Am stabilit ieri că problema creştinismului este, într-un anumit sens, cea a Învierii lui Christos Iisus. Am văzut în special că lui Pavel, acelui propovăduitor al creştinismului care, înțelegând esența impulsului lui Christos, a recunoscut imediat că Christos trăieşte şi după Evenimentul de pe Golgota i s-a arătat, după viețuirea avută în fața Damascului, un tablou imens şi prodigios al evoluției omenirii. Pornind din acest punct, am ajuns ieri să ne facem o idee despre ceea ce era Christos Iisus imediat după Botezul în Iordan.
Sarcina pe care ne-o propunem în cele ce urmează este de a studia ceea ce s-a petrecut după Botezul în Iordan, până la Misteriul de pe Golgota. Dar pentru a ajunge la înțelegerea acestui Misteriu de pe Golgota, pornind de la punctul de vedere pe care l-am atins ieri, va fi nevoie să facem unele precizări, pentru a înlătura din drum anumite obstacole care se ivesc atunci când vrei să abordezi într-un mod profund şi serios Misteriul de pe Golgota. Din cele ce s-au spus în ultimii ani cu privire la Evanghelii, dar şi din cele spuse în puținele conferințe ținute în aceste zile, ați putut constata că anumite reprezentări teosofice, considerate ici şi colo drept suficiente, nu sunt în realitate deloc astfel când este vorba să răspundem la întrebarea care ne preocupă pe noi.
Înainte de toate trebuie să luăm foarte în serios cele ce s-au spus cu privire la cele trei curente ale omenirii: primul, cel ce se ridică din sânul elenismului, al doilea, cel care s-a dezvoltat în Antichitatea ebraică, şi, în fine, cel care, o jumătate de mileniu înaintea erei noastre, şi-a găsit expresia în Gautama Buddha. Am văzut că acest al treilea curent – cel puțin aşa cum s-a încetățenit el la discipolii lui Buddha – este cel mai puțin apt să contribuie la înțelegerea Misteriului de pe Golgota. Pentru omul modern, acaparat de conştiența culturii contemporane, tocmai acest curent, care se exprimă în confesiunea budistă, oferă, evident, ceva comod; căci niciun alt curent nu vine într-atât în întâmpinarea conceptelor actuale cât timp aceste concepte se opresc chiar în fața celui mai mare dintre cele pe care le are de rezolvat omenirea: conceptul Învierii. Căci de problema Învierii se leagă întreaga istorie a evoluției omenirii. Aşa cum am văzut, în doctrina budistă s-a pierdut ceea ce noi numim la propriu al patrulea mădular al naturii omeneşti: entitatea reală a Eului. Bineînțeles, se pot folosi şi în aceste lucruri tot felul de subtilități de interpretare şi răstălmăciri pentru a contesta cele spuse de noi aici despre curentul budist – şi se vor găsi mulți care să o facă. Dar nu acest lucru este important. Căci o afirmație precum cea pe care am menţionat-o şi care vine din inima unui budist, exprimată în cadrul discuției dintre regele Milinda şi înțeleptul budist Nagasena, vorbeşte clar de faptul că în cadrul budismului nu se poate vorbi de natura-Eu, aşa cum trebuie să vorbim noi despre natura-Eu a omului. Noi trebuie să înțelegem că pentru un adevărat adept al budismului este chiar o erezie să vorbeşti despre natura-Eu aşa cum trebuie să o facem noi. De aceea este necesar să ne înțelegem cu privire la natura-Eu.
Despre ceea ce numim Eu omenesc, pe care noi, în cazul fiecărui om – fie el şi cel mai mare dintre Inițiați – îl considerăm că trece dintr-o încarnare în alta, despre acest Eu – am specificat acest lucru ieri – nu putem vorbi la Iisus din Nazaret decât de la naştere până la Botezul în Iordan. După aceea, după Botezul în Iordan, în ființa lui Christos Iisus mai avem, ce-i drept, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral al lui Iisus din Nazaret, însă acum aceste învelişuri omeneşti exterioare nu mai sunt locuite de un Eu omenesc, ci de o ființă cosmică, Christos, pe care deja de ani buni ne străduim să-L aducem mai aproape de înțelegerea noastră prin cuvinte. Îndată ce ai înțeles întreaga entitate a lui Christos Iisus, rămâne de la sine înțeles că pentru Christos Iisus trebuie să respingi orice posibilitate a unei reîncarnări fizice, a unei reveniri în carne şi oase şi că expresia folosită de mine în drama-mister Încercarea sufletului pentru existența unică a lui Christos într-un corp de carne trebuie luată ad litteram şi foarte în serios [Nota 68]. Ne vom ocupa deci mai întâi de entitatea, de natura Eului omenesc, deci tocmai de acel Eu deasupra căruia, complet în afara lui, Christos Iisus a trebuit să planeze, să zicem aşa, de la Botezul în Iordan până la Misteriul de pe Golgota.
Din conferințele anterioare, în care s-a arătat că evoluția Pământului a fost precedată de stările Saturn, Soare şi Lună, şi că după aceste trei încorporări planetare a urmat o a patra, încorporarea propriului nostru Pământ, din aceste conferințe dumneavoastră ştiți că abia în cadrul Pământului nostru, în cadrul celei de a patra dintre stările planetare, care au fost necesare pentru a popula Pământul nostru cu toate ființele lui, a fost posibil ca ceea ce noi numim Eu să intre în legătură cu natura omenească. Aşa cum pentru vechea epocă saturniană noi vorbim de începutul corpului fizic, tot aşa pentru vechea epocă solară vorbim de prima dezvoltare a corpului eteric, pentru vechea epocă lunară de prima dezvoltare a corpului astral, iar pentru evoluția pământească de dezvoltarea Eului. Astfel se prezintă lucrurile din punctul de vedere al istoriei, al istoriei cosmice. Cum se prezintă însă lucrurile atunci când luăm în considerare omul?
Din cele discutate până acum dumneavoastră ştiţi că, în ciuda faptului că germenele Eului a fost depus în ființa omenească în epoca lemuriană, posibilitatea ca omul să ajungă la conştiența Eului a intervenit abia către sfârşitul epocii atlanteene şi că, în realitate, chiar şi după epoca atlanteeană, de-a lungul diferitelor perioade de civilizație care au precedat Miseriul de pe Golgota, conştiența Eului a rămas un timp destul de lung vagă, crepusculară, ca de vis. Și dacă luaţi în considerare evoluţia poporului evreu, puteţi vedea clar cum conştienţa Eului s-a manifestat într-un mod foarte aparte tocmai la acest popor. Ea era un fel de Eu al poporului care trăia în fiecare membru al vechiului popor evreu; în principiu, fiecare om care aparţinea acestui popor îşi declina Eul său de la primul strămoş pe linie paternă, de la Avraam. De aceea, noi putem spune că Eul unui membru al vechiului popor evreu era încă ceea ce noi numim un Eu-grup, un Eu-grup al poporului. Pe atunci conştienţa nu pătrunsese încă până la esenţa, până la fiinţa individuală a omului. De ce se întâmpla asta? Pentru că acea structură, acea îmbinare cvadri-partită a entităţii omeneşti pe care noi o considerăm normală astăzi, s-a format abia treptat în cursul evoluţiei pământeşti şi pentru că, în principiu, abia către sfârşitul epocii atlanteene partea superioară a corpului eteric, aflată încă mult în afara corpului fizic, a intrat puţin câte puţin în corpul fizic. Abia după constituirea acestei organizări aparte, pe care noi, cu conştienţa clarvăzătoare, o recunoaştem ca fiind normală pentru epoca actulă, şi anume că corpul fizic şi corpul eteric aproape se suprapun, abia atunci a fost dată omului posibilitatea de a dezvolta puţin câte puţin conştienţa de Eu. Dar această conştienţă a Eului ni se înfălişează într-un mod foarte ciudat. Să încercăm, încet şi treptat, să ne facem o idee despre felul în care ni se înfățişează această conştienţă a Eului la om!
Ieri v-am atras atenţia asupra felului în care au reacţionat oamenii care, cu toată pregătirea intelectuală din prezent, cu toată capacitatea de înțelegere a epocii, s-au aflat în faţa problemei Învierii. Ei spuneau: Dacă ar trebui să accept doctrina Învierii, care în fond este doctrina paulinică despre Înviere, atunci trebuie să fac o ruptură în întreaga mea concepţie despre lume. – Aşa vorbesc oamenii prezentului, acei oameni care ştiu deci să extragă din sufletul lor tot ceea ce aparţine înțelegerii epocii noastre. Cu siguranţă, acestor oameni care vorbesc aşa le este foarte străin tot ceea ce trebuie spus acum.
Dar s-ar putea ca astfel de oameni să ajungă la următorul raţionament: Foarte bine, pot spune ei, trebuie să fac o ruptură în întreaga mea concepţie intelectuală; dacă trebuie să presupun existenţa Învierii trebuie să produc o falie în tot ceea ce eu gândesc intelectual. Dar este aceasta un motiv pentru a o nega? Dacă intelectul nostru nu concepe această Înviere şi trebuie să o considere ca pe o minune, este această respingere singura posibilitate de a depăşi acest impas? Nu există şi o altă posibilitate? Această altă posibilitate nu se iveşte atât de uşor în faţa omului modern. Pentru aceasta ar trebui ca el să îşi spună: Poate că de vină pentru incapacitatea mea de a înţelege Învierea nu este Învierea însăşi, ci intelectul meu; poate doar intelectul meu nu este apt să înțeleagă Învierea!
Deşi în zilele noastre este greu de admis aşa ceva, trebuie totuşi să spunem că dacă omul modern nu poate înțelege aşa ceva, cel care îl împiedică este orgoliul său, faptul de a nu recunoaşte că orgoliul îl împiedică să declare intelectul ca incompetent în judecarea problemei Învierii. Căci ce ar fi mai firesc să spui: Eu resping ceea ce îmi năruie concepţia mea intelectuală, sau să spui ceea ce s-a menţionat anterior: Poate că intelectul nu este competent? Orgoliul respinge însă acest din urmă răspuns.
Antroposoful trebuie, în mod normal, prin autodeducaţie, să treacă peste acest orgoliu; unei inimi cu adevărat antroposofice ar trebui să nu îi fie aşa greu să îşi spună că, poate, intelectul său nu este competent în a decide asupra problemei Învierii. Dar pentru antroposof apare acum o altă dificultate, şi anume aceea de a trebui să înțeleagă de ce inteligenţa, intelectul omului, nu este capabil să înţeleagă cel mai important eveniment al evoluţiei omeneşti. Răspunsul la această întrebare nu-l vom găsi decât dacă lămurim mai întâi natura propriu-zisă a intelectului omenesc. În acest sens aş vrea să amintesc conferinţele mele ţinute la München sub titlul: Minuni cosmice, încercări sufleteşti şi revelaţii spirituale [Nota 69], din care doar foarte pe scurt – atât cât ne este nouă de trebuinţă acum – aş vrea să indic ceea ce am spus atunci.
Ceea ce prelucrăm noi interior în sufletul nostru nu este, din punctul de vedere al conţinutului său, în corpul nostru fizic actual; din punct de vedere al conţinutului său, în cadrul organizării noastre aceasta merge doar până la corpul eteric al omului. Conţinutul gândurilor, al sentimentelor şi al impresiilor noastre acţionează în primă instanţă până la nivelul corpului nostru eteric. Pentru a ne face o idee mai clară, să ne reprezentăm entitatea noastră omenească, constând din ansamblul Eu, corp astral şi corp eteric, sub forma
simbolică a unei suprafeţe eliptice. Grafic, schematic repezentat, aceasta ar fi ceea ce noi, în acest context, putem numi interioritatea noastră, ceea ce noi putem vieţui sufleteşte şi ceea ce ajunge să se mai exprime încă în curenții şi forţele corpului eteric. Când noi cuprindem un gând, o impresie, ele există în fiinţa noastră sufletească în trei componente, pe care le reprezentăm în următoarea figură. Totul, absolut tot ceea ce există în cadrul vieţii noastre sufleteşti, se prezintă în acest fel. Dacă omul, cu starea sa de conştienţă pământească obişnuită, n-ar avea trăirile sufleteşti în acest fel reprezentat de mine, el ar vieţui aceste experienţe, dar nu ar deveni conştient de ele; ele ar rămâne inconştiente. Trăirile noastre sufleteşti ne pot deveni conştiente doar printr-un proces pe care ni-l putem imagina doar folosind următoarea comparaţie. Presupuneţi că mergeţi într-o direcţie privind înainte, şi gândiţi-vă că vă numiţi „Müller”. Cât timp mergeţi aşa, drept înainte, nu-l vedeţi pe Müller, totuşi dumneavoastră sunteţi acesta, sunteţi fiinţa „Müller”. Presupuneţi acum că, în timp ce mergeţi aşa, cineva vă pune în faţă o oglindă: atunci „Muller” stă în faţa dumneavoastră. Acum vedeţi ceea ce aţi vieţuit mai înainte; asta vă apare dumneavoastră în oglindă. – Tot astfel este şi cu ansamblul vieţii sufleteşti a omului: omul o trăieşte, dar el nu devine conştient de ea atât timp cât nu i se pune în faţă o oglindă. Și pentru suflet această oglindă nu este altceva decât corpul fizic. De aceea noi putem desena schematic acum corpul fizic ca un înveliş exterior, gândurile sau sentimentele fiind reflectate prin intermediul învelişului corpului fizic. Prin aceasta ne devin conştiente procesele. Corpul fizic este astfel, realmente, pentru omul pământesc, un aparat reflector.
Dacă pătrundeţi în acest fel tot mai mult şi mai mult în esenţa vieţii sufleteşti a omului şi în esenţa conştienţei omeneşti, veţi găsi imposibile, oarecum periculoase sau semnificative toate acele lucruri pe care materialismul le opune fără încetare concepţiei spiritualiste despre lume. Căci este desigur absurd ca, dintr-o vătămare oarecare a aparatului reflector, de exemplu, prin care vieţuirea sufletească încetează să mai fie percepută, să tragi concluzia că această vieţuire sufletească ar fi legată de însuşi aparatul reflector. Fiindcă dacă cineva sparge oglinda spre care înaintaţi şi datorită căreia vă percepeţi, nu pe dumneavoastră vă vatămă, ci doar dispăreţi pentru privirea dumneavoastră. Tot aşa este când aparatul reflector al vieţii sufleteşti, creierul, este distrus: percepţia încetează; dar viaţa sufletească în sine, prin faptul că se desfăşoară în corpul eteric şi corpul astral, nu este cu nimic afectată.
Să ne întrebăm acum mai departe: După ce am înţeles aceasta, nu ni se va revela oare şi mai clar fiinţa şi natura corpului nostru fizic? – O mică reflexie vă poate arăta că fără conştienţă noi nu putem ajunge la Eu, şi anume la conştienţa Eului. Pentru ca noi, pe Pămînt, să ne putem însuşi conştienţa Eului, corpul nostru fizic împreună cu organizarea cerebrală trebuie să fie un aparat reflector. Prin această reflectare trebuie să învățăm să devenim conştienţi de noi înşine; dacă nu am avea un aparat reflector ne-ar fi imposibil să devenim conştienţi de noi înşine. Dar cum este această oglindă?
Dacă ne aplecăm asupra cercetărilor oculte, care, prin citirea Cronicii Akasha urcă înapoi până la obârşia existenţei noastre pământeşti, ni se arată că acest aparat reflector, care este corpul fizic exterior, a suferit o influenţă luciferică chiar la începutul evoluţiei pământeşti prin care a devenit altfel decât ar fi devenit dacă această influență nu s-ar fi produs. Am văzut ieri ce a devenit acest corp fizic pentru omul pământesc. El este ceva care se descompune atunci când omul trece prin poarta morţii. Dar am mai spus că ceea ce se descompune aici nu este ceea ce spiritele divine au pregătit, ca să zicem aşa, în cursul a patru stări planetare pentru a deveni pe Pământ corp fizic, ci ceea ce noi am numit ieri fantomă aparţine corpului fizic ca ceva ce pătrunde şi în acelaşi timp ţine unite, ca un trup al formei, părţile materiale, care sunt întrețesute corpului nostru fizic. Dacă nu ar fi avut loc influenţa luciferică, omul ar fi primit la începutul existenţei pământeşti această fantomă în toată vigoarea ei, odată cu corpul său fizic. Dar în organizarea omenească, alcătuită la acea vreme din corp fizic, corp eteric şi corp astral, s-au amestecat influențele luciferice, ceea ce a avut ca rezultat distrugerea fantomei corpului fizic. Aceasta se exprimă simbolic, aşa cum vom vedea, în Biblie, în Vechiul Testament, acolo unde se face referire la Căderea în păcat şi se spune că acestei Căderi în păcat i-a urmat moartea. Moartea a fost tocmai distrugerea fantomei corpului fizic. De atunci omul, când trece prin poarta morţii, vede corpul său fizic cum se descompune. De-a lungul întregii sale vieţi pământeşti, de la naştere şi până la moarte, omul are acest corp fizic în curs de descompunere, căruia îi lipseşte forţa fantomei. Descompunerea are loc de fapt încontinuu, iar dezagregarea totală, moartea corpului fizic, nu este decât actul final al unui proces continuu, care, în principiu, se produce fără încetare. Căci dacă procesului deconstructiv ce distruge fantoma nu i se opune un proces constructiv similar, se ajunge în final la ceea ce noi numim moarte.
Dacă influenţa luciferică nu ar fi avut loc, s-ar fi stabilit un echilibru în corpul fizic între forţele de distrugere şi cele constructive. Dar atunci totul, în natura omenească, în existenţa pe Pământ, ar fi fost altfel; atunci, de pildă, n-ar mai fi existat un astfel de intelect care nu poate să înțeleagă Învierea. Căci ce fel de intelect este cel avut de om, prin care el nu poate înțelege Invierea? Este intelectul legat de distrugerea corpului fizic, care există aşa cum există pentru că omul a preluat prin influenţa luciferică distrugerea fantomei corpului fizic. Intelectul omenesc a devenit atât de sărac şi de şubred, încât nu mai poate prelua în sine marile procese ale evoluţiei cosmice; el le consideră miracole, sau spune că ar fi de neînţeles. Dacă influenţa luciferică nu ar fi intervenit, intelectul omenesc, prin ceea ce i-a fost rezervat, ar fi devenit altceva. Datorită forţelor constructive care ar fi existat atunci în corpul omenesc, forţele distructive ar fi fost contrabalansate. Omul ar fi putut observa atunci procesul constructiv, aşa cum observă o experienţă în laborator. Acum însă el este astfel constituit încât rămâne la suprafaţa lucrurilor şi nu poate privi în profunzimea lucrurilor cosmice.
Cineva, care ar vrea să caracterizeze în mod just aceste condiţii, ar trebui deci să spună: La începutul existenţei noastre pământeşti, corpul fizic a devenit, datorită influenţelor luciferice, altceva decât ceea ce ar fi trebuit să devină conform voinţei Puterilor ce au acţionat în timpul stărilor Saturn, Soare şi Lună; în el s-a încuibat un proces distructiv. Și de atunci – de la începutul existenţei pământeşti – omul trăieşte într-un corp fizic supus unui proces de distrugere, care nu reuşeşte să opună în mod corespunzător forţelor distructive forţele constructive.
Ar fi, aşadar, adevărat acest lucru, în aparenţă atât de lipsit de sens pentru omul modern, şi anume că între ceea ce s-a întâmplat prin acţiunea lui Lucifer şi moarte există totuşi o relaţie tainică! Să studiem acum mai îndeaproape această acţiune. Care a fost deci efectul distrugerii corpului fizic? – Dacă am avea corpul fizic integral, aşa cm ne-a fost el destinat la începutul existenţei pământeşti, forţele noastre sufleteşti s-ar reflecta în cu totul alt mod şi am şti atunci cu adevărat ce suntem. Noi nu ştim deci ce suntem, pentru că corpul fizic nu ne-a fost dat în totalitatea sa. Desigur, noi vorbim despre natura şi entitatea Eului omului; dar să stăm puțin şi să ne întrebăm: Până la ce punct cunoaşte omul Eul? Acest Eu este atât de problematic încât budismul poate chiar să nege trecerea lui de la o încarnare la alta. Este atât de problematic încât elenismul a putut să se cufunde într-o dispoziţie tragică, pe care noi am exprimat-o prin cuvintele eroului grec: Mai bine cerşetor pe Pământ decât rege în împărăția umbrelor! Prin acesta nu se spunea altceva decât că grecul, din cauza iubirii sale pentru corpul fizic, sau mai exact pentru ceea ce înseamnă fantoma, şi din cauza distrugerii corpului fizic, se simţea nefericit privind apusul şi dispariţia Eului, pentru că el simţea că Eul nu poate subzista decât atât timp cât există conştienţa Eului. Văzând cum dispare forma corpului fizic, el se îngrozea la gândul că Eul său, care apare doar prin faptul că el este reflectat de forma corpului fizic, se stinge. Și dacă urmărim cursul evoluţiei omeneşti de la începutul evoluţiei Pământului până la Misteriul de pe Golgota, constatăm că procesul despre care tocmai am vorbit a cunoscut o intensificare tot mai mare. Acest lucru îl putem vedea din faptul că în timpurile mai vechi nu s-ar fi găsit nimeni care să predice distrugerea corpului fizic într-un mod atât de radical cum a făcut-o Gautama Buddha. Pentru asta a fost nevoie ca această descompunere a corpului fizic, nimicirea completă în ce priveşte forma sa, să avanseze din ce în ce mai mult, până acolo încât s-a stins şi ultima speranţă că acel ceva care devine conştient prin corpul fizic, respectiv prin forma sa, trece în mod real de la o încarnare la alta. Adevărul este că omul, în cursul evoluţiei pământeşti, a pierdut forma corpului fizic, că el nu mai are ceea ce, să spunem aşa, i-au destinat zeii la începutul Pământului. Acest ceva el trebuia să-l recapete, trebuia să-i fie redat. Și este imposibil să înțelegi creştinismul dacă refuzi să admiţi că în epoca în care s-au petrecut Evenimentele din Palestina specia umană ajunsese pe Pământ la un moment în care distrugerea corpului fizic atinsese punctul său culminant şi tocmai din această cauză întreaga evoluţie a omenirii era în pericol de a pierde conştienţa Eului, câştigul propriu-zis al evoluţiei pământeşti. Dacă nu ar fi intervenit nimic în plus pe lângă ceea ce a fost până la Evenimentele din Palestina, dacă procesul ar fi avansat, dezagregarea s-ar fi infiltrat tot mai mult în corporalitatea fizică omenească, iar oamenii care s-ar fi născut după Evenimentele din Palestina ar fi fost forţaţi să trăiască cu un sentiment tot mai atenuat al Eului. Tot ceea ce depinde de perfecţiunea reflectării corpului fizic s-ar fi tocit tot mai mult.
Atunci a intervenit Misteriul de pe Golgota, a intervenit în modul caracterizat de noi, şi datorită lui s-a petrecut realmente acest lucru atât de greu de înţeles de către un intelect legat doar de un corp fizic în care domină forţele distructive. S-a întâmplat ca un om, acela care a fost purtătorul lui Christos, să treacă prin moarte, în aşa fel încât elementul care la om este într-adevăr muritor, adică corpul fizic, să dispară, iar din mormânt să se ridice acel corp care este suportul, câmpul de forţe al părţilor fizic-materiale. Ceea ce a ieşit în realitate din mormânt a fost ceea ce i-a fost destinat omului de către stăpânitorii lui Saturn, ai Soarelui şi ai Lunii: fantoma pură a corpului fizic, dotată cu toate însuşirile corpului fizic. Prin aceasta s-a oferit posiblitatea acelui arbore genealogic spiritual despre care am vorbit. Dacă ne gândim la trupul lui Christos ieşit din mormânt ne putem reprezenta următoarele: după cum trupurile oamenilor pământeşti, ei având un trup perisabil, coboară din trupul lui Adam, tot astfel pentru toţi oamenii trupurile spirituale, fantomele, descind din Cel ce a înviat din mormânt. Și este posibil să stabilim cu Christos acea relaţie prin care omul pământesc să adauge corpului fizic, altminteri pieritor, această fantomă care a înviat din mormântul Golgotei. Omul are acum posibilitatea să primească în el acele forţe care au înviat atunci, aşa cum odinioară el a primit prin organizarea sa fizică de la începuturile Pământului, datorită forţelor luciferice, organizarea adamică.
Iată de fapt ce vrea să spună Pavel: Aşa cum omul, ca aparţinător la curentul evoluţiei fizice, a moştenit corpul fizic, în care fără încetare s-a înfăptuit distrugerea fantomei, a câmpului de forţe, tot aşa el poate moşteni de la Cel care a înviat din mormânt ceea ce a pierdut; poate moşteni acel ceva şi îl poate îmbrăca, aşa cum s-a îmbrăcat cu primul Adam, poate deveni una cu El, şi prin aceasta să parcurgă o evoluţie ascendentă, după cum înaintea Misteriului de pe Golgota a parcurs o evoluţie descendentă. Altfel spus: ceea ce odinioară i-a fost luat prin influenţa luciferică poate să îi fie redat prin faptul că ea există sub forma corpului înviat al lui Christos. Aceasta este de fapt ceea ce vrea să spună Pavel.
Aşa cum din punctul de vedere al anatomiei şi fiziologiei moderne poţi să combaţi aparent cele ce tocmai au fost spuse în această oră, tot atât de uşor, desigur, este să ridici o altă obiecţie. S-ar putea spune ceva de genul: Dacă Pavel chiar a crezut cu adevărat că acolo a înviat un corp spiritual, ce are atunci a face acest corp spiritual, care s-a ridicat atunci din mormânt, cu ceea ce poartă acum în el fiecare om? – Nu este greu de înțeles. Este destul să faci o analogie cu fenomenul prin care fiecare om se află aici ca fiinţă fizică. Am putea întreba: De unde provine fiecare om? Fizic, el provine dintr-o celulă-ou. Un corp fizic se compune însă doar din celule individuale, care, toate, sunt copii ale celulei-ou iniţiale; toate celulele care alcătuiesc un corp fizic conduc la celula-ou originară. Imaginați-vă acum că printr-un proces, pe care ni-l putem reprezenta ca fiind mistico-christic, omul primeşte un cu totul alt corp decât cel pe care l-a dobândit pe linie genealogică. Imaginaţi-vă că fiecare dintre aceste corpuri pe care le dobândesc oamenii are o legătură cu ceea ce a înviat din mormânt, legătură similară aceleia ce există între celulele omeneşti ale corpului fizic şi celula-ou originară. Aceasta înseamnă că noi trebuie să ne reprezentăm că acel ceva care a înviat din mormânt se subdivide, se multiplică, aşa cum se multiplică celula-ou care se află la obârşia corpului fizic. Astfel, orice om poate în fapt, în timpul evoluţiei care urmează Evenimentului de pe Golgota, să dobândească ceva, un element care există în el şi care descinde spiritual din ceea ce a înviat din mormânt, aşa cum – ca să fim la unison cu Pavel – corpul obişnuit, pieritor, descinde din Adam.
Bineînţeles, pare o jignire la adresa intelectului uman, aşa cum se închipuie el astăzi în orgoliul lui, să afirmi: Un proces analog multiplicării celulei-ou, pe care la nevoie îl putem vedea, are loc în invizibil. Ceea ce s-a petrecut în timpul Misteriului de pe Golgota este un asemenea fapt ocult. Şi aici, pentru cel care priveşte evoluţia cu un ochi clarvăzător, este un fapt real că acea celulă spirituală, respectiv corpul care a învins moartea, corpul lui Christos Iisus, a înviat şi că el se împărtăşeşte tututor celor care, în cursul timpului, îşi însuşesc o relaţie corespunzătoare cu Christos. Pentru cel care tăgăduieşte procesele suprasensibile în general, acest lucru i se pare, desigur, absurd. Dar cel care ajunge să admită procesele suprasensibile va trebui să-şi reprezinte iniţial acest proces suprasensibil în felul arătat, anume că acel ceva care se ridică din mormânt se împărtăşeşete oamenilor, care s-au pregătit în mod adecvat să-l primească. Acest lucru îl pot înțelege toţi cei care admit realitatea suprasensibilă.
Dacă ne imprimăm în suflete această învățătură, ce corespunde exact învățăturii paulinice, ajungem să privim Misteriul de pe Golgota ca ceva real, ca ceva ce s-a întâmplat şi trebuia să se întâmple în cursul evoluţiei pământeşti; căci, literalmente, el înseamnă salvarea Eului omenesc. Am văzut că dacă evoluţia ar fi continuat în felul în care s-a desfăşurat până la Evenimentele din Palestina conştienţa de Eu nu s-ar fi putut dezvolta; nu numai că nu ar fi progresat după epoca lui Christos Iisus, ci s-ar fi afundat tot mai mult în întuneric. Dar ea a luat un drum ascendent, ce va continua să fie urcat pe măsură ce oamenii vor găsi care este raportul lor cu entitatea lui Christos.
Acum putem înțelege, în mare, foarte bine budismul. Să ne imaginăm un om predicând cu o jumătate de mileniu înaintea Evenimentelor din Palestina, însă, ca urmare a direcţiei sale de evoluţie, neţinând seama de Evenimentul de pe Golgota, următoarele: Tot ceea ce îl îmbracă pe om sub formă de corp fizic şi care face din el o fiinţă în corp de carne trebuie considerat ca neavând nicio valoare; este în fond un deşeu, care trebuie suprimat. – Ei bine, în această direcţie ar fi trebuit să se îndrepte omenirea dacă nimic altceva nu s-ar fi întâmplat. Dar a intervenit Evenimentul de pe Golgota, rezultatul fiind acela de a restabili complet principiile evolutive ale omului, care fuseseră pierdute. Prin faptul că omul primeşte ceea ce noi am numit ieri „corpul nestricăcios”, şi pe care astăzi ni l-am apropiat ceva mai mult, el va ajunge, dacă îmbracă, dacă îşi anexează acest corp nestricăcios, la o conştienţă a Eului tot mai clară, va recunoaşte tot mai mult în natura sa ceea ce trece din încarnare în încarnare.
În acest fel – acest lucru trebuie accentuat în mod expres –, tot ceea ce a venit în lume odată cu creştinismul va trebui privit nu numai ca o doctrină, ca o teorie nouă, ci ca ceva real, ca o realitate. De aceea, pentru o adevărată înțelegere a creştinismului, este puţin important dacă oamenii afirmă că tot ceea ce a învățat Christos există aici mai dinainte; căci esenţial nu este ceea ce a învățat Christos, ci ceea ce a dat Christos: trupul Său! Căci până atunci niciodată nu fusese introdus în evoluţia pământească printr-un om care a murit acel ceva care a înviat din mormântul de pe Golgota. Niciodată, de la începutul evoluţiei omeneşti pe Pământ, nu s-a întâmplat cu un om care a trecut prin moarte ceea ce s-a întâmplat aici cu corpul înviat al lui Christos Iisus. Căci despre toate faptele asemănătoare care existaseră înainte poate fi spus: Ele au existat prin aceea că oamenii, după ce au trecut prin poarta morţi şi au trăit un timp între moarte şi o nouă naştere, au intrat în existenţă printr-o nouă naştere. Dar ceea ce ei aduceau astfel era fantoma imperfectă, supusă degradării, adică ei nu au înviat o fantomă care să fie perfectă. Şi am mai putea prezenta apoi ceea ce se petrecea cu iniţiatul sau aspirantul. În toate timpurile ei nu puteau primi iniţierea decât în afara corpului lor fizic, prin biruirea corpului lor fizic, ceea ce însă nu s-a extins şi la o înviere a fantomei fizice. Toate inițierile timpurilor precreştine mergeau doar până la limita cea mai exterioară a corpului fizic. Ele nu ajungeau să atingă, să impresioneze forţele corpului fizic decât într-un mod general, aşa cum organizarea interioară atinge organizarea exterioară. Până atunci niciodată nu s-a întâmplat ca o fantomă omenească, trecând prin moarte, să fi biruit această moarte. S-au petrecut lucruri asemănătoare, dar niciodată unul prin care, după ce s-a făcut experienţa totală a morţii omeneşti, fantoma să fi repurtat victoria asupra ei. Aşadar, dacă este adevărat că numai această fantomă ne poate conferi deplina noastră umanitate în cursul evoluţiei pământeşti, nu este mai puţin adevărat că mormântul de pe Golgota a fost punctul de pornire al acestei fantome.
Iată punctul important al evoluţiei creştine. Nu este vorba de un reproş atunci când oameni iluminaţi spun că învățătura lui Christos Iisus s-ar fi transformat într-o învățătură despre Christos Iisus. Trebuia să fie aşa. Căci important nu este ceea ce a învățat Christos Iisus, ci ceea ce a dat El omenirii. Învierea Sa este o naştere a unui nou mădular al naturii omeneşti: un corp nestricăcios. Dar pentru ca această fantomă omenească să poată fi salvată după ce omul a trecut prin moarte, au fost necesare două lucruri: unul, ca entitatea lui Christos Iisus, aşa cum am caracterizat-o ieri, să fie alcătuită din corp fizic, corp eteric şi corp astral, aşa cum au fost descrise ele, şi un Eu care să nu fie un Eu omenesc, ci entitatea christică. Celălalt este că entitatea lui Christos s-a hotărât să coboare într-un corp omenesc, să se încarneze într-un corp de carne. Căci, dacă vrem acum să privim această entitate christică în adevărata sa lumină, atunci trebuie să o căutăm în timpurile care au precedat venirea omului pe Pământ. Bineînțeles, entitatea christică exista deja atunci, dar ea nu pătrunsese în circuitul evoluţiei omeneşti; ea îşi urma existenţa sa în lumea spirituală. În ce-l priveşte pe om, el coboară tot mai adânc şi mai adânc. În momentul în care evoluţia omenească a atins punctul critic, entitatea christică s-a întrupat în corpul de carne al unui om. – Avem aici cea mai mare jertfă pe care o putea face entitatea christică pentru evoluţia pământească! Şi acesta este al doilea lucru pe care trebuie să-l înțelegem, şi anume în ce constă această jertfă adusă de entitatea lui Christos pentru evoluţia omului pe Pământ. De aceea, ieri ne-am oprit la un aspect al întrebării privitoare la fiinţa lui Christos, cel ce se referă la epoca ce a urmat Botezului în Iordan. Astăzi am ridicat cealaltă întrebare: Ce semnificaţie are faptul că entitatea lui Christos a coborât într-un corp de carne, odată cu Botezul în Iordan?
Dar cum s-a înfăptuit moartea în cadrul Misteriului de pe Golgota? De această întrebare ne vom ocupa şi în zilele care urmează.
