Nu a fost în niciun caz întâmplător că după ce am prezentat încă o dată întâlnirea pe care o are omul când pășește pe Pragul înspre lumile suprasensibile, întâlnirea cu moartea și cu Lucifer, am încercat să fac trecerea la o expunere care probabil vi s-a părut dificil de înțeles pentru început. Am încercat apoi să vă expun importanța entității lui Christos, iar în decursul acestei expuneri despre entitatea lui Christos, s-a impus ca de la sine necesitatea de a ne referi la istoria ispitirii din Evanghelii, la respingerea lui Lucifer de către Christos, care este prezentată în Evanghelii ca istorie a ispitirii, ca ispitire, cum este ea numită acolo, în pustiu. Apoi, după ce cursul considerațiilor noastre s-a extins, a trebuit să trecem la o comunicare despre Buddha.
Acum îngăduiți-mi să aduc foarte pe scurt încă o dată înaintea sufletelor noastre această întâlnire cu moartea și cu Lucifer. Lucifer apare realmente aspirantului ocult mai întâi ca prototip al măreției umane și a celei supraumane, ca să spunem așa, a măreției divine, atunci când el apare în fața omului desprins de faptele sale, ca entitate seducătoare. Iar aspirantul ocult este oarecum vindecat de ispită, într-o măsură redusă, abia atunci când privește înapoi la ceea ce a devenit el însuși prin Lucifer, când privește la imaginea înspăimântătoare de tip animal care a devenit omul de la o încarnare la alta datorită ispitirii și seducției luciferice. Și apoi v-am spus că pentru aspirantul ocult al prezentului apare acel ajutor pe care i-l poate da Christos; iar întâlnirea decurge apoi aproximativ așa că entitatea lui Christos oferă o consolare supremă, deplină, pentru impresia cumplită pe care o creează întâlnirea cu moartea și cu Lucifer și cu ceea ce reprezintă omul însuși – și care, într-o anumită privință, este Păzitorul pragului. Dacă această întâlnire a făcut o impresie cumplită, ceea ce poate fi Christos pentru om oferă, ca să spunem așa, consolare și speranță. Căci în locul morții însăși, în locul trupului omenesc fărâmițat, apare altceva. Iar ceea ce spun eu aici este o experiență necondiționată care poate fi făcută și care este realmente făcută așa cum vă spun eu: În locul morții apare atunci, făcându-ne să înțelegem că acest Eu poate fi totuși păstrat, Christos însuși. Cu alte cuvinte, noi dobândim în conștiența noastră o imagine care este complet independentă de orice amintire din viața senzorială. Faptul de a vorbi în acest caz despre iluzie sau halucinație este un pur nonsens, căci omul poate fi orb sau surd sau lipsit de miros și de toate celelalte simțuri, și totuși el poate avea această trăire care se oferă în acest punct al inițierii; Christos ar apărea în locul morții. Dar ce avem atunci în fața noastră?
Imaginați-vă că Îl aveți în față pe Christos, care apare în locul morții, și pe Lucifer: este întrutotul imaginea pe care o oferă Evangheliile ca scenă a ispitirii în pustiu. Nu este câtuși de puțin nevoie să vă amintiți această istorie a ispitirii din Evanghelii, și totuși ați avea-o înaintea dumneavoastră. Și în felul acesta ați avea în fața dumneavoastră faptul că ați primit în suflete impulsul faptului că entitatea lui Christos s-a perindat cândva pe Pământ, că El a fost răstignit și a învins moartea. Este suficient ca asupra dumneavoastră să fi acționat creștinismul paulinic, și nu cel din Evanghelii.
Așadar atunci este posibil să trăiți ceva descris în Evanghelii, dar independent de Evanghelii, așadar independent, în general, de orice impresie exterioară; acest lucru este întrutotul posibil. Dacă vă amintiți de viața obișnuită, vă veți spune că în viața obișnuită aveți o trăire conștientă atunci când impresiile exterioare sunt făcute asupra acestei conștiențe, când sunt provocate reprezentări în conștiența dumneavoastră prin impresii exterioare. – Acum aveți în fața dumneavoastră o imagine pe care nu o poate provoca nicio impresie exterioară, pentru că pe Lucifer nu îl găsiți nicăieri în lumea senzorială. Nu îl veți putea găsi ca impresie exterioară în lumea fizic– senzorială. Aceasta se completează dacă aveți imaginea morții – pe care tot așa, nu o puteți găsi în lumea senzorială –, imaginea în care moartea se transformă în Christos. Aveți aceasta în plus față de ceea ce poate fi dobândit la nevoie ca reminiscență din această lume exterioară și care, atunci când pășiți în lumea suprasensibilă, vi se arată ca imagine ce poate fi dobândită independent de lumea exterioară. Nu este nevoie să existe nicio impresie exterioară atunci când aveți această imagine a ispitirii lui Christos și a învingerii morții, ca să spunem așa, a învingerii a tot ceea ce a început Lucifer în privința omului. Și ce fel de conștiență este aceasta? O conștiență fără vreun obiect exterior.
Am încercat să vă conduc la ceea ce este lumina nerevelată, am încercat să vă conduc la ceea ce este Cuvântul inexprimabil. Acum ați dobândit conceptul de conștiență fără obiect exterior, o conștiență căreia i se oferă conținut prin propria ființare. Aceasta este conștiența fără un obiect exterior.
Și apoi considerațiile noastre ne-au condus la a face acea comunicare ciudată, dar adevărată, în privința lui Buddha. Acest lucru nu a fost nici el întâmplător, ci el a trebuit să fie precedat de considerarea de ieri în privința omului și a mișcărilor sale lăuntrice, pentru a vă face inteligibil faptul că omul poate înainta cu încă o treaptă în inițierea în lumile superioare. Eu a trebuit să vă expun adevărul pentru început greu de înțeles, asupra căruia vom reveni imediat, că Lucifer se arată atunci complet transformat, ni se arată ca domnitor al Împărăției lui Venus, atunci când avansăm pe această a doua treaptă. Am spus că apoi, ceea ce presimțeam anterior ca Soare supra-puternic, apare ca o planetă între cele șapte planete, iar Christos apare ca spirit al acestei planete, care este ca un frate al spiritului lui Venus care, într-o anumită privință ne apare atunci tot ca spirit planetar; deci Christos ne apare oarecum ca un frate al lui Lucifer. Apoi a trebuit să facem legătura cu destinele post-terestre ale lui Buddha. Acestea au fost atașate la considerația noastră pentru că ele nu puteau fi viețuite în primordialitatea lor așa cum trebuiau să fie viețuite fără această a doua treaptă de inițiere, care constă în modul descris. Căci fără a merge mai departe de la această primă întâlnire cu moartea și Lucifer – unde poate fi văzută, de exemplu, scena ispitirii –, fără a merge mai departe la cealaltă treaptă a inițierii unde apar cele șapte spirite planetare, nu se poate obține adevărul despre Buddha, așa cum a fost el prezentat ieri. Numai atunci poate fi el obținut. De aceea a trebuit să expun în prealabil celelalte aspecte.
Dacă vă puneți acum întrebarea dacă acest adevăr referitor la Buddha și perioada sa post-terestră poate fi obținut și pentru conștiența exterioară, care este dependentă de impresiile exterioare, atunci va trebui să vă răspundeți că prin conștiența terestră nu este posibil să se cerceteze cultura lui Marte în așa fel încât să se poată descoperi ce anume înfăptuiește Buddha acolo. Dar în clipa în care inițierea atinge nivelul menționat și descris ieri, este posibil ca o conștiență să aibă această trăire fără vreun obiect exterior, prin propria sa existență. Așadar în privința acestui adevăr referitor la Buddha avem de a face tot cu o conștiență fără vreun obiect exterior. Faptele sunt, desigur, externe; Buddha trăiește realmente pe Marte; dar conștiența nu iese din sine însăși, nu lasă să acționeze asupra ei o impresie exterioară atunci când recunoaște acest adevăr, așadar este o conștiență fără obiect exterior. Vedeți așadar că v-am condus la cel de-al treilea concept pe care l-am enumerat la începutul conferințelor noastre: la conștiența fără obiect exterior.
Dacă vom cuprinde așadar cu privirea cele spuse, avem deja trei stări de conștiență umană: conștiența fizică obișnuită, apoi cea care se obține la prima treaptă de inițiere, iar ca exemplu de trăire pe această treaptă v-am prezentat imaginea: moartea și Lucifer, sau: Christos și Lucifer în scena ispitirii. Următoarea treaptă de conștiență a fost aceea în care omului îi apar cele șapte spirite planetare. V-am ilustrat acest fapt prin exemplul lui Buddha, și dumneavoastră ați perceput destinul lui Buddha, după ce el s-a înălțat la această demnitate și nu mai trebuie să se întoarcă pe Pământ într-o existență fizică. – Avem așadar trei stări de conștiență ale omului: avem conștiența fizică; avem apoi conștiența lumilor superioare pe prima treaptă, cum am descris-o ieri, și pe care am ilustrat-o prin istoria ispitirii; avem apoi o conștiență și mai înaltă, o a doua conștiență de tip suprasensibil. Și, vedeți dumneavoastră, oricât de frumos și de dorit ar fi, probabil, pentru mulți dintre dumneavoastră, să indicăm în continuare treptele superioare de conștiență, nu avem timp pentru aceasta. Voi indica doar pe scurt o altă treaptă de conștiență, de un tip și mai înalt.
Ce putem afla și viețui prin conștiența fizică? Tot ceea ce se află în prezentul senzorial, care este așadar obiect al existenței noastre terestre. Ce putem afla prin cea de-a doua conștiență? Pentru început, trebuie să facem abstracție de exemplul pe care l-am dat, de istoria ispitirii. Prin această conștiență de pe prima treaptă de conștiență de tip superior se mai poate găsi și altceva, și ceea ce poate fi găsit și descris în acest mod îl găsiți descris foarte pe scurt în cartea mea Știința ocultă în schiță, acolo unde este vorba despre starea lunară, care a precedat starea actuală de Pământ. Această veche stare lunară nu mai există, ea trebuie descrisă de o conștiență fără vreun obiect care să existe în ziua de azi. Ea s-a păstrat doar în lumile superioare, așa cum ați auzit adesea, în Cronica Akasha. Așadar în prima stare de conștiență de tip superior avem și altceva în afară de istoria ispitirii: avem toate procesele despre care putem spune că se raportează la vechea Lună. Și prin această conștiență poate fi descris tot ceea ce are legătură cu această veche Lună.
Acum aș dori să vă mai atrag atenția asupra unui lucru. Stă în natura lucrurilor faptul că eu v-am prezentat ca exemplu concret dintre trăirile care pot fi avute prin această conștiență superioară de primul tip, tocmai istoria ispitirii. Dacă ne îndreptăm, ca să spunem așa, această conștiență superioară de primul tip înspre vechea Lună, avem o repetare a istoriei ispitirii. Este o repetare pentru oameni; în realitate, aceasta s-a petrecut, desigur, cu mult timp înainte. Căci, vedeți dumneavoastră, noi aflăm atunci că și pe vechea Lună Christos l-a învins pe Lucifer, și că scena care este descrisă în Evanghelii constituie cea de-a doua realitate, realitatea repetată a învingerii lui Lucifer de către Christos, deoarece Christos l-a învins pe Lucifer din capul locului pe Pământ. Și aceasta din motivul – pe care îl veți considera, desigur, ca fiind de la sine-înțeles, că și Christos a parcurs o evoluție – că entitatea lui Christos, pe când era mai puțin evoluată pe Lună, a învins toate tentațiile lui Lucifer, care pentru El constituiau încă pe atunci ceva important. Așadar Lucifer s-a confruntat cu Christos pe vechea Lună. Pe Pământ, Lucifer nu a mai fost periculos pentru Christos, care l-a respins fără ezitare. Dar pe Lună, Christos a trebuit să dezvolte toate puterile care îi stăteau la dispoziție pentru a-l respinge pe Lucifer. Acesta este așadar un aspect pe care îl trăim dacă ne întoarcem privirile conștienței superioare înspre vechea perioadă lunară.
Dacă se trece la cea de-a doua conștiență de tip superior, atunci, pe lângă cunoștințele care au importanță pe Pământ, cum este istoria lui Buddha, mai apare și altceva – pe care va trebui să-l recunoaștem ulterior prin această a doua conștiență de tip superior – și care este la rândul său descris în schiță în Știința ocultă, în privința stării anterioare de încorporare a Pământului nostru, în privința vechiului Soare. Pe atunci, condițiile erau realmente foarte diferite de cele actuale și este de-a-dreptul dificil, după cum puteți vedea din dificultatea de a înțelege acest capitol din Știința ocultă, este de-a-dreptul dificil să se descrie această veche stare solară. Eu am acordat mai multă atenție, ca să spun așa, scenelor mai apropiate de oameni, celor care se referă la lumea naturii. În perioada în care a fost scrisă Știința ocultă, în Mișcarea teosofică s-ar fi găsit prea puțină înțelegere dacă aș fi indicat mai mult aspectele morale, care sunt și ele viețuite în contemplarea vechiului timp solar. Acolo nu se mai viețuiește istoria ispitirii. Dacă ne îndreptăm înspre perioada solară, atunci Soarele însuși ne apare ca fiind o planetă printre celelalte șapte planete, Venus prefigurată cu Lucifer drept conducător; iar la început apar cei doi, spiritul Soarelui și spiritul lui Venus, cu alte cuvinte, Christos și Lucifer, ei ne apar ca un fel de frați. Trebuie să depunem toate eforturile pentru a face diferența dintre cei doi. Căci în vechea perioadă solară, deosebirea dintre Lucifer și Christos nu rezultă pur și simplu din considerarea exterioară a entităților lor, ci apare doar atunci când ne raportăm la interior. Și este dificil, extraordinar de dificil să găsesc acum mijloacele de expunere exterioară pentru a vă arăta în ce constă deosebirea. Considerați ceea ce vă voi spune drept o încercare de a caracteriza pe cât de bine se poate deosebirea ce rezultă pentru conștiență clarvăzătoare în vechea perioadă solară, între Christos și Lucifer.
Dacă ne îndreptăm privirea pe de o parte înspre Christos și pe de altă parte înspre Lucifer, ne mai dăm seama și de altceva. Devenim conștienți că Lucifer, conducătorul lui Venus, apare într-o statură extraordinar de luminoasă – deși este avută în vedere o lumină spirituală astfel încât avem sentimentul: Toată splendoarea care ne poate veni printr-o contemplare ce pornește de la revelarea luminii, este ceva infim comparativ cu măreția lui Lucifer din vechea perioadă solară. Dar observăm, înlăuntrul acestui Lucifer, dacă ne raportăm la intențiile sale care pot fi stră-văzute atunci, că este un spirit înzestrat prin tot ceea ce are, cu o mândrie infinit de mare, cu o astfel de mândrie încât poți fi tu însuți ispitit de această mândrie. Căci se știe că lucrurile pe care omul nu le găsește tentante până la un anumit nivel, devin seducătoare atunci când sunt maiestuoase. Și mândria în măreția ei maiestuoasă acționează și ea seducător. Acesta este aspectul seducător al lui Lucifer, în măreția lui mândră, în mândria lui în privința staturii sale de lumină. El are, în cea mai mare măsură, ceea ce poate fi denumit lumină „nerevelată”, lumina care nu luminează în exterior, ci are în sine însăși cea mai mare putere. Iar alături, în vechea perioadă solară, se află statura lui Christos, care este, ca să spunem așa, conducătorul planetei Soarelui, o imagine plină de dăruire față de ceea ce este în jurul său, lumea. În timp ce Lucifer pare să fie preocupat doar de sine însuși – trebuie să prezentăm lucrurile în cuvinte omenești, deși ele nu sunt cele mai potrivite – Christos apare ca fiind plin de dăruire față de tot ceea ce Îl înconjoară din vastul Univers.
Acel vast Univers nu era așa cum este el astăzi. Dacă astăzi ne-am transpune pe Soare, am vedea radial cele douăsprezece constelații ale zodiacului. Pe atunci ele nu existau ca atare, în vizibilitatea exterioară. În schimb, existau douăsprezece configurații, douăsprezece entități, care, din moment ce spațiul exterior nu era plin de lumină, făceau să răsune Cuvintele lor din adâncurile întunericului. Și ce fel de cuvinte erau acelea? Vedeți dumneavoastră, erau Cuvinte – cuvântul „Cuvânt” nu este decât un surogat pentru a indica despre ce este vorba – care vesteau despre timpuri străvechi, timpuri care erau deja pe atunci străvechi. Aceștia au fost cei doisprezece inițiatori cosmici. În ziua de azi, în direcția acestor doisprezece inițiatori cosmici se află cele douăsprezece constelații zodiacale, iar din ele răsună, pentru sufletul care este deschis față de întregul Cosmos, modul inițial de Cuvânt inexprimabil, care a putut fi alcătuit din cele douăsprezece dispoziții lăuntrice ale lor. Și în timp ce – trebuie să încep acum să vorbesc în imagini, deoarece cuvintele omenești nu pot exprima lucrurile – Lucifer a avut doar năzuința de a lumina totul cu lumina existentă în el și de a cunoaște totul în felul acesta, Christos s-a dăruit impresiei acestui Cuvânt inexprimabil, preluându-I cu totul în sine, astfel încât aceasta s-a unit cu sufletul lui Christos, în așa fel încât sufletul lui Christos era ființa care reunea tainele cosmice ce răsunau prin Cuvântul inexprimabil. Așa ne apare contrastul dintre Christos, care primea Cuvântul cosmic în sine, și mândrul Lucifer, spiritul lui Venus, ce respinge Cuvântul cosmic și vrea să înțeleagă totul cu lumina sa.
Și din ceea ce erau Lucifer și Christos pe atunci s-a desfășurat toată evoluția ulterioară. Căci asta a avut drept consecință faptul că entitatea lui Christos a preluat în sine Cuvântul cosmic cuprinzător, tainele cosmice cuprinzătoare, astfel încât entitatea lui Lucifer a pierdut, datorită a ceea ce eu pot exprima doar prin cuvintele „statură mândră de lumină”, Împărăția sa, Împărăția lui Venus. Din alte motive care sunt acum mai îndepărtate de tema noastră, și-au pierdut și alte spirite planetare, sau și-au modificat și alte spirite planetare, entitățile lor. Asta nu ne privește acum. Așa s-a întâmplat că Lucifer a pierdut tot mai mult din domnia sa, a pierdut tot mai mult împărăția lui Venus, devenind, ca să spunem așa, un domnitor detronat, astfel încât planeta Venus a trebuit să se descurce de atunci încoace fără un domnitor propriu-zis, astfel încât ea a putut să parcurgă doar o evoluție descendentă. Dar în vechea perioadă solară, Christos a primit Cuvântul cosmic; iar acest Cuvânt cosmic are însușirea că se aprinde ca lumină reînnoită în sufletul care îl primește, astfel încât, începând din vechea perioadă solară, Cuvântul cosmic a devenit lumină în Christos, iar planeta al cărui conducător a fost Christos a devenit din perioada solară încoace centrul întregului sistem planetar, a devenit Soare, iar celelalte planete au devenit dependente de Soare, și în privința conducătorilor lor spirituali.
Trebuie să lăsăm să acționeze asupra noastră această scenă; atunci vom găsi că drumurile lui Christos și Lucifer s-au despărțit în vechea perioadă solară. Calea lui Lucifer a mers în jos, el a trebuit să rămână în urmă în evoluția sa, și de aceea el a rămas în urmă în evoluția sa și în perioada lunară. Spiritul lui Christos a mers înainte, el a devenit un spirit progresiv, spiritul Soarelui, care a putut păși în cele din urmă pe Pământ în statura pe care v-am descris-o adesea. Prin dăruirea Sa față de Univers, prin primirea, preluarea Cuvântului divin-creator, prin identificarea Sa cu acest Cuvânt divin-creator inexprimabil, prin respingerea acelei mândri și prin înlocuirea oricărei mândri prin dăruirea față de Cuvântul cosmic, Christos a devenit conducătorul unei planete pe care se afla în vechea perioadă solară, care a devenit conducătoarea celorlalte planete, având ținutul de guvernare în Soare. Și dacă știți acest lucru – mă adresez în special celor care au ascultat conferințele mele de la Helsingfors [Nota 39] –, deci dacă știți acest lucru, nu veți mai găsi o contradicție în aceea că se vorbește despre Christos ca despre un spirit solar mai înalt decât cel al spiritelor planetare. Căci acest lucru este de la sine-înțeles pentru starea actuală. Christos le depășește pe celelalte spirite planetare, El este spiritul Soarelui. Dar aici, unde nu trebuia descrisă simpla vivifiere a corpurilor cerești de către spiritele lor, ci unde trebuiau descrise stările individuale de conștiență, aici a trebuit să fie indicat faptul că prin natura sa specială Christos a devenit – dintr-un spirit care era asemănător celorlalte spirite planetare în decursul acelei evoluții care s-a scurs între vechiul Soare și perioada actuală – regentul acestui întreg sistem solar.
După cum am spus, nu ne ajunge timpul să mai descriem și cea de-a treia conștiență de tip superior. Eu pot doar să indic că vechea stare de Saturn, cea dintâi stare care poate fi descrisă în mod obișnuit în succesiunea întrupărilor Pământului nostru, poate fi viețuită cu această conștiență superioară de al treilea tip, astfel încât putem vorbi și despre o a treia conștiență suprasensibilă. Dacă vrem, în orice caz, să urmărim inițierea în deplinătatea ei, trebuie să indicăm înălțimi amețitoare ale conștienței; or aceasta este ceva care apare, într-o anumită privință, din capul locului ca fiind un fel de cutezanță, unde se conturează realmente neputința de a folosi cuvinte omenești. De aceea am renunțat să descriu în Știința ocultă ceva care să țină de stări și mai înalte de conștiență, din simplul motiv că aspectele superioare nu pot fi descrise în cuvinte omenești. Aceste stări superioare de conștiență au fost aduse în misterii prin aceea că mai întâi s-au alcătuit semne simbolice speciale, apoi s-a vorbit într-un limbaj simbolic, și printr-o astfel de simbolistică oamenii au putut fi conduși la stările superioare de conștiență. Dar există stări și mai înalte de conștiență, și se poate foarte bine vorbi despre o a patra conștiență și o a cincea conștiență de tip suprasensibil. Asta merge, desigur, la nesfârșit, și nu se poate vorbi în această privință decât dând orientarea într-o direcție.
Dacă luăm în considerare acest lucru vom putea pune în fața sufletelor noastre posibilitatea ca prin diversele conștiențe suprasensibile omul să vadă și alte lumi decât cea fizică; și dacă veți lua în considerare că prima predispoziție a omului fizic, așa cum am expus în Știința ocultă, s-a conturat deja în timpul stării vechiului Saturn, veți zări în om o anumită legătură cu lumea celei de-a treia conștiențe suprasensibile. Dar în afară de aceasta, omul este condus și îndrumat de ființe care sunt mai înalte decât el însuși. El poate recunoaște aceste entități; ele acționează asupra lui. Și dumneavoastră vă este clar de la bun început că omul, așa cum stă el în fața noastră, este creat din lumi care se înalță până la cea de-a treia conștiență suprasensibilă, dar că el se află în legătură cu lumi și mai înalte.
Vedeți dumneavoastră, ceea ce a fost descris aici ca putând fi atins prin diferite stări de conștiență poate fi explicat realmente, aș spune, chiar și omului obișnuit. Se poate înțelege că există asemenea stări de conștiență. E drept că omul nu viețuiește direct, ca om pământean, aceste stări de conștiență, dar el viețuiește revelațiile exterioare ale acestor stări de conștiență.
Conștiența fizică o viețuiește oricum. Din prima conștiență de tip suprasensibil omul trăiește un surogat, un indiciu în acea stare înălțată de conștiență de vis, care nu furnizează numai imagini arbitrare de vis, ci care se extinde până la perceperea de realități ce aparțin, în orice caz, unei lumi superioare. Și de fapt este nevoie doar de o dezvoltare sistematică superioară a conștienței de vis, și omul ajunge la prima conștiență de tip suprasensibil. Și această primă conștiență suprasensibilă poate da deja lămuriri în privința unor condiții importante care s-au desfășurat pe vechea Lună, pe fosta stare de încorporare a Pământului nostru. De aceea veți găsi că în cadrul comunicărilor oculte – pe lângă ceea ce se referă la cele desfășurate pe Pământ – au fost făcute despre vechea Lună, după care comunicările se opresc și nu se mai referă la vechiul Soare. Acesta este cazul când la baza acestor comunicări se află prima conștiență clarvăzătoare, care este cea mai frecventă și cea mai ușor de atins. Din această conștiență care se întoarce până la vechea Lună au fost extrase mari părți din cele date în «Doctrina secretă» a Helenei Petrovna Blavatsky [Nota 40]. Asta o știu toți ocultiștii. De aceea, dacă parcurgeți «Doctrina secretă», între comunicările cuprinzătoare referitoare la cunoștințe arhaice abia dacă veți găsi ceva despre un trecut și mai îndepărtat decât starea lunară, cea care a precedat actuala stare a Pământului nostru.
Aceste stări de conștiență de vis sunt așadar primul început, aș spune, surogatul pe care-l are omul de pe Pământ din următoarea conștiență, din conștiență suprasensibilă. Atunci când omul doarme profund, conștiență sa este întunecată, dar de aceea nu înseamnă că nu există conștiență. Când se trezește, dacă s-ar trezi în afara trupului, conștiență de somn profund ar deveni cea de-a doua conștiență suprasensibilă, care l-ar conduce pe cel care o poate viețui până la vechea stare solară.
Omul care reflectează puțin, își va spune așadar: Datorită conștienței mele de zi eu mă deplasez în jur prin mișcări exterioare; acestea depind de conștiență mea de veghe, de conștiență mea pământească. Mișcările lăuntrice, anume mișcările omului median, continuă însă chiar și când omul doarme; ele sunt guvernate de conștiență pe care o are omul, ca să spunem așa, drept conștiență de somn profund. Numai că omul nu știe nimic de aceasta. De aceea, mișcările inimii, respirația, sunt mișcări legate de această a doua conștiență și care pot fi înțelese și lăuntric în întreaga lor corelație cu lumile superioare numai atunci când omul se trezește în afara trupului său, în starea de somn profund a trupului său. Astfel încât omul poate înțelege de fapt prin rațiunea sa că există trei asemenea stări de conștiență. Acum, am ajunge prea departe dacă am arăta că există lucruri care indică faptul că există conștiențe și mai înalte. În orice caz, am putut spune că omul care reflectează la viața omului ca om pământean, are măcar revelații ale conștiențelor superioare. De aceea, se poate vorbi omului pământean despre aceste stări superioare de conștiență, i se poate vorbi despre faptul că omul viețuiește procesele obișnuite ale vieții pământești prin conștiență sa cotidiană; că el ar trăi, în cazul în care conștiență sa de vis ar afla o intensificare imensă, tot ceea ce este legat de legile care s-au transferat de pe vechea Lună în prezentul Pământului nostru; și că, dacă el ar deveni treaz în somnul său profund, independent de trupul său, ar viețui și vechile stări solare în înfățișarea în care acestea se extind și în condițiile actuale ale Pământului. Aceste lucruri se pot comunica așadar și se poate spune cum se revelează ele. Așadar în ziua de azi nu este întrutotul de neînțeles faptul de a te referi la astfel de lucruri. Poate fi trezită o înțelegere față de ceea ce cercetează aspirantul ocult, ceea ce el numește diverse stări de conștiență, care constituie în realitate lumi diferite.
A devenit obișnuit să se numească aceste stări diferite de conștiență „planuri” diferite; de a denumi plan fizic ceea ce poate fi cuprins cu conștiență fizică; de a denumi plan astral ceea ce poate fi cuprins cu prima conștiență de tip suprasensibil, de a denumi plan mental sau Devachan inferior ceea ce poate fi cuprins cu cea de-a doua conștiență de tip suprasensibil, și de a denumi plan mental superior, sau Devachan superior ceea ce poate fi cuprins cu cea de-a treia conștiență de tip suprasensibil. Acestora li s-ar adăuga apoi planul Buddhi și planul Nirvana. Dar cu aceasta nu am avea decât alte denumiri pentru ceea ce ne oferă dezvoltarea ocultă. Și apoi am avea, pentru a face legătura cu acele reprezentări care sunt mai ușor de alcătuit decât reprezentările despre diversele stări de conștiență, am avea de fapt reprezentat omul. Căci întotdeauna omul este cel care acționează în stările sale, ca aparținând diverselor planuri sau lumi. Și atunci am avea învățătura, știința, cunoașterea omului din punct de vedere ocult, în care se vorbește despre diferitele stări de dezvoltare a conștienței, condusă înspre punctul de vedere teosofic. Căci în timp ce ocultistul vorbește despre stări de conștiență, teosoful vorbește despre planuri succesive. Vedeți deci că în acest mod ocultismul poate fi prezentat în mod exterior ca teosofie.
Acum se pune problema că în decursul considerațiilor noastre au reieșit și alte puncte de vedere și este necesar să explicăm pe deplin și acestea. De exemplu, unul dintre acestea este faptul că omul este un triplu om septuplu în privința staturii sale exterioare. Cum nu ne ajunge timpul pentru a explica lucrurile în toate amănuntele lor. Amintiți-vă ceea ce scrie în Știința ocultă, anume că înaintea acestei stări pământene omul a parcurs alte trei stări: Lună, Soare și Saturn și că cele dintâi începuturi ale formei fizice omenești exterioare au existat deja din timpul vechii stări de Saturn, și că acest om fizic a continuat să fie modelat după aceea. Dacă veți cumpăni această situație, vă veți spune: Ceea ce ne apare în ziua de azi ca fiind acest trup minunat, a trebuit să parcurgă o evoluție de-a-dreptul lungă; căci această evoluție a cuprins trei etape: Saturn, Soare, Lună. Fiecare dintre aceste stări poate fi împărțită în șapte, și fiecare a șaptea parte dintre aceste stări i-a imprimat omului ceva în configurația sa, a lăsat o urmă asupra lui. Avem apoi de trei ori câte șapte forțe formatoare. Nu putem găsi însă ceea ce i s-a adăugat omului în timpul perioadei pământene. Însă acest ceva este fragil; reunirea laolaltă a întregii staturi a fost sfărâmată de Lucifer. Astfel încât, dacă îl împărțim pe om în de trei ori câte șapte părți, așa cum am procedat, avem expresia omului fizic de pe Pământ, expresia a ceea ce i-au imprimat omului fizic stadiile precedente de Saturn, Soare și Lună, și putem spune: Mai întâi avem de a face cu omul fizic. – Ocultistul trebuie să-l considere, așa cum am făcut-o noi parțial, în măsura în care ne-a permis timpul, în aceste conferințe; dar teosofului i se poate indica pur și simplu ceea ce există aici, și se poate spune că acest ceva este trupul fizic al omului. – Așadar atunci când considerăm omul avem de a face cu trupul său fizic, acea formațiune complicată, care a parcurs atâtea stări și dezvoltă încă amprenta acestor numeroase stări.
Apoi am considerat și altceva; am considerat omul în privința mișcărilor sale lăuntrice. Și amintiți-vă unde ne-a condus ieri asta. Statura omului se vede, dar mișcările – noi am indicat ieri deja faptul că este dificil de diferențiat, de realizat care sunt mișcările mai importante – mișcările ca atare nu se văd. Dar o particularitate a considerației noastre ne-a dezvăluit în mod firesc că tocmai prin această capacitate de mișcare a omului suntem conduși până la vechiul Soare. Și acum nu vi se va mai părea ciudat dacă vă atrag atenția asupra faptului că tot ceea ce este mobilitate lăuntrică a omului are legătură cu trăirile pe care le-a parcurs omul în vechea perioadă solară. Așadar în timp ce omul fizic, așa cum ne întâmpină el pe Pământ, poartă amprenta lui Saturn, a Soarelui și a Lunii în sine, ca om mobil interior poartă în sine forțele necesare mobilității sale interne din vechea perioadă solară. În această privință el a parcurs perioada solară, perioada lunară și perioada de până acum a Pământului. Noi desemnăm ceea ce nu este statură, ci motiv lăuntric al mobilității, drept prim om invizibil. Acest om invizibil nu se vede cu ochii fizici; se văd doar consecințele sale exterioare, mișcările; el este desemnat drept om eteric, corp eteric sau trup eteric. Trupul eteric este perceput de către o conștiență superioară, dar efectele trupului eteric în lumea fizică sunt mișcările interioare pe care le execută omul. Am putea spune, așadar: În măsura în care omul a trebuit să parcurgă toate cele trei stări precedente, el a devenit om fizic; în măsura în care el a trebuit să treacă doar prin perioadele solară și lunară, el a devenit om eteric; iar în măsura în care a parcurs doar perioada lunară, el a devenit om astral. Atunci s-a incorporat în mișcările sale tot ceea ce a dus la gândire, simțire și voire în așa fel încât el să se poată înălța din nou. Dacă vă înălțați de la ceea ce este lăuntric, deci nu corporal și nici exterior, ajungeți la omul astral, care nu poate fi văzut ca atare, dar ale cărui manifestări lăuntrice sunt gândirea, simțirea și voirea. Și apoi ajungem la ceea ce a făcut Pământul – la modul pregătitor – din om, și pe care acesta este chemat să-l înfăptuiască în întregime în viitor: dezvoltarea completă și configurarea ulterioară a Eului său, așa cum s-a dezvoltat acesta în decursul evoluției Pământului, și care se va perfecționa înspre treptele superioare: Sine spirituală, Spirit al vieții, Omul-spirit – Manas, Buddhi, Atma. Și în felul acesta avem structurarea omului.
Vedeți de aici că dacă înțelegem omul pornind de la întregul Univers, nu obținem numai diferitele stări de conștiență, pe care le abordăm ca lumi, ci rezultă și împărțirea omului în trup fizic, trup eteric ș.a.m.d. Și apoi, printr-o observare exterioară rațională a omului se poate ajunge la înțelegerea următoare: Tu nu vezi trupul eteric, dar îi vezi manifestările în lumea fizică. Manifestările trupului eteric sunt mișcările din interior; manifestările trupului astral sunt gândirea, simțirea și voirea. „Eul” se revelează singur. Și de îndată ce omul este suficient de rațional să înțeleagă că mișcările pe care trebuie să le execute omul lăuntric nu pot proveni de la statura omenească, nu pot proveni de la fizic, de îndată ce el se înalță la singurul gând rațional că acestea trebuie să provină de la ceva suprasensibil, atunci el are posibilitatea nu numai de a crede, ci de a înțelege și cu intelectul, rațiunea sa, că există un trup eteric. Așadar atunci când îmbrăcăm cunoștințele oculte în forme care să vorbească și conștienței generale, am adus ocultismul în teosofie, l-am îmbrăcat teosofic. Așadar la fel cum se vorbește în teosofie de planuri, se poate oferi o îmbrăcăminte teosofică și atunci când se vorbește despre diferitele părți componente ale naturii omenești. Tot ce se poate spune despre om poate fi găsit pe cale ocultă. Noi trebuie să parcurgem întreaga lume, trebuie să preluăm, în calitate de aspiranți oculți, diversele stări de conștiență, și atunci se dovedește că abia aceste diverse stări de conștiență ne dau explicații în privința a ceea ce omul cu adevărat, căci omul poate fi înțeles, în esența sa, cu adevărat, numai prin ocultism. Teosofia este încercarea de a îmbrăca o cunoaștere ocultă în adevăruri raționale, astfel încât omul să poată înțelege totul. Lucrurile pe care vi le-am spus sunt în acord în cele mai variate moduri cu ele însele și cu lumea în general, dacă le verificați rațional. Și în această verificare rațională văd eu ceea ce ar trebui să vă confirme rezultatele dobândite din ocultism.
Al doilea punct de vedere care a apărut trebuie și el abordat, ca să vedeți că teosofia și ocultismul nu duc la contradicții – dumneavoastră ați văzut deja din prima conferință [Nota 41] cum trebuie să ne raportăm la contradicții – ci că, la o considerare mai amplă contradicțiile se rezolvă. Dumneavoastră ați văzut deja acest fapt în aceste conferințe în privința unor lucruri; dar în privința altora se poate să fi rezultat noi contradicții, tocmai din ceea ce v-am spus acum. Desigur că eu nu pot discuta toate contradicțiile posibile, dar voi încerca să rezolv una dintre ele cu ajutorul cunoștințelor oculte dintr-a doua conștiență de tip suprasensibil. Mulți dintre dumneavoastră își vor aminti că atât eu cât și alții ne-am referit la entitatea lui Christos ca la o entitate cosmică, ce depășește prin specificul și particularitatea sa pe toți ceilalți întemeietori de religie, s-a spus că nu este de mirare că acest specific al entității lui Christos a putut fi recunoscut de preferință în Occident, căci Occidentului îi este propriu spiritul istoric. Și așa are nevoie Occidentul, pentru ca Pământul în general să se poată dezvolta, pentru ca oamenii să poată trece prin diverse încarnări, de o forță în această evoluție, de un centru de greutate în această dezvoltare. Și de fapt trebuie să ne mirăm atunci când se găsesc occidentali care nu vor să accepte acest centru de greutate. Căci această forță, acest centru de greutate este tocmai impulsul lui Christos. Iar cel care ar vorbi despre reîntrupări ale lui Christos ar face aceeași greșeală ca și cel care ar crede că o balanță trebuie să-și aibă punctul de echilibru în mai multe puncte. Ei fac aceeași greșeală în privința lui Christos în acest caz, ca și atunci când ar vrea să facă o balanță să se rotească în jurul a două sau trei puncte. Așadar din acest punct de vedere lucrurile sunt extraordinar de simple.
Dar există și un alt motiv, unul moral, care trebuie afirmat în privința raportului omului cu Christos, care trebuie văzut ca impuls al evoluției Pământului. Celălalt punct de vedere este următorul: Christos a pășit în evoluția Pământului într-un anumit moment. Oamenii care trăiesc în prezent au fost întrupați și înainte de încarnarea lui Christos, și sunt și acum încarnați, așadar ei nu au trăit numai în acea perioadă a evoluției Pământului în care Christos nu venise încă pe Pământ, ci ei trăiesc și acum, după ce Christos a venit pe Pământ. Iar obiecția materialistă care se face adesea, anume că dacă entitatea lui Christos ar fi atât de importantă, tocmai venirea Sa unică pe Pământ ar însemna o nedreptate, această obiecție materialistă cade de la sine. Adesea, se pune întrebarea: Cum poate avea loc această nedreptate, ca toți oamenii care au trăit înainte de Christos să nu aibă parte de fapta lui Christos, în timp ce aceia care au trăit după Christos să beneficieze de ea? Dar sunt aceiași oameni! Așadar această obiecție chiar nu ar trebui făcută din partea teosofică. Dar tocmai în aceasta se află ceva extraordinar de important. Anume, în foarte puține cazuri se poate întâmpla acest lucru, iar unul dintre aceste cazuri, dacă reflectați temeinic, este tocmai cel al lui Buddha.
În timp ce oamenii răspândiți pe suprafața Pământului s-au reîncarnat mereu, viețuind așadar impulsul lui Christos în încarnările lor de după venirea Lui pe Pământ, Buddha a trăit în perioada precreștină, atingând atunci treapta de evoluție de pe care nu a trebuit să se mai întoarcă într-un trup pământesc, și el face așadar realmente parte dintre puținii oameni care au trăit pe acest Pământ înainte de a veni Christos. Acum puteți spune: Dar cum este raportul dintre Christos și Buddha – făcând abstracție de ceea ce am menționat eu ieri, anume că Buddha a luminat din lumile superioare în trupul astral al copilului Iisus lucanic –, cum este așadar raportul dintre Christos și Buddha? Căci nu este realmente așa că Buddha a părăsit Pământul înainte de a veni Christos pe Pământ? Și că Buddha a mers pe calea sa către Marte, astfel încât Buddha și Christos, ca să spunem așa, au trecut unul pe lângă celălalt? – Vedeți dumneavoastră, aici trebuie să intervenim cu o cunoaștere ocultă mai profundă, dacă vrem să rezolvăm această problemă. Reflectați la ceea ce v-am spus. Eu v-am spus că entitatea lui Christos a fost unită cu Soarele. Christos a ajuns la unirea cu Pământul abia după Botezul din Iordan, sau mai exact, prin Misteriul de pe Golgota. Christos este așadar spirit solar; înainte de a interveni Misteriul de pe Golgota pe Pământ, noi trebuie să-L vedem așadar în legătură cu împărăția Sa, cu Soarele, acolo unde L-a căutat și vechiul Zarathustra [Nota 42]. Iar în timp ce Christos acționa ca Domnitor în împărăția Soarelui, în timp ce El nu-și extinsese încă domnia asupra Pământului, sau cel puțin nu Și-o extinsese încă prin impulsul Său, viața lui Buddha se desfășoară pe Pământ.
Acum trebuie să abordăm încarnările anterioare ale lui Buddha dacă vrem să ajungem la o explicație. Noi știm că Buddha a fost anterior un Bodhisattva, și că el a acționat o perioadă îndelungată ca Bodhisattva pe Pământ. În orice caz, entitățile Bodhisattvas nu au un suflet omenesc obișnuit, așa cum l-am descris noi, ci ele au o particularitate absolut deosebită. Trebuie să vă amintiți de ceea ce se află expus în Știința ocultă despre începutul evoluției Pământului nostru: Că după o stare intermediară între vechea Lună și Pământ Soarele a fost din nou unit cu Pământul și cu celelalte planete, și că după aceea ele s-au despărțit din nou. Așadar a existat cândva o stare în care Pământul era unit cu Soarele. Apoi Pământul și Soarele s-au separat, și dumneavoastră știți că apoi a intervenit separarea Lunii; dumneavoastră știți cum a fost susținut Pământul de către sufletele altor planete. Aveți acum în vedere acel moment în care Soarele s-a separat de Pământ. Atunci când s-a întâmplat acest lucru, înlăuntrul Soarelui se mai aflau încă cele două planete, Venus și Mercur, vorbind astronomic. Și lucrurile stau așa că mai întâi s-a separat Pământul de Soare, în care se mai aflau încă Venus și Mercur; și abia apoi s-au separat Venus și Mercur de Soare. Așadar existau Soarele și Pământul. Pe Pământ, evoluția continuă. Aici a rămas doar un număr redus de oameni. Alții s-au dus pe alte planete, revenind mai târziu din nou pe Pământ. Dar atunci când Soarele s-a despărțit de Pământ, cu el au plecat și anumite entități – căci lumea nu constă numai din materie exterioară, ci din entități, iar acestea au plecat împreună cu Soarele. Conducătorul lor era Christos. Pentru că în perioada dezvoltării Pământului, când Soarele s-a separat de Pământ, s-a îndeplinit ceea ce poate fi denumit dobândirea supremației lui Christos asupra lui Lucifer și a altor spirite planetare. Ulterior s-au separat de Soare Venus și Mercur. Să luăm în considerare această separare a lui Venus de Soare. Odată cu Venus s-au separat de Soare entități care merseseră pe Soare, dar nu au fost capabile să rămână acolo; acestea s-au separat, și populează astăzi planeta Venus. Împreună cu ele a mers acea entitate care stă la baza ulteriorului Buddha, și care a fost pentru acești locuitori ai lui Venus mai întâi ca un trimis al lui Christos, al Soarelui. Christos l-a trimis mai întâi pe Venus, și Buddha a parcurs realmente tot felul de etape de dezvoltare acolo, iar când sufletele s-au întors de pe Venus pe Pământ sufletele omenești obișnuite erau puțin evoluate; dar Buddha, care s-a întors împreună cu sufletele de pe Venus pe Pământ, era o entitate atât de evoluată încât el a putut deveni Bodhisattva și apoi, foarte curând, un Buddha. Avem așadar în Buddha un vechi trimis al lui Christos, care a avut sarcina să pregătească lucrarea lui Christos pe Pământ. Căci trimiterea lui la oamenii de pe Venus nu a avut un alt sens decât acela de a trimite un precursor de la Soare pe Pământ. Și acum puteți înțelege: Deoarece Buddha a fost un timp mai îndelungat împreună cu Christos decât ceilalți oameni de pe Pământ – căci Pământul s-a separat mai devreme –, el a avut nevoie numai de acea parte a impulsului lui Christos pe care o avea în sine de pe Soare, astfel încât pentru Buddha a fost suficient să urmărească evenimentul Christos din lumea spirituală cu ajutorul impulsului pe care-l primise de la Christos pe Soare, în timp ce ceilalți oameni trebuiau să aștepte evenimentul Christos de pe Pământ. Așadar pentru că Buddha a avut relația sa specială cu Christos – întrucât el a fost trimis de către Acesta ca un precursor al Lui –, el nu a trebuit să aștepte pe Pământ evenimentul Christos, ci a primit de la Pământ capacitatea de a-și aminti chiar și fără intermediul lui Christos – de care are nevoie orice alt om – ceea ce înseamnă Eul pe Pământ, și în felul acesta să poată privi din lumile superioare înspre evenimentul lui Christos de pe Pământ. Așa a putut fi pregătită în Univers, cu un timp îndelungat înainte, acea misiune remarcabilă pe care a întreprins-o Buddha în misiunea lui Christos. Buddha a fost trimis mai întâi la oamenii de pe Venus – comparați ceea ce spun eu acum cu cele spuse în conferințele de la Helsingfors [Nota 43] –, apoi s-a întors la oamenii de pe Marte, unde trebuie să acționeze în continuare la misiunea îndelung pregătită.
Pe Marte, lucrurile stau așa că oamenii care au rămas acolo se află într-un mare pericol, așa cum s-au aflat oamenii de pe Pământ într-un mare pericol, din care i-a eliberat Christos. Oamenii de pe Marte se află în pericolul ca trupul lor astral, și prin aceasta și trupul lor eteric – ei nu au trebuit să dezvolte un Eu în mod deosebit – să-și piardă puterile într-un mod cumplit, oarecum să se usuce. Întreaga natură a oamenilor de pe Marte s-a manifestat în sensul că pe Marte au avut loc războaie cumplite. Oamenii de pe Marte sunt foarte atașați de un anumit loc – oamenii de pe Pământ au predispoziții cosmopolite –, oamenii de pe Marte sunt mult mai posesivi în privința solului, și există foarte puțini oameni cosmopoliți pe Marte. Dar de aceea există, sau cel puțin au existat, multe războaie și lupte; toate acestea au pornit din trupul astral puternic, care nu a fost domolit de un Eu. Dacă luați toate acestea în considerare veți înțelege că la oamenii care se dezvoltă așa cum a fost cazul pe Marte, trebuie să existe infinit de multe conflicte. Marte este doar un fel de Lună reîncorporată, și întrucât ceea ce se află în trupul astral nu este potolit prin calmarea de către Eu, acești oameni sunt în mod deosebit doritori de război. Grecii au avut o cunoaștere adevărată atunci când l-au desemnat tocmai pe Marte ca fiind zeul războiului. Și te cuprinde o mare admirație să vezi ecouri în mituri în această privință; iar lucrul surprinzător este când afli că acolo au avut realmente loc războaie cumplite. Și ești cu adevărat uimit când vezi că în vechile cunoștințe misteriale se găsesc desemnări care denotă existența acestor cunoștințe oculte. Așadar acolo au fost războaie cumplite. Și acum gândiți-vă la continuarea vieții lui Buddha, acest maestru al compasiunii și al iubirii, acest maestru al depășirii diferențelor dintre caste, și atunci veți înțelege că misiunea lui Buddha este într-adevăr pe Marte; această misiune care constă în a introduce acolo ceva la care oamenii de pe Marte nu pot ajunge singuri, care le-ar apărea ca evlavie exagerată, ca viață monahală ș.a.m.d. – acționând printr-un exemplu grandios de smerenie covârșitoare și blândețe asupra oamenilor de pe Marte, și vivifiindu-i în această direcție. Eu pot să vă ofer doar începuturile imaginii celor pe care le are Buddha de înfăptuit pe Marte. Însemnătatea, acțiunea lui Buddha de acolo este într-adevăr foarte asemănătoare, pentru acești oameni de pe Marte care trăiesc fără Eu, cu cea a unui mântuitor, a unui eliberator și înălțător la o concepție superioară despre lume. Și în timp ce pe Pământ fraternitatea generală și iubirea aproapelui sunt legate, ca impulsuri profunde, de Christos, cosmopolitismul este legat, în esență, de acea faptă de mântuire pe care o are Buddha de îndeplinit acolo.
Mai există un punct pe care trebuie să îl soluționez înainte de a ne despărți. Acesta este punctul în care trebuie să vă indic faptul că diversele religii de pe Pământ – care au izvorât din aceeași sursă, ceea ce este de la sine-înțeles pentru teosofi – se raportează în mod diferit la comunicările oculte care pot fi făcute. S-ar putea spune că fiecare religie, dacă este corect înțeleasă, indică un întemeietor al ei care a făcut cunoscută o anumită trăire de pe o anumită treaptă de inițiere, prin acea religie, într-un mod potrivit pentru un grup de oameni. Există, de exemplu, o religie care nu se poate înălța până la Christos, care este Spiritul solar, dar are predispoziții deosebite de a se înălța până la acel suflet cuprinzător care a trăit în spiritul ce a fost întrupat adeseori ca Bodhisattva, și care îl indică în mod deosebit pe cel care este marele inițiator, inspiratorul lui Buddha. Aceasta este așadar o religie care nu se poate înălța până la concepția că Spiritul lui Christos este Spiritul Soarelui și că El a coborât pe Pământ. Ea este întrucâtva atât de departe încât privește până la acest Trimis și poate reuni laolaltă ceea ce provine oarecum de pe Soare și devine în sensul cel mai eminent un spirit planetar; și se poate înțelege foarte bine că Buddha este desemnat drept spirit planetar. O astfel de religie, care indică de preferință acel spirit care conduce propria evoluție a lui Buddha, a putut dobândi doar înfățișarea pe care o are Vishnu din triada indiană Trimurti [Nota 44]. Pentru că o astfel de formă religioasă nu a răzbătut încă până la cunoașterea victoriei generale a lui Christos asupra lui Lucifer, ea nu îl poate raporta pe Lucifer la Christos, așa cum este posibil în perioada actuală. De aceea, într-o astfel de religie Lucifer apare într-un fel alături de Christos, ca întruchipare autonomă, neînvinsă, de aceeași valoare. Am văzut noi înșine: Lucifer este prezentat ca un fel de frate. Asta se întâmplă când Vishnu îi este alăturat lui Shiva. Și acum vă rog să studiați documentele religioase ale religiei Shiva; atunci veți realiza cum poate fi înțeleasă religia indiană Shiva, dacă avem cunoașterea naturii luciferice. Căci Shiva este realmente Lucifer în statura în care nu fusese încă învins, întregul cult, întreaga religie cu șaizeci de milioane de adepți, religia lui Shiva, trebuie desemnată de fapt, în sensul cel mai eminent, din punctul de vedere descris, ca fiind tocmai o religie de tip luciferic. Veți găsi de înțeles faptul că toate formele cunoașterii oculte au putut fi exprimate în diverse religii, pe diferite trepte, în funcție de predispozițiile oamenilor.
Acum, dacă cuprindem ansamblul cu privirea – noi am spus câte ceva despre lumina nerevelată, câte ceva despre Cuvântul inexprimabil, și apoi am reușit să ajungem pe căi ocolite și la conștiența fără obiect –, atunci întrebați-vă dacă rămâneți la această triadă: Oare se exprimă aceste trei lucruri în lumea noastră măcar în revelările lor?
Vedeți dumneavoastră, puteți recunoaște cum se exprimă ele, dacă veți reuni laolaltă tot ceea ce am discutat în decursul acestor conferințe. Atunci vă veți spune: Lumina a apărut întrutotul drept caracteristică a mândrului Lucifer; lumina este așadar, în fond, un atribut spiritual și omul are de fapt lumina numai în expresia ei cea mai atenuată în gândurile sale, atunci când el se află aici pe planul fizic. Și unde are omul Cuvântul de altfel inexprimabil, atunci când se află aici pe planul fizic? Ceea ce este Cuvânt inexprimabil în lume este cuvânt exprimabil aici pe planul fizic, și nu este nevoie să mergeți prea departe pentru a ajunge la izvorul din care provine acest cuvânt: este sufletescul din om. Așadar în timp ce lumina devine treptat mai spirituală, Cuvântul devine treptat revelat în om, în sufletescul acestuia. Și cum se revelează conștiența fără obiect la omul fizic? Prin aceea că substanța exterioară acționează asupra lui. Ceea ce este conștiență fizică are nevoie de obiectul exterior, ca obiect de reflecție. Pe treptele superioare de conștiență am găsit: conștiența fără obiect, Cuvântul inexprimabil, Lumina nerevelată; aici, în planul fizic, găsim ca ultimă revelare pe planul fizic conștiența omenească ce reflectează asupra materiei; găsim sufletul ce revelează cuvântul, chiar dacă într-o formă netransparentă, și, în fine, găsim Lumina, care există în om în calitatea foarte atenuată a gândirii. Astfel încât clarvăzătorul poate vedea gândirea ca lumină, ca aură omenească, și poate vedea, în general, tot ceea ce vine de la Lumină doar ca aură. Dar în gândire – sau în ceea ce este deja spiritual pe planul fizic –, în gândire apare ultimul reflex al Luminii nerevelate. Așadar putem spune: Noi putem exprima cele mai înalte lucruri pe care le-am găsit prin aceea că îl indicăm pe om ca spirit, suflet, materie. În spiritul și sufletul său, omul găsește imaginea Eului său, ca unitate. Și acest ultim lucru pe care îl găsește omul pe planul fizic: materie sau substanță, suflet sau spirit, constituie o revelare a Treimii superioare. Oamenii au pierdut străvechile revelații ale vechiului ocultism, iar când ocultismul [Nota 45] a preluat treptat forma sa recentă, el a mai găsit prea puțină înțelegere exterioară. În timpul nostru el trebuie să o regăsească. În acest timp el trebuie să redevină teosofie.
Așadar a existat o perioadă de tranziție când oamenii nu au mai privit înspre adevărurile oculte care le fuseseră vestite anterior; atunci oamenii nu au înțeles ceea ce noi îmbrăcăm în ziua de azi în cuvintele teosofiei. Ei au rămas la ultima revelație, la ultimele efecte ale Treimii superioare, la materie, suflet și spirit. Din această considerație, care a fost dezrădăcinată pentru că ea nu a cunoscut originea ultimelor revelații, s-a născut ceea ce a apărut, în fond, cu șase secole înainte de creștinism, și care a durat până în ziua de azi: a apărut ceea ce poate fi numit filosofie. Și veți găsi pretutindeni că filosofia se leagă de ultima revelare exterioară a marii Triade, care rămâne foarte ascunsă. Ea vede răspândită doar viața materială, cu care se hrănește conștiența obișnuită. Ea nu înțelege Cuvântul inexprimabil, dar poate presimți încă sufletescul lumii, atunci când se revelează în sufletul omenesc drept cuvânt exprimat. Ea nu găsește Lumina nerevelată, dar o poate presimți pentru că aceasta apare, în ultimul său efect, în gândirea omenească, în cea dintâi parte a spiritului omenesc ce se îndreaptă înspre lumea din afară. Trupul, sufletul și spiritul – spiritul grec le-a sintetizat drept omul tripartit – au jucat un mare rol de-a-lungul întregii epoci a filosofiei. A existat un timp în care ocultismul a fost învăluit, ascuns pentru lumea exterioară, la fel și teosofia, și oamenii au trebuit să rămână la revelația exterioară, la ceea ce se numește trup, suflet și spirit. Și această epocă s-a extins până în zilele noastre; dar timpul filosofiei este împlinit. Filosofii și filosofiile și-au încheiat epoca. Singurul lucru pe care îl poate face filosofia în ziua de azi este salvarea în om a celor pe care trebuie să și le amintească un clarvăzător pe prima treaptă a dezvoltării sale: Salvarea Eului, a conștienței de sine. Asta trebuie să fi fost deja înțeles de filosofie. De aceea, încercați să înțelegeți din acest punct de vedere cartea mea Filosofia libertății, unde se face o legătură cu ceea ce trebuie să conducă, în timpul care vine, conștiența filosofică, timp în care trebuie să intervină în evoluția omenirii din nou ceea ce poate fi o imagine mai exactă a Triadei superioare decât filosofia, în care trebuie să intervină în evoluția omenirii teosofia.
Vedeți astfel că epoca filosofiei s-a încheiat. Teosofia este mai veche decât filosofia. Teosofia va trece în locul filosofiei, în ciuda tuturor contradicțiilor. Ea are, ca să spunem așa, o fază mai lungă; durata ei se extinde dincolo de epoca filosofiei. Omul poate fi privit din punct de vedere filosofic doar un anumit timp; epoca teosofiei durează mai mult – atât în trecut cât și în viitor – decât epoca simplei filosofii. Omul poate fi considerat din punctul de vedere al teosofiei. Dar ființa omului este înțeleasă în ocultism într-un mod cu adevărat deplin. Ocultismul este cel care ne revelează pe deplin ființa omenească. Căci ocultismul stă la baza întregii cunoașteri omenești. Ocultismul are cea mai mare vechime și cea mai mare durată. Ocultismul a fost înaintea teosofiei, și va fi și după teosofie. Înaintea filosofiei a fost teosofia, după filosofie va fi teosofia.
Dumneavoastră, iubiții mei prieteni, încercați să înțelegeți, printre alte idealuri, că sunteți chemați să înțelegeți cum a trebuit să se reverse idealul filosofic – care a existat totuși numai pentru câțiva oameni – într-un nou ideal, idealul teosofie, care va fi inteligibil pentru mulți oameni deoarece teosofia poate vorbi omului din profunzimi umane mai adânci decât filosofia abstractă, care trebuie să rămână abstractă, deoarece ea poate oferi doar o ultimă imitație a străvechii entități omenești și a Triadei acesteia. Dacă vom considera astfel lucrurile cărora ne-am dedicat, atunci le considerăm dintr-o necesitate istorică; atunci simțim ce trebuie să fie teosofia pentru omenirea modernă și cum cele trei puncte de vedere sunt puncte de vedere ale omenirii, care se vor dezvolta succesiv. Și atunci, cufundând această gândire din capetele dumneavoastră în inimile dumneavoastră, veți dobândi un sentiment în privința a cât de esențială, plină de importanță și de sacră ar trebui să fie teosofia pentru noi.
