Evanghelia după Marcu, se știe, începe prin cuvintele: „Acesta este începutul Evangheliei lui Iisus Hristos.”*
* În Biblia, ed. 1982, București: „Începutul Evangheliei lui Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu” (n.t.).
Pentru oamenii de azi care caută să înțeleagă această Evanghelie aceste prime cuvinte conțin deja trei enigme: „Acesta este începutul...” Al cui început? Cum poate fi înțeles acest început? Apoi, a doua enigmă: „... începutul Evangheliei...”. Care este semnificația cuvântului „Evanghelie” din punct de vedere antroposofic? În sfârșit, a treia enigmă, despre care am vorbit foarte des, este însăși persoana lui Christos Iisus.
Cel care este însuflețit de o dorință profundă de adevăr, de cunoaștere de sine, trebuie înainte de toate să-și dea seama că omenirea este angajată într-o evoluție, că ea avansează și că, prin urmare, concepția pe care oamenii și-o fac despre un lucru, modul în care ei îl înțeleg nu este ceva imuabil, stabilit odată pentru totdeauna; forma sub care se oferă o revelație oamenilor evoluează și ea și lucrurile cele mai profunde impun în mod necesar celor care iau în serios cuvintele „evoluție” și „progres” să le examineze și să le înțeleagă mereu mai bine și mereu mai profund odată cu trecerea timpului. Pentru un document cum este Evanghelia după Marcu, un anumit punct de răscruce în ceea ce privește înțelegerea a intervenit de fapt ‒ și asta o vom arăta în legătură cu cele trei enigme despre care vorbeam mai înainte ‒ chiar în epoca noastră. Ceea ce a condus la înțelegerea adevărată a acestei Evanghelii ‒ înțelegere care ne arată ce înseamnă că „Evanghelia începe” ‒ s-a pregătit încet și treptat, însă clar. De ce se întâmplă asta?
Dacă ne îndreptăm privirea spre ceea ce umplea sufletele cu doar puțin timp în urmă, deja vedem în ce fel a putut și a trebuit să se schimbe modul de înțelegere referitor la o asemenea chestiune. Dacă mergem dincolo de secolul al XIX-lea, ne apropiem tot mai mult de o perioadă în care oamenii, care în viața spirituală aveau în general de-a face cu Evangheliile, puteau porni de la o cu totul altă bază de înțelegere decât cei din ziua de azi. Ce-și putea spune, de exemplu, un om din secolul al XVIII-lea neaparținând spiritelor ‒ foarte rare în cursul ultimelor secole ‒ care fuseseră initiate sau care primiseră o revelație ocultă? Ce-și putea spune un om care își trăia viața ca toți ceilalți și care nu primise nimic altceva decât ceea ce-i oferea viața exterioară, exoterică? Spiritele din acest timp, chiar și cele mai cultivate, nu-și puteau extinde privirea decât asupra a trei milenii: primul mileniu de dinaintea erei creștine, estompându-se oarecum într-o obscuritate nebuloasă, și alte două, care nu erau încă cu totul încheiate, de la întemeierea creștinismului. Întorcându-ne în urmă până la acest prim mileniu precreștin, vedem, ca un fel de preistorie mitică întunecată, epoca Persiei antice. Aceasta, împreună cu puținul care se știa despre vechiul Egipt, constituia atunci preliminariile istoriei propriu-zise, care începe abia cu Grecia.
Civilizația greacă forma la acea epocă punctul de plecare, baza întregii culturi și la ea se întorceau toți cei care voiau să pătrundă mai adânc în viața umană. În cadrul civilizației grecești, datorită lui Homer, a tragicienilor greci și în special a scriitoriilor greci, a apărut tot ceea ce se știe despre epoca cea mai veche a acestui popor și a muncii sale în slujba umanității. Urmărind cursul istoriei vedem survenind declinul Greciei, sufocată de Roma. Dar acest declin nu era decât aparent, căci dacă Roma a învins Grecia din punct de vedere politic, în realitate ea s-a impregnat de civilizația, de cultura și spiritualitatea grecilor. Astfel încât s-ar putea spune: politic, romanii i-au învins pe greci; spiritual însă grecii sunt cei care i-au învins pe romani. Și în timpul acestei lente cuceriri spirituale a Romei de către greci ‒ în care prin sute și sute de canale Atena a revărsat tot ceea ce ea realizase spre Roma, iar Roma spre toate celelalte civilizații ale lumii ‒ creștinismul se infiltra în cultura greco-romană, o penetra din ce în ce mai profund și suferea o modificare esențială prin aportul pe care popoarele germanice l-au adus la progresul acestei culturi greco-romane. Pentru oamenii secolului al XVIII-lea, mileniul al doilea de istorie și primul mileniu al erei creștine a apărut ca lenta fuziune a elenismului cu spiritul roman și cu creștinismul.
Apoi a venit mileniul al treilea de civilizație al omenirii și al doilea mileniu creștin; în aparență totul decurge la fel, dar în realitate, studiind lucrurile mai îndeaproape, ne dăm seama că ele decurg cu totul diferit. Nu avem decât să luăm aminte la două personalități, cea a unui pictor și cea a unui poet, care, deși la numai câteva secole după primul mileniu creștin, ne arată că începând cu cel de al doilea mileniu se profilează o eră cu totul nouă pentru civilizația occidentală, ale cărei efecte se vor face simțite multă vreme. Cele două personalități sunt Giotto [Nota 1] și Dante [Nota 2] ‒ unul pictor, celălalt poet. Ei au format un fel de punct de pornire pentru tot ce a urmat și tot ceea ce ei au produs a fost izvorul civilizației occidentale. ‒ Așa au fost cele trei milenii pe care omul secolului al XVIII-lea le putea cunoaște.
A urmat apoi secolul al XIX-lea. Numai cel a cărui privire pătrunde profund în spiritul culturii noastre poate întrevedea tot ceea ce s-a întâmplat, ceea ce a trebuit să se transforme în acest secol. Sufletele, inimile poartă în ele amprenta acestor lucruri; dar pentru înțelegerea lor sunt puține elemente. În secolul al XVIII-lea, perspectiva oamenilor nu mergea în urmă decât până în Grecia; tot ceea ce a precedat-o era vag și imprecis. În secolul al XIX-lea s-a produs un fapt pe care foarte puțini îl înțeleg și-l apreciază la justa lui valoare: Orientul a pătruns în civilizația occidentală și a influențat-o puternic. Acesta este faptul pe care noi trebuie să-l studiem mai îndeaproape, dacă vrem să înțelegem transformarea care s-a produs în cultură în secolul al XIX-lea. La drept vorbind, această influență a Orientului a aruncat și va arunca asupra civilizației moderne lumini și umbre, care îi va obliga pe oameni să își facă despre lucruri o părere cu totul diferită decât cea de până acum.
Anumite spirite mari au influențat în mod deosebit gândirea occidentală; ceea ce aceste spirite au adus omenirii se regăsește în tot ceea ce poartă în sufletul său un om la începutul secolului al XIX-lea care participă la viața spiritului. Printre aceste spirite mari care au influențat gândirea occidentală pot fi citați regele David [Nota 3], Homer [Nota 4], Dante, Shakespeare [Nota 5] și cel care tocmai acum intră în viață: Goethe. Pentru istoricii viitorului va fi evident că viața spirituală a oamenilor din această epocă este profund determinată de aceste cinci individualități. Până la cele mai fine acorduri au răsunat în suflete, mai mult decât am crede, ceea ce am putea numi sentimentele, adevărurile cântate în Psalmi, viziunile lui Homer, cele ale lui Dante, tot ceea ce ne-a relevat Shakespeare și care, chiar dacă nu a existat ca atare la Shakespeare însuși, însuflețește omul modern. La toate acestea se adaugă lupta sufletului pentru cucerirea adevărului care ne este zugrăvită în Faust, luptă pe care o dă fiecare dintre noi, astfel încât se poate spune: Orice suflet care se străduiește să atingă adevărul are în el ceva din Faust.
În sfârșit, privirea omenirii s-a deschis în această epocă spre o nouă perspectivă, dincolo de cele trei milenii ce includ cele cinci individualități pe care le-am citat. La viața spirituală a Europei s-a adăugat, pe niște căi care rămân de nepătruns pentru istoria materialistă, un Orient interior. Nu numai că s-a luat cunoștință de Vede, de Bhagavad Gita, care au colorat cu o nuanță nouă concepția despre lume, nuanță care diferă cu totul de cea care se găsește în Psalmi, sau la Homer, sau la Dante. Dar, în plus, pe căi ascunse, a apărut un element nou care a devenit din ce în ce mai vizibil în cursul secolului al XIX-lea. Pentru a ne da seama de aceasta este suficient să cităm un nume, un nume care a făcut multă vâlvă spre mijlocul secolului al XIX-lea: Schopenhauer [Nota 6]. Ceea ce frapează la Schopenhauer, când nu ne limităm la latura teoretică a sistemului său, ci studiem sentimentele, întru câtva latura afectivă ce străbate gândirea sa, este înrudirea profundă a acestui om al secolului al XIX-lea cu gândurile, cu spiritul orientalo-arian. Din fiecare din frazele sale, din modul de a-și exprima sentimentele, s-ar putea spune, se degajă, palpită și trăiește un element oriental în Occident; acesta se regăsește la Eduard von Hartmann [Nota 7] în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Tocmai spuneam că acest element oriental a pătruns în cultura Occidentului pe căi secrete, ascunse. Se înțelege mai bine ce vor să însemne acestea când ne dăm seama că în cursul secolului al XIX-lea în modul de a gândi și simți al omului s-a produs o schimbare totală, un fel de metamorfoză; aceasta nu numai într-un punct oarecare de pe Pământ, ci în viața spirituală a lumii întregi. Pentru a înțelege ce s-a întâmplat atunci este suficient să ne dăm osteneala să comparăm ceea ce s-a scris în secolul al XIX-lea despre religie, filosofie, sau despre un domeniu oarecare al vieții spirituale cu operele de la începutul secolului al XVIII-lea. Vom vedea atunci că s-a petrecut o schimbare, o metamorfoză fundamentală, că interesul pentru marile probleme ale umanității a slăbit, acesta îndreptându-se spre noile probleme, spre noile moduri de a simți. Vom vedea că religia și tot ce se leagă de ea nu-i va mai putea satisface pe oameni sub forma în care le-a fost prezentată până atunci. Peste tot se cerea altceva, cunoștințe mai profunde, adevăruri mai tainic ascunse în subteranele religiei. Și aceasta nu numai în Europa. Tocmai asta este ceea ce caracterizează această cotitură a secolului al XIX-lea: în toată lumea civilizată, oamenii se simt impulsionați interior să gândească altfel decât înainte. Dacă vrem să ne facem o idee precisă despre ceea ce s-a întâmplat la acel moment, trebuie văzut că atunci s-a produs un fel de apropiere generală între popoare, între diferitele culturi, între diferitele confesiuni. Așa încât, în mod foarte curios, în secolul al XIX-lea membrii celor mai diverse confesiuni religioase au început să se înțeleagă, să se apropie. Să ne fie permis să cităm un exemplu caracteristic al acestui fenomen.
În anii '30 ai secolului al XIX-lea a apărut în Anglia un om, un brahman, Ram Mohan Roy [Nota 8], partizan a ceea ce el considera a fi adevărata Vedanta. Ram Mohan Roy, care a murit la Londra în 1833, a exercitat o mare influență și chiar a produs o impresie puternică asupra majorității contemporanilor săi care se interesau de aceste chestiuni. Ceea ce este straniu la el este că, pe de o parte, este un reformator neînțeles al hinduismului, iar pe de altă parte tot ce spunea era înțeles totuși de spiritele foarte cultivate ale Europei timpului său. Nu expunea idei pe care le-ar fi putut înțelege doar cei care erau versați în orientalism; el se adresa rațiunii și bunului-simț comun.
Ce apăra Ram Mohan Roy? El spunea cam acest lucru: Eu trăiesc în sânul hinduismului, care adoră mulți zei. Când îi întrebi pe compatrioții mei de ce adoră cutare sau cutare zeu, ei îți răspund: Fiindcă acesta este un obicei vechi, pentru că noi nu cunoaștem altceva. Noi facem ceea ce făceau moșii și strămoșii noștri... etc. Și, pentru aceasta, spunea Ram Mohan Roy, religia țării mele este înghițită astăzi de o idolatrie reprobabilă, care nu face cinste acelei măreții pe care a cunoscut-o odinioară. Altădată exista o religie, în parte cu multe contradicții, conținută deja în Vede, care a fost tradusă, să zicem așa, pentru gândirea omenească în forma cea mai pură în Vedanta, de către Viasa. În aceasta, spunea el, mă recunosc. Pentru a o răspândi, nu numai că a tradus în limba compatrioților săi scrieri din idiomurile cele mai variate și cele mai de neînțeles, dar chiar a extras fragmente din ceea ce el considera a fi adevărata învățătură și le-a răspândit în jurul lui. Care era intenția lui Ram Mohan Roy? El credea a fi recunoscut în spatele multitudinii de zei, în spatele cultului idolatru practicat de indieni existența unui Dumnezeu unic, a unei ființe spirituale care trăiește în toate lucrurile, pe care oamenii, orbiți de idolii lor, nu o mai văd, dar care ar trebui să pătrundă din nou în sufletul omenesc. Și când vorbea acest brahman hindus despre ceea ce el considera a fi adevărata învățătură Vedanta, adevărata religie indiană, auditorilor săi nu li se părea necunoscut ceea ce auzeau; cei care-l ascultau aveau impresia că acesta predică mai curând o credință bazată pe rațiune, la care oricine ar putea avea acces dacă prin rațiunea proprie s-ar îndrepta spre Dumnezeul unic.
Ram Mohan Roy a avut și urmași, între alții pe Rabindranath Tagore [Nota 9]. Unul din acești succesori [Nota 10] a ținut în 1870, lucru foarte curios, o conferință despre Christos și creștinism. Este extraordinar de interesant să auzi un hindus vorbind despre Christos și creștinism. Adevăratul mister al creștinismului îi era total necunoscut oratorului, el nu-l atingea nici pe departe. Prin întreaga turnură pe care o lua conferința sa se vedea că nu putea sesiza semnificația acelui eveniment fundamental, anume că creștinismul nu este o învățătură personală a unui maestru, ci că el își are izvorul în Misteriul de pe Golgota, într-un fapt universal, în Moarte și Înviere. În schimb, el remarca foarte bine că Christos Iisus este o personalitate unică în istoria lumii, o personalitate de-o importanță capitală pentru orice inimă omenească, o personalitate care trebuie să fie un ideal pentru toți oamenii de pe Pământ. Era ciudat să-l auzi pe acest hindus vorbind astfel despre Christos, să-l auzi spunând: Când studiezi creștinismul îndeaproape ești obligat să constați că el este destinat a se dezvolta în continuare, a se perfecționa chiar și în Occident. Căci creștinismul pe care europenii îl aduc în țara mea nu îmi pare a fi adevăratul creștinism.
Acest exemplu ne arată că, la acea epocă, nu numai în Europa spiritele începeau să vrea să înțeleagă religiile în ceea ce aveau ele mai secret, ci chiar și în îndepărtata Indie – și în încă multe alte locuri de pe Pământ – sufletele se trezeau și începeau să ia în considerare dintr-un punct de vedere cu totul nou hrana spirituală care le fusese oferită secole și milenii la rând. Numai încetul cu încetul se va percepe cu toată puterea de înțelegere metamorfoza care s-a efectuat în suflete în secolul al XIX-lea. Și abia mai târziu istoricii vor recunoaște că acest fenomen, care în aparență nu interesa decât un mic număr de indivizi, și-a extins acțiunea în toate inimile, în toate sufletele, prin mii de ramificații și că el trebuia în mod necesar să aducă în ființa tuturor celor care participă la viața spirituală o transforare profundă a concepțiilor, a modului de a considera toate problemele. La ora actuală, în lume s-a trezit un interes într-adevăr enorm pentru adâncirea problemelor religioase.
Or, scopul mișcării noastre spirituale este de a da un răspuns acestor întrebări. Așa cum se prezintă lucrurile acum, nici învățăturile tradiționale, nici știința modernă, nicio altă concepție despre lume bazată pe această știință nu pot răspunde la acestea; numai știința spiritului, cunoașterea lumilor spirituale, este capabilă să o facă. Cu alte cuvinte, omenirea, în virtutea evoluției sale, a ajuns astăzi să-și pună întrebări cărora numai cunoașterea lumilor suprasensibile le poate răspunde. Încet, încet, puțin câte puțin, din sânul vieții spirituale occidentale ies idei care rezonează la cele mai frumoase învățături ale Orientului. Noi am insistat mereu asupra faptului că ideea reîncarnării, de exemplu, decurge în mod cu totul natural chiar din gândirea occidentală și că nu este deloc necesar să mergi și s-o împrumuți din budism, așa cum nu este necesar să preiei din vechile documente teorema lui Pitagora. Ideea reîncarnării a apărut de la sine în sufletul omului modern și a aruncat astfel o punte de legătură între epoca noastră și acele timpuri antice aflate dincolo de cele trei milenii despre care vorbeam mai sus; căci în acest răstimp de trei mii de ani, timpuri care ajung până la Buddha, ideea reîncarnării nu a fost nicăieri punctul central al gândirii omenești. Orizontul oamenilor s-a extins dincolo de cele trei milenii de istorie, ceea ce a făcut să apară peste tot întrebări noi, întrebări cărora numai o știință a spiritului le poate răspunde.
Să ne punem chiar de la început întrebarea care rezultă din primele rânduri ale Evangheliei după Marcu, și anume de ce a trebuit să fie menționat acolo: „Începutul Evangheliei lui Iisus Christos”. Să ne amintim că imediat după aceaste cuvinte introductive urmează nu numai ceva caracteristic pentru un vechi profet, ci și vestirea lui Christos. Această vestire de către Ioan Botezătorul a fost astfel caracterizată, încât o putem formula prin cuvintele: „Vremurile s-au împlinit. Împărăția lui Dumnezeu coboară pe Pământ”. Ce înseamnă toate acestea?
Să încercăm, ajutați de lumina pe care ne-o furnizează cercetarea spirituală, să facem să retrăiască puțin în noi vremurile care conțin în sânul lor această „împlinire” ; să vedem ce vrea să spună „Timpurile vechi s-au împlinit, timpurile noi încep”. Cel mai ușor ar fi să considerăm un fapt sau o ființă a acestor „timpuri vechi”, apoi o alta aparținând „timpurilor noi”, cele două fiind situate istoricește în așa fel, încât Evenimentul de pe Golgota vine plasat exact între ele. Să ne străduim să înțelegem în ce constă diferența dintre cele două epoci, să recunoaștem de ce timpurile vechi s-au împlinit și în ce constă această eră nouă care începe; să încercăm mai ales să nu cădem în abstracțiuni și să rămânem în domeniul concretului, al realului.
Aș dori să vă atrag atenția asupra unei figuri a acestui prim mileniu de istorie de care aminteam mai sus. În vremurile cele mai îndepărtate ale acestui prim mileniu, o personalitate le-a dominat pe toate celelalte: cea a lui Homer, marele poet și cântăreț grec. Omenirea de astăzi nu mai știe nimic despre el, în afară de numele său, de care se leagă două opere mari: Iliada și Odiseea. În secolul al XIX-lea chiar și acest nume este aprig contestat. În ochii noștri, personalitatea lui Homer apare ca un fenomen pe care îl admiri cu cât îl cunoști mai bine. Putem spune că eroii pe care i-a creat Homer în Iliada și Odiseea sunt mai vii decât personajele politice ale Greciei. Spiritele cele mai diferite care l-au studiat pe Homer au ajuns la concluzia că, dacă îl judeci după precizia descrierilor sale, ar trebui să presupui că el a fost medic; alții cred că el a fost artist, sculptor; alții mai sunt de părere că era un meșteșugar. Napoleon se minuna de știința tacticii și strategiei de care fac dovadă descrierile sale. Adesea era considerat un cerșetor care rătăcea prin țară. Extrema diversitate a acestor ipoteze, dacă nu conduce la niciun rezultat sigur, are cel puțin meritul de a ne face să întrevedem personalitatea cu totul aparte a lui Homer.
Să luăm ca exemplu unul din eroii din Iliada: Hector. Cu câtă plasticitate, cât de armonios și de închegat se înalță el în fața noastră! Vedeți sentimentele pe care el le încearcă cu privire la orașul său natal, Troia, cum se comportă el cu soția sa, Andromaca, cu Ahile, atitudinea față de armată și față de generali; încercați să evocați în mod interior acest om, cu toate slăbiciunile soțului care își iubea patria în sensul antic al cuvântului, care se putea lăsa amăgit, înșelat ‒ reamintiți-vă relația cu Achile ‒ cum numai spiritele mari se lasă înșelate. Un om de o mare și complexă umanitate, așa este Hector pe care ni-l zugrăvește Homer. Înalta sa personalitate apare din cețurile Antichității ‒ căci, bineînțeles, Homer ne descrie evenimente care s-au desfășurat înaintea timpului său și pentru aceasta ele par cu atât mai neclare ‒, profilându-se cu o aură mitică pentru omul modern, ca de altfel toți eroii lui Homer. Vă rog deci să vă aplecați privirea asupra acestei personalități a lui Hector. Pot exista sceptici, filologi de toate felurile, care se îndoiesc că Hector ar fi existat vreodată, care se îndoiesc de asemenea că ar fi fost vreodată un Homer; dar cei care cântăresc pro și contra tot ce poate fi examinat în lucrurile omenești vor ajunge la concluzia că Homer nu a descris decât fapte reale și că Hector a trăit într-adevăr în Troia, ca și Ahile și alte personaje. Ei ne mai apar ca niște ființe umane reale, poate greu de înțeles dar pe care poetul le evocă înaintea noastră cu toate particularitățile lor. Acest chip al lui Hector, învins de Ahile, trebuie să ni-l reprezentăm ca pe un personaj adevărat, unul dintre principalii șefi ai armatei troiene. Avem în el o personalitate aparținând timpurilor precreștine după care se poate judeca cum au fost oamenii din timpurile care au precedat venirea lui Christos.
Și acum vă atrag atenția asupra unui alt personaj, care a trăit în secolul al V lea înaintea erei noastre, asupra unui mare filosof care și-a petrecut marea majoritate a vieții sale în Sicilia, un personaj curios: Empedocle [Nota 11]. Într-adevăr, Empedocle este nu numai omul care a vorbit primul despre cele patru elemente ‒ foc, aer, apă și pământ ‒, de faptul că tot ceea ce se întâmplă în natură se produce prin asocierea și disocierea acestor patru elemente, conform principiilor urii și iubirii care le guvernează, dar el a exercitat, mai ales asupra vieții din Sicilia, o mare influență; el a fost un organizator remarcabil în probleme de stat și a parcurs țara în lung și-n lat pentru a trezi oamenilor interesul pentru lucrurile spirituale. Când examinăm viața lui Empedocle, ea ne apare în același timp profund spirituală și foarte aventuroasă. Unii se pot îndoi de existența lui. Știința spiritului știe tot atât de sigur că Empedocle a trăit în Sicilia, că a fost un om de stat, un inițiat, un magician, după cum la fel de sigur știe că Hector a trăit în Troia, așa cum ni-l descrie Homer. Și, pentru a caracteriza poziția foarte ciudată a lui Empedocle față de lume, vom aminti un fapt care nu a fost descoperit dar este cât se poate de real, și anume că el a sfârșit aruncându-se în Etna și pierind în foc pentru a se uni cu întreaga existență din jur. Aceasta este cea de-a doua personalitate a timpurilor precreștine.
Să studiem aceste două personaje în lumina științei spiritului. În primul rând noi știm că ele trebuie să reapară, că sufletele lor revin pe Pământ. Făcând abstracție de încarnările intermediare, să le căutăm în epoca creștină. Vom avea astfel un exemplu care ne va ajuta să înțelegem mai bine transformarea pe care a suferit-o evoluția omenească în urma Misteriului de pe Golgota. Întrebându-ne sub ce formă cele două ființe, Hector și Empedocle, au reapărut în timpurile creștine, avem posibilitatea să întrevedem ce impact a avut Misteriul de pe Golgota și ce înseamnă „împlinirea timpurilor vechi” și „începutul timpurilor noi”. Când te interesezi într-adevăr serios de antroposofie, nu te mai dai înapoi în fața niciuneia din revelațiile pe care ea ni le poate da și pe care faptele exterioare le confirmă.
Personajul despre care vreau să vă vorbesc acum este considerat de asemenea fictiv. Dar acest personaj fictiv se leagă de un altul, care a trăit în mod real. Este vorba de acel Hamlet care a fost creat de Shakespeare. Cine cunoaște personajul cel mai faimos al lui Shakespeare, atât cât poate fi el cunoscut exterior dar mai ales prin ceea ce ne învață știința spiritului, știe că Hamletul său este versiunea scenică a unui prinț danez care a existat cu adevărat. Personajul Hamlet pe care l-a creat Shakespeare a trăit în mod real. Aici nu-mi este posibil să intru în detalii privind identitatea personjului istoric care i-a servit de model lui Shakespeare. Vreau numai să vă arăt, citând un exemplu frapant, cum a reapărut un suflet din Antichitate într-un om din timpurile creștine. Căci adevăratul personaj după care Shakespeare a modelat Hamletul său este Hector. Sufletul care trăia în corpul lui Hector a trăit și în cel al lui Hamlet. Un exemplu atât de caracteristic, în care diferențele care se manifestă între încarnările succesive ale sufletelor sunt evidente, îți permite să-ți dai seama de ceea ce s-a putut întâmpla între timp. Personajul Hector a trăit în timpurile precreștine. În cursul evoluției omenești intervine Evenimentul de pe Golgota, iar scânteia care ardea în sufletul lui Hector a făcut să învie în el prototipul acelui Hamlet despre care Goethe spunea că „nu este niciodată la înălțimea situației și căruia nicio situație nu-i convine”. Te poți întreba de ce Shakespeare l-a reprezentat astfel? El însuși nu o știa, dar cel care a studiat aceste evenimente în lumina științei spiritului cunoaște forțele care l-au dirijat. Poetul creează în inconștient; lui îi apare mai întâi chipul eroului său și apoi, fără să știe cum, în fața privirii sale interioare se înalță ca într-un tablou întreaga individualitate a acestui erou. De ce Shakespeare a pus în valoare anumite singularități ale caracterului lui Hamlet, pe care le accentuează puternic, pe care, fără îndoială, niciunul dintre contemporanii săi nu le-ar fi remarcat? Pentru că el le-a observat așa cum se desprindeau din arierplanul timpului. El a simțit cum, trecând dintr-o viață anterioară în una nouă, un suflet poate să se metamorfozeze. Cutezătorul, viteazul Hector a devenit scepticul, indecisul Hamlet, incapabil să domine evenimentele.
Și acum să trecem la un alt personaj al timpurilor noi, care și el a fost cunoscut de oameni în primul rând ca un erou de poem, un poem al cărui erou principal va fi păstrat în memoria omenirii foarte multă vreme după ce autorul însuși va fi uitat, așa cum în zilele noastre sunt aproape uitați Homer și Shakespeare. Căci despre Homer nu se mai știe azi aproape nimic, iar despre Shakespeare îngrozitor de puține lucruri. Încetul cu încetul se va uita tot ceea ce colecționarii de narațiuni și biografii ne-au spus despre Goethe și, în ciuda tiparului, în ciuda altor mijloace moderne pe care oamenii le folosesc când vor să afle ceva despre Goethe, acesta va fi de mult uitat, în vreme ce Faustul său va rămâne în toată măreția și expresivitatea sa vie. Astăzi, oamenii nu mai știu nimic de Homer, dar cunosc încă foarte bine pe Hector și Ahile; tot așa, va veni o zi în care ei nu vor mai ști mare lucru despre personalitatea lui Goethe ‒ ceea ce nu este rău ‒ dar nu vor uita niciodată Faustul său.
Acest Faust, pe care-l întâlnim în literatură și care încheie și desăvârșește opera lui Goethe, corespunde și el unui personaj istoric. A existat un Faust real, care a trăit în secolul al XVI-lea. El nu se aseamănă deloc cu cel pe care ni-l zugrăvește Goethe. Dar de ce Goethe îl zugrăvește astfel? Nu o știa nici el însuși. Când își îndrepta privirea interioară spre Faustul tradițional, cel al jocurilor de marionete din copilăria sa, în el intrau forțe aflate îndărătul ființei reale care fusese Faust, forțele unei încarnări precedente: Empedocle, anticul filosof grec! Toate acestea au trecut în personajul poemului lui Goethe.
S-ar putea spune: Dacă Empedocle se aruncă în Etna, dacă se unește cu elementul foc al Pământului ‒ ce minunată spiritualizare, ce minunată spiritualizare a acestei mistici precreștine a naturii, i-am zice, care astfel devine realitate ‒, tabloul final al Faustului goetheean înfățișează ridicarea lui Faust în elementul-foc al cerului prin intermediul lui Peter Seraphicus, și așa mai departe! Încet și treptat, în aspirațiile mai profunde ale omului, începe să își facă loc o direcție spirituală cu totul nouă. De multă vreme deja acest fenomen începuse să se facă simțit la marile spirite, fără ca ele să fi știut ceva despre reîncarnare și despre karmă; când voiau să zugrăvească un suflet mai complex, când voiau să-l descrie din temeliile vieții sale interioare, ele descriau tot ceea ce provenea din încarnările anterioare ale sufletului respectiv. Shakespeare s-a oprit la Hamletul pe care noi îl cunoaștem fără să fi știut că în acesta trăia sufletul lui Hector; la fel, Goethe l-a descris pe Faust ca și cum în acesta trăia sufletul lui Empedocle, cu toate ciudățeniile sale, pentru că acest suflet, într-adevăr, trăia în Faust. Caracteristic este însă că așa decurge evoluția și progresul neamului omenesc. Aceste două exemple pe care le-am citat ne arată că marile personalități ale Antichității se găsesc atât de profund tulburate în epoca modernă de după Christos, încât cu greu reușesc să se adapteze la viață. Ele au regăsit în noua lor încarnare tot ceea ce însuflețea sufletul lor altădată. Când lăsăm, de exemplu, personalitatea lui Hamlet să acționeze asupra noastră, simțim că toată forța lui Hector este încă în această personalitate, dar se simte, de asemenea, că această forță nu-și găsește întrebuințare, că ea întâlnește în epoca modernă rezistențe, că ceva nou, un început, își exercită acțiunea asupra sufletelor, pe când în figurile Antichității avem de-a face cu o împlinire, cu un sfârșit de drum. Atât Hector cât și Empedocle sunt ființe desăvârșite, împlinite, ajunse la sfârșitul unei evoluții. Forța care acționează în continuare în omenire trebuie să își creeze, în noile încarnări, căi noi. Așa îl regăsim pe Hector în Hamlet, așa îl regăsim pe Empedocle în Faust, Faust care mai are în el întregul elan al lui Empedocle spre profunzimile naturii și care, datorită naturii lui profunde, a putut spune: Voi lăsa acum Biblia la o parte; vreau să studiez natura, să fiu cercetător al naturii, să fiu medic și nu teolog, Faust care s-a simțit împins să intre în legătură cu ființe demonice, ceea ce îl face să peregrineze prin lume, să admire lumea, dar fără a o înțelege. Aici avem o influență a elementului empedocleean, care însă nu se poate adapta la ceea ce trebuie să fie omul după ce noua epocă și-a făcut apariția.
Aceste două exemple ne arată cum în sufletele mari, în suflete despre care oricine se poate informa a intervenit o schimbare majoră și că dacă vrem să pătrundem în adâncul ființelor și lucrurilor această schimbare majoră devine vizibilă. Și atunci când se întreabă: Ce s-a întâmplat între vechile și noile încarnări ale acestor personalități? ‒ răspunsul este mereu acesta: Misteriul de pe Golgota! Acel Eveniment pe care Ioan Botezătorul l-a anunțat spunând: Timpurile sunt împlinite, împărăția spiritului ‒ sau împărăția cerurilor ‒ coboară în împărăția oamenilor. Da, împărăția cerurilor a cuprins cu putere această împărăție a oamenilor; iar cei care consideră că această influență nu este decât exterioară de fapt nu o înțeleg. Ea a cuprins atât de puternic împărăția oamenilor încât personalități marcante din Antichitate, desăvârșite în sine, au trebuit într-un anume fel să înceapă o nouă evoluție a lor pe Pământ. Ceva se termină odată cu Antichitatea, iar sfârșitul este marcat de Misteriul de pe Golgota. Aceste personaje din Antichitate ne apar ca ființe perfecte, închegate în sine. Dar intervine o forță nouă, care face ca sufletele să pornească cu ele însele un nou început, să reformeze, să toarne totul în forme noi. Aceasta face ca sufletele care au fost odată mari să pară mici, deoarece ele trebuiau să întoarcă sufletele la copilărie, deoarece începea ceva cu totul nou. Iată ceea ce trebuie să înscriem în sufletele noastre, dacă vrem să înțelegem ce semnifică acest cuvânt din debutul Evangheliei după Marcu: „un început”... Da, un început care zdruncină sufletele în profunzimile lor, care aduce în evoluția omenească un impuls cu totul nou, „un început al Evangheliei”!
Or, ce este Evanghelia? Este ceea ce coboară din împărăția cerurilor, cu Ierarhiile entităților sale superioare, Îngerii și Arhanghelii, pe care noi am descris-o adesea, este ceea ce coboară din lumea care se ridică deasupra lumii oamenești. Aici se atinge o înțelegere mai profundă a cuvântului Evanghelie. Evanghelia este un impuls coborât din împărăția cerească în omenire prin intermediul Îngerilor și al Arhanghelilor. Orice comentarii abstracte ale cuvântului nu îi sesizează decât în mod imperfect sensul. Cuvântul Evanghelie indică în realitate faptul că la o anumită epocă a început să se reverse pe Pământ o forță care până atunci nu se revărsase decât în împărăția Îngerilor și Arhanghelilor, o forță care a zdruncinat sufletele omenești, cu atât mai profund pe cele mai puternice. Se marchează începutul, care are deci o continuare. Aceasta înseamnă că Evanghelia continuă. Începutul a fost făcut în acele timpuri și vom vedea că de atunci evoluția omenească este o continuare a acestui început, o coborâre a impulsului venit din împărăția Îngerilor, pe care o putem numi Evanghelie.
Nu putem adânci îndeajuns lucrurile când vrem să studiem diferitele Evanghelii și vom vedea că tocmai Evanghelia după Marcu nu poate fi înțeleasă decât dacă percepem în sens corect evoluția omenirii, cu toate impulsurile sale, cu tot ce s-a petrecut de-a lungul ei. Nu am dorit să vă fac o descriere exterioară despre aceste lucruri, ci o să vă arăt cum prin recunoașterea reîncarnării, prin transformarea ei în obiect al cercetării, observând evoluția sufletelor precum cele ale lui Hector sau Empedocle, devii conștient de întreaga importanță a impulsului christic. Altfel, se pot întâmpla lucruri foarte frumoase, totul rămâne însă ceva de suprafață. Pentru a înțelege ceea ce s-a aflat îndărătul faptului exterior al impulsului christic, trebuie să ne folosim de luminile științei spiritului, care ne permit să cunoaștem nu numai cum decurge o viață în mod izolat, ci și succesiunea reîncarnărilor. Astăzi trebuie să înțelegem întreaga importanță a acestei idei a reîncarnării și să o facem să pătrundă în istorie, pentru ca să devină un element viu al istoriei. Vom vedea atunci apărând efectele acestui impuls suprem pe care îl aduce Evenimentul de pe Golgota. Acest impuls, pe care noi l-am descris deja în mai multe rânduri, se va arăta în special în suflete.
