al doilea Adam, din Christos. Aşa încât orice creştin ar trebui să spună: Prin faptul că eu cobor din Adam, am ca şi el un corp stricăcios; dar dacă mă situez față de Christos într-un raport just, voi căpăta de la Christos – de la al doilea Adam – un corp nestricăcios. Iată concepția care decurge nemijlocit pentru Pavel din Evenimentul Damascului. Cu alte cuvinte, ce vrea să spună Pavel? Am putea reprezenta aceasta cu ajutorul unui desen schematic:
Dacă la un moment dat aici avem un anumit număr de oameni (X), Pavel îi face pe toţi să urce genealogic până la primul Adam, din care descind cu toții şi care le-a dat corpul stricăcios. În aceeaşi idee, conform lui Pavel, trebuie să fie posibil şi altceva. Aşa cum oamenii, în ce priveşte umanitatea lor, pot spune că sunt rude fiindcă îl au pe Adam ca strămoş comun, tot aşa, în sensul lui Pavel, ei trebuie să spună: Dacă fără ca noi să avem un aport, ci doar prin condițiile înscrise în legea de procreere fizică a omenirii, putem conduce aceste linii până la Adam, tot aşa trebuie să fie posibil să facem să se nască în noi ceva care ne face să devenim un altul. Aşa cum liniile naturale conduc în sus până la Adam, tot astfel trebuie să fie posibil să trasăm nişte linii care ne duc nu către Adam cel din carne cu un corp stricăcios, ci către un corp care este nestricăcios, pe care, datorită relației noastre cu Christos, îl putem purta în noi cum, în concepţia lui Pavel, purtăm în noi corpul stricăcios prin moştenire de la Adam.
Nimic mai inconfortabil, mai incomod pentru conştiența modernă decât această reprezentare. Căci, spus mai direct, ce cere asta de la noi? Ea cere un lucru cu totul monstruos pentru gândirea modernă. Gândirea modernă a dezbătut mult timp problema dacă toţi oamenii coboară dintr-un singur strămoş comun, dintr-un singur om originar; însă aceasta admite că toţi oamenii provin dintr-un singur om, care a existat odinioară aici pe Pământ pentru conştiența fizică. Pavel cere însă altceva. El spune: Dacă tu vrei să devii un creştin în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să îți reprezinți că, aşa cum toţi oamenii pot urca pe linia descendenței corpului lor fizic până la primul Adam, tot astfel în tine se poate naşte ceva care poate trăi în tine şi despre care tu trebuie să spui că poți trasa o linie spirituală de la acest ceva ce trăieşte în tine până la un al doilea Adam, la Christos, şi anume la acel Christos care în a treia zi s-a ridicat din mormânt. – Aceasta o cere Pavel tuturor celor care îşi spun creştini. El le cere să se nască în ei ceva pe care îl au deja şi care, precum corpul stricăcios ce duce în urmă până la Adam, conduce la acela care a treia zi s-a ridicat din mormânt, din mormântul în care fusese pus corpul lui Christos Iisus. Cel care nu admite acest lucru nu poate avea acces la gândirea lui Pavel, nu poate spune că îl înțelege pe Pavel. Aşa cum prin corpul coruptibil se descinde din primul Adam, tot astfel, dacă facem din fiinţa lui Christos propria noastră fiinţă, există posibilitatea de a avea un al doilea strămoş. Acesta este însă cel care s-a ridicat din mormânt, trei zile după ce corpul lui Christos Iisus a fost pus în pământ.
Să avem mai întâi clar în minte, oricât de incomodă este ea pentru gândirea modernă, această cerinţă a lui Pavel. Ne vom apropia deja, pornind de la această afirmaţie a lui Pavel, de gândirea modernă; numai că nu trebuie să dăm o altă interpretare cuvintelor care la Pavel răsună atât de clar, să nu răstălmăcim ceea ce tocmai Pavel exprimă atât de clar. Este fără îndoială comod să explici alegoric un lucru şi să afirmi că omul respectiv a vrut să spună asta sau asta; toate aceste interpretări nu au însă niciun sens. Dacă vrem să dăm un sens celor spuse de Pavel suntem obligaţi – chiar dacă conştienţa modernă ar vrea să o considere o superstiţie – să recunoaştem că Christos a înviat după trei zile. Dar să mergem mai departe.
Aici aş vrea să mai subliniez un lucru, şi anume că o astfel de afirmaţie precum cea a lui Pavel privitoare la noul Adam şi la învierea sa din mormânt, afirmaţie pe care Pavel a făcut-o doar după ce el însuşi atinsese punctul culminant al iniţierii sale prin Evenimentul petrecut pe drumul Damascului, nu putea proveni decât de la cineva care, prin întregul său mod de gândire şi prin întreaga sa mentalitate, s-a format în spiritul culturii elenistice; care, în ciuda apartenenței sale la poporul evreu, îşi avea rădăcinile în elenism; care însă, într-un anumit sens, a jertfit întreg iudaismul său concepţiei greceşti. Căci ce afirmă, de fapt, Pavel, dacă privim lucrurile mai îndeaproape? Ceea ce grecii iubeau şi preţuiau într-atât, forma exterioară a corpului omenesc, despre care ei aveau sentimentul tragic de a o pierde în momentul trecerii omului prin poarta morţii, despre aceasta Pavel are următoarea concepţie: Ea s-a ridicat biruitoare din mormânt odată cu Învierea lui Christos! – Dacă este să stabilim o punte între aceste două concepţii, cel mai bine o putem face în modul următor:
Conform felului grecesc de a simţi, eroul grec se exprima astfel: Mai bine cerşetor pe Pământ decât rege în împărăția umbrelor! Şi el spunea aceasta pentru că, conform modului grecesc de simţire, era convins că ceea ce iubea el, forma exterioară a corpului fizic, s-ar pierde o dată pentru totdeauna în clipa în care omul trece prin poarta morţii. Pe acelaşi sol pe care s-a dezvoltat această dispoziţie sufletească tragică însetată de frumuseţe păşeşte acum Pavel, care propagă mai întâi Evanghelia la greci. Şi nu ne îndepărtăm de sensul cuvintelor sale dacă le traducem astfel: „În viitor, această formă a corpului omensc, pe care voi o preţuiţi cel mai mult, nu va pieri; căci Christos a înviat ca primul dintre cei care urmează să fie deşteptaţi din morţi! Forma fizică a corpului nu este pierdută, ci este redată omenirii prin Învierea lui Christos!” Pavel, evreul pătruns cu totul şi cu totul de cultura greacă, redă grecilor, odată cu Învierea, lucrul care lor le era cel mai scump. Numai un grec putea să gândească şi să vorbească astfel, dar numai un grec devenit astfel împreună cu tot ceea ce presupune o descendenţă iudaică. Numai un iudeu devenit grec şi nimeni altcineva putea să se exprime astfel.
Dar cum ne-am putea apropia noi de aceste lucruri din punctul de vedere al ştiinţei spiritului? Căci până în prezent noi nu ştim decât că Pavel ar fi pretins un lucru ce merge cu totul împotriva gândirii moderne. Vom încerca acum să studiem din unghiul ştiinţei spiritului ceea ce cere Pavel.
Să reunim mai întâi câteva lucruri pe care le ştim din ştiinţa spiritului pentru ca din cele spuse de noi înşine să dobândim o reprezentare asupra afirmaţiilor lui Pavel. Ştim astfel – pentru a rezuma încă o dată cele mai simple adevăruri ale ştiinţei spiritului – că omul este alcătuit dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu. Dacă întrebați acum pe cineva care s-a ocupat puţin, dar nu foarte temeinic, de ştiinţa spiritului dacă cunoaşte corpul fizic omenesc, vă va răspunde cu siguranţă: Pe acesta îl cunosc foarte bine, căci eu îl văd ori de câte ori am în faţa mea un om. Altfel stau lucrurile cu celelalte elemente neperceptibile, pe care nu le pot vedea, dar corpul fizic omenesc îl cunosc foarte bine. – Ni se arată cu adevărat corpul fizic al omului atunci când îl abordăm cu observaţia şi raţiunea noastră obişnuită? Vă întreb pe dumneavoastră: Cine a văzut vreodată, fără de o privire clarvăzătoare, un corp fizic omenesc? Ce au în faţa lor oamenii atunci când privesc doar cu ochii fizici şi judecă doar cu raţiunea fizică? O fiinţă omenească, dar care constă dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu. Are tot atât de puţin sens să spunem că avem în faţa noastră un corp fizic, cum am spune cuiva, întinzându-i un pahar cu apă: în el este hidrogen! Apa este compusă din hidrogen şi oxigen, aşa cum omul este compus dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu. În lumea fizică exterioară este vizibil ansamblul acestor patru elemente, precum apa în paharul cu apă. Hidrogenul şi oxigenul nu sunt însă vizibile, iar cine ar vrea să spună că ar vedea hidrogenul şi oxigenul se înşală amarnic. La fel se înşală, cineva care pretinde că vede corpul fizic atunci când vede în lumea exterioară un om. Observatorul dotat cu simţuri fizice şi judecată fizică nu vede un corp fizic omenesc, ci o fiinţă cvadripartită, iar corpul fizic îl vede doar în măsura în care celelalte elemente fiinţiale omeneşti îl întrepătrund. Dar atunci el este tot atât de mult transformat cum este hidrogenul din apă atunci când este pătruns de oxigen. Căci hidrogenul este un gaz, şi oxigenul de asemenea. Avem, aşadar, două gaze; cele două, combinate, dau un lichid. De ce ar fi deci de neconceput că omul, aşa cum apare el în lumea fizică, este la fel de neasemănător cu fiecare din componentele sale – cu corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul – pe cât de neasemănătoare este apa faţă de hidrogen? Aşa şi stau într-adevăr lucrurile! Iată de ce noi trebuie să spunem: Omul nu trebuie să se bizuie pe acea Maya sub care îi apare la prima vedere corpul fizic. Dacă vrem să cunoaştem esenţa acestui corp fizic omenesc trebuie să ne imaginăm corpul fizic într-un cu totul alt mod.
Aici ne lovim de faptul că studiul corpului fizic omenesc ca atare este una din problemele cele mai grele ale clarvederii, chiar cea mai grea! Căci, să presupunem că noi lăsăm lumea exterioară să realizeze, în ce priveşte omul, o experienţă analoagă celei a descompunerii apei în hidrogen şi oxigen. Această experienţă este realizată, desigur, de către marele Univers în procesul morţii. Vedem aici cum omul îşi depune, îşi leapădă corpul său fizic. Dar el leapădă cu adevărat corpul său fizic? Întrebarea pare, în fond, ridicolă, căci ce pare a fi mai evident decât că omul în momentul morţii părăseşte corpul fizic! Totuşi, ce este acel lucru pe care îl părăseşte omul odată cu moartea? Este ceva despre care putem spune cel puţin că nu mai deţine atributul cel mai important al unui corp fizic viu: forma a ceea ce a fost abandonat, care din momentul morţii începe să fie distrusă. Avem în faţa noastră doar substanţa în descompunere fără forma care le este proprie. Ceea ce este părăsit aici sunt, în fond, substanţele şi elementele care există şi în natură; acestea nu sunt ceva care, în mod natural, să îşi dea singure o formă omenească. Totuşi această formă aparţine esenţialmente corpului fizic omenesc. Inițial, pentru privirea clarvăzătoare obişnuită pare într-adevăr ca şi cum omul ar depune aceste substanţe, care apoi sunt supuse putrezirii sau arderii, iar din corpul său fizic nu mai subzistă nimic. Apoi, după moarte, în intervalul de timp în care omul are viziunea vieţii sale trecute, privirea clarvăzătoare obişnuită are acces la acel ansamblu format din Eu, corp astral şi corp eteric. Apoi, pe parcursul experimentului, clarvăzătorul observă cum acest corp eteric se desprinde, că din el subzistă un extract şi că restul se dizolvă într-un mod sau altul în eterul cosmic. Şi astfel pare că omul a abandonat la moarte corpul său fizic, cu substanţele şi forţele sale, şi apoi, câteva zile mai târziu, şi corpul său eteric. Şi dacă clarvă¬zătorul continuă să observe omul în perioada Kamaloka, el vede, de asemenea, cum şi din corpul astral este preluat un extract pentru restul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere şi că restul corpului astral este predat astralităţii universale.
Aşadar, noi vedem cum corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral sunt lepădate, corpul fizic părând să se reducă la ceea ce avem în faţa noastră ca substanţe şi forţe, care prin putrezire, ardere sau alt proces ajung să se descompună în elemente. Dar cu cât se dezvoltă mai mult clarvederea omului în epoca noastră, cu atât devine mai evident faptul că substanţele şi forţele abandonate la moarte odată cu corpul fizic nu constituie totuşi întregul corp fizic, că ele nu conferă nicidecum forma întreagă a corpului fizic; că acestor substanţe şi forţe li se mai adaugă ceva ce, obiectiv vorbind, trebuie s-o numim „fantoma” omului. Această fantomă este conceptul, este modelul formei omului, ce prelucrează ca o reţea spirituală substanţele şi forţele fizice, pentru ca ele să ia forma de om ce ne apare pe plan fizic. După cum artistul plastic nu realizează o statuie luând o bucată de marmură sau alt material şi lovind în acesta la întâmplare, făcând să sară din el bucăţi disparate, aşa cum permite materialul respectiv, ci având mai înainte un gând pe care îl imprimă materialului, tot astfel există un gând anterior şi pentru corpul omenesc; dar el există nu ca un gând precum cel al sculptorului, căci materialul corpului omensc nu este nici marmură, nici ghips, ci ca un gând real din lumea exterioară: ca fantomă. Ceea ce artistul plastic imprimă materialului său este imprimat aici drept fantomă a corpului fizic substanţelor pământului, pe care după moarte noi le încredinţăm mormântului sau focului. Fantoma aparţine corpului fizic, ea este partea care rămâne din corpul fizic şi este mai importantă decât substanţele exterioare, căci acestea nu sunt în fond decât ceva ce umple reţeaua formei omeneşti, aşa cum merele umplu o căruţă. Fantoma este ceva foarte important! Substanţele care se descompun după moarte sunt în principal cele pe care noi le întâlnim şi în natura exterioară, doar că ele sunt captate, sunt reţinute, de forma omenească.
Gândiţi-vă numai puţin: Credeţi că toată munca depusă de marile Spirite divine de-a lungul etapelor Saturn, Soare şi Lună a avut ca rezultat doar ceea ce, după moarte, este încredințat elementelor pământului? Nu, nu aşa ceva s-a dezvoltat de-a lungul etapelor Saturn, Soare şi Lună. Ceea ce s-a dezvoltat atunci este fantoma, forma corpului fizic! Pe ea o aveam în vedere atunci când spuneam că nu este atât de uşor să înțelegem acest corp fizic. Și în primul rând nu în lumea iluziei, nu în lumea Mayei trebuie căutată înțelegerea corpului fizic. Noi ştim că piatra fundamentală, germenele acestei fantome a corpului fizic, a fost pusă de către Tronuri în timpul vechiului Saturn, că apoi la ea au lucrat Spiritele înţelepciunii în timpul etapei Soare, Spiritele mişcării în timpul etapei Lună şi Spiritele formei în timpul etapei Pământ. Abia atunci acel lucru, care este corpul fizic, a devenit fantomă. Noi numim aceste spirite Spirite ale formei, pentru că ele trăiesc de fapt în ceea ce noi numim fantoma corpului fizic. Deci, pentru a înţelege corpul fizic, noi trebuie să ne referim la fantoma acestuia.
Aşadar, dacă ne transpunem la începutul existenţei noastre pământeşti am putea spune: Cetele de îngeri din rândul înaltelor Ierarhii, care de-a lungul etapelor Saturn, Soare şi Lună, până la etapa Pământ, au pregătit corpul fizic omenesc ca formă a sa, au introdus iniţial această fantomă în cadrul evoluţiei pământeşti. Într-adevăr, primul element al corpului fizic omenesc care a apărut a fost fantoma, care nu poate fi văzută cu ochii fizici. Ea este un corp de forţe complet transparent. Ceea ce vede ochiul fizic sunt substanţele fizice pe care omul le mănâncă, le asimilează, şi care umplu acest invizibil. Când ochiul fizic priveşte un corp fizic, el vede în realitate mineralul care umple corpul fizic şi nicidecum corpul fizic. Dar cum a ajuns acest mineral, aşa cum este el, să pătrundă în fantoma corpului fizic al omului? – Pentru a răspunde la această întrebare să încercăm încă o dată să ne reprezentăm naşterea, prima apariţie a omului pe Pământul nostru.
De-a lungul etapelor Saturn, Soare şi Lună s-a constituit acel ansamblu de forţe a cărui configuraţie reală este fantoma invizibilă a corpului fizic şi care va apărea mai întâi ca fantomă tocmai unei priviri clarvăzătoare superioare, dacă facem abstracţie de toate substanţele exterioare ce umplu această fantomă. Această fantomă stă deci la punctul de plecare a vieții omului pe Pământ şi, în consecinţă, omul era, la începutul vieţii sale pe Pământ, invizibil şi în privinţa corpului fizic. Este de presupus acum că, dacă acestei fantome a corpului fizic i-am adăuga un corp eteric, corpul fizic ar deveni vizibil ca fantomă? Cu siguranţă nu, căci corpul eteric este oricum invizibil pentru vederea obişnuită. Deci corp fizic plus corp eteric rămân în continuare invizibile în sens fizic exterior. Iar corpul astral la fel; aşa încât corpul fizic ca fantomă, corpul eteric şi corpul astral reunite rămân deocamdată invizibile. Dacă am adăuga un Eu, el va fi într-adevăr perceptibil interior, dar nu va fi vizibil exterior. Aşadar, omul, aşa cum s-a dezvoltat el în urma etapelor Saturn, Soare şi Lună, ar rămâne pentru noi invizibil, devenind vizibil doar pentru un clarvăzător. Cum a devenit el vizibil? El n-ar fi devenit niciodată vizibil dacă n-ar fi intervenit acel eveniment pe care Biblia ni-l descrie simbolic, iar ştiinţa spiritului ni-l prezintă ca realitate: influenţa luciferică. Ce s-a petrecut prin aceasta?
Uitaţi-vă ce scrie în Ştiinţa ocultă: Din acel curs evolutiv în care omul se găsea prin faptul că corpul său fizic, corpul său eteric şi corpul său astral fuseseră aduse la invizibilitate el a fost proiectat în materia mai densă, pe care a asimilat-o în felul în care trebuia să o facă sub influenţa lui Lucifer. Dacă în corpul nostru astral şi în Eul nostru n-ar exista ceea ce noi numim forţa luciferică, nici materialitatea densă nu ar fi devenit atât de vizibilă cum a devenit. De aceea trebuie să spunem: Noi trebuie să considerăm omul ca fiind invizibil, şi numai sub influenţa lui Lucifer au pătruns în el forţe care îl fac vizibil în materie. Datorită influenţelor luciferice, substanţele şi forţele exterioare pătrund în domeniul fantomei şi o impregnează. Aşa cum, dacă într-un pahar transparent turnăm un lichid colorat, paharul apare colorat şi îşi pierde transparenţa, tot astfel trebuie să ne imaginăm că influenţa luciferică a revărsat în forma fantomei omeneşti anumite forţe, datorită cărora omul a devenit în stare să primească pe Pământ substanţele şi forţele corespunzătoare, care fac ca forma sa, în mod normal invizibilă, să devină vizibilă.
Ce face deci ca omul să fie vizibil, aşa cum îl vedem noi pe planul fizic? Sunt forţele luciferice din interiorul lui; fără ele corpul fizic ar fi rămas mereu invizibil. De aceea, alchimiştii au accentuat totdeauna că în realitate corpul omenesc constă din aceeaşi substanţă din care este formată piatra absolut transparentă şi cristalină a înțelepților. Corpul fizic este într-adevăr de o transparenţă absolută, iar forţele luciferice din om sunt cele care l-au făcut opac şi au făcut ca el să devină pentru noi netransparent şi palpabil. De aici dumneavoastră puteţi vedea că omul a devenit această fiinţă care asimilează substanţele şi forţele exterioare ale Pământului, pe care la moarte le restituie doar prin aceea că a fost ispitit de către Lucifer şi că în corpul său astral au fost infiltrate anumite forţe. Dar ce rezultă în mod necesar de aici? Rezultă faptul că omul a devenit ceea ce este acum abia atunci când, sub influenţa lui Lucifer, pe Pământ, Eul a intrat în ansamblul format de corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Numai prin aceasta el a ajuns să devină purtătorul formei pământeşti; altminteri n-ar fi ajuns.
Şi să presupunem acum că, la un moment dat al vieţii, Eul evadează din acest ansamblu omenesc format din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu, că ne-am afla deci în faţa corpului fizic, a corpului eteric şi a corpului astral, dar nu şi a Eului. Să presupunem că ar interveni acest lucru, adică ceea ce s-a petrecut cu Iisus din Nazaret în al treizecilea an al vieţii sale; atunci Eul omenesc a părăsit corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Şi, în ceea ce a rămas – în acest ansamblu de corp fizic, corp eteric şi corp astral – intră, în momentul Botezului în Iordan, entitatea lui Christos. Drept urmare, acum avem pe de o parte corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral al unui om şi pe de altă parte entitatea christică, ce a luat locul ocupat de obicei de Eu. Care este deci diferenţa între Christos Iisus şi oricare alt om de pe Pământ? Diferenţa constă în faptul că toţi ceilalţi oameni poartă în ei acel Eu care odinioară a fost supus ispitirii lui Lucifer, în timp ce Christos Iisus nu mai poartă în sine acest Eu, locul lui fiind luat de entitatea Christos. Aşa încât de aici înainte, din tot ceea ce vine de la Lucifer mai subzistă un rest, fără ca în continuare, începând de la Botezul în Iordan, un Eu omenesc să poată permite influențelor luciferice să pătrundă în acest corp. Un corp fizic, un corp eteric, un corp astral, în care subzistă resturi ale influențelor luciferice de dinainte, dar în care nu mai pot interveni influențe noi în următorii trei ani, şi entitatea christică: iată ce înseamnă Christos Iisus.
Să reținem foate bine în minte ce este Christos acum, de la Botezul în Iordan până la Misteriul de pe Golgota: un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral care face vizibile aceste corpuri fizic şi eteric, pentru că el mai conține resturi ale influenței luciferice. Corpul fizic al entității christice este vizibil ca purtător al lui Christos prin faptul că entitatea christică are încă resturile corpului astral pe care le-a avut Iisus din Nazaret de la naştere până la vârsta de treizeci de ani. Aşadar, de la Botezul în Iordan avem în faţa noastră un corp fizic, care ca atare ar fi invizibil pe planul fizic, un corp eteric, care ca atare nu ar fi nici el perceptibil, resturile corpului astral ce fac vizibile celelalte două corpuri, care fac din corpul lui Iisus din Nazaret un corp vizibil de la Botezul în Iordan până la Misteriul de pe Golgota – şi în ele entitatea lui Christos. Să ne întipărim acum foarte bine în suflet această entitate cvadripartită a lui Christos Iisus şi să ne spunem: Orice om care trăieşte pe planul fizic este alcătuit dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu; dar acest Eu este astfel făcut încât intervine continuu în corpul astral, până la moarte. Entitatea Christos Iisus are însă şi ea un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral, dar nu şi un Eu omenesc, astfel că în timpul celor trei ani până la moartea sa nu intervine şi nu devine activ ceea ce intervine şi acţionează de obicei într-o ființă omenească, ci însăşi entitatea christică.
Să înscriem cât mai viu în suflet acest fapt, iar mâine vom porni cercetarea noastră de la acest punct.
