În ultimele două consideraţiuni am vrut să indicăm faptul că în spatele oricărei manifestări material-substanţială a lumii noastre trebuie căutat spiritualul. Am încercat să caracterizăm pentru început spiritualul care se află în spatele fenomenelor de căldură, apoi pe acela aflat în spatele fenomenelor fluxurilor de aer. Pentru a putea face o asemenea caracterizare a trebuit să ne întoarcem la trecutul străvechi, foarte îndepărtat, al evoluţiei noastre și a trebuit să privim în propria noastră viață sufletească atunci când am descris acele conexiuni spirituale care se află la baza celor materiale. Căci este de la sine înţeles că este necesar să luăm de undeva reprezentările prin care caracterizăm ceva. Cuvintele singure nu o pot face, ci trebuie să avem reprezentări foarte precise. Așa cum am văzut, condițiile spirituale la care a trebuit să ne referim în acest sens sunt în parte atât de îndepărtate de tot ceea ce vieţuiește omul în prezent, de cele despre care omul poate ști ceva în prezent, încât a fost necesar să apelăm chiar și în propria noastră viaţă sufletească, în propria noastră viaţă spirituală, la niște stări rare, la condiții care nu sunt deloc obișnuite. Am văzut că trebuie să căutăm esenţa mai profundă a oricăror condiții de căldură și foc foarte departe de ceea ce este focul fizic exterior sau căldura exterioară. Desigur, omului prezentului trebuie să i se pară de-a dreptul grotesc atunci când noi recunoaștem jertfa drept esență a tuturor condițiilor de căldură și de foc din Univers, jertfa unor entităţi precise, pe care le-am întâlnit în vechea stare saturniană a Pământului într-un anumit stadiu de evoluţie, anume Tronurile, care la acea vreme și-au oferit sacrificiul lor Heruvimilor. Și într-adevăr trebuia să spunem că în tot ceea ce ne apare în mod exterior în maya sau iluzie, în toate condițiile de căldură și de foc, există o asemenea jertfă, așa cum și-a avut ea punctul de plecare la acea vreme în evoluţia Universului.
Tot astfel, noi am recunoscut ultima oară că în spatele a tot ceea ce putem denumi drept curgere, flux de aer sau gaz se află din nou ceva având o origine foarte îndepărtată, ceva care noi am numit „virtute ce se dăruiește”, revărsare plină de dăruire a ființei proprii a unor entităţi spirituale. Aceasta se află în orice adiere de vânt, în orice curent de aer. Deci ceea ce se percepe în mod fizic exterior este într-adevăr numai o iluzie, este maya; și noi dobândim o reprezentare corectă abia dacă înaintăm de la această maya la spiritual. În realitatea Universului, focul, sau căldura, sau aerul există la fel de puţin pe cât există omul în imaginea sa reflectată într-o oglindă. Căci așa cum imaginea oglindită nu este decât o iluzie în raport cu omul, tot astfel focul, sau căldura, sau aerul nu sunt decât iluzii, iar realitatea existentă dincolo de ele se raportează la acestea ca omul real la imaginea sa oglindită. Noi nu trebuie să căutăm în lumea adevărului foc sau aer, ci jertfă și virtute ce se dăruiește.
În felul acesta, anume prin faptul că am văzut adăugându-se jertfei virtutea ce se dăruiește, noi ne-am înălţat de la vechea viaţă saturniană la vechea viaţă solară. În cadrul acesteia din urmă, adică într-a doua încorporare cosmică a Pământului nostru, aflăm ceva ce ne poate conduce cu un pas mai aproape de adevăratele condiții ale evoluţiei noastre. Iar astăzi trebuie din nou să introducem un concept care aparține lumii adevărului, în opoziție cu lumea iluziei. Așadar, înainte de a trece la corelaţiile evolutive propriu-zise, trebuie să ne însușim un anumit concept. În acest sens, vom porni de la următoarele.
Când omul face ceva în viaţa sa exterioară, când efectuează ceva, la baza acestui ceva se află de regulă un impuls volitiv al său. Orice face omul, fie că face doar o mișcare cu mâna sau realizează cea mai măreaţă dintre fapte, la baza tuturor acestora se află un impuls volitiv. De la acesta pornește apoi tot restul care duce la o faptă, la îndeplinirea unei fapte. Omul este tentat să spună că pentru o faptă măreaţă deosebită, să spunem, o faptă care urmează să aducă mântuire și binecuvântare, este nevoie de un impuls volitiv puternic, pe când pentru o faptă mai puţin importantă e nevoie de un impuls volitiv mai firav. Și, în general, omul va fi înclinat să considere că măreţia faptei depinde de intensitatea impulsului voluntar.
Până la un anumit nivel, este într-adevăr corect că atunci când ne potenţăm voinţa putem realiza fapte mari în lume. Dar de la un anumit punct nu mai este aceeași situaţie. Anumite fapte pe care le poate face omul, fapte ce se referă în primul rând la lumea spirituală, nu mai depind – în mod ciudat – de intensificarea impulsurilor noastre volitive. Desigur, în lumea fizică, în care trăim cu precădere, mărimea faptei va depinde de mărimea impulsului volitiv, pentru că trebuie să ne depunem eforturi mai mari, dacă vrem să realizăm mai mult. Dar în lumea spirituală lucrurile nu stau așa, ci se întâmplă contrariul. Acolo, pentru cele mai mari fapte, pentru cele mai măreţe înfăptuiri putem spune că nu este nevoie de o întensificare a impulsului volitiv, ci mai degrabă de o anumită resemnare, de o renunţare. În această privinţă, putem porni de la cele mai mici fapte pur spirituale. Obținem un anumit efect în spiritual nu prin faptul că ne punem în scenă pe cât de mult posibil dorinţele noastre, sau prin a fi cât mai activi și zeloși posibil, ci în lumea spirituală obținem anumite efecte prin aceea că ne înfrânăm poftele și dorinţele și renunţăm la satisfacerea lor.
Să presupunem că un om are intenţia de a realiza ceva în lume prin efecte spirituale lăuntrice. Atunci el trebuie să se pregătească în acest sens prin faptul că înainte de toate învaţă să-și reprime dorinţele și poftele. Pe când în lumea fizică spunem că devenim mai puternici când mâncăm bine, când ne hrănim bine și avem în felul acesta mai multe forţe, în lumea spirituală – este vorba acum doar de o descriere, nu este un sfat! – vom obține ceva important tocmai atunci când postim sau facem ceva într-un alt mod pentru a ne reţine, a ne înfrâna, a ne stapâni poftele și dorinţele. Cele mai mari rezultate spirituale, să zicem, rezultate magice necesită întotdeauna o asemenea pregătire care este legată de renunţarea la dorinţele, poftele și impulsurile volitive ce apar în noi. Cu cât „vrem” mai puţin, cu cât mai mult ne spunem: Lăsăm viaţa să vină spre noi și nu ne dorim una și dorim alta anume, ci luăm lucrurile așa cum ni le aduce karma, cu cât acceptăm mai mult karma și acțiunile sale și ne comportăm calm în privinţa renunţării la tot ceea ce altfel am vrea să obținem în această viaţă, cu atât devenim mai puternici, de exemplu, în privinţa acţiunii gândurilor.
În cazul unui om care este plin de pofte, căruia îi place înainte de orice să mănânce și să bea bine, și care mai are și alte pofte, va ieși la iveală dacă, de exemplu, este profesor sau educator, că spusele pe care le adresează el elevilor nu prea au înrâurire asupra elevilor; ele le intră acestora pe o ureche și le ies pe cealaltă. El va fi atunci de părere că este vina elevilor. Dar nu întotdeauna e așa. Omul care are o atitudine mai înaltă față de viaţă, care trăiește moderat, mâncând atât cât este necesar pentru a-și menţine viaţa, care mai ales are dorința să accepte ceea ce îi oferă destinul, acela va observa treptat cum cuvintele sale dobândesc o putere mai mare; chiar și privirea sa poate avea o putere mai mare, și nici nu este nevoie ca el să-și îndrepte privirea spre elev, ci poate doar să fie lângă acesta și să cultive un gând încurajator, pe care nu îl exprimă, și acel gând va trece asupra elevului. Toate acestea depind de gradul de renunţare, de resemnare faţă de cele pe care altfel omul le dorește în mod obișnuit.
Pentru activitățile spirituale, pentru a obține rezultate spirituale în lumile superioare, calea corectă este cea care trece prin renunţare. În această privinţă există multe amăgiri; iar amăgirile nu duc la rezultate corecte, tocmai pentru că arată atât de asemănător privite exterior. Cunoașteţi cu toţii ceea ce se numește în viaţa obișnuită asceza, autoflagelarea. Această autoflagelare poate fi în multe cazuri de-a dreptul o voluptate, pe care cel care o practică o alege, de pildă, din dorința de a dobândi multe, sau dintr-o altă sursă de poftă, de dragul voluptăţii. În acest caz, asceza nu are efect, căci ea are valoare numai atunci când apare ca fenomen însoţitor al renunţării care deja s-a înrădăcinat în spiritual. Acesta este conceptul pe care vrem să ni-l însușim: conceptul de renunţare creatoare, de resemnare creatoare. Este deosebit de important ca această renunţare, această renunţare creatoare pe care o putem vieţui în sufletele noastre, să ne-o însușim ca o reprezentare foarte îndepărtată de viaţa noastră cotidiană; și atunci vom putea fi conduși cu un pas mai adânc în evoluţia omenirii. Pentru că așa ceva se întâmplă în decursul evoluţiei, de exemplu, la trecerea evoluției de la condițiile solare la cele lunare. Ceva precum resemnarea se întâmplă în domeniul entităţilor lumilor superioare, despre care știm că sunt legate de progresul evoluţiei pământului. Vrem să cuprindem aici încă o dată cu privirea vechea evoluţie solară. Dar mai întâi aș vrea să vă atrag atenţia asupra încă unui fapt pe care îl știm deja, dar care ne poate apărea încă enigmatic în anumite privinţe.
Am vorbit în repetate rânduri despre procese [Nota 13] din evoluţie pe care trebuie să le explicăm prin entităţi care au rămas în urmă în decursul evoluţiei. Astfel, știm că în omenirea Pământului nostru intervin entităţile luciferice. A trebuit să atragem atenţia în repetate rânduri asupra faptului că aceste entităţi luciferice intervin în corpurile noastre astrale în decursul evoluţiei Pământului, deoarece nu au ajuns la treapta de evoluţie pe care ar fi putut-o atinge în timpul vechii evoluţii lunare. Am folosit adesea comparaţia banală că nu numai copiii din școlile noastre rămân repetenţi, ci și entităţi cosmice în marea evoluţie cosmică rămân repetente pe treptele lor evolutive și ulterior intervin pe treptele evolutive ale altor entităţi, având o acţiune asemănătoare celei pe care o au asupra omului de pe Pământ entităţile luciferice care au rămas în urmă pe vechea Lună.
În această privinţă ne-ar putea apărea foarte ușor gândul: De fapt, aceste entităţi sunt entități cu defecte, slăbănogi ai evoluţiei cosmice, pentru că altfel cum ar fi putut ele rămâne în urmă? Acesta este unul din gândurile care ne pot veni. Dar celălat gând pe care îl putem, de asemenea, cuprinde este acesta: omul nu ar fi ajuns niciodată la libertatea sa, la capacitatea sa proprie de decizie, dacă entităţile luciferice nu ar fi rămas în urmă pe Lună. Astfel că omul datorează entităţilor luciferice, pe de o parte, în rău, faptul că are în corpul său astral pofte, impulsuri și pasiuni care continuu în evoluţie îl împing în jos de la o anumită înălțime, trăgându-l spre regiuni inferioare ale existenţei sale. Pe de altă parte însă, dacă omul nu ar putea deveni rău în acest sens, dacă nu s-ar putea abate de la bine prin forţa entităţilor luciferice din corpul său astral, el nu ar putea nici acţiona liber, nu ar putea avea ceea ce noi numim libertate a voinţei, liber-arbitru. Trebuie așadar să spunem și că ne datorăm libertatea fiinţelor luciferice. De aici rezultă faptul că acea concepţie unilaterală conform căreia entităţile luciferice doar îi dăunează omului nu este potrivită, ci omul trebuie să vadă rămânerea lor în urmă drept ceva bun, ceva fără de care nu și-ar fi putut cuceri demnitatea sa umană în adevăratul înţeles al cuvântului.
La baza a ceea ce numim rămânere în urmă a entităţilor luciferice și ahrimanice se află ceva cu mult mai profund, anume ceva care ne întâmpină deja pe vechiul Saturn, dar acolo este atât de greu de recunoscut încât abia dacă putem găsi cuvinte în vreo limbă pentru a caracteriza ceea ce se află la baza acestui fapt. Dimpotrivă, dacă trecem la vechea existenţă solară, îl putem caracteriza foarte limpede, dacă avem în vedere conceptul descris astăzi drept resemnare, renunţare. Deoarece la baza oricărei astfel de rămâneri în urmă a entităţilor, la baza oricărei acționări înterioare datorate rămânerii în urmă, se află resemnarea sau renunţarea unor entităţi superioare. Putem observa astfel întâmplându-se următoarele lucruri pe Soare. Am văzut că Tronurile, Spiritele voinţei, aduc jertfă Heruvimilor. Ele nu aduc această jertfă – așa cum am văzut ultima oară – numai în perioada saturniană, ci continuă și în perioada solară. Astfel încât am putut găsi și acolo în imagine: Tronurilor, Spiritele voinţei jertfind Heruvimilor. Și în această jertfă se află esenţa propriu-zisă a tuturor condițiilor de căldură sau de foc existente în Univers. În răstimpul perioadei solare, putem observa clar următoarele, dacă privim înapoi în Cronica Akasha: Tronurile jertfesc, rămân la activitatea lor de jertfă; astfel, avem Tronurile care jertfesc, avem și un număr de Heruvimi înspre care vedem jertfa înălţându-se și care absorb în sine căldura care curge din jertfă. Dar un număr de Heruvimi împlinesc altceva: ei renunţă la jertfă, nu acceptă jertfirea. De aceea trebuie să completăm întru câtva imaginea pe care am lăsat-o să apară ultima oară în faţa sufletelor noastre.
Avem în această imagine Tronurile care se jertfesc, și Heruvimii care acceptă jertfa; dar avem și Heruvimi care nu acceptă jertfa, și dau înapoi ceea ce ajunge la ei drept jertfă. Este deosebit de interesant să urmărești acest fapt în Cronica Akasha. Prin faptul că virtutea ce se dăruie a Spiritelor înţelepciunii se revarsă în căldura jertfei, vedem urcând fumul jertfei în timpul vechiului Soare, fum despre care am spus că este reflectat de către Arhangheli înapoi, sub forma de lumină, de la circumferinţa exterioară a Soarelui. Dar acum mai vedem și altceva, ca și cum înăuntrul vechiului spaţiu solar ar mai exista și ceva cu totul diferit: fum de jertfă, dar nu cel care este reflectat înapoi de către Arhangheli sub formă de lumină, ci cel care nu este primit de către Heruvimi, astfel încât el curge înapoi, se îngrămădește înapoi, astfel încât avem nori de jertfă ce se blochează în spaţiul solar: jertfă care urcă, jertfă ce coboară, jertfă primită și jertfă la care se renunţă și care se întoarce înapoi în sine. Această întâlnire a formaţiunilor spirituale de nori în vechiul spaţiu solar o găsim, să zicem așa, între ceea ce am denumit ultima oară exteriorul și interiorul, aceste două dimensiuni ale Soarelui, ca un strat separator; astfel, în mijloc avem Tronurile ce se jertfesc, în înalturi Heruvimii care primesc jertfa și Heruvimii care nu primesc jertfa, ci o stăvilesc înapoi. Prin această stăvilire ia naștere ca un fel de nor în formă de inel; iar cu totul în afară avem masele de lumină reflectate.
Reprezentați-vă această imagine într-un mod foarte viu: avem, așadar, acest vechi spaţiu solar, aceasă veche masă solară, cum ar fi o sferă cosmică, în afara căreia nu e nimic de reprezentat, astfel încât trebuie să ne imaginăm un spaţiu care ajunge doar până la Arhangheli. Să ne reprezentăm, în continuare, că în mijloc avem această formaţiune inelară, în care se întâlnesc jertfele preluate și cele respinse. Din aceste jertfe, cele preluate și cele respinse, ia naștere pe vechiul Soare ceva pe care îl putem numi o dublare a întregii substanţe solare, o separare. Dacă vrem să comparăm Soarele din acea veche perioadă cu o înfățișare exterioară, îl putem doar compara cu actuala înfăţișare a lui Saturn: sfera care este înconjurată de un inel, prin faptul că acele mase de jertfă stăvilite aruncate spre interior sunt ceea ce este în mijloc, iar ceea ce se află în afară se ordonează la exterior ca o masă a unui inel. Avem, așadar, substanţa solară împărţită practic în două părţi, prin forţa puterilor de jertfă stăvilite.
Ce se întâmplă prin faptul că apare o astfel de renunțare din partea anumitor Heruvimi? – Acesta este un capitol extrem de dificil, cel de care ne apropiem acum, și dumneavoastră veţi putea cuprinde numai prin meditaţii încetul cu încetul ceea ce este conţinut în conceptele pe care le voi expune acum. Numai dacă veţi reflecta vreme îndelungată asupra conceptelor care vi se vor oferi veţi afla ce realități stau la baza acestor concepte. Resemnarea despre care am vorbit trebuie pusă în legătură cu ceva a cărui naștere am văzut-o pe Saturn: cu nașterea timpului. Am văzut că abia pe vechiul Saturn se naște timpul, odată cu Spiritele timpului, cu Arhaii, și că nu are niciun sens să se vorbească despre „timp” înainte de vechiul Saturn. Acum voi spune că timpul durează mai departe, deși în această afirmaţie este conţinut un pleonasm. „A dura”, „a dăinui” este un concept care conţine în sine timpul. Când spunem, așadar, că „timpul durează”, asta înseamnă: când contemplăm în Cronica Akasha stadiile Saturn și Soare, găsim pe Saturn nașterea timpului, iar pe Soare faptul că timpul continuă să existe. Dacă toate condițiile ar continua așa cum le-am caracterizat în ultimele noastre două consideraţii cu privire la Saturn și la Soare, atunci timpul ar constitui un element pentru tot ceea ce se întâmplă în cadrul evoluţiei. Noi nu am putea să eliminăm cu gândul timpul din niciun eveniment din cadrul evoluţiei. Am văzut că Spiritele timpului s-au născut pe vechiul Saturn și că timpul este implantat în toate. Și tot ceea ce am gândit până acum în imagini, în imaginaţiuni despre evoluţie trebuie să le concepem în legătură cu timpul. Așadar, dacă s-ar fi întâmplat numai cele pe care le-am expus: jertfa și virtutea care se dăruie, toate acestea ar fi fost supuse timpului. Nu ar fi existat nimic care să nu fi fost supus timpului. Aceasta înseamnă că totul ar fi supus nașterii și pieirii, care aparţin timpului.
Acei Heruvimi care au renunţat la jertfă, la ceea ce se află oarecum în fumul jertfei, au renunțat la ea pentru că în felul acesta s-au sustras atributelor acestui fum al jertfei. Iar dintre aceste atribute face parte în primul rând timpul și, legat de el, devenirea și pieirea. În întreaga renunțare a Heruvimilor la jertfă se află prin urmare o creștere dincolo de condițiile temporale. Ei se ridică deasupra timpului, se sustrag faptului de a fi supuși timpului. Prin aceasta, condițiile se separă oarecum în timpul vechii dezvoltări solare, așa încât anumite relații care se continuă în linie dreaptă de pe Saturn, cum ar fi jertfirea și virtutea dăruitoare, rămân supuse timpului, pe când celelalte relații, care au fost inițiate de Heruvimi prin faptul că acești Heruvimi renunţă la jertfă, se smulg timpului, încorporându-și în felul acesta veșnicia, durata, faptul de a nu fi supuse nașterii și pieirii. Iar acest lucru este remarcabil în gradul cel mai înalt: în răstimpul vechii evoluţii solare se ajunge la o separare în timp și veșnicie. Prin resemnarea Heruvimilor din răstimpul evoluţiei solare veșnicia a fost cucerită drept o însușire a anumitor condiții, care au intervenite în răstimpul acestei evoluţii.
Dacă am văzut, aşadar, privind în propriile noastre suflete, cum anumite efecte decurg din faptul că omul îşi însuşeşte renuntarea şi resemnarea, vedem acum, când vorbim pentru început de vechiul Soare, anumite entități spiritual-divine au dobândit nemurirea, veşnicia, prin faptul că au renunțat la jertfă şi la ceea ce putea veni din darurile răspândite ale virtuții dăruitoare. Aşa cum am văzut timpul născându-se pe Saturn, în perioada evoluției solare observăm cum anumite circumstanțe se smulg timpului. În orice caz, eu v-am spus – şi vă rog să acordaţi atenție acestui fapt – că toate acestea s-au pregătit deja din perioada saturniană, astfel încât veşnicia nu începe abea în perioada solară. Dar faptul de a vedea lucrurile în mod distinct și clar, astfel încât să poată fi exprimate în concepte, este posibil abia în perioada solară. Pe Saturn este atât de greu de recunoscut această separare a veşniciei de timp, încât conceptele şi cuvintele noastre nu se dovedesc suficient de precise pentru a putea caracteriza aşa ceva referitor la vechiul Saturn şi evoluția sa.
Am învătat să cunoaştem, aşadar, semnificația resemnării, a renunțării zeilor în timpul vechiului Soare, şi obținerea nemuririi. Care a fost consecința ulterioară a acestui lucru?
Din Ştiinţa ocultă în schiţă, care într-o anumită privinţă a trebuit să mai rămână încă în domeniul mayei, noi ştim că după evoluția solară a urmat evoluția lunară, şi că la sfârşitul perioadei solare totul s-a cufundat într-un fel de amurg, într-un haos cosmic, apărând apoi din nou ca Lună. Deci trebuie să vedem apărând iarăşi jertfa drept căldură. Aşadar, ceea ce a rămas drept căldură pe Soare vedem apărând şi pe Lună ca manifestări de căldură. Ceea ce este virtute dăruitoare, vedem apărând acum ca gaz, ca aer. Dar şi resemnarea continuă, renunțarea la jertfă. Ceea ce noi am numit .„renunțare” se află înăuntrul tuturor celor ce se desfăşoară pe vechea Lună. Este într-adevăr așa: ceea ce putem vieţui ca resemnare trebuie să o gândim ca forţă în toate de pe vechea Lună, venind acolo de la Soare, la fel cum trebuie să ne gândim la altceva care este prezent în lumea exterioară nouă. Ceea ce era jertfă ne apare drept căldură în maya; ceea ce era virtute dăruitoare ne apare în maya drept gaz sau aer. Ceea ce este resemnare ne apare în maya exterioară drept fluid, drept apă. Apa este maya, şi ea nu ar exista în lume dacă la baza ei nu ar exista în mod spiritual renunțarea sau resemnarea. Pretutindeni unde se află apă în lume este resemnare divină! Şi pe cât este de adevărat că orice căldură este o iluzie, şi că dincolo de ea se află o jertfă, că gazul sau aerul este o iluzie, iar dincolo de el este o virtute ce se dăruieşte, tot astfel apa ca substanță, ca realitate exterioară nu este decât o iluzie senzorială, o imagine oglindită, şi ceea ce există în realitate în ea este renunțarea unor entităţi la ceea ce primesc de la alte entități. Aş spune că în lume poate să picure apă numai pentru că la baza acestui fenomen se află o resemnare. Noi ştim acum că în timp ce stadiul solar progresează spre cel lunar masele de aer se condensează până la condițiile de apă. Apa a luat naştere abia pe Lună, pe Soare încă nu exista apă. Ceea ce am văzut în răstimpul vechii evoluții solare drept mase de nori ce se adunau, prin faptul că îngrămădesc unele în altele se condensează în ceva mai dens, devenind apa care apare pe Lună, devenind oceanul lunar.
Dacă avem în vedere toate acestea, ne va fi posibil să înțelegem o întrebare ce se poate pune aici. Din resemnare se formează apa; apa este în realitate resemnare. Dobândim, aşadar, un concept spiritual cu totul aparte pentru ceea ce este de fapt apa. Dar acum se poate pune întrebarea: Există o anumită diferență între starea care ar fi intervenit dacă Heruvimii nu s-ar fi resemnat şi starea izvorâtă din faptul că s-au resemnat? Se exprimă această diferenţă în vreun mod? Da, ea se exprimă. Şi anume, se exprimă în faptul că de acum înainte în condițiile lunare intervin în mod clar consecinţele acelei resemnări. Anume, dacă această resemnare nu ar fi intervenit, dacă Heruvimii respectivi care au renunţat ar fi acceptat jertfa adusă lor, atunci – vorbind în imagini – ei ar fi avut fumul jertfei înăuntrul propriei lor substanţe; iar ceea ce ar fi făcut ei înşişi s-ar fi exprimat în fumul jertfei. Să presupunem că aceşti Heruvimi ar fi înfăptuit ceva. Atunci ar fi apărut exprimat în exterior prin norii care se schimbă ai aerului – adică în înfăţişarea exterioară a aerului s-ar fi exprimat ceea ce ar fi făcut Heruvimii care nu ar fi renunţat la jertfă, cu substanţa acestei jertfe. Însă ei au respins această substanţă, şi prin aceasta au trecut din murire în nemurire, din vremelnicie în durabilitate. Dar substanţa jertfei este acolo, ea a fost, ca să spunem aşa, demisă de puterile care ar fi putut-o prelua, şi nu trebuie să se supună impulsurilor Heruvimilor, căci aceştia au demis-o, au respins-o. Ce se întâmplă cu această substanță de jertfă? – Se întâmplă că alte ființe se înstăpânesc pe ea, fiinţe care, prin faptul că această substantă a jertfei nu se află în Heruvimi, devin independente de Heruvimi, devin fiinţe autonome, care sunt acolo alături de Heruvimi, pe când altfel ar fi fost dirijate de Heruvimi dacă această substanţă a jertfei ar fi fost preluată de către Heruvimi. Pe aceasta se bazează posibilitatea de a se produce contrarului resemnării: pe faptul ca anumite entităţi să atragă la ele substanţa de jertfă revărsată şi să acţioneze înăuntrul ei. Și acestea sunt entităţile care au rămas în urmă, astfel că această rămânere în urmă este o consecinţă a resemnării Heruvimilor. Heruvimii înșisi, prin acel lucru la care renunță, furnizează entităţilor ce rămân în urmă prima dată posibilitatea de a rămâne în urmă. Prin faptul că o jertfă este respinsă, alte entităţi, care nu se resemnează, care se dăruiesc poftelor şi îşi exprimă dorintele, pot pune stăpânire pe obiectul jertfei, pe substanţa jertfei, şi au în felul acesta posibilitatea de a se alătura celorlalte fiinţe ca entităţi autonome.
Astfel, odată cu trecerea evoluţiei de la Soare la Lună, cu faptul că Heruvimi devin nemuritori, a fost dată posibilitatea ca alte entităţi să se separe în propria lor substanţialitate de evoluția continuă a Heruvimilor, în general de entităţile nemuritoare. Vedem, aşadar, cunoscând acum motivul mai profund al rămânerii în urmă, că de fapt vina primordială – dacă e să vorbim despre o vină primordială – a acestei rămâneri în urmă nu o au deloc fiinţele care au rămas în urmă. Acesta este aspectul important pe care trebuie să-l înţelegem. Dacă Heruvimii ar fi primit jertfa, entitățile luciferice nu ar fi putut rămâne în urmă, căci nu ar fi avut ocazia să se încorporeze în această substanţă. Pentru a exista posibilitatea ca entitățile să devină independente în acest mod, a avut loc în prealabil renuntarea. Aşadar, înţeleapta conducere a lumii a aranjat lucrurile în aşa fel încât zeii şi-au generat ei înşişi adversarii. Dacă zeii nu ar fi renunţat, aceste entităti nu s-ar fi putut opune. Sau, dacă ar fi să ne exprimăm mai simplist, am putea spune că zeii au prevăzut cam așa: Dacă vom continua să creăm doar în modul în care am făcut-o pe Saturn şi apoi pe Soare, nu ar apărea niciodată entităţi libere, care să acţioneze din propria lor voinţă, după bunul său plac. Pentru a putea să ia naștere astfel de entităţi trebuie să dăm posibilitatea să ni se ridice adversari în Univers, să găsim rezistenţă în ceea ce este supus timpului. Dacă numai noi singuri am ordona totul, nu am putea găsi o asemenea opoziţie. Pentru noi ar fi foarte simplu dacă am accepta toate jertfele, deoarece atunci întreaga evoluţie ne-ar fi supusă nouă. Dar noi nu vom face acest lucru; vrem să existe entități libere față de noi, care să ni se poată opune. Prin urmare nu primim jertfa, astfel încât aceste entităţi, prin renunțarea noastră şi prin faptul că ele primesc jertfa, devin adversarii noștri!
Vedem, aşadar, că motivul răului nu trebuie căutat la aşa-numitele entităţi rele, ci la aşa-numitele entităţi bune, care prin resemnarea lor au determinat, ca prin entităţile care puteau aduce răul în lume, să se nască răul. Cineva ar putea foarte uşor obiecta – şi vă rog să lăsaţi acest gând să acţioneze foarte clar asupra sufletelor dumneavoastră –: Până acum am avut o părere mai bună despre zei! Până acum aveam părerea despre zei că ar fi putut produce ceea ce urma să pună în scenă libertatea umană şi fără să creeze posibilitatea răului. Cum se face că toţi aceşti zei buni nu pot aduce în lume fără rău ceva precum libertatea umană? – Aş vrea să vă amintesc cu acest prilej de acel rege spaniol [Nota 14] care a găsit că Universul este groaznic de complicat, şi de aceea a spus odată că dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat pe el să creeze lumea, ar fi făcut-o mai simplă. – Omul poate crede, în slăbiciunea lui, că lumea putea fi mai simplă; dar zeii ştiu mai bine, şi de aceea nu l-au lăsat pe om să creeze Universul.
Am putea caracteriza şi mai amănunţit aceste raporturi, din punctul de vedere al ştiinţei cunoaşterii. Să presupunem că ceva ar trebui sprijinit, şi i se spune cuiva că poate sprijini acel lucru prin faptul că înalță o coloană şi îl pune deasupra. Atunci cel implicat ar putea spune: De fapt, ar trebui să se procedeze altfel! – Da, de ce nu s-ar putea proceda şi altfel? Sau cineva ar putea spune, atunci când la o construcţie se foloseşte un triunghi: De ce să aibă acest triunghi doar trei colţuri? Un zeu ar putea, probabil, să facă un triunghi care să nu aibă numai trei colţuri! – Dar cât sens are ca un triunghi să nu aibă trei colţuri, tot atât sens ar avea ca zeii să fi creat libertatea fără posibilitatea răului şi a suferinţei. Aşa cum de un triunghi aparţin trei colțuri, tot aşa aparţine de libertate posibilitatea răului instituită prin resemnarea anumitor entităţi spirituale. Toate acestea fac parte din resemnarea zeilor, care au realizat evoluţia pornind din nemurire, după ce prin renunţarea la jertfă au luat gradul de nemurire, pentru a conduce înapoi răul la bine. Zeii nu au evitat răul, pentru că numai el putea da posibilitatea libertății. Dacă zeii ar fi evitat răul, Universul ar fi fost sărac, nu ar fi avut o diversitate. Zeii au trebuit să lase răul să vină în lume de dragul libertăţii, şi ei trebuiau pentru aceasta să-și cucerească puterea de a întoarce înapoi răul la bine. Această putere este ceva care poate veni ca efect doar din renunţare, din resemnare.
Religiile există întotdeauna pentru a indica prin imagini, prin imaginaţiuni, marile taine ale Universului. Noi am indicat astăzi străvechile faze ale evoluţiei şi, prin faptul că la conceptele de jertfă şi de virtute ce se dăruieşte am adăugat conceptul de resemnare, am făcut din nou un pas în ceea ce este adevăr față de maya şi iluzie. Astfel de imagini şi concepte au fost date oamenilor şi în religii. Și există ceva în cadrul religiei biblice prin care omul îşi poate însuşi conceptele de jertfă şi resemnare, de respingere a jertfei. Este povestirea despre Avraam, care voia să aducă o jertfă, care trebuia să îl jertfească lui Dumnezeu pe propriul său fiu, şi despre renunţarea lui Dumnezeu la jertfa patriarhului. Dacă încorporăm în sufletele noastre acest concept al renunţării, atunci pot intra în noi asemenea viziuni contemplative ca acelea pe care le-am exprimat deja. Eu am spus cândva [Nota 15]: Să presupunem că jertfa lui Avraam ar fi fost acceptată şi Isaac ar fi fost jertfit. Deoarece întregul popor vechi ebraic provine din el, prin acceptarea jertfei, Dumnezeu ar fi luat acest întreg popor de pe Pământ. Tot ceea ce provine de la Avraam a fost dăruit de Dumnezeu prin renunţarea la o sferă care este în afara Sa, retrăgându-l din sfera Sa de acţiune. Dacă El ar fi preluat jertfa, ar fi luat în Sine întreaga sferă ce s-a desfăşurat în cadrul vechiului popor ebraic, căci Isaac cel jertfit ar fi fost atunci la Dumnezeu. Însă Dumnezeu a renunţat la jertfă, lăsând în felul acesta Pământului această linie evolutivă. – Toate conceptele de resemnare şi jertfă le putem înţelege din imaginea plină de semnificaţie a jertfei vechiului patriarh.
Dar şi într-un alt loc al istoriei noastre terestre putem găsi această resemnare a entităţilor superioare, şi aici, de asemenea, ne este îngăduit să indicăm ceva asupra căruia am atras atenţia şi data trecută, asupra tabloului lui Leonardo da Vinci, „Cina cea de taină”. Căci el ne prezintă scena unde avem în fața noastră sensul Pământului, pe Christos. Să ne amintim, dacă vrem să ne pătrundem de sensul tabloului, de acele cuvinte pe care le găsim şi în Evanghelii: „Credeţi că nu aş putea chema o întreagă oştire de ingeri [Nota 16], dacă aş vrea să scap de la moartea prin jertfă?” Ceea ce Christos ar putea accepta în acel moment, ceea ce ar fi, desigur, o posibilitate simplă pentru El, este respins prin resemnare, prin renunţare. Și cea mai mare renunţare a lui Christos Iisus ne întâmpină când, prin renunţare, El îl lasă pe adversarul Său să intre în sfera Sa: pe Iuda. Dacă vrem să vedem în Christos Iisus ceea ce putem vedea în El, atunci trebuie să vedem în El o imagine a acelor entităţi pe care le-am cunoscut, într-un anumit stadiu al evoluţiei cosmice, anume a entităţilor care au trebuit să renunţe la jertfă, a acelor entităţi a căror natură este renunţarea. Christos se renunță la ceea ce s-ar fi întâmplat dacă nu l-ar fi lăsat pe Iuda să devină oponentul Său, aşa cum zeii odinioară, în timpul perioadei solare, şi-au creat ei înșiși prin resemnare, oponenții lor. Vedem astfel acest proces reluat în imaginea de pe Pământ: Christos în mijloc, printre Cei doisprezece, împreună cu Iuda, care se află acolo ca trădător, la fel cum au apărut şi adversarii Puterilor cosmice. Pentru ca în evoluţie să poată intra ceea ce are o valoare infinită pentru omenire, Christos însuşi trebuia să-și opună un adversar. Acest tablou ne face o impresie atât de covârşitoare, pentru că la vederea „Cinei celei de taină” ni se amintește de un moment cosmic colosal, atunci când în noi răsună cuvintele: „Acela care-şi va înmuia bucăţica de pâine împreună cu Mine în acest blid, acela Mă va trăda” [Nota 17], pentru că vedem aici, în imagine terestră, oponentul zeilor înşişi plasat faţă în faţă cu zeii. De aceea mi-a fost îngăduit adesea să spun: toate cele pe care le-ar vedea un locuitor de pe Marte, dacă ar putea coborî pe Pământ, le-ar afla poate mai mult sau mai puţin interesante, chiar dacă nu le-ar inţelege bine. Dar la vederea acestui tablou al lui Leonardo da Vinci el ar putea afla ceva, dintr-un punct de vedere cosmic, legat la fel de mult de Marte ca şi de Pământ, şi legat de întregul sistem solar, şi ar putea înţelege din aceasta sensul Pământului. Căci ceea ce este zugrăvit în acest tablou terestru are însemnătate pentru întregul Cosmos: opunerea unor anumite puteri faţă de Puterile divine nemuritoare. Când Il vedem apărând în mijlocul Apostolilor pe Christos, care pe Pământ a învins moartea, indicând, aşadar, triumful nemuririi, trebuie să facem referire la acel moment plin de importanţă universală care a intervenit atunci când zeii s-au separat de existenţa temporală și au obținut victoria asupra timpului, adică au devenit nemuritori. Acest lucru îl poare simți inima noastră atunci când privim „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci.
Să nu spuneţi că cel care priveşte „Cina cea de taină” cu o înţelegere naivă nu înţelege lucrurile pe care le-am expus astăzi. El nu are nevoie să le ştie. Căci în aceasta constă adâncimea plină de taină a sufletului omenesc, în faptul că omul nu are nevoie să ştie cu raţiunea sa ceea ce simte sufletul său. Cunoaşte oare floarea legile după care creşte? Nu, dar ea creşte totuşi. Şi de ce ar avea nevoie o floare de cunoașterea legilor sau un suflet omenesc de raţiune, pentru a simţi măreţia nemăsurată existentă atunci când în faţa ochilor noştri se desfășoară imaginea unui zeu şi adversarul său, atunci când în faţa noastră se află cel mai înalt lucru ce poate fi exprimat, opoziţia dintre nemuritor şi trecător? Nu este nevoie să știi acest lucru, el intră în suflet cu o forţă magică atunci când omul se află în faţa acestui tablou, care a fost pictat acolo pentru noi ca oglindă a sensului Universului. Şi nici artistul nu trebuia să fie un ocultist în acest sens, pentru a-l picta. Dar în sufletul lui Leonardo da Vinci existau forţele care puteau exprima tocmai acest cel mai înalt lucru, cel mai plin de însemnătate. Marile opere de artă acţionează cu atâta putere, pentru că sunt strâns legate de sensul ordinii Universului. În vremurile dinainte, artiştii erau uniţi cu sensul ordinii cosmice într-o conştienţă neclară, fără ca ei să o ştie. Dar arta ar muri dacă nu s-ar întreține continuitarea, dacă în viitor ştiinţa spirituală ca cunoaștere a acestor lucruri, nu ar oferi artei o nouă bază.
Arta subconștientă îşi are trecutul ei, şi a ajuns cu trecutul ei la sfârșit. Arta care poate fi inspirată de ştiinţa spirituală se află la începutul ei, la începutul dezvoltării. Aceasta este arta viitorului. Şi pe cât este de adevărat că vechii artişti nu au avut nevoie să ştie ce se află la baza operelor de artă, tot atât de adevărat este că artiştii viitorului trebuie să o ştie, dar cu acele forțe ce reprezintă iarăși un fel de neșfărșit, ce iarăși vor să reprezinte ceva din plenitudinea sufletului. Căci nu şi-a însuşit ştiinţa spirituală cel care face din ea o ştiinţă intelectuală, cel care o exprimă în scheme sau paradigme, ci acela care la fiecare concept pe care-l dezvoltăm – jertfă, virtute ce se dăruieşte, resemnare –, la fiecare cuvânt, poate simţi ceva care vrea să sfărâme cuvântul şi ideea însăşi, şi care cel mult se poate revărsa în pluralitatea de sensuri a imaginilor.
Oamenii îşi pot alcătui scheme atunci când cred că evoluţia Universului se desfăşoară în concepte abstracte. Dar nu mai merge cu scheme atunci când vrei să aduci înaintea sufletelor concepte vii, cum ar fi jertfa, virtutea ce se dăruieşte şi resemnarea. Cele trei Logosuri pot fi încadrate în scheme atunci când sub denumirea de Logos nu mai socotești că este nimic mai mult decât decât cele cinci litere. Dacă vrem să punem în faţa sufletelor noastre conceptele de jertfă, virtute ce se dăruieşte şi resemnare, trebuie să ne zugrăvim în faţa sufletelor astfel de imagini cum au fost cele descrise data trecută: Tronurile care se jertfesc, înălţându-şi jertfa spre Heruvimi, fumul jertfei care se răspândeşte, Arhanghelii ce reflectă lumina înapoi ş.a.m.d. Iar atunci când, data viitoare, vom trece la evoluţia lunară, vom vedea cum imaginea devine mai bogată, cum realmente trebuie să se adauge ceva ca o lichefiere a maselor de nori acumulate, care picură ca mase lunare [Nota 18], şi cum la acestea se adaugă sclipirile fulgerelor Serafimilor. Atunci va trebui să trecem la reprezentări mai bogate, faţă de care va trebui să spunem: Viitorul omenirii va găsi posibilitatea de a crea materialul artistic, mijloacele artistice pentru a putea exprima pentru lumea exterioară ceea ce altfel nu poate fi citit decât în Cronica Akasha.
