Am ajuns acum cu un capitol dificil al viziunii noastre asupra lumii până acolo încât am învăţat să vedem o parte din spiritual în spatele fenomenelor lumii sensibile exterioare. Din astfel de fenomene, care la prima vedere trădează prea puţin din faptul că spiritualul în forma caracteristică, așa cum trăim noi acest spiritual în propria noastră viață sufletească, se află în spatele lor, din astfel de fenomene am recunoscut că totuși activități spirituale, calităţi şi insuşiri spirituale se află în spatele lor. Ceea ce ne apare, de exemplu, în viaţa obişnuită drept căldură sau foc, am recunoscut drept expresie a jertfei. Iar în ceea ce ne întâmpină ca aer și trădează inițial așa puţin, cel puțin pentru concepţiile noastre actuale, că este spiritual, am recunoscut ceea ce am denumit virtute ce se dăruieşte a anumitor fiinţe cosmice. Iar în apă am recunoscut ceea ce poate fi denumit resemnare, renunţare.
În concepţiile anterioare despre lume – despre aceasta vom atrage atenţia doar în mod fugitiv – a fost presimţit şi recunoscut deja spiritualul în manifestarea sa materială, fapt pentru care anumite substanţe au fost desemnate prin cuvântul „spiritus”, pe care îl folosim astăzi ca semnificaţie caracteristică pentru spiritual, deşi se poate ca în lumea exterioară oamenii să raporteze prea puţin acest „spiritual” la spiritualul propriu-zis, la suprasensibil, astfel încât – după cum este cunoscut unora dintre dumneavoastră –, atunci când unei uniuni spiritiste din München i-a fost adresată o scrisoare, poştaşul nu a ştiut ce este aceea o uniune spiritistă şi a înmânat scrisoarea preşedintelui Uniunii centrale a comercianţilor de băuturi spirtoase.
Dacă vrem să evidenţiem ce lucruri importante s-au întâmplat în evoluţia planetei Pământ în procesul de la vechiul Soare la vechea Lună va trebui să avem în vedere un alt mod de evoluţie a spiritualului. Însă pentru aceasta este necesar să pornim de la ceea ce ne-a întâmpinat ultima oară drept renunţare. Am văzut că această renunţare constă în esenţă în faptul că entităţi spirituale superioare renunţă să primească jertfa, despre care ştim că era jertfă a voinţei, sau a substanţei voinţei. Dacă ne reprezentăm aceste lucruri în sensul că anumite entităţi vor să jertfească ceea ce este substanţa lor volitivă şi, ca să spunem aşa, acceptarea acestei voinţe le este refuzată din cauza renunţării entităţilor superioare, ne vom putea ridica uşor la înţelegerea faptului că acea substanţă de voință, pe care entitățile în cauză doreau să o sacrifice entităților spirituale superioare, trebuie să rămână în aceste entităţi care vor să aducă jertfa şi nu o pot face. Astfel încât în acest context cosmic, este clar că există entităţi gata să-și ofere jertfa, aşadar, care sunt, într-un anumit sens, gata să dăruiască ceea ce se află înlăuntrul lor, dar nu o pot face, şi de aceea trebuie să o păstreze în sine. Sau, exprimând altfel lucrurile, putem spune că aceste entităţi nu pot avea o anumită legătură cu entităţi superioare – care s-ar fi realiza dacă li s-ar fi îngăduit să se jertfească –, din cauza respingerii jertfei lor.
În mod personificat, s-ar putea spune, în mod simbolic în ceea ce privește istoria lumii, întâlnim ceea ce ar trebui să luăm în considerare – dar acolo este exacerbat – în Cain, care se opune lui Abel. Şi Cain vrea să-şi înalţe jertfa către Dumnezeu. Dar jertfa sa nu este plăcută Acestuia, şi Dumnezeu nu o primeşte. Însă jertfa lui Abel o primeşte. Ceea ce vrem să luăm noi în considerare aici este trăirea lăuntrică ce poate lua naştere prin faptul că jertfa lui Cain este respinsă. Dacă vrem să ne ridicăm la înălţimea înţelegerii despre care este vorba aici, trebuie să ne fie clar că nu ne este îngăduit să târâm după noi în regiunile despre care vorbim, concepte care au însemnătate doar în viaţa obişnuită. Ar fi incorect dacă am vorbi despre faptul că respingerea jertfei are la bază o vină sau o nedreptate. Despre vină sau păcat, aşa cum le cunoaştem în viaţa noastră obişnuită nu poate fi vorba aici. Trebuie pe aceste entități mai degrabă să le vedem astfel, că din partea entităţilor superioare care resping jertfa este o renunţare, o resemnare. În cele pe care le-am spus zilele trecute despre dispoziţia sufletească nu se regăseşte nimic dintr-o vină sau o neglijare, ci reiese întreaga măreţie ce poate exista într-o renunţare, o resemnare. Trebuie să confirmăm însă faptul că celelalte entităţi, care vor să aducă jertfa, trebuie să-şi creeze o dispoziţie lăuntrică din care putem simți că prin aceasta începe ceva ca o adversitate – chiar dacă extrem de ușoară – faţă de acele ființe care resping jertfa. De aceea în privința lui Cain, unde această situație ne va fi arătat într-un timp ulterior, este înfățișată într-o măsură intensificată. Prin urmare, nu vom găsi aceeași dispoziție pe care o găsim în Cain, la entităţile care au evoluat trecând de la Soare la Lună; vom găsi această dispoziție la ele într-un alt grad. Și noi ajungem să cunoastem dispoziția lăuntrică ce se manifestă aici numai dacă noi, așa cum am procedat în ultimele conferințe, privim din nou în propriile noastre suflete și ne întrebăm unde putem găsi în sufletele noastre o astfel de dispoziţie, care situație sufletească ne poate indica ce dispoziție sufletească ar trebui să se dezvolte în individualităţile ale căror daruri de jertfă au fost respinse.
Această dispoziţie în noi – și ne apropiem în acest caz tot mai mult de viața omenească pământeană –, pe care de fapt fiecare suflet o cunoaște, în modul ei nedefinit dar în același timp chinuitor, într-un fel pe care îl putem adăuga la cele pe care le vom discuta joia viitoare în conferinţa publică [Nota 19], – această dispoziție lăuntrică pe care fiecare suflet o cunoaște ca domnind în adâncurile tăinuite ale vieţii sufleteşti, răzbate uneori la suprafaţa vieții noastre sufletești; şi probabil că atunci ea este mai puţin chinuitoare. Dar noi, oamenii, adesea umblăm încoace și încolo cu această dispoziţie fără să fim foarte clar conştienţi de ea în conștiența noastră superioară, și totuși o avem în noi. Aş vrea să vă redau cuvintele poetului, pentru a sublinia sentimentul chinuitor nedefinit care este legat de acea nuanță a durerii: „Numai acela care cunoaşte dorul ştie cât sufăr eu” [Nota 20]. Se are în vedere dorul, nostalgia, ca dispoziţie sufletească, aşa cum trăieşte el în sufletele oamenilor – nu numai atunci când năzuiesc înspre una sau alta.
Pentru a ne transpune în ceea ce s-a desfăşurat spiritual în faza de evoluţie a vechiului Saturn şi a vechiului Soare a fost necesar să ne ridicăm privirea înspre anumite stări sufleteşti care intervin când sufletul omenesc devine străduitor, când se organizează în vederea unei strădanii superioare. Este ceea ce am văzut când am încercat să ne explicăm natura jertfei prin propria noastră viaţă sufletească, când am încercat să ne clarificăm ce dobândeşte omul ca înţelepciune care se naşte din ceea ce putem denumi disponibilitate de a dărui, de a se dărui chiar pe sine insuşi. Pe măsură ce am ajuns la conexiuni tot mai terestre, care s-au dezvoltat din cele anterioare, am întâlnit o dispoziţie sufletească asemănătoare celor pe care încă le poate vieţui omul astăzi. Însă trebuie să ne fie clar că întreaga noastră viaţă sufletească, în măsura în care sufletele noastre sunt încorporate într-un trup pe Pământ, este un strat superior peste o viaţă sufletească tăinuită ce se desfăşoară jos, în adâncuri. Cine nu ştie că există o asemenea viaţă sufletească tăinuită? Viața ne învață destul că există una.
Să presupunem, pentru a ne clarifica câte ceva din această viaţă tăinuită, că un copil a făcut, să zicem, la vârsta de 7 sau 8 ani, sau la o altă vârstă, o anumită experienţă. De exemplu, că a făcut experienţa injustiţiei – faţă de care copiii sunt adesea deosebit de sensibili –, în sensul că a fost acuzat de a fi făcut una sau alta, pe care în realitate nu a făcut-o. Copiii au sentimente foarte puternice când li se face o nedreptate. Dar așa cum este viața, după ce această trăire a ros adânc în viața copilului, viața ulterioară pune alte straturi peste existența sufletească, și în ceea ce privește viața de zi cu zi, copilul a uitat evenimentele. Se poate întâmpla chiar ca ele să nu mai apară niciodată la iveală. Dar să presupunem că, pe la vârsta de 15, 16 ani, copilului i se face o nouă nedreptate, să zicem la şcoală. Și atunci devine activ ceea ce altfel zăcea adânc în suflet. Copilul poate să nici nu fie conștient de aceasta, poate să-și formeze cu totul alte idei decât să realizeze că iese la suprafaţă o reminiscenţă a celor pe care le-a vieţuit în anii anteriori. Dacă nu s-ar fi petrecut evenimentele anterioare, copilul ar merge acasă, ar plânge, şi-ar vărsa năduful, dar ar trece peste aceasta. Însă evenimentul anterior a avut loc – și subliniez expres că nu este necesar să-și amintească copilul ce s-a întâmplat anterior –, și el acţionează sub suprafața vieţii sufleteşti, aşa cum sub oglinda aparent calmă a mării se pot agita curenţii de apă şi din străfunduri pot ieşi valuri la suprafaţă. Și ceea altfel ce ar fi deveni probabil un plâns, lamentare sau vărsare de năduf, devine sinucidere a unui elev! Astfel, adâncimile ascunse ale vieții sufletești intervin din străfunduri la suprafață. Și cea mai importantă forță care acţionează acolo jos, care domnește în orice suflet şi uneori răzbate la suprafaţă în formai ei originală, dar la care cel mai important lucru este că, atunci când răzbate așa la suprafață, omul nu este conştient de ea, este dorul, nostalgia. Știm numele pe care le are această forţă în lumea exterioară, dar ele sunt doar denumiri metaforice, imprecise, pentru că exprimă relaţii care sunt complicate și așadar nu ajung deloc în conştienţă.
Să considerăm un fenomen pe care îl cunoașteți suficient de bine cu toții – orăşeanul poate mai puţin dar a l-a văzut la alții – un fenomen care se numește „dor de acasă”. Dacă veţi reflecta la ceea ce este dorul de acasă în realitate, veţi vedea că el este în fond diferit pentru fiecare om. La unul este într-un fel, la altul într-altfel. Unuia îi este dor de povestirile pe care le-a ascultat în casa părintească; el nu ştie că, de fapt, îi este dor de acasă; ceea ce trăieşte în el este un impuls imprecis, o voinţă nedeterminată. Altul tânjește după munţii săi sau după râul unde s-a jucat adesea. De ceea ce lucrează în suflet, adesea omul este puțin conștient, dar noi reunim toate aceste diverse caracteristici sub denumirea de „dor de acasă”, exprimând ceva ce se poate manifesta într-o foarte mare diversitate de feluri, și care, cu toate acestea, se exprimă cel mai bine atunci când este caracterizat ca un fel de dor, nostalgie. Omul nu este conştient că are o nostalgie, dar ea există totuşi. – Dar ce este nostalgia? Noi tocmai am exprimat faptul că ea este un fel de voință, și peste tot acolo unde cercetăm nostalgia putem vedea că este un fel de voință. Dar ce fel de voinţă? Este o voință care, așa cum este ea inițial, nu poate fi satisfăcută, căci dacă ar fi satisfăcută, nostalgia ar înceta. O voinţă ce nu se poate manifesta este ceea ce desemnăm noi drept dor, drept nostalgie.
În felul acesta trebuie să caracterizăm dispoziţia lăuntrică a entităţilor a căror jertfă a fost respinsă. Ceea ce putem percepe ca nostalgie în adâncurile vieţii noastre sufleteşti ne-a rămas ca moştenire din acele vechi stadii de evoluţie despre care vorbim acum. Așa cum avem și alte moșteniri, sub diferite alte forme, din vechile stadii de evoluție, așa ne-au rămas, din acea fază a evoluției despre care vorbim aici, toate tipurile de dor și nostalgie ce se găsesc în adâncul sufletului, toate tipurile de voință nesatisfăcută, de voință reținută. Trebuie să ne gândim, de asemenea, şi la faptul că datorită respingerii jertfei din această fază evolutivă apar fiinţe pe care le putem numi: ființe cu voinţă reţinută. Prin faptul că au trebuit să păstreze în sine această voinţă, ele s-au aflat într-o situaţie deosebită. Trebuie să ne transpunem în propriile noastre stări sufleteşti – căci gândurile abia dacă pot atinge astfel de stări dacă vrem să simţim aceste lucruri.
O fiinţă care-şi poate jertfi voinţa se contopeşte într-un anumit fel în cealaltă fiinţă. De asemenea, acest lucru îl putem simți în viața omenească, cum trăim și ne întrețesem într-o ființă căreia îi aducem jertfă, cât de mulţumiţi şi fericiţi ne simţim când putem sta în faţa fiinţei căreia îi aducem jertfa. Și pentru că aici vorbim despre jertfa adusă unor fiinţe superioare, unor entităţi mai cuprinzătoare, universale, la a căror contemplare fiinţele ce jertfesc resimt suprema fericire, reala beatitudine, ceea ce rămâne ca nostalgie a voinţei reţinute nu poate niciodată duce la aceeasi dispoziţie lăuntrică, același conţinut sufletesc interior ca ceea ce ar fi putut vieţui dacă li s-ar fi îngăduit să aducă jertfa. Căci dacă li s-ar fi îngăduit să aducă jertfa, jertfa lor s-ar fi aflat în celelalte fiinţe. Să folosim întru câtve comparaţia următoare: dacă fiinţei Pământului şi fiinţelor celorlalte planete le-ar fi fost îngăduit să se jertfească Soarelui, ele ar fi fost în Soare. Dacă nu li s-a îngăduit să aducă jertfă Soarelui, dacă au trebuit să reţină ceea ce ar fi putut jertfi, atunci jertfele sunt la ele însele, au fost împinse înapoi în ele însele.
Dacă cuprindem cu înţelegerea ceea ce am exprimat în aceste câteva cuvinte, observăm că aici intră ceva în Univers. Trebuie să vă fie clar că nu poate fi exprimat altfel: Ființele care ar jertfi altor ființe tot ceea ce trăiește în ele, care s-ar dărui unui element universal, sunt acum, când jertfa nu a fost primită, obligate să o poarte în sine. Nu simţiţi că aici străfulgeră ceva ce se numeşte egoitate, care mai târziu apare ca egoism în toate formele sale? Dacă privim lucrurile în acest mod, simţim ceea ce ulterior – cum s-ar spune, turnat în curentul evolutiv – vieţuieşte drept moştenire în lăuntrul fiinţelor. Odată cu dorul vedem cum se aprinde egoismul, mai întâi firav, apoi strecurându-se din ce în ce mai mult în evoluţia Universului. Și astfel vedem cum fiinţele care se dăruiesc așa dorului, adică lor înseși, egoităţii lor, sunt condamnate într-o anumită privință la unilateralitate, la a vieţui doar în ele însele, dacă nimic altceva nu ar interveni.
Să ne imaginăm o fiinţă căreia îi este îngăduit să se jertfească: ea trăieşte în cealaltă fiinţă, căreia îi aduce jertfa, şi trăiește de-a pururi în ea. O fiinţă căreia nu îi este îngăduit să se jertfească nu poate trăi decât în sine însăşi. În felul acesta, ea este exclusă de la ceea ce se află în ceilalţi, iar în acest caz, de la ceea ce i s-ar fi îngăduit să trăiască în fiinţele superioare. Fiinţele respective ar fi fost excluse de la evoluţie în acest stadiu, ar fi fost condamnate și exilate în unilateralitate, dacă nu ar fi intervenit ceva în evoluție care să îndepărteze această unilateralitate. Anume, este vorba de apariția unor noi entități, care au împiedicat această condamnare și exilare. Aşa cum pe Saturn au apărut entităţile voinţei, iar pe Soare entităţile înţelepciunii, vedem apărând pe Lună Spiritele mişcării, însă nu trebuie să ne reprezentăm o mişcare spaţială, ci să înţelegem „mişcarea” ca având mai mult un caracter cognitiv. Oricine cunoaşte expresia „flux cognitiv”; ea are în vedere doar parcursul, desfăşurarea, curgerea propriei gândiri, dar de aici puteţi înţelege că, dacă vrem să ne însuşim un concept mai cuprinzător al mişcării, trebuie să apelăm, pentru a explica mişcarea, la altceva decât la simpla deplasare spaţială, care reprezintă doar un aspect din ansamblu. Când mai mulţi oameni se dăruiesc unei fiinţe superioare, care într-un fel se exprimă în ei toți, întrucât le preia tuturor jertfa, toți acești mulți trăiesc în acea fiinţă şi sunt mulţumiți, satisfăcuți. Dar dacă jertfa lor este respinsă, atunci fiecare trăieşte în sine însuşi şi nu poate fi satisfăcut. Aici intervin Spiritele mişcării și conduc oarecum fiinţele care altfel ar fi lăsate pe cont propriu, înspre toate celelalte entităţi într-un anumit fel, aducându-le astfel în legătură cu celelalte. Spiritele mişcării nu trebuie să fie gândite doar ca entităţi care aduc schimbări de loc, de poziție, ci ele sunt entități care generează ceva, prin care o ființă intră în relații mereu noi cu noi ființe.
Putem să ne facem o idee în privinţa a ceea ce se atinge pe această treaptă în Cosmos dacă reflectăm la dispoziţia sufletească corespunzătoare. Cine nu ştie că dorul în om, dacă persistă, dacă nu îi este îngăduit să treacă printr-o transformare – cine nu stie cât de chinuitor devine și surghiunește omul într-o stare care-i devine insuportabilă, care la spiritele mărginite devine ceea ce numim „plictiseală”. Dar de la această plictiseală – care în mod obişnuit poate fi atribuită doar spiritelor omeneşti mărginite –, există toate treptele intermediare posibile până la cele care le sunt proprii naturilor nobile, superioare, în care trăieşte ceea ce exprimă propria lor natură drept dor, şi care nu poate fi satisfăcut în lumea exterioară. Și prin ce altceva poate fi satisfăcut un dor, dacă nu printr-o schimbare? Dovada acestui fapt este că fiinţele care simt acest dor caută să stabilească relaţii cu tot noi și noi entităţi. Chinul dorului este adesea depăşit prin relaţiile modificate cu mereu noi entităţi.
Când Pământul îşi parcurge faza lunară, Spiritele mişcării intervin în viaţa fiinţelor care tânjesc şi care altfel ar fi pustiită – plictiseala este tot un fel de pustiire – aducând modificarea, mişcarea, relaţia cu mereu noi și noi entităţi sau cu mereu noi stări. Deplasarea spaţială este doar un gen al acestei mişcări mai cuprinzătoare despre care am vorbit acum. Avem o mişcare atunci când noi suntem în stare dimineaţa să avem în suflet un anumit conţinut de gânduri și nefiind nevoie să-l menținem pe acesta, putem să trecem la altele. În asemenea cazuri învingem unilateralitatea din dor prin multilateralitate, diversitate, prin modificarea şi mişcarea celor vieţuite. În spaţiu avem doar un mod particular al acestei modificări.
Să ne imaginăm o planetă aflată într-un anumit raport cu Soarele. Dacă ar rămâne în aceeaşi poziţie faţă de Soare, dacă nu s-ar mişca, ar rămâne la acea unilateralitate ce poate rezulta din faptul că îşi îndreaptă mereu aceeaşi parte înspre Soare. Atunci intervin Spiritele mişcării, care călăuzesc planeta în jurul Soarelui, pentru a aduce modificări în starea ei. Deplasarea spaţială este un tip aparte de modificare. Și în timp ce spiritele mișcării aduc schimbarea poziției în cosmos, ele aduc doar un aspect specific în ceea ce este mişcarea în general.
Noi am văzut că în această evoluţie, în această multiplicitate cosmică ce se dezvoltă ca Spirite ale mişcării, Spirite ale personalităţii, Spirite ale înţelepciunii, voinţei ş.a.m.d. trăieşte un element substanțial pe care l-am numit „virtute ce se dăruieşte”, revărsare a ceea ce este iradiat ca înţelepciune, și care stă ca element spiritual la baza aerului, a curenților de gaz. Acesta se revarsă în voinţa transformată în dor, şi devine în acele entităţi ceva pe care omul îl cunoaşte, dar nu ca gând, ci sub formă de imagine. Ne reprezentăm cel mai bine acest ceva în imaginile pe care le are omul când visează. În imaginea volatilă, fluidă a visului putem avea reprezentarea a ceea ce se întâmplă într-o fiinţă în care trăieşte voinţa ca dor şi care este adusă de către Spiritele mişcării într-o relaţie cu alte fiinţe. Și când ea este adusă la alte ființe, ea nu se poate dărui pe sine, pentru că propria ei egoitate trăieşte în ea. Dar poate prelua imaginea efemeră a celorlalte fiinţe, care trăieşte în ea ca o imagine de vis. De aici provine ceea ce putem numi tălăzuirea imaginilor în suflet. În această fază a evoluţiei vedem apărând conştienţa în imagini. Și din moment ce noi, oamenii, am trecut prin această fază de dezvoltare fără conștiința noastră pământească de Eu, trebuie să ne reprezentăm că în timpul acestei faze de evoluţie încă nu aveam ceea ce obținem astăzi prin Eul nostru, că existam şi întreţeseam în Univers în timp ce în noi vieţuia ceva pe care astăzi ni-l putem evoca doar atunci când simţim dorul.
Am putea, într-un anumit fel, dacă nu avem în vedere stări de suferinţă cum sunt cele pământeşti, să ne reprezentăm că ele nu ar putea fi altfel decât așa cum spune poetul: „Numai acela care cunoaşte dorul ştie cât sufăr eu”. Într-un fel suferinţa şi durerea, în forma lor sufletească bineînțeles, la acea vreme intervin atât în entităţile noastre, ca şi în entităţile altor fiinţe care sunt legate de evoluţia noastră. Și prin activitatea Spiritelor mişcării, acest interior care altfel ar fi rămas gol, care ar fi tânjit de dor, este umplut cu un balsam ce se revarsă în aceste entităţi sub forma imaginilor. Altfel, sufletul acestor entităţi ar fi rămas gol de orice altceva ce nu ar putea fi numit dor. Dar înăuntrul lor picură balsamul imaginilor care umplu pustietatea şi golul cu diversitate, și astfel conduc fiinţele dincolo de situația de a fi condamnate şi exilate.
Dacă abordăm cu seriozitate aceste lucruri, avem în același timp ceea ce se află spiritual la baza a ceea ce s-a dezvoltat în timpul evoluţiei lunare a Pământul nostru, și ceea ce noi acum, întrucât deasupra s-a depus faza pământească a fiinţelor noastre, avem în substraturile adânci ale conştienţei noastre. Dar noi avem aceste lucruri – și voi arăta aceasta într-un mod accesibil, poimâine, în conferința publică –, în substraturile sufletelor noastre, așa încât, precum ceea ce se învârtejește sub suprafața mării și apoi se ridică în sus în valuri, ele se pot desfăsura, fără ca noi să știm care sunt cauzele pentru ceea ce intră atunci în constiență. Sub suprafața conştienţei noastre obişnuite de Eu avem o viaţă sufletească ce poate ieşi la suprafaţă. Și ce-i spune omului această viață sufletească, atunci când se desfăsoară? Dacă avem în vedere fundamentul cosmic al acestei trăiri sufleteşti inconştiente, putem spune că viaţa sufletească pe care o simţim apărând din străfundurile sufleteşti este o răzbatere la suprafaţă a ceea ce a fost transferat din faza lunară a evoluţiei în cele care au intrat în noi în timpul evoluţiei pământeşti. Dacă avem astfel în vedere interacțiunea naturii lunare cu natura noastră pământească, avem motivul propriu-zis al celor ce au condus în mod spiritual de la vechea Lună la existenţa pământească.
Aveți în vedere că, așa cum am spus, a fost necesar ca mereu să apară imagini care trebuiau să satisfacă o pustietate. Apoi ajungeți la un concept de mare greutate, de mare însemnătate: sufletul omenesc plin de dor în tânjirea lui chinuitoare, al cărui dor este satisfăcut sau armonizat prin intervenția de imagini, care însă de fiecare dată pot doar înlocui alte imagini. Și când imaginile sunt acolo și au stat acolo o vreme, din străfunduri se ridică iarăși vechiul dor, și Spiritele mişcării îl conduc înspre noi imagini. Și iarăși, după ce noile imagini au fost prezente un timp în suflet începe din nou dorul după noi imagini. Și noi trebuie să exprimăm aceste cuvinte grave în privința unei astfel de vieți sufletești: Dacă dorul este satisfăcut doar prin imagini care cer la rândul lor noi imagini, acest lucru se continuă la nesfârşit. Numai atunci poate intra ceea ce trebuie să intre, când în locul imaginilor perpetuate la nesfârşit intervine ceva care poate răscumpăra dorul prin altceva decât prin simple imagini, anume prin realităţi. Aceasta înseamnă cu alte cuvinte: acea încorporare planetară a Pământului nostru, în care am parcurs acea fază că imaginile aduse prin activitatea Spiritelor mişcării constituie împlinirea dorului, trebuie să fie înlocuită de acea fază planetară a încorporării Pământului, pe care noi trebuie să o denumim faza izbăvirii, a mântuirii. Pământul trebuie numit „planeta izbăvirii”, la fel cum putem numi faza anterioară a încorporării Pământului, existenţa lunară, „planetă a dorului”, care s-a dezvoltat, ce-i drept, într-un dor care se potolește, dar a cărui potolire curge la nesfârșit, nu se termină niciodată. Trăind în conştienţa noastră pământească – care, după cum am văzut, ne aduce izbăvirea prin Misteriul de pe Golgota – urcă din străfunduri la suprafaţa vieţii noastre sufleteşti, în decursul vieţii actuale, ceva care cere necontenit izbăvirea. Este ca şi cum am avea deasupra valurile conştienţei obişnuite, iar jos în adâncurile mării vieţii noastre sufleteşti trăieşte subsolul vieții noastre sufletești ca dor, ca ceva care vrea mereu să vină sus, vrea înfăptuirea jertfei faţă de fiinţa universală, lucru care satisface dorul dintr-odată, nu printr-o succesiune nesfârșită de imagini, ci dă satisfacerea dintr-odată.
Omul pământean resimte aceste dispoziţii lăuntrice – şi este bine că le resimte. Iar acei oameni pământeni care simt în vremea noastră acest dor întru totul în conformitate cu epoca noastră deosebită, sunt în fond cei care vin în Miscarea noastră spiritual-științifică. Căci oamenii învaţă să recunoască, în viața de afară, ce îi poate satisface în ceea ce priveşte particularităţile conştienţei lor superioare obişnuite; dar apoi răzbate în sus, din subconştientul lor acel lucru care nu poate fi niciodată satisfăcut în totalitate, care tânjește după temeiul central al vieții. Și acest temei central poate fi oferit numai prin faptul că noi avem o știință universală, care nu se ocupă numai cu amănunte și particularități, ci cu viața în totalitatea ei. Celor ce se desfăşoară în adâncurile sufletului, vrând să fie ridicate în conştienţa superioară, trebuie, în sensul timpului actual, să le vină în întampinare preocuparea cu existența universală, care se manifestă în Cosmos, căci altfel din subteranul sufletului se manifestă acel ceva ce tânjeşte după ce nu poate fi atins niciodată.
În acest sens, ştiinţa spirituală este o venire în întâmpinarea acelor doruri care trăiesc în străfundurile sufletului. Deoarece tot ce se desfăşoară ulterior în lume îşi are preludiul său, nu trebuie să ne mirăm de un om – care, dacă ar trăi în epoca actuală, ar pretinde satisfacerea puterii dorului din sufletul său prin ştiinţa spirituală –, atunci când forţe sufleteşti care mai întâi nu îi sunt conştiente, cum ar fi dorurile, ar putea să îl consume. Întrucât a trăit într-o epocă anterioară în care nu exista această înţelepciune spirituală, și prin urmare, nu a putut încă să o aibă, este ca și cum el s-a consumat din dorința constantă pentru ea, și nu și-a putut înțelege viața – tocmai pentru că era un spirit deosebit de mare. În timp ce astăzi ar putea să se prelingă ceva în sufletul său care să-i poată astâmpăra dorul de imagini care nu puteau decât să acopere înăbușind pustiul, el tânjea după încetarea acestei vânători de imagini, şi tânjea cu atât mai mult cu cât vânătoarea de imagini era mai intensă! Vocea unui astfel de om ne poate apărea ca exprimare a unui spirit ce trăieşte într-o vreme în care încă nu poate ajunge la acea înţelepciune spirituală ce se revarsă ca un balsam în dorul sufletului – aşa cum vedem în ceea ce spune scriind altcuiva:
„Cine vrea să fie fericit pe lumea asta? Aş spune să-ţi fie ruşine dacă vrei! Ce miopie e şi asta, om nobil ce eşti, să vrei aşa ceva aici, unde totul se termină prin moarte! Ne întâlnim, ne iubim trei primăveri, apoi ne despărţim pentru o veşnicie. Şi de ce merită să te străduieşti atât dacă iubirea nu mai există! Ah, trebuie totuşi să mai existe şi altceva decât iubirea, fericirea, celebritatea, şi acele x, y, z; ceva despre care sufletele noastre nici nu visează.
Nu poate fi un spirit rău acela aflat în vârful lumii; el este pur şi simplu de neînţeles! Oare noi nu zâmbim atunci când plâng copiii noştri? Gândeşte-te ce durată infinită! Miriade de intervale temporale în fiecare o viaţă, şi pentru fiecare o manifestare ca această lume! Oare cum s-o fi chemând fiecare stea, oricât de mică, ce se poate vedea de pe Sirius când este cerul limpede? Și acest întreg firmament imens nu este decât un grăuncior de praf aflat în infinit! O Rühle, spune-mi, este un vis? Între fiecare două frunze de tei, pe care le vedem când stăm seara culcați pe spate, e o privelişte mai bogată în presimtiri, decât o pot cuprinde gândurile sau exprima cuvintele. Hai să facem ceva bun, şi să murim făcându-l! Una dintre milioanele de vieţi pe care le-am murit deja şi pe care le vom mai muri încă. Este ca şi cum am trece dintr-o cameră într-alta. Iată, lumea îmi apare ca fiind făcută din cutii, în care cea mică este similară celei mari!” (Dintr-o scrisoare a lui Heinrich von Kleist [Nota 21] din anul 1806).
Aşa l-a împins dorul – cum a putut el să-l exprime în cuvinte – pe acest spirit să-i scrie unui prieten, un spirit care încă nu putea găsi o satisfacere a acestui dor prin ceea ce, dacă se apucă de ştiinţa spirituală cu o înţelegere energică, sufletul modern poate găsi. Acest spirit şi-a pus capăt vieții cu o sută de ani în urmă, după ce a împuşcat-o pe prietena sa Henriette Vogel, şi odihneşte într-un mormânt singuratic la Wannsee, care s-a închis cu o sută de ani în urmă deasupra învelişului său pământesc.
Este o potrivire remarcabilă, aş putea spune a karmei, faptul că despre dispoziţia sufletească ce poate caracteriza cel mai bine ceea ce încercăm să înţelegem atunci când vorbim despre conlucrarea voinţei de jertfire reţinută în dor, despre satisfacerea acestui dor, care putea veni numai de la Spiritele mişcării, şi despre puternicul imbold interior spre o satisfacere definitivă, aşa cum putea ea veni numai pe planeta izbăvirii – este o potrivire karmică remarcabilă faptul că a trebuit să vorbim despre acestea acum, conform programul nostru cu totul obișnuit, tocmai în ziua ce ne poate aminti cum un spirit a putut exprima dorul nedefinit, în cele mai alese cuvinte, şi cum l-a transpus el în final în cea mai tragică faptă ce putea întruchipa acest dor. Cum am putea să nu recunoaștem faptul că acest spirit este, de fapt, o încorporare vie a ceea ce trăieşte în adâncul sufletului, pe care a trebuit să-l explicăm prin ceva aflat dincolo de existenţa pământească atunci când am vrut să îl cunoaştem? Oare nu ne-a descris Heinrich von Kleist în modul cel mai clar ce poate trăi în sufletul unui om – cum găsiţi descris din primele pagini ale cărţii Conducerea spirituală a omului şi a omenirii [Nota 22] – ceea ce trece dincolo de el, ceea ce îl mână, lucruri pe care le-ar fi putut cunoaşte şi înţelege mai târziu, dacă nu şi-ar fi curmat firul vieţii?
Să ne gândim la Penthesileia sa: câte nu se află în Penthesileia pe care nu le poate cuprinde prin conştienţa sa pământeană! Nu am putea-o înţelege în particularitatea ei dacă nu am accepta faptul că sufletul ei este infinit mai mare decât micul suflet strâmt – chiar dacă acesta este mare –, pe care-l poate cuprinde cu conştienţa sa pământească. De aceea trebuie să intervină o situaţie prin care subconştientul să fie adus în mod artistic în dramă. Penthesileia este condusă ca prizonieră la Ahile, dar ea are impresia că el este prizonierul ei. De aceea el este Ahile „al ei”. – Ceea ce trăieşte în conştienţa superioară trebuie cufundat în subconştient.
Modul în care intervine subconştientul într-o acţiune cum este, de exemplu, cea din Katherina von Heilbronn, în special în relaţia remarcabilă dintre Katherina şi Wetter vom Strahl, care nu se desfăşoară în conştienţa superioară, ci în straturile mai adânci ale sufletului, unde se află forţele despre care omul nu ştie nimic, care merg de la unul la altul. Dacă avem clare aceste lucruri, simţim spiritualul ce se află în forţele obişnuite universale de atracţie şi gravitaţie. Simţiţi ce se află în forţele Universului, de exemplu în scena în care Katherina se află faţă în faţă cu adoratorii ei, în care vedem ceea ce trăieşte în subconştient şi cum se transformă acesta în ceea ce trăieşte afară, în lume, şi care poate fi catalogat prin cuvintele uscate şi prozaice „forţe de atracţie planetară” ş.a.m.d.? Nici măcar un spirit atât de pătrunzător şi care s-a străduit atât de mult, ca acela al lui Kleist, nu se putea încă cufunda în acest subconştient acum o sută de ani. Însă acest lucru trebuie să se întâmple azi.
În cu totul alt mod apare înaintea ochilor noştri, azi, tragismul „Prinţului de Homburg”. Aş vrea să ştiu cum explică cei care gândesc în abstract – care vor să deducă numai din raţiune tot ceea ce face un om – un personaj cum este prinţul de Homburg, care şi-a realizat toate marile sale fapte într-un fel de stare de vis, chiar şi pe aceea care l-a condus în final la victorie. Kleist indică foarte clar faptul că acesta nu ar fi putut obţine victoria prin conştienţa sa superioară, căci nici după constiența sa superioară el nu era un spirit deosebit de mare, pentru că se văicăreşte ulterior, înainte de moarte. Și când, printr-un impuls de voință deosebit, ceea ce trăiește în adâncul sufletului este adus la suprafaţă, numai atunci prinde el curaj.
Ceea ce a rămas ca moştenire pentru om din conştienţa lunară este ceva care nu trebuie adus la suprafaţă de către ştiinţa abstractă, dar care trebuie să fie adus la suprafață prin concepte subtile care cuprind lucrurile spirituale din mai multe părți și cu contururi flexibile, pe care le aduce ştiinţa spirituală. Ceea ce este măreţ se leagă de ceea ce este mediu, şi apoi de cele obişnuite.
Vedem astfel că știinţa spirituală ne arată cum s-au constituit stările pe care le vieţuim astăzi în sufletele noastre, în Cosmos, în Univers. Vedem şi cum numai ceea ce vieţuim în suflete poate să ne aducă înţelegerea celor care se află în mod spiritual la baza lucrurilor. Vedem și că a trebuit să vină această vreme a noastră, pentru a aduce împlinirea celor după care au tânjit sufletele omeneşti în perioada anterioară, când oamenii au dus dorul celor ce pot fi oferite abia în vremea noastră. Un anumit respect faţă de astfel de oameni, care nu s-au putut descurca în perioada anterioară în privinţa celor după care tânjea inima lor şi lumea nu putea să le ofere, poate consta în a ne aminti că toate vieţile omeneşti sunt strâns legate una de alta, formează o unitate, şi că omul actual îşi poate dedica viaţa acelei mişcări spirituale de care oamenii – după cum o arată destinele lor –, aveau de mult nevoie.
Astfel ne este îngăduit să spunem că ştiinţa spirituală este aducătoarea eliberării de nostalgia omenească, într-o zi care ne poate aminti aniversarea a o sută de ani de la moartea tragică a unuia dintre aceşti oameni plini de nostalgie, ca şi a faptului că cele pe care le poate oferi ştiinţa spirituală au fost cerute de multă vreme de către oameni, într-un mod atât furtunos cât şi dureros. Acesta este un gând pe care îl putem avea acum, care este totdată antroposofic, la împlinirea a o sută de ani de la moartea unuia dintre cei mai mari poeți germani.
