Vă reamintiți care a fost punctul esențial, scopul principal al conferinței noastre de ieri: să observăm diferența fundamentală dintre viața sufletelor care preced Misteriul de pe Golgota și cea care urmează după acest Misteriu. Nu am vrut să menționez o caracteristică generală, ci exemple furnizate de știința spiritului, comparând suflete din timpurile vechi cu suflete din timpurile noi, să arăt cum anumite suflete din trupurile anterioare se prezintă schimbate, transformate în timpurile noi. Cauza unei schimbări atât de radicale nu ne va apărea decât după terminarea acestui ciclu de conferințe.
Acum nu putem decât reaminti ceea ce a fost spus în altă parte: trezirea conștienței omenești, a Eului uman, pe care Pământul are misiunea să-l formeze, să-l modeleze, nu a început decât odată cu Misteriul de pe Golgota. Nu este foarte exact, dar cu o anumită aproximație se poate spune, întorcându-ne în urmă în curentul istoriei, că mai înainte sufletele nu erau încă individualizate, că ele erau stăpânite de suflete-grup. Acesta era cazul mai ales pentru sufletele marcante din timpurile vechi. Un Hector, un Empedocle sunt reprezentanți tipici ai acestei stări de lucruri. Hector este, într-o formă cât se poate de precisă, anume specializată, imaginea sufletului-grup al poporului troian; la fel, Empedocle este și el profund legat de un suflet-grup. Încamându-se în era creștină, aceste suflete s-au găsit în fața unei necesități noi: aceea de a dobândi conștiența Eului. Această trecere de la sufletul-grup la sufletul individualizat este ceea ce a dat un impuls așa puternic înainte. Și tot aceasta făcea ca un suflet atât de bine conturat, de ferm ca cel a lui Hector să apară în epoca creștină ca un suflet ezitant, ca și când n-ar fi destul de matur pentru viață, ca de exemplu în sufletul lui Hamlet. Pe de altă parte, un suflet ca cel al lui Empedocle, care se reîncarnează în secolul al XVI-lea ca Faust, reapare sub forma unui aventurier, care se află adesea în situații din care nu poate decât cu greu ieși și este rău înțeles de contemporanii săi și chiar de întreaga posteritate.
Am spus adesea că, atunci când este vorba despre o evoluție cu o astfel de deschidere, ceea ce s-a produs după Evenimentul de pe Golgota și până astăzi nu este decât foarte puțin lucru. Creștinismul nu este în acest sens decât la început și marile impulsuri pe care el le aduce vor ieși la lumină doar în viitorul evoluției Pământului. Nu s-ar putea repeta îndeajuns: Creștinismul nu este decât la începutul evoluției sale. Dacă vrem însă să participăm la această mare evoluție, trebuie să mergem în pas cu înțelegerea lui, cu progresul revelațiilor sale, a impulsurilor mereu noi care ni se fac cunoscute și care au început odată cu el.
Înainte de toate trebuie să-ți spui ‒ și nu e nevoie să fii clarvăzător pentru a-ți da seama de aceasta ‒ că un început bun de a dezvolta o înțelegere a creștinismului este de a citi Biblia într-un mod cu totul nou. Multe lucruri ne împiedică astăzi s-o facem. În multe medii Biblia este privită dintr-un punct de vedere pe care l-am putea numi dulceag-sentimental. Se vede în ea nu un izvor de cunoaștere, ci o carte destinată să furnizeze o soluție la tot felul de probleme sufletești personale. Când cineva are nevoie de îmbărbătare se adâncește în lectura unui capitol sau altul al Bibliei, și doar foarte rar se ridică deasupra unui raport personal față de ea. Pe de altă parte, de-a lungul întregului secol al XIX-lea, savanții au făcut și mai dificilă înțelegerea Bibliei, sfășiind-o în toate sensurile, pretinzând, de exemplu, că atât Vechiul cât și Noul Testament sunt constituite din tot felul de documente disparate, culese la epoci diferite. Biblia nu ar fi decât un agregat, o asamblare de fragmente, „compilate” în cursul secolelor.
Această părere a devenit repede populară: mulți oameni cred astăzi că, de exemplu, Vechiul Testament este compus din tot felul de părți disparate. Această părere deranjează însă o citire cu adevărat serioasă a Bibliei, care trebuie să se întâmple în viitorul imediat. Când se va face o astfel de citire multe aspecte privitoare la taine ale Bibliei, care vor fi menționate și din punct de vedere antroposofic, vor fi mult mai bine înțelese. Va trebui să învățăm, de exemplu, să luăm tot ceea ce conține Vechiul Testament, așa cum este el publicat în edițiile curente, ca un întreg, și să nu ne lăsăm influențați de obiecțiile care pot fi ridicate contra unității Vechiului Testament. Atunci când nu-l vom mai citi într-un scop de pură edifcare personală, ci îl vom lăsa să acționeze asupra sufletului nostru ca un întreg, așa cum este el, și vom lega conținutul lui de rezultatele obținute prin știința spiritului, când, de asemenea, vom lega de acest conținut un anumit sens spiritual-artistic și ne vom da seama că diferitele părți se succed, se compun, se împletesc și se desfac în mod artistic și nu neapărat în sens compozițional exterior, vom aprecia atunci forța dramatică extraordinară, elanul interior, spiritual-dramatic care stau la baza compoziției și construcției Vechiului Testament. Vom vedea în el un tablou dramatic de o omogenitate magnifică și nu o asamblare de părți heteroclite, luate fiecare din surse diferite. Vom găsi spiritul unic care însuflețește Biblia, de la Geneză, trecând prin Patriarhi, Cartea Judecătorilor, Cartea Regilor, și culminând cu minunata compoziție dramatică care este Cartea Macabeilor, fiii lui Matatia, frații lui Iuda, care au luptat contra regelui Siriei, Antioh.
Există în Biblie o forță dramatică intensă, care atinge într-un anumit fel punctul culminant în această ultimă parte. Și cel care este înzestrat cu percepția suprasensibilă se simte cuprins de un sentiment aparte ‒ acesta este adevărul și nu doar un fel de a spune ‒ când la sfârșitul cărții citește ceea ce au făcut cei șapte fii ai mamei Macabeilor și cei cinci fii ai lui Matatia: 5 și cu 7 fac acea remarcabilă cifră 12 care ne întâmpină de fiecare dată când suntem introduși în tainele evoluției. Și această cifră de 12 o regăsim la sfărșitul Vechiului Testament, într-un loc care formează punctul culminant! Moartea celor șapte frați Macabei, felul cum sunt martirizați unul câte unul, dar și cum se ridică fiecare din ei ‒ observați ce dramatism interior există aici ‒, cum primul nu face decât o aluzie la ceea ce cel de al șaptelea va afirma în mod clar, ca o mărturisire a credinței în nemurirea sufletului, aruncând regelui aceste cuvinte: Nelegiuitule, tu nu vrei deci să știi nimic despre Cel care a înviat sufletul meu! mișcă profund sufletul cititorului. Lăsând să acționeze asupra noastră acest crescendo dramatic de la fiu la fiu, simțim ce forțe sunt conținute în Biblie (2 Macabei 7). Studiind acest element dramatic-artistic de care ea este pătrunsă, privind-o ca pe o operă de artă și nu ca pe o sursă de reverii sentimentale, Biblia devine de la sine ceea ce aduce totodată ardoare religioasă. Aici, prin Biblie, arta devine religie. Și în acest moment începi să remarci lucruri cu totul deosebite.
Cea mai mare parte dintre dumneavoastră își amintește poate, pentru că tocmai aici la Basel am mai tratat acest subiect în legătură cu Evanghelia după Luca, că grandioasa figură a lui Christos Iisus s-a format prin fuzionarea a două suflete, sufletele a doi copii Iisus. Unul din ele nu a fost altul decât cel a lui Zoroastru, fondatorul zoroastrismului. Poate vă mai amintiți că copilul Iisus descris de Evanghelia după Matei este de fapt reîncarnarea lui Zoroastru.
Ce se întâmplă aici? Fondatorul zoroastrismului, marele inițiat al antichității persane reapare în sânul vechiului popor evreu. Tranziția de la vechea civilizație persană la elementul vechiului popor evreu se realizează indirect, prin intermediul sufletului lui Zoroastru. Evenimentele exterioare, faptele istorice, ceea ce se întâmplă în viața omenească nu sunt în fond decât manifestarea, revelarea proceselor, a forțelor spirituale interioare; astfel, tot ceea ce descrie istoria exterioară trebuie să considerăm ca o manifestare a interior-spiritualului, o expresie a ceea ce se petrece în lumile spirituale.
Să contemplăm acest fapt: Zoroastru, inițiat al Persiei antice, trece în poporul evreu. Și să revenim acum la Vechiul Testament ‒ nu trebuie să luăm decât titlurile capitolelor din Vechiul Testament. Desigur, afirmația că sufletul lui Zoroastru s-a reîncarnat în poporul evreu se întemeiază pe rezultatele investigației clarvăzătoare; el rezultă urmărind sufletul lui Zoroastru. Dar să comparăm rezultatele acestei investigații nu numai cu faptele pe care le arată Biblia, ci și cu ceea ce dovedește cercetarea exterioară.
Vechiul popor evreu își întemeiază regatul său în Palestina. Regatul inițial se divizează. Evreii sunt luați captivi mai întâi de asirieni, apoi de babilonieni; în sfârșit, ei sunt supuși de perși. Care este sensul acestor fapte? Căci evenimentele istorice au desigur un sens. Ele se desfășoară în paralel cu procese interioare, spiritual-sufletești. De ce s-au întâmplat toate acestea? De ce vechiul popor evreu a fost condus din Palestina în Caldeea, în Asiria, Babilon și în Persia, pentru a fi în final eliberat de Alexandru cel Mare? Pentru a ne exprima în mod succint, se poate spune că aceasta este expresia exterioară a trecerii lui Zoroastru de la cultura persană la elementul evreesc. Evreii și l-au atras pe Zoroastru; ei au fost conduși la el, până la a fi supuși de perși, pentru că Zoroastru voia să se unească cu ei! Istoria exterioară este o copie minunată a acestor procese, iar cel care observă lucrurile din punctul de vedere al științei spiritului știe că istoria exterioară nu reprezintă decât corpul acestei treceri a lui Zoroastru de la elementul persan la elementul vechi ebraic. După ce mai întâi elementul persan a impregnat îndeajuns elementul ebraic, acesta este eliberat de Alexandru cel Mare, iar ceea ce rămâne formează acum mediul în care se va reîncarna Zoroastru. Acesta trece de la un popor la altul.
Când parcurgem cu privirea istoria vechiului popor evreu ‒ noi nu putem menționa, desigur, decât câteva puncte izolate, epoca Regilor, a Profeților, captivitatea babiloniană, cucerirea persană și, ca o culminație, epoca Macabeilor ‒ și dacă vrem să înțelegem Evanghelia după Marcu, care începe printr-un citat din profetul Isaia, ceea ce ne sare în ochi este elementul profetismului. Începând cu Ilie și terminând cu Ioan Botezătorul, succesiunea profeților ne apare într-o măreție admirabilă.
Să trecem deocamdată peste Ilie, a cărui reîncarnare a fost Botezătorul, și să analizăm numele celorlalți profeți aflați între cei doi. Aici trebuie să adăugăm că, printre cele dobândite prin știința spiritului, acest profetism iudaic se dezvăluie într-un mod cu totul aparte. Cine sunt în realitate acești ghizi, acești mari instructori ai epocii precreștine? Ei sunt niște inițiați. Noi știm că acești inițiați au ajuns la înălțimea lor spirituală trecând prin centrele sacre cele mai diverse, ridicându-se din treaptă în treaptă, prin cunoaștere, până la viziunea spirituală. Ei au ajuns astfel să se unească cu impulsurile spirituale active în lume și prin aceasta au încorporat vieții pe planul fizic impulsurile pe care ei înșiși le-au primit de sus. De aceea, când întâlnim un inițiat persan, hindus sau egiptean ne întrebăm cum a urcat el în cadrul poporului său, al seminției sale, scara inițierii, cum a devenit el conducătorul și ghidul spiritual al poporului său? Această întrebare este îndreptățită, nu însă și când este vorba de profeți. Este un fel teosofic de a arunca totul într-o oală, vorbind despre profeții vechilor evrei la fel ca despre inițiații altor popoare; dar prin aceasta nu se mai recunoaște nimic.
Dacă deschidem Biblia, și cercetarea istorică modernă confirmă că ea este un document fidel, și luăm toți profeții, începând cu Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel și până la Maleahi, și studiem îndeaproape ceea ce ne învață ea în legătură cu aceste figuri vedem că ei nu intră într-o schema obișnuită de inițiere. Unde se spune că profeții evrei parcurgeau același drum de inițiere precum inițiații altor popoare? Se spune că ei s-au arătat când au fost impulsionați de vocea lui Dumnezeu, care îi făcea capabili să vadă altceva decât vedeau oamenii obișnuiți și le dădea puterea de a prezice viitorul poporului lor și chiar al lumii. Aceste facultăți apăreau în mod spontan din sufletul lor, ca o forță cu totul elementară. Nicăieri nu se povestește că ei ar fi trecut printr-o inițiere asemănătoare cu cea a altor profeți, despre care se știe cum au fost inițiați. Profeții evrei sunt clarvăzători printr-un fel de genialitate, de dar înnăscut, și tot ceea ce ei spun poporului lor, omenirii, a izvorât în mod spontan din adâncul sufletului lor. La fel este și modul în care ei fac referire la propria lor profeție și la propriile lor daruri profetice. Remarcați că atunci când un profet are ceva de spus el anunță că aceasta este o comunicare a lui Dumnezeu, provenită prin trimișii săi, sau că este un adevăr care i s-a revelat în mod brusc. Aceasta ne dă prilejul să ne întrebăm: Cum ar trebui să ne raportăm față de aceste figuri profetice ale vechilor evrei, care sunt așezați alături de inițiații altor popoare, dacă vrem să facem abstracție de Ilie și reîntruparea sa ca Ioan Botezătorul? Dacă se cercetează din punct de vedere spiritual-științific, ocult, sufletul acestor profeți se ajunge la ceva foarte curios. Dacă încercați să comparați rezultatele investigațiilor spiritual-științifice pe care vi le comunic aici, cu istoria și documentele religioase pe care le avem despre aceste figuri, veți găsi deja confirmarea.
Când observi prin clarvedere sufletele profeților evrei, constați că ele sunt reîncarnarea unor inițiați care au trăit printre alte popoare și care au atins acolo anumite trepte de inițiere. Parcurgând drumul urmat de sufletul unui profet evreu, îl găsim la un alt popor, unde a stat mult timp; apoi a trecut pragul morții pentru a se reîncarna după aceea în poporul evreu. Pentru a găsi încarnările anterioare ale lui Ieremia, ale lui Isaia, ale lui Daniel și așa mai departe, trebuie să ne întoarcem întotdeauna la alte popoare și, întrebuințând un limbaj simplu, am putea spune că inițiații altor popoare și-au dat într-un fel întâlnire în poporul evreu, unde apar ca figuri de profeți. Aceasta și explică de ce darul lor profetic apare ca un fel de exteriorizare elementară a propriului interior. Ei își reamintesc ceea ce au dobândit altădată ca inițiați într-un loc sau altul. Dar această amintire nu s-a manifestat întotdeauna sub o formă la fel de armonioasă cum s-a arătat în încarnările lor precedente. Sufletul lor, care trăise într-un corp persan sau egiptean, trebuia mai întâi să se adapteze corporalității poporului evreu, așa că nu tot ceea ce fusese în el putea întotdeauna să se exprime, să apară la lumină. Când trece dintr-o încarnare la alta, sufletul omenesc nu aduce întotdeauna în încarnarea nouă tot ceea ce poseda în cealaltă; se poate întâmpla ca o însușire, o facultate cu care el era înzestrat altădată, să reapară, datorită piedicilor pe care le ridică corporalitatea, sub o formă haotică, nearmonioasă.
Vedem așadar cum profeții evrei au adus poporului lor niște impulsuri spirituale, care sunt amintiri haotice, însă grandioase, ale inițierii precedente. Aceasta este particularitatea care ne frapează la profeții evrei. De ce se întâmplă aceasta? Nu din alt motiv decât acela că toate drumurile omenirii trebuiau, la un anumit moment, să se întâlnească într-o răspântie, că toate cunoștințele care fuseseră dobândite din toate părțile trebuiau să fie concentrate ca într-un focar și să renască din sângele poporului Vechiului Testament. De aceea se insistă atât în istoria vechiului popor evreu asupra importanței legăturilor de sânge. La niciun alt popor nu se pune atâta accent pe continuitatea sângelui de-a lungul generațiilor, poate doar la triburi, nu însă la popoare deja constituite ca „popoare”. Întreaga misiune istorică a poporului Vechiului Testament se bazează pe legătura continuă ce o stabilește sângele între generații. De aceea adevăratul evreu este numit fiu al lui Abraham, al lui Isaac și al lui Iacob, adică moștenitor al forțelor care s-au manifestat mai întâi în sângele lui Abraham, al lui Isaac și al lui Iacob. În acest sânge evreesc trebuiau să vină să se încarneze toate elementele inițiatice provenind de la alte popoare, ca niște raze care converg toate spre un punct central. Sufletul evoluției omenirii trebuia să treacă odată prin aceasta. Acesta este un fapt ocult foarte important de reținut, căci datorită lui se înțelege de ce, chiar de la început, Evanghelia după Marcu se întemeiază pe Vechiul Testament.
Or, care este consecința acestei adunări, a acestei concentrări a diferitelor elemente inițiatice ale diferitelor popoare în acest centru unic? Vom vedea mai departe explicația acestui fapt. Urmărind însă firul dramatic al Vechiului Testament, vedem cum, pe măsură ce sunt absorbite elementele inițiatice ale diferitelor popoare, apare treptat ideea de nemurire a sufletului, care atinge punctul său culminant la fiii Macabeilor. Acum însă să ne pătrundem de această idee și s-o lăsăm să acționeze asupra noastră în întreaga ei semnificație originară, pentru a înțelege mai bine conștiența omului și raporturile lui cu lumile spirituale.
Vă fac atenți asupra unui lucru. Încercați să urmăriți în Vechiul Testament pasajele unde este descris că divinul vine să ilumineze viața omenescă. Vedeți cât de des se pomenește aceasta, de exemplu în istoria lui Tobias. Când se întâmplă ceva, când, de exemplu, Tobias își trimite fiul cu o treabă oarecare, îndată arhanghelul Rafael îi apare sub o formă omenească (Tobias, 5). În alte pasaje intervin alte entități suprasensibile. Elementul spiritual-divin, intervine în viața omenească în așa fel, încât omul îl percepe în mod clar, ca și cum l-ar întâlni în lumea exterioară. Rafael i se prezintă lui Tobias la fel ca orice om pe care l-ar întâlni pe drum. Parcurgând Vechiul Testament, observăm de multe ori cum raporturile dintre om și lumea spirituală sunt reglate într-o formă analoagă. În Vechiul Testament întâlnim multe locuri în care se vorbește de așa ceva, însă de-a lungul lui ele cunosc o progresie cu totul dramatică. Apogeul este atins prin martiriul celor șapte frați Macabei, care vorbesc de unirea, ba chiar de învierea sufletelor lor în sânul elementului divin. La fiii Macabei dar chiar și la frații lui Iuda Macabeul, care apără până în ultimul moment poporul împotriva regelui Siriei, Antioh, vedem o certitudine interioară a nemuririi sufletelor lor. Elementul spiritual este din ce în ce mai interiorizat. Intensificarea dramatică devine cu adevărat mare, dacă urmărim Vechiul Testament de la apariția lui Dumnezeu în rugul aprins la Moise, unde apropierea lui Dumnezeu este una exterioară, până la certitudinea interioară care se revarsă clocotind din sânul fiior Macabeilor, aceea că dacă ei mor aici vor fi înviați în împărăția Dumnezeului lor.
Este aici o puternică intensificare, care mărturisește despre unitatea interioară a Vechiului Testament. În felul acesta, conștiența de la începutul Vechiului Testament, că ești luat, ești răpit de Dumnezeu la cer și devii un mădular al dumnezeirii, nu spune însă nimic dacă acest suflet omenesc, care este primit de divinitate și încorporat lumii divine, este apoi cu adevărat înviat. Tot ceea ce urmează este însă astfel alcătuit, încât conștiența că sufletul omenesc, prin ceea ce este el, crește totuși în elementul spiritual se intensifică din ce în ce mai mult. Atitudinea la început pasivă față de Dumnezeul Jahve sau Iehova se transformă treptat într-o conștiență interioară activă a sufletului despre propria sa ființă. Ea crește pe parcursul Vechiului Testament într-o progresie care se face simțită de la pagină la pagină. Ia ființă gândul nemuririi, însă doar treptat, progresiv.
La profeți are loc, în mod curios, aceeași evoluție progresivă. Observați cum viziunile și profețiile lor devin tot mai interiorizate de la profet la profet, cunoscând iarăși o intensificare dramatică de o minunată expresivitate! Cu cât ne întoarcem mai mult înapoi în trecut, cu atât se vorbește mai mult de viziuni care se referă la fapte exterioare. Cu cât avansăm în timp, cu atât mai mult profeții vorbesc despre forța, despre certitudinea interioară și despre sentimentul de apartenență la spiritual-divin.
Astfel, Vechiul Testament ne conduce progresiv până la începutul Noului Testament. Evanghelia după Marcu se cuplează direct la acele documente. Căci ea spune chiar de la început că vrea să considere Evenimentul christic cu totul în spiritul vechilor profeți și că se poate sesiza deja venirea lui Christos Iisus în cuvintele profetului Malachia, respectiv în cele ale lui Isaia: „Iată, eu trimit mesagerul meu înaintea feței tale, care va pregăti drumul înaintea ta. Ascultați vocea celui care strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărarea” (I, 2-3). Prin aceasta se indică apariția lui Christos Iisus, care răsună ca o notă dominantă de-a lungul întregului Vechi Testament. Și Evanghelia după Marcu mai spune în continuare ‒ se aude foarte clar din cuvintele spuse, numai să vrei: Da, și azi un om, Botezătorul, vorbește din nou cum au vorbit odinioară profeții. ‒ Și cât de închegat, cu ce măreție se înalță această mare personalitate, când o considerăm astfel: Vechii profeți au anunțat că un trimis al lui Dumnezeu va arăta în singurătate drumul pe care Christos Iisus trebuie să-l parcurgă de-a lungul evoluției lumii.
Apoi Evanghelia după Marcu continuă: „Ioan a apărut în singurătate și a propovăduit botezul, pentru ca oamenii să recunoască păcatul” (1, 4); căci astfel trebuie tradus, dacă vrem să și redăm spiritul acestor rânduri. Se spune deci: Priviți-i pe vechii profeți, al căror raport cu Dumnezeu s-a transformat încetul cu încetul într-o credință nouă în nemurire și priviți-l pe Ioan Botezătorul cum a apărut și a vorbit despre genul de evoluție prin care se recunoaște păcatul omenesc. Prin aceasta se indică totodată figura Botezătorului.
Apoi, minunata figură a lui Christos Iisus însuși. Se poate spune că nicăieri în lume ea nu a fost descrisă cu atâta simplitate, și în același timp cu o intensitate dramatică atât de grandioasă ca în Evanghelia după Marcu. Vă rog să vedeți în mod just, cu ochii sufletului, cele scrise acolo. Chiar la începutul Evangheliei se spune: Îndreptați-vă privirea asupra persoanei Botezătorului; nu-l veți înțelege decât amintindu-vă de vechii profeți evrei, ale căror voci vorbesc prin gura sa. Tot poporul evreu venea la el să se boteze. Aceasta vrea să spună că mulți recunoșteau în cuvintele sale spiritul vechilor profeți. Vedem astfel personalitatea lui Ioan Botezătorul; auzim retrăind în el vocea vechilor profeți, vedem poporul venind la el și vedem ‒ rămânem deocamdată la Evanghelia după Marcu ‒ faptul că oamenii recunosc în el pe profetul renăscut. Vom lăsa mai întâi de-o parte așa-numitul botez în Iordan, ceea ce se întâmplă după botez și de asemenea după istoria ispitirii, pentru a ne concentra asupra marelui crescendo dramatic pe care ni-l oferă chiar Evanghelia după Marcu.
După ce ne-a fost prezentat Botezătorul și s-a arătat atitudinea oamenilor față de el și misiunea sa, ne este prezentat Christos Iisus însuși. Dar cum? Mai întâi se arată că El este recunoscut nu numai de oameni, ci și de alte ființe. Acest lucru este foarte important! În jurul Lui se află oameni chinuiți de demoni, care vor să fie eliberați; ei nu sunt locuiți de suflete omenești, ci sunt posedați de spirite suprasensibile care acționează prin ei. Și într-un pasaj foarte semnificativ se spune: Aceste spirite îl recunosc pe Christos Iisus! (1, 23‒26). Oamenii îl recunosc pe Botezător și merg la el să fie botezați. Spiritele suprasensibile îl recunosc pe Christos, așa încât El trebuie să le poruncească să nu vorbească despre El. El este recunoscut de ființe care aparțin lumii suprasensibile. Așadar, se spune: Iată o ființă care nu este recunoscută numai de oameni, ci și de entități suprasensibile care se tem de Ea. Acesta este crescendoul grandios care ni se oferă chiar la începutul Evangheliei după Marcu: pe de o parte Ioan Botezătorul, recunoscut și venerat de oameni, iar pe de altă parte Cel pe care îl recunosc și de care se tem ființele suprasensibile, ce au o anumită legătură cu Pământul și înțeleg că acum trebuie să se retragă din fața Lui. Acesta este Christos Iisus! Nu găsim nicăieri un crescendo dramatic de o asemenea simplitate.
Dacă ținem seama de toate acestea, simțim necesitatea anumitor lucruri, care de obicei trec neobservate în ochii oamenilor. Vă voi atrage acum atenția asupra unui singur punct din Evanghelia după Marcu, care, tocmai datorită simplității și măreției textului, ne apare mai frapant. Amintiți-vă că la început, în momentul în care este vorba de chemarea Celor doisprezece și de numele care le sunt date, doi apostoli ai lui Christos sunt numiți „Fiii tunetului” (3, 17). Este un lucru asupra căruia trebuie să ne oprim dacă vrem într-adevăr să înțelegem Evanghelia. De ce Christos îi numește pe acești apostoli „Fiii tunetului”? Pentru că, trebuind să devină slujitorii Săi, El vrea să sădească în ei un element care nu este pământesc, care provine de dincolo, deoarece Evanghelia este din împărăția Îngerilor și Arhanghelilor, deoarece ea este ceva absolut nou și de acum înainte nu mai este suficient să vorbești doar despre oameni, ci este necesar să vorbești de un element suprapământesc, divin, despre Eu! El îi numește Fiii tunetului pentru a arăta că și cei ai Săi au o legătură cu elementul suprapământesc. Lumea suprasensibilă imediat învecinată cu a noastră este lumea elementară, datorită căreia putem înțelege ceea ce se întâmplă în lumea noastră. Și Christos le dă apostolilor săi nume care arată că lumea noastră se mărginește cu o regiune suprasensibilă. El le dă porecle scoase din însușirile lumii elementare. Astfel, pe Simon îl numește „Petru” (Stâncă) (3, 16), ceea ce este de asemenea o aluzie la lumea suprasensibilă. Tot astfel de-a lungul întregii Evanghelii ne este anunțată venirea „Îngerului”, a impulsului lumii spirituale.
Pentru a înțelege aceasta este suficient să citești Evanghelia corect, să presupui că ea are la bază o înțelepciune profundă. Tot progresul care a fost înfăptuit constă în faptul că sufletele s-au individualizat, că raporturile lor cu lumea suprasensibilă nu mai sunt reglate prin intermediul sufletului-grup, ci prin sufletul individual. Și Cel care apare astfel în fața omenirii, încât este recunoscut nu numai de ființele omenești, ci și de entitățile suprasensibile, are nevoie, pentru a pătrunde în sufletul celor care trebuie să-i slujească, de un anume element suprasensibil și, în plus, de cel mai bun element omenesc. A avut nevoie de oameni care să fi împins cât se poate de departe dezvoltarea personală după modelul antic.
Este extrem de interesant de urmărit dezvoltarea spirituală a Celor doisprezece pe care Christos Iisus i-a adunat în jurul Său și pe care îi numește apostolii Săi și care, cu toată simplitatea care par să o aibă, au trecut prin experiența cea mai grandioasă posibilă, despre care am încercat să vă vorbesc ieri în legătură cu diverse încarnări disparate de suflete omenești. Omul trebuie mai întîi să se adapteze la a fi o individualitate. În momentul în care sufletul său, profund legat de elementul etnic, rămâne singur, bazat doar pe el însuși, el nu reușește la început să se orienteze așa ușor. Or, tocmai acesta era cazul Celor doisprezece. Sufletele lor erau profund înrădăcinate într-un filon popular, el însuși dezvoltat în modul cel mai grandios. Și, atunci când Christos i-a regăsit, sufletele lor erau parcă golite, cuprinse de simplitate. Intervalele de timp între două încarnări erau la aceștia cu totul inegale. Christos s-a putut opri la Cei doisprezece: în ei retrăiau sufletele celor șapte fii Macabei [Nota 11] și ale celor cinci fii ai lui Matatia, Iuda și frații săi. Ei se încarnaseră într-un mediu de pescari, de oameni simpli; dar ei trăiau într-o epocă în care elementul evreiesc atinsese apogeul, fiind pătrunși de conștiența că acest element era la acea vreme forța cea mai mare, dar numai forță, în timp ce acum, când s-a grupat în jurul lui Christos, ea apărea individualizată. Am putea gândi că cineva care tratează Biblia doar din punct de vedere al compoziției artistice și consideră șaptele și cinciul care apar la sfârșitul Vechiului Testament și doisprezecele de la începutul Noului Testament doar din punct de vedere artistic, ar fi un necredincios. Chiar dacă se ia în considerare doar elementul compozițional-artistic și se ignoră faptul că Cei doisprezece sunt constituiți din cei cinci fii ai lui Matatia și cei șapte fii ai mamei Macabeilor*, tot ești mișcat de simplitatea și măreția artistică a Bibliei. Va trebui să învățăm să privim Biblia și ca pe o operă de artă; abia atunci se poate ivi în om sentimentul măreției ascunse în Biblie ca operă de artă. Și vom dobândi un sentiment legat și de ceea ce vrea să se exprime aici în mod artistic.
* Vezi [Nota 12]
Să ne fie permis acum a menționa încă un detaliu. Printre cei cinci fii ai lui Matatia se află unul numit deja în Vechiul Testament Iuda. Acesta e cel care a luptat pentru poporul său cu cea mai mare îndârjire, care era trup și suflet dăruit poporului său și care chiar a reușit să încheie o alianță cu romanii împotriva regelui Siriei, Antioh (1 Macabei 8). Este vorba de același Iuda care trebuia să treacă mai târziu prin proba trădării, deoarece el, care era cel mai intim legat de elementul specific vechi ebraic, nu putea face imediat trecerea spre elementul creștin și avea nevoie întâi de încercarea dură a trădării. Dacă privim din nou aspectul artistic-compozițional, este uimitor să vezi acolo, în ultimul capitol al Vechiului Testament, figura grandioasă, am putea zice, a lui Iuda și figura lui Iuda din Noul Testament. Ceea ce este de asemenea curios în acest proces simptomatic este că Iuda al Vechiului Testament încheie o alianță cu romanii, prefigurând astfel calea pe care urmează să o parcurgă mai târziu creștinismul, care trebuia să pătrundă în lume mai întâi prin Roma. Aceasta este, s-ar putea spune, următoarea etapă. Și dacă aș mai adăuga ceva, care de asemenea poate fi știut, dar care nu poate fi spus în fața unui cerc de auditori așa de numeros, ați vedea că tocmai prin următoarea reîncarnare a lui Iuda s-a efectuat fuziunea creștinismului cu elementul roman, că Iuda reîncarnat este primul care a reușit să răspândească creștinismul romanizat și că alianța încheiată de Iuda al Vechiului Testament cu romanii nu este decât preludiul profetic al unui act realizat de un altul mai târziu, care ocultistului îi apare ca reîncarnarea lui Iuda, cel care a trebuit să treacă prin încercarea dură a trădării. Ceea ce se arată apoi prin acțiunea sa viitoare, și anume un creștinism în elementul roman și totodată un element roman în creștinism, apare ca o reînnoire transpusă în spiritual a alianței lui Iuda al Vechiului Testament cu romanii.
În fața unor fapte de acest gen, se ajunge încetul cu încetul la convingerea că, din punct de vedere spiritual, cea mai mare operă de artă care a fost creată vreodată este evoluția omenească însăși! Trebuie doar să ai ochi pentru aceasta. Este oare chiar atât de lipsit de sens să ceri oamenilor să învețe să vadă cu ochii sufletului? Eu cred că atunci când cineva asistă la reprezentarea unei drame oarecare, a cărei intrigă și deznodământ sunt foarte transparente, dacă nu are facultatea de a pătrunde construcția dramei nu poate recunoaște în dramă decât că ea este formată dintr-o suită de evenimente care pot fi descrise unul după altul. Cam așa procedează istoria oficială. Prin aceasta, desigur, nu se ajunge niciodată la o operă de artă, ci numai la un registru de evenimente succesive. Omenirea a ajuns însă acum la o răscruce, când trebuie să-și dea seama de dezvoltarea interioară a evenimentelor, a intrigii și deznodământului din cadrul evoluției omenirii. Se va dovedi atunci că evoluția omenirii însăși ne arată că la fiecare punct de răscruce apar individualități, că ele dau impulsuri, fac și desfac noduri. Și înveți să recunoști situarea omului în evoluția omenirii abia atunci când cunoști în felul acesta mersul istoriei.
Și, pentru că întregul este ridicat de la starea de simplă alăturare de componente la un organism și chiar la mai mult decât un organism, trebuie ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și să se facă deosebirea, pe care în alte domenii oamenii o consideră de la sine înțeleasă. Niciun astronom, de exemplu, nu ar gândi să pună Soarele pe picior de egalitate cu planetele; el consideră cu totul natural să-i rezerve un loc aparte față de ele. La fel, și celui care percepe sensul profund al evoluției i se pare cu totul natural să recunoască că printre marii ghizi ai omenirii se află un „Soare”. Și așa după cum a vorbi despre Soarele sistemului nostru planetar ca despre Jupiter, Marte și așa mai departe ar fi o nerozie, la fel a vorbi despre Christos ca despre Bodhisatva sau alți ghizi ai omenirii este o nerozie. Absurditatea unei noi încorporări a lui Christos ar trebui să ți se pară de la sine înțeleasă, ca ceva care nu poate fi spus decât atunci când privești lucrurile cu totul simplist. Este însă necesar să înțelegi într-adevăr lucrurile în profunzime, să le surprinzi realmente sub adevărata lor formă și să nu le prezinți ca fiind dogma aceea sau cealaltă, ca o credință sectară sau altă credință sectară. Dacă vorbești în sensul real, cosmologic de o christologie, nu este nevoie să vorbești de o prevalență a creștinismului înaintea altei religii. Ar fi ca și când ar exista o religie care în scrierile sale sfinte ar avea trecut că Soarele ar fi o planetă ca și celelalte planete, și apoi vine cineva și spune: Trebuie să evidențiezi Soarele din rândul celorlalte planete; iar ceilalți s-ar ridica împotrivă și ar spune: Da, dar asta ar însemna să favorizezi Soarele. Nicidecum, înseamnă doar recunoașterea adevărului însuși.
La fel este și cu creștinismul. El este pur și simplu o recunoaștere a adevărului, al unui adevăr pe care astăzi toate religiile de pe Pământ îl pot admite, numai să vrea. Iar dacă alte religii iau în serios egala îndreptățire a tuturor confesiunilor religioase, dacă nu folosesc această pretenție de tratare egală ca pe un slogan, atunci nu se vor mai formaliza că Occidentul nu a acceptat un Dumnezeu național, ci un Dumnezeu care, mai mult ca orice, nu are de-a face cu nicio naționalitate, care este o entitate cosmică. Indienii vorbesc de zeii lor naționali. Este absolut normal ca ei să vorbească altfel decât cei care nu au acceptat și nu au impus un zeu german, ci pun în centru o entitate care nu s-a încorporat pe teritoriul lor, ci departe de ei, în mijlocul unui alt popor. Am putea vorbi de o contrapunere a principiului creștin-occidental unuia indo-oriental, dacă, de exemplu, cineva ar vrea să-l așeze pe Wotan deasupra lui Krishna. În ceea ce Îl privește pe Christos, nu este deloc așa. El de la bun început nu a aparținut niciunui popor, ci El întruchipează ce este mai frumos în principiul spiritual-științific: a recunoaște adevărul fără deosebire de culoare, rasă, seminție și așa mai departe.
Noi trebuie să facem efortul de a privi toate aceste lucruri în mod obiectiv. Vom înțelege cu adevărat Evangheliile doar atunci când vom recunoaște ceea ce se află la baza lor. În ceea ce s-a spus astăzi despre Evanghelia după Marcu, cu simplitatea ei sublimă, cu intensificarea ei dramatică de la personalitatea lui Ioan Botezătorul la cea a lui Christos Iisus, putem vedea ceea ce conține de fapt această Evanghelie.
