Dacă luăm în considerare viața, așa cum se desfășoară ea de jur împrejurul nostru, așa cum își aruncă ea valurile în interiorul nostru, în tot ceea ce trebuie să simțim și să suferim noi înșine în cursul existenței noastre fizice pământești sau de care trebuie să ne bucurăm, putem să studiem mai multe grupe sau categorii de trăiri deosebite.
Pentru început, dacă ne observăm mai mult pe noi înșine, ceea ce ființează în facultățile noastre, în talentele noastre, constatăm, dacă ne reușește un lucru sau altul, că ne putem spune: Ei bine, de vreme ce eu sunt așa și așa, ca om, e absolut firesc și de înleles că trebuia să-mi reușească una sau alta. Dar noi putem găsi că sunt de înțeles anumite insuccese pe care le-am avut, poate tocmai ceea ce trebuie să desemnăm drept nenoroc și nefericire, pentru că ceva nu ne-a reușit, putem găsi că ele sunt de înțeles, în întregul context al ființei noastre.
Poate că nu reușim întotdeauna, în asemenea cazuri, să arătăm în ce fel se leagă de o incapacitate a noastră sau alta un insucces sau altul, ceva care nu ne-a reușit. Dar dacă trebuie să ne spunem, în general: În multe privințe tu ai fost, în actuala existență pământească, un om ușuratic, deci poți înlelege că ai meritat să ai un insuces sau altul, atunci poate că nu suntem în stare să vedem în mod absolut nemijlocit legătura dintre insucces și acea incapacitate, totuși, în general, putem găsi de înțeles faptul că, de vreme ce am fost ușuratici, nu se putea ca totul să meargă ca pe roate.
Din cele discutate acum dumneavoastră vă puteți gândi că noi putem vedea un fel de legătură cauzală între ceea ce a trebuit să se întâmple datorită facultăților noastre sau din cauza incapacității noastre. Dar există în viață multe lucruri în cazul cărora, oricât de precis am proceda, nu reușim să găsim prea ușor legătura cu capacitățile sau incapacitățile noastre, în cazul cărora rămâne opac pentru noi felul în care ne-am făcut vinovați de un lucru sau altul sau motivul pentru care am meritat un lucru sau altul. Într-un cuvânt, dacă studiem mai mult viața noastră interioară, vom putea face distincție între două grupe de trăiri. Una dintre ele este aceea la care suntem conștienți cum e cu cauzele reușitei sau nereușitei noastre; la cealaltă grupă nu vom putea să vedem o asemenea legătură. În cazul celei de a doua grupe vom avea impresia că mai mult sau mai puțin din întâmplare un anumit lucru ne-a reușit, altul nu. Să reține, deocamdată, că în viață există această a doua grupă de fapte și ne vom îndrepta mai târziu atenția spre ea.
Putem atunci, contrar celor discutate acum, să ne studiem destinul exterior într-o măsură mai mare. Și iar va trebui să avem în vedere două grupe de fapte, legate de soarta noastră exterioară. Putem observa cazuri la care ne dăm seama, în interiorul nostru, că în privința acestor evenimente care ni se întâmplă – deci nu ceva ce am întreprins noi înșine – anumite lucruri au fost provocate de noi înșine, că noi suntem vinovați de ele. Dar despre o altă grupă vom fi poate înclinați să spunem: Nu pot vedea legătura cu ceea ce am vrut, cu ceea ce am intenționat să fac. Sunt evenimente în cazul cărora în viața exterioară se spune că au năvălit în viața noastră ca din întâmplare, aparent fără nicio legătură cu ceea ce am provocat noi înșine.
Spre această a doua grupă vrem să ne îndreptăm acum atenția, în legătură cu viața interioară, deci cu evenimentele la care nu ne putem da seama că au de-a face ca ceva direct, nemijlocit, cu capacitățile și incapacitățile noastre; niște evenimente exterioare, deci, pe care le numim întâmplări și despre care nu putem ajunge la concluzia că au fost provocate de ceva anterior.
Cu cele două grupe se poate face încercarea unui fel de experiment. Doar experimentul, o primă instanță, nu ne obligă la nimic. Încercați o dată ceea ce urmează să spun, să caracterizez acum.
Putem face experimentul prin aceea că ne reprezentăm: Cum ar fi dacă ne-am construi un fel de om artificial, dacă ne-am imagina un om artificial, despre care ne-am spune că tocmai lucrurile la care nu găsim nicio legătură cu capacitățile noastre sunt de așa natură, încât noi îl înzestrăm pe omul artificial construit în gând cu însușirile și capacitățile care au făcut să apară în noi aceste lucruri de neînțeles. Așadar, un om care posedă asemenea facultăți, încât lui trebuie să-i reușească ori să nu-i reușească lucrurile despre care nu putem considera că ne-ar reuși ori nu ne-ar reuși, conform cu capacitățile sau incapacitățile noastre. Ni-l reprezetăm, deci, ca pe un om care ar fi făcut să apară în mod artificial, cu totul intenționat, lucrurile care par să fi intrat absolut întâmplător în viața noastră.
Putem lua niște exemple simple, ca să explicăm ceea ce vreau să spun. Să presupunem că o țiglă ar fi căzut pe umărul nostru și ne-ar fi rănit. În primă instanță, noi vom fi înclinați să spunem: E o întâmplare. – Dar hai să construim un om artificial, mai întâi ca experiment, care ar face următorul lucru bizar. Construim un om care se urcă pe acoperiș și desprinde repede o țiglă, dar numai puțin, astfel încât ea să mai rămână prinsă la locul ei; apoi omul artificial coboară repede, în așa fel încât, când țigla se desprinde din acoperiș, să cadă chiar pe umărul lui. Așa facem noi cu toate evenimentele despre care avem impresia că au survenit întâmplător în viața noastră. Construim un om artificial, care provoacă, făcându-se vinovat, toate lucrurile despre care în viața obișnuită nu ne putem da seama ce legătură au cu noi.
Dacă facem așa ceva, la început s-ar putea să pară un simplu joc al gândirii. Și aceasta nu ne obligă la nimic. Dar, dacă o facem, constatăm ceva foarte ciudat. Dacă am născocit un asemenea om și l-am înzestrat cu însușirile descrise, acest om artificial construit în gând ne face o impresie foarte bizară. Fiindcă, deși e construit, în aparență în mod atât de artificial, nu mai scăpăm de el; el ne fascinează, se creează impresia că, totuși, am avea ceva de-a face cu el. Ne-o creează deja sentimentul pe care-l avem față de omul construit artificial în gând. Dacă ne adâncim foarte tare în această imagine, ea cu siguranță nu ne va mai lăsa în pace. În sufletul nostru se formează un proces ciudat; un proces care poate fi comparat cu următorul: ajungem la un proces interior al sufletului prin care omul trece în fiecare clipă. Putem gândi ceva, putem lua o hotărâre; pentru aceasta ne trebuie ceva ce am știut cândva, și recurgem la tot felul de procedee artificiale, ca să ne aducem aminte ceea ce am știut. În acest efort de a rechema în amintire ceva care acum ne scapă, noi trecem printr-un proces sufletesc pe care-l numim în viața obișnuită „a sta pe gânduri”. Și toate gândurile pe care le chemăm în ajutor ca să ne aducem aminte un lucru sunt gânduri ajutătoare. Ia încercați să vă dați seama la câte asemenea gânduri ajutătoare trebuie să apelați adeseori, pe care le dați apoi din nou uitării, ca să găsiți ceea ce voiați să știți. Asemenea gânduri ajutătoare există pentru a vă deschide drumul spre lucrul la care vreau să reflectăm, de care avem nevoie în momentul de față.
Exact la fel, numai că mult mai mult, acel om construit în gând pe care l-am descris este un proces ajutător. El nu ne mai lasă în pace; lucrează în noi în așa fel încât ne spunem că e ceva care locuiește în noi drept gând, ceva care acționează în permanență, care se transformă în noi; ceva care se transformă cu adevărat într-o idee, într-un gând care apare acum ca o inspirație subită, când noi reflectăm, în procesul obișnuit al amintirii, care se ivește, copleșindu-ne. Ca și cum cineva ar spune: Așa nu poate să rămână, el se transformă în tine, el devine altceva! El ni se impune cu forța – faceți experimentul! –, ni se impune în așa fel încât ne spune: Da, aici e ceva ce nu are de-a face cu actuala ta existență pământească, ci cu alta. Un fel de reflecție la o altă existență pământească, acest gând va apărea cu siguranță mai mult ca un sentiment decât un gând, o senzație, dar una care ne dă impresia că ceea ce apare în suflet am fost noi înșine, într-o încarnare anterioară, pe acest Pământ.
Antroposofia, dacă o luăm ca întreg, nu este nicidecum doar o sumă de teorii, de comunicări ale unor fapte care există, ci ea ne dă prescripții și indicații despre felul în care putem să ajungem la un lucru sau altul. Antroposofia spune: Tu ești ajutat din ce în ce mai mult să-ți poți aminti mai ușor, când faci un lucru sau altul. Se poate spune, de asemnea, și această afirmație este luată cu totul din sfera experienței: Dacă procedezi așa, vei ajunge să ai o impresie afectivă, o impresie sufletească despre omul care ai fost cândva. Ajungem astfel la ceea ce ar putea fi numit: o extindere a memoriei noastre. Ceea ce ni se deschide astfel este cu adevărat, în primă instanță, numai un fapt de gândire, cât timp îl construim în gând pe omul descris. Dar omul construit în gând nu rămâne un om construit în gând. El se transformă în niște impresii sufletești, afective și, prin faptul că face acest lucru, noi știm: În impresiile care apar în noi avem ceva care are de-a face cu încarnarea noastră precedentă. Memoria noastră se extinde până la încarnarea noastră precedentă.
În încarnarea prezentă noi ne amintim lucrurile la care suntem de față cu gândurile noastre. Dumneavoastră știți cu toții că ne amintim relativ ușor lucrurile care au intrat în gândurile noastre. În viața obișnuită nu rămâne, însă, la fel de viu, ceea ce ne-a influențat sentimentul. Dacă încercați să vă gândiți la ceea ce v-a provocat o durere mare în urmă cu 10, cu 20 de ani, veți avea din nou, fără nicio greutate, reprezentarea; vă veți transpune, din nou, în reprezentările dumneavoastră, în cele petrecute odinioară; dar nu veți reuși să aveți din nou sentimentul viu al durerii de atunci. Durerea pălește, amintirea ei se revarsă în reprezentarea noastră. Ceea ce am descris acum este o amintire sufletească, o amintire afectivă. Și, în fond, așa ne simțim încarnarea precedentă. De fapt, apare ceea ce am putea numi amintirea unor încarnări precedente. Ea nu poate fi privită ca de la sine drept ceea ce își trimite influențele în actuala încarnare, drept ceea ce este purtătorul amintirii unor încarnări trecute. Ia gândiți-vă numai ce strâns sunt legate reprezentările noastre cu expresia reprezentărilor, cu vorbirea noastră. Vorbirea este lumea de reprezentări încarnată. Și vorbirea omul trebuie s-o învețe în fiecare din viețile sale. Cel mai mare lingvist sau cunoscător al limbii trebuie să învețe în copilărie, nu fără efort, limba sa maternă. Nu s-a întâmplat încă niciodată ca un elev de gimnaziu să învețe cu ușurință limba greacă datorită faptului că și-a amintit repede greaca pe care o vorbea în niște încarnări trecute!
Poetul Hebbel a pus pe hârtie, sub forma câtorva idei, planul unei drame pe care voia s-o scrie. Păcat că n-a scris-o, ar fi fost o dramă foarte interesantă. Acțiunea era concepută în sensul că Platon, reîncarnat ca elev de gimnaziu, a primit cea mai proastă notă când l-a explicat pe Platon cel din Antichitate! Din păcate, Hebbel n-a ajuns să-și ducă planul la îndeplinire. Noi nu trebuie să ne gândim numai la faptul că mulți profesori sunt pedanți etc. Știm că ceea ce Hebbel a pus pe hârtie are la bază faptul că reprezentările, ceea ce se desfășoară în reprezentările-experiență nemijlocite, se limitează, într-o măsură mai mare sau mai mică, la încarnarea actuală. Și, după cum am dat de înțeles adineaori, prima impresie de la încarnarea anterioară apare în mod nemijlocit sub forma unei amintiri afective, a unui nou fel de amintire. Ceea ce avem drept impresie, când ia naștere această amintire, despre omul construit de noi în gânduri este mai mult un sentiment, dar un sentiment care ne face să înțelegem: Impresia vine de la un tip care a existat cândva și care ai fost tu însuți! – Ne năpădește un fel de sentiment-amintire, drept primă impresie de la încarnarea precedentă.
Ceea ce am descris aici drept construire în gânduri a unui om, e doar un mijloc auxiliar. Și acest mijloc auxiliar se transformă într-o asemenea impresie de sentiment sau afectivă. Orice om care se apropie de antroposofie are ocazia, într-o măsură mai mare sau mai mică, să facă fără nicio greutate încercarea descrisă aici. Și dacă o face, va vedea că în interiorul lui apare în mod real o impresie – ca să folosim un alt exemplu – pe care ar putea s-o descrie în felul următor: Eu am văzut cândva un colț din natură, nu mai știu cum arăta, dar știu că mi-a plăcut! – Ei bine, dacă l-am văzut în această viață, acel colț din natură nu îmi va mai face o impresie afectivă foarte vie; dar dacă impresia vine dintr-o încarnare anterioară, ea ne va face o impresie afectivă deosebit de vie. Noi ne putem crea o impresie deosebit de vie, ca impresie afectivă, din încarnarea noastră anterioară. Și dacă vom observa apoi în mod obiectiv impresiile descrise, vom avea uneori un sentiment amar, dulce-amărui sau acru, provenit de la ceea ce rezultă drept transformare a omului construit de noi în gânduri. Acest sentiment dulce-acrișor sau de altă natură este impresia pe care ne-o face încarnarea noastră anterioară; e un fel de impresie afectivă sau de sentiment.
Cu aceasta am încercat să vă fac atenți la un lucru care poate provoca la orice om un fel de certitudine nemijlocită a faptualui că el a existat în alte vieți trecute; o certitudine care apare prin faptul că el și-a creat un sentiment, că el are niște impresii afective sau de sentiment despre care știe: În mod sigur nu le-ai dobândit undeva, în această viață. – Dar o asemenea impresie apare la fel cum în viața obișnuită apare o reprezentare-amintire. Acum se poate pune întrebarea: Cum putem ști că impresia pe care o avem este o amintire? – Ei bine, aici se poate spune doar că așa ceva nu poate fi dovedit. Dar avem aceeași situație ca aceea în care ne amintim un anumit lucru și suntem sănătoși din punct de vedere psihic. În asemenea situații noi putem ști că ceea ce apare în noi sub formă de gânduri se referă cu adevărat la ceva trăit de noi. Experiența însăși ne dă certitudinea. Ceea ce ne reprezentăm în felul arătat ne dă certitudinea faptului că impresia care apare în suflet nu se referă la ceva care a avut legătură cu noi în viața actuală, ci la ceva care a avut legătură cu noi în viața pământească anterioară.
Am trezit astfel în noi ceva care ne pune în legătură cu viața noastră anterioară. Putem să luăm, de încercare, tot felul de alte experiențe și trăiri interioare și prin aceasta putem să mergem și mai departe și să trezim în noi niște sentimente din alte vieți trecute. Putem să împărțim, dintr-un alt punct de vedere, trăirile lucrurilor prin care trecem în viață: le putem împărți în alt fel, pe grupe. Le putem cuprinde în grupa suferințelor, a durerilor, a piedicilor din viața noastră; și, pe de altă parte, în grupa lucrurilor de care am devenit conștienți sub formă de stimulente, de bucurie, plăcere etc.
Mai putem încerca să ne situăm pe punctul de vedere următor. Putem spune: Da, am trecut prin aceste dureri, prin aceste suferințe. Așa cum suntem în încarnarea actuală, așa cum se desfășoară viața obișnuită, durerile, suferințele noastre sunt pentru noi ceva fatal, ceva ce am dori să respingem. Dar să facem încercarea de a nu le respinge. Să presunem, de încercare, că noi înșine am făcut să apară, dintr-un anumit motiv, aceste dureri, suferințe și piedici, fiindcă în viețile trecute, dacă ele există cu adevărat, prin faptele noastre am devenit mai imperfecți. De-a lungul șirului de încarnări noi nu devenim tot mai perfecți, ci, într-un anumit sens, și mai imperfecți. Oare nu suntem mai imperfecți decât înainte, dacă l-am jignit pe un om sau dacă l-am făcut să se simtă prost? Nu i-am făcut un rău doar omului respectiv, ci ne-am scăzut și din propria valoare; am fi mai valoroși, ca personalitate luată în întregime, dacă n-am fi făcut așa ceva. Fiecare din noi are pe răboj multe asemenea fapte, care stau la baza imperfecțiunii noastre, pentru că le-am săvârșit. Dacă l-am jignit pe un om și vrem să recâștigăm valoarea pe care am avut-o înainte, ce trebuie să facem? Trebuie să reparăm jignirea, trebuie să aducem în lume o faptă compensatoare, trebuie să născocim un lucru care să ne oblige, ca să zicem așa, să învingem ceva. Și dacă reflectăm în sensul acesta la suferințele și durerile noastre, în multe cazuri vom putea spune: Suferințele noastre, durerile noastre, dacă le învingem, dacă le depășim, sunt în stare, prin aceea că le învingem, să ne dea forță pentru învingerea imperfecțiunilor noastre. Prin suferințe noi putem deveni mai perfecți. În viața umană obișnuită nu gândim așa; ne revoltăm contra suferințelor. Dar noi putem spune: Fiecare durere, fiecare suferință, fiecare piedică din viață sunt menite să dea de înțeles că noi purtăm înăuntrul nostru un om mai înțelept decât cel care suntem noi înșine. Îl privim pentru un răstimp pe omul care suntem noi înșine – cu toate că el este acela care ne umple conștiența – drept cel mai puțin înțelept, dar noi avem unul mai înțelept, care dormitează în străfundurile sufletului nostru. Cu conștiența noastră obișnuită, noi respingem durerile și suferințele, dar omul mai înțelept din interiorul nostru ne conduce, împotriva a ceea ce vrea conștiența noastră, spre aceste dureri, fiindcă prin învingerea lor putem elimina din noi ceva greșit. Acest om mai înțelept ne conduce, împotriva a ceea ce vrea conștiența noastră, spre dureri și suferințe, el ne impune să trecem prin toate acestea. Poate că, în primă instanță, acesta este un gând dur, aspru, dar el nu ne obligă la nimic, îl putem gândi o dată doar de încercare. Putem spune: Aici, înăuntrul nostru, se află un om mai înțelept, care ne conduce spre suferințe și dureri, spre lucruri pe care în conștiența obișnuită am prefera să le evităm. Și să ne imaginăm că acesta e omul mai înțelept din noi. Pe această cale ajungem la rezultatul interior, deranjant pentru unii, că omul mai înțelept din noi ne conduce întotdeauna spre lucruri care ne sunt antipatice!
Să presupunem, deci, că în noi există un asemenea om mai înțelept, care ne duce spre lucruri antipatice, ca să ne facă să progresăm.
Dar să mai facem și altceva. Să luăm bucuriile noastre, faptele care ne stimulează, plăcerile noastre și să ne spunem, tot de încercare: Ce ar fi să-ți formezi reprezentarea următoare, indiferent cum stau lucrurile în realitate: că nu ți-ai meritat deloc plăcerile, bucuriile, lucrurile stimulatoare, că ele ți-au venit din grația puterilor spirituale superioare. – Nu trebuie să fie așa în toate cazurile, dar noi putem presupune, de încercare, că am făcut să vină toate durerile și suferințele, că omul mai înțelept din noi ne-a condus spre ele, pentru că recunoaștem că avem nevoie de ele, din cauza imprefecțiunilor noastre și pentru că numai prin dureri și suferințe ne putem depăși imperfecțiunile. Și să presupunem apoi, de încercare, contrarul: ne atribuim nouă înșine bucuriile noastre în așa fel încât ele să nu ne fi venit datorită meritelor noastre, ci ca și cum ne-ar fi fost date din grația unor puteri spirituale.
Și, iarăși, poate că pentru unii oameni vanitoși un asemenea gând va fi greu de mistuit. Dar, dacă trece prin această experiență, dacă omul e capabil să trăiască în sufletul său în mod foarte intens o asemenea reprezentare, ea îl va duce la sentimentul fundamental, fiindcă se transformă și, în măsura în care e nejust, se rectifică de la sine: În tine trăiește ceva care nu are nimic comun cu conștiența obișnuită, care este cu adevărat mai profund decât ceea ce tu ai trăit în mod conștient în această viață; în tine există, deci, ceva, care este un om mai înțelept decât tine, un om care apelează cu plăcere la puterile divin-spirituale veșnice care străbat lumea cu viața lor. – Și atunci în viața interioară însăși devine o certitudine presupunerea că în spatele individualității exterioare se află o individualitate interioară mai înaltă. Și devenim conștienți de sâmburele spiritual veșnic, dacă facem asemenea exerciții de gândire. E ceva extrem de important. Am ajuns din nou la un lucru despre care ne spunem că îl putem face.
Fiindcă antroposofia poate fi, din toate punctele de vedere, un ajutor care ne face să știm câte ceva nu numai despre existența unei alte lumi, ci și să ne simțim în noi înșine apartenenți ai unei alte lumi, să ne simțim o individualitate care trece printr-un șir de încarnări succesive.
Mai există un al treilea fel de trăiri. La aceasta a treia categorie, în orice caz, va fi mai greu să facem expriența concretă, pentru a ajunge cu adevărat la un fel de trăire interioară a karmei și reîncarnării. Dar, chiar dacă ceea ce urmează să spun aici e dificil și cere mult timp, se poate face, iarăși, încercarea. Și prin aplicarea onestă a acestor lucruri la viața exterioară se va vedea – mai întâi probabilitatea, dacă putem crede aceste lucruri, dar apoi o certitudine tot mai mare – că viața noastră actuală este cu adevărat în legătură cu cea precedentă.
Să presupunem că ne parcurgem viața actuală între naștere și moarte și să ne lămurim, dacă am ajuns deja la 30 de ani sau și mai mult – vom vedea că pentru aceia care acum nu au ajuns încă la această vârstă vor veni mai târziu niște trăiri corespunzătoare –, să cugetăm la faptul că tocmai pe la 30 de ani, în perioada anilor 30, am fost aduși, în lumea exterioară, în contact cu un om sau altul; în anii 30 ai vieții noastre, până pe la 40 de ani, au fost puși în legătură, în diverse relații de viață, cu niște oameni ai lumii exterioare. Și atunci ne dăm seama că legăturile, relațiile pe care le-am încheiat atunci apar ca și cum le-am fi încheiat în starea maximei maturități pentru viață, în așa fel încât noi am participat cel mai mult la încheierea lor, ca oameni maturi. Putem ajunge la această concluzie reflecând. Dar o concluzie la care s-a ajuns pe baza principiilor, a cunoștințelor date de știința spiritului ne poate face să spunem că e adevărat ceea ce eu am spus acum, nu doar pe baza unor asemenea reflecții, ci drept comunicare a cercetării spiritual-științifice. Așadar, ceea ce spun eu aici nu sunt lucruri găsite pe cale logică, prin gândire, ci constatate prin cercetarea spiritual-științifică, totuși, o gândire logică poate să confirme acest fapt și să-l găsească rezonabil. Dacă reflectăm așa la diferite lucruri pe care le-am învățat, de exemplu, la felul în care, în cursul vieții, ies afară diferitele părți constitutive ale ființei umane – știm că la șapte ani iese afară corpul eteric, la 14 ani corpul astral, la 21 de ani sufletul senzației, la 28 de ani sufletul rațiunii, iar 35 de ani sufletul conștienței –, dacă ne gândim bine la acest lucru, vom putea spune: În perioada dintre 30 și 40 de ani avem de-a face cu formarea sufletului rațiunii și a sufletului conștienței.
Sufletul rațiunii și al conștienței sunt acele forțe din natura umană care ne unesc cel mai mult cu natura fizică exterioară, fiindcă ele există pentru a ieși afară într-o măsură deosebit de mare tocmai la vârsta la care noi avem relațiile cele mai intense cu lumea fizică exterioară. La vârsta primei copilării sunt făcute să iasă afară, sunt determinate să iasă afară forțele corpului nostru fizic, proces cauzat de ceea ce mai este încă direct zăvorât în interior. Tot ceea ce omul și-a însușit drept cauze, în alte încarnări anterioare, tot ceea ce a trecut cu noi prin poarta morții, toate forțele spirituale pe care le-am adunat, tot ceea ce aducem cu noi din viețile trecute lucrează și urzește în activitatea de construire a corpului nostru fizic. Toate acestea lucrează necontenit, pe cale invizibilă, dinăuntru în afară, asupra corpului. Cu timpul, această influență devine tot mai slabă; se apropie din ce în ce mai mult acea perioadă a vieții în care vechile forțe au construit astfel corpul. Și vine apoi vremea în care pășim în fața lumii cu un organism care și-a încheiat dezvoltarea. Ceea ce purtăm în interiorul nostru și-a găsit expresia, s-a întipărit în corpul nostru exterior. În jurul vârstei de 30 de ani – poate fi ceva mai devreme sau ceva mai tîrziu – noi pășim în fața lumii în modul cel mai fizic, suntem cel mai mult înrudiți cu planul fizic. Dacă suntem de părere că acum avem cea mai mare claritate fizică exterioară asupra relațiilor de viață pe care le legăm acum, va trebui să spunem: Aceste relații pe care le legăm sunt acelea care, de fapt, au cea mai mică legătură, în încarnarea actuală, cu ceea ce lucrează și urzește în ființa noastră cea mai lăuntrică, de la naștere și până acum. Totuși, putem presupune că în jurul vârstei de 30 de ani noi nu-i întâlnim în mod întâmplător pe oamenii care trebuie să apară tocmai atunci în preajma noastră. Putem să presupunem, mai degrabă, că și aici lucrează karma noastră, că și aceste persoane au ceva de-a face cu încarnările noastre precedente.
Și aici faptele spiritual-științifice care au fost cercetate cu diferite ocazii arată că, în mod frecvent, persoanele pe care le întâlnim în viață pe la 30 de ani sunt întrețesute cu noi, din încarnările trecute, în așa fel încât am fost legați de ele, de cele mai multe ori, la începutul încarnării imediat precedente sau și mai devreme, drept părinți ori frați și surori. În primă instanță, acesta este un fapt ciudat, surprinzător. Nu este întotdeauna așa, dar multe cazuri arată cercetării spiritual-științifice că, într-adevăr, părinții noștri, persoanele care au fost alături de noi la începutul vieții noastre precedente, care ne-au așezat în planul fizic, de sub ocrotirea cărora am ieșit mai târziu, când am crescut, că aceste persoane sunt întrețesute karmic cu noi în așa fel încât în noua viață ele nu apar în copilăria noastră, ci numai după ce am ieșit cel mai mult pe planul fizic. Nu trebuie să fie întotdeauna așa, fiindcă cercetarea spiritual-științiică arată adesea că suntem legați de-abia într-o încarnare următoare de asemenea oameni, drept părinți, drept frați și surori, în general, drept rude de sânge, pe care în încarnarea actuală i-am cunoscut de-abia pe la 30 de ani. Așadar, oamenii pe care i-am cunoscut într-o încarnare oarecare pe la vârsta de 30 de ani, în anii 30 ai vieții noastre, se pot dovedi a fi fost încarnați într-o existență anterioară sau după aceea, drept rude de sânge ale noastre. Putem spune, deci: Cu persoanele pe care viața le-a adus în calea ta prin anii 30 de existență ai fost împreună într-o încarnare anterioară, fie drept părinți ori frați și surori, fie tu poți presupune că într-una din încarnările viitoare vei fi legat de ele într-o asemenea calitate.
Dar este adevărat și invers. Dacă ne îndreptăm atenția spre acele persoane pe care ni le alegem cel mai puțin conform voinței noastre, prin niște forțe exterioare, potrivite pentru planul fizic, adică spre persoanele care au fost părinții ori frații noștri și surorile noastre, cu care am fost împreună la începutul vieții, dacă ne îndreptăm atenția spre ele, ne dăm seama adeseori că tocmai persoanele care ne însoțesc din copilărie, introducându-ne în viață, au fost alese de noi într-o altă încarnare, pe la 30 de ani, prin propriile noastre forțe, după propria noastră voință; cu alte cuvinte, ne dăm seama că pe la mijlocul vieții precedente i-am ales pe aceia care acum au devenit părinții sau frații noștri și surorile noastre.
Deosebit de interesant este, deci, faptul care ni se dezvăluie, ciudat, că în diferitele încarnări succesive noi nu ne aflăm în aceleași raporturi cu persoanele pe care le întâlnim în viață; că noi nu le întâlnim la vârstele respective la fel ca înainte. Și nu este adevărat nici cazul diametral opus; nu persoanele pe care le cunoaștem spre sfârșitul vieții sunt, într-o altă încarnare, în legătură cu începutul vieții noastre, ci persoanele pe care le-am cunoscut pe la mijlocul vieții. Așadar, nici persoanele care au fost lângă noi acum, la începutul vieții, nici cele pe care le cunoaștem spre sfârșitul vieții, ci acelea care intră în contact cu noi în amiaza vieții au fost în jurul nostru într-o încarnare precedentă, ca rude de sânge. Cei care au fost împreună cu noi odinioară, la începutul vieții, apar acum pe la mijlocul vieții noastre; iar despre cele care sunt acum în jurul nostru, la începutul vieții, putem presupune că ne vom întâlni cu ele pe la mijlocul unei încarnări viitoare, că ele vor apărea drept tovarăși de viață aleși de noi undeva în mod liber. Atât de ciudate sunt corelațiile karmice!
Ceea ce am spus aici sunt niște lucruri care rezultă din cercetarea spiritual-științifică. Dar eu am atras deja atenția asupra faptului că, dacă studiem în felul arătat de cercetarea spiritual-științifică corelațiile interioare dintre începutul uneia dintre viețile noastre și mijlocul unei alte încarnări, înțelegem că acest lucru nu-i ceva absurd sau inutil. Cealaltă latură este aceea că prin niște lucruri care ne sunt aduse aproape, și dacă noi luăm față de ele o atitudine înțeleaptă, viața devine luminoasă și clară. Ea devine luminoasă și clară dacă nu luăm totul, pur și simplu, într-un mod obtuz, ca să nu zicem prostesc; ea devine limpede și clară dacă încercăm să înțelegem ceea ce ni se întâmplă în viață în așa fel încât să facem să devină concrete relațiile care încă nu sunt cu totul de înțeles, cât timp vorbim despre karmă doar în general, în mod cu totul abstrct.
Este de folos să reflecăm la următoarele: Cum se face că la mijlocul vieții noi suntem împinși de-a dreptul de karma noastră să încheiem, aparent cu toată puterea rațiunii, o relație sau alta, despre care putem spune: Nu pare ea a fi fost încheiată într-un mod independent, obiectiv? – Cauza constă în faptul că în viața precedentă asemenea persoane au fost rude de sânge cu noi și că prin karma noastră ele sunt aduse acum în calea noastră, pentru că avem ceva de-a face cu ele. Dacă facem de fiecare dată asemenea reflecții privitoare la cursul propriei noastre vieți, vom vedea că în viața noastră pătrunde cu adevărat lumină. Chiar dacă uneori greșim, și chiar dacă de zece ori am dat greș la un om oarecare, pe care-l întâlnim în viață, putem nimeri, totuși, adevărul. Și dacă spunem, pe baza unor asemenea reflecții: Pe omul acesta l-am cunoscut acolo sau acolo, un asemenea gând ne duce, ca un indicator de drum, spre alte lucruri, care altfel nu ne-ar fi venit în minte și care, prin aceea că coincid, ne dau o tot mai mare certitudine a justeței diferitelor fapte.
Corelațiile karmice nu pot fi aflate dintr-o singură lovitură. Trebuie să ne cucerim cu încetul, pas cu pas, cele mai înalte cunoștințe despre viață, cele mai importante cunoștințe care ne pot lămuri în privința vieții noastre. În orice caz, oamenilor nu prea le place să creadă așa ceva. E mai ușor să crezi că am putea constata, cu ajutorul unei lumini/blitz oarecare: Cu persoanele cutare și cutare am fost împreună într-o viață trecută, sau eu însumi am fost omul cutare sau cutare. Este, poate, incomod să consideri că toate acestea trebuie să fie niște cunoștințe dobândite cu încetul, dar așa este. Chiar dacă gândim că ar putea să fie așa, trebuie să cercetăm, și atunci, mereu mai departe și gândul nostru va ajunge apoi o certitudine. Chiar în ceea ce privește niște lucruri care au procentele de probabilitate tot mai mari în acest domeniu, noi înaintăm numai pe calea cercetării. Și ne barăm printr-un zid accesul la lumea spirituală, dacă ne permitem să judecăm pripit în asemenea domenii.
Încercați să reflectați o dată la cele spuse azi despre oamenii pe care-i cunoaștem pe la mijlocul vieții nostre și despre legătura dintre ei și niște persoane mai apropiate de noi, într-o încarnare precedentă. Veți ajunge atunci la niște idei foarte rodnice; mai ales dacă luăm în considerare tocmai cele spuse în mica scriere despre Educarea copilului din punctul de vedere al științei spirituale. Atunci se vede clar și lămurit că rezultatul reflecțiilor dumneavoastră e în concordanță cu cele spuse în acea scriere.
Dar de tot ceea ce am spus azi trebuie să se lege și un avertisment serios: cercetătorul spiritual veritabil se ferește să tragă concluzii, ci lasă lucrurile să se apropie de el. Și când ele au sosit, le verifică mai întâi cu logica obișnuită. Și atunci nu se poate să se întâmple un lucru pe care iarăși l-am întâlnit cu scurt timp în urmă și care e caracteristic pentru felul în care oamenii ar dori azi să se raporteze la antroposofie. Un domn foarte inteligent – o spun fără nicio ironie, el era un domn foarte inteligent – declara: Când citesc ceea ce se află în cartea dumneavoastră Știința ocultă, trebuie să-mi spun că totul pare atât de logic, atât de concordant cu faptele pe care le întâlnim de obicei în lume, încât trebuie să recunosc că la aceste lucruri s-ar putea ajunge prin simple reflecții. Aceste lucruri nu trebuie să fie neapărat rezultatul unor cercetări suprasensibile. Ceea ce stă scris în această carte nu sunt niște lucruri îndoielnice; ele coincid cu realitatea. – Eu l-am putut asigura pe acel domn că nu cred că aș fi ajuns la asemenea lucruri prin simple reflecții și că nu cred – cu tot respectul față de inteligența sa – că el însuși ar fi găsit acele fapte prin simple reflecții. Realitatea este că nimic din ceea ce, în domeniul spiritual-științific, poate fi înleles pe cale logică n-ar putea fi găsit prin simpla reflecție! Dacă un lucru poate fi examinat și înțeles în mod logic, acesta n-ar trebui să fie un motiv de îndoială cu privire la originea sa spritual-științifică! Dimpotrivă, faptul că toate comunicările spiritual-științifice pot fi recunoscute în mod just drept neîndoielnice, pe calea simplei reflecții, ar trebui să fie, după părerea mea, un motiv de liniștire. Nu se poate ca, din ambiție, cercetătorul spiritual să spună tot soiul de lucruri ilogice, numai ca să fie crezut. Vă dați seama că cercetătorul spiritual nu se poate situa pe poziția de a găsi aceste lucruri prin reflecții. Dar, dacă reflectăm la lucrurile găsite pe cale spiritual-științifică, ele ne pot apărea atât de logice, ele ne pot părea prea logice, astfel încât să nu mai putem crede în sursele spiritual-științifice din care provin acele lucruri. Așa este, într-adevăr, cu toate lucrurile despre care se spune că au luat naștere pe solul purei cercetări spiritual-științifice.
Chiar dacă lucrurile spuse azi aici vă par grotești, ia încercați să reflectați o dată logic la ele. Cu adevărat, dacă nu m-ar fi dus la ele niște realități spirituale, eu nu le-aș fi putut deduce pringândirea logică obișnuită, dar, după ce au fost găsite, le putem examina pe cale logică. Și aici vom vedea: Cu cât vom proceda mai subtil, mai conștiincios, când le examinăm, cu atât mai mult se va dovedi că toate sunt adevărate. Chiar și în cazul lucrurilor care nu pot fi verificate în privința justeței lor, cum sunt cele spuse azi în legătură cu părinții și frații sau surorile dintr-o anumită viață, pe care-i întâlnim pe la mijlocul celeilalte vieți, vom constata, din felul cum se comportă în contextele respective diferitele părți, că ele sunt în cel mai înalt grad nu numai probabile, ci fac o impresie învecinată cu certitudinea. Și o certitudine se dovedește a fi întemeiată dacă verificăm lucrurile raportându-le la viață. Vom vedea într-o cu totul altă lumină acele persoane cu care facem cunoștință, ca și comportamentul nostru și al celuilalt, dacă ne vom comporta față de cineva pe care-l întâlnim pe la mijlocul vieții ca și cum în viața precedentă am fi fost frați și surori. Și întreaga relație va deveni cu mult mai rodnică, decât dacă am păși prin viață fără a ști acest lucru.
Așa că putem spune: Antroposofia devine tot mai mult ceva care nu dă doar cunoștințe și cunoaștere despre viață, ci și unele îndrumări despre felul în care să înțelegem raporturile vieții și să aducem lumină în ele, nu numai pentru noi înșine, ci și pentru comportamentul nostru față de viață și pentru misiunea vieții noastre. E important să nu credem că prin aceasta ne pierdem spontaneitatea cu care trăim. Numai oamenii temători, care nu iau viața cu totul în serios, pot crede așa ceva. Dar nouă trebuie să ne fie clar faptul că, printr-o cunoaștere mai exactă a vieții, facem ca viața să devină mai rodnică, mai plină de conținut. Tot ceea ce se apropie de noi în viață este pus de antroposofie într-o lumină prin care toate forțele devin mai bogate, mai dătătoare de încredere și de speranțe decât erau înainte de a fi fost puse în această lumină.
