Am descris ieri dintr-un anumit punct de vedere momentul istoric în care se plasează Misteriul de pe Golgota. Am încercat să facem acest lucru oprindu-ne la doi din cei mai importanți ghizi ai omenirii, Buddha și Socrate, care au trăit amândoi câteva secole înaintea Evenimentul de pe Golgota. Am văzut că Buddha marchează într-o oarecare măsură sfârșitul unui curent de evoluție. Între secolele al VI-lea și al V-lea înaintea Misteriului de pe Golgota Buddha vestește revelația de la Benares, ce va deveni mai târziu învățătura vastă și profundă care rezumă și, într-un anumit sens, reînnoiește ceea ce de milenii forma hrana spirituală a omenirii. El realizează acest lucru în modul în care putea fi făcut atunci, cu cinci sute de ani înaintea Misteriului de pe Golgota, și cum era mai nimerit să se facă pentru popoarele și rasele care trăiau la acea epocă. De ce Buddha poate fi considerat sfârșitul de drum al unui curent universal va fi și mai evident dacă privim pe marele său predecesor, care, într-un fel, recade deja într-un con de umbră al evoluției omenirii, pe marele învățător indian Krishna, care ni se înfățișează, însă într-un cu totul alt sens, ca punctul final al unei revelații milenare.
Krishna poate fi situat în istorie cam cu câteva secole înaintea lui Buddha; dar nu aceasta este ceea ce interesează aici. Punctul esențial este acesta: cu cât lași să acționeze mai mult asupra ta cele două ființe, Krishna și Buddha, cu atât mai mult îți dai seama că, dintr-un anumit punct de vedere, învățătura lui Buddha apare într-o lumină și mai clară la Krishna și că ‒ după cum vom vedea îndată ‒ această revelație era atunci pe sfârșite.
Krishna, în acest nume se concentrează realmente o strălucire care a luminat evoluția spirituală a omenirii timp de multe, multe milenii. Dacă te adâncești în tot ceea ce ar putea fi desemnat ca Învățătura, ca Revelația sa, observi înălțimi sublime ale revelației spirituale omenești și ai sentimentul că nimic mai perfect, nimic mai înalt n-ar putea exista. Revelația lui Krishna este în felul ei un sumum care cu greu ar putea fi depășit. Desigur, noi rezumăm în persoana lui Krishna o învățătură care a fost dată multor instructori, care au trebuit să devină purtătorii ei înaintea lui. Dar tot ceea ce le-a fost comunicat acestora timp de mii și sute de ani mai înainte se află reînnoit, rezumat și completat în învățătura pe care a dat-o el poporului său. Când iei în considerare felul în care vorbește Krishna în discursurile lui despre lumile divine și lumile spirituale, despre raporturile lor cu omenirea și despre cursul evenimentelor istorice, când îți dai seama de înălțimea spirituală la care trebuie să ajungi dacă vrei să înțelegi sensul adânc al acestei învățături, atunci trebuie să recunoști că în istoria ulterioară a omenirii nu mai există decât un singur lucru cu care să poată fi comparat.
Se poate spune că, într-o anumită măsură, revelația lui Krishna constituie o învățătură ocultă, căci puțini oameni se pot ridica la perfecțiunea interioară, la înălțimea spirituală necesară pentru a înțelege aceste lucruri. Nu este necesar ca aceste lucruri să le ținem secret prin mijloace exterioare, să le ținem sub cheie; ele rămân oculte fiindcă majoritatea oamenilor este incapabilă să se ridice la înălțimea necesară pentru a le înțelege. Se pot răspândi punându-le la îndemâna tuturor ‒ ele vor rămâne totuși secrete.
Mijlocul de a șterge caracterul lor de știință ocultă nu este acela de a fi răspândite printre oameni, ci de a înălța sufletele, pentru ca oamenii să se poată uni cu ele. Aceste lucruri planează la o anumită înălțime spirituală, la care se mai adaugă un anumit mod de exprimare, ce reprezintă un fel de culme spirituală. Cine aude cuvintele unei astfel de revelații ar greși dacă ar crede că le-a înțeles, chiar dacă el este un savant, un erudit al secolului al XX-lea. Îți dai seama perfect de ce se spune azi de către foarte mulți, că nu există o învățătură ocultă; se spune acest lucru pentru că, adesea, cei care emit această afirmație cred că dacă dețin cuvintele au totul. Însă ceea ce este ocult constă tocmai în faptul că respectivii nu înțeleg ceea ce au înaintea ochilor.
Spuneam mai înainte că un singur lucru se poate compara cu învățătura lui Krishna. Este ceva ce ne evocă numele a trei oameni, care au trăit ceva mai târziu și care sunt ceva mai apropiați de noi; numai că aici învățătura este dată sub o cu totul altă formă, sub formă conceptuală, filosofică. Este vorba de tot ceea ce se leagă în ultima vreme de numele lui Fichte [Nota 22], Schelling [Nota 23] și Hegel [Nota 24]. Teoriile acestor trei gânditori au un caracter ocult, comparabil întru câtva cu al altor „învățături oculte” ale omenirii. Căci, deși până la urmă poți ajunge să ai în față învățăturile lor, nimeni nu va nega că acestea au rămas, în sensul cel mai larg al cuvântului, adevărate învățături oculte. Există foarte puțini oameni care să vrea să se apropie cât de puțin de ceea ce au scris acești trei gânditori. În virtutea a ceea ce s-ar putea numi curtoazie filosofică, azi se vorbește din nou de Hegel în anumite medii filosofice și, ca răspuns la afirmația pe care tocmai am făcut-o, vi se va răspunde că totuși sunt oameni care se ocupă de Hegel. Dacă analizăm însă ceea ce scriu acești oameni și ne uităm cum contribuie ei la a-l face înțeles pe Hegel, putem fi convinși că teoriile lui Hegel au rămas pentru ei o adevărată învățătură ocultă. Dar la Fichte, Schelling și Hegel reapare sub formă de concepte, sub formă abstractă, ceea ce ne vine ca lumină din Orient, de la Krishna și, ca să remarcăm asemănarea, mai avem aici și ceva în plus: o conformație sufletească a omului foarte bine definită. Mi-ar plăcea să prezint astăzi deschis despre ce este vorba.
Când o persoană, să nu zicem mediu cultivată ci foarte cultivată, ia în mână o lucrare filosofică oarecare a lui Fichte sau a lui Hegel și începe să o citească, crede că acolo găsește doar o continuare a evoluției care a avut loc pe plan intelectual. Și majoritatea oamenilor este de acord că dacă deschizi, de exemplu, Enciclopedia științelor filosofice a lui Hegel [Nota 25] unde se vorbește întâi despre „a fi”, apoi despre „a nu fi”, despre „devenire”, „existență” și așa mai departe, nu te încântă prea tare toate acestea. Mai poți auzi spunându-se: Cineva a ticluit aici o operă de cea mai înaltă abstracțiune; poate fi foarte frumoasă, însă ea nu vorbește nici inimii, nici sufletului, nu dă nicio căldură interioară. Am cunoscut oameni care au închis rapid cartea de care vă vorbesc, după trei sau patru pagini. Un lucru nu se recunoaște însă cu plăcere: dacă această lucrare nu radiază nicio căldură, dacă nu pătimești la citirea ei luptele existențiale care te fac să treci de la infern la cer, cauza este în tine. Căci există o posibilitate ca în ceea ce oamenii numesc „noțiuni abstracte” la cei trei să pătimești adevărate lupte existențiale, să nu resimți doar căldură existențială, ci întregul spectru, de la frigul existențial extrem la căldura existențială cea mai arzătoare. Poți simți că aceste lucruri nu sunt redate cu idei abstracte, ci efectiv cu sânge omenesc.
Putem stabili o comparație între lumina care emană din învățătura lui Krishna și această fază așa-zis modernă a evoluției gândirii omenești; numai că între cele două există o mare diferență. Ceea ce întâlnim la Fichte, Schelling și Hegel, acești gânditori ai creștinismului, cei mai evoluați, găsim și la Krishna, dar sub o formă convenabilă pentru o epocă precreștină. Or, care este revelația adusă de Krishna? Este ceva ce n-a mai putut fi repetat niciodată după aceea, ceva a cărui înălțime nu poate fi depășită. Cine are înțelegere pentru aceste lucruri își poate face o idee despre lumina spirituală ce emană dinspre acea cultură din care a provenit Krishna, dacă lasă să acționeze asupra lui câteva mostre ce aparțin acestei culturi. Trebuie însă lăsat ca ele să acționeze în sens corect. Dacă lași să acționeze în mod corect cuvinte precum cele din Bhagavad Gita ‒ dăm mai jos doar câteva exemple ‒, în care Krishna se referă la propria sa ființă, dobândești anumite cunoștințe și încerci anumite sentimente și senzații, pe care le vom caracteriza imediat. Astfel, Krishna spune (în cântul al zecelea):
„Eu sunt spiritul devenirii, începutul, mijlocul și sfârșitul ei. Printre ființe sunt cea mai nobilă din toate. Printre ființe sunt cea mai nobilă dintre tot ce a devenit. Printre ființele spirituale eu sunt Vishnu, printre stele eu sunt Soare, printre luminatorii cerului sunt Luna, printre elemente focul, printre munți înaltul Meru; sunt printre ape marele ocean și printre râuri Gangele, printre mulțimea de copaci eu sunt Ashvatta, sunt, în adevăratul sens al cuvântului, stăpânul oamenilor și al tuturor ființelor ce trăiesc acolo, sunt șarpele cel veșnic dintre șerpi, cel care stă la temelia existenței însăși.”
Să luăm o altă mărturie din aceeași civilizație, pe care o întâlnim în Vede:
„Devașii se adună in jurul tronului celui Atotputernic și Îi cer cu evlavie să spună cine este El însuși. Atunci Atotputernicul ‒ Dumnezeul universal în sensul vechii Indii ‒ răspunde: Dacă ar exista un altul ca mine, m-aș descrie prin el. Eu sunt din eternitate și voi fi în întreaga eternitate. Sunt cauza primă a toate, cauza a tot ce se află la vest, est, nord și sud, cauza a tot ceea ce se află sus în înalturi și jos în adâncuri. Eu sunt totul și sunt mai bătrân decât tot ce există. Sunt stăpânul stăpânilor. Sunt adevărul însuși, sunt revelalia însăși, cauza revelației. Eu sunt cunoașterea, cucernicia, sunt dreptatea. Eu sunt atotputernic.”
Și iată ce se găsește în acest foarte vechi document în chip de răspuns la întrebarea: Care este cauza tuturor lucrurilor?
„Această cauză a lumii este focul, este Soarele și de asemenea Luna; este de asemenea acest brahman pur și această apă și această creatură, cea mai elevată dintre toate. Toate clipele și toate săptămânile, toate lunile, toți anii, toate veacurile, toate mileniile, toate milioanele de ani au ieșit din personalitatea sa ce radiază, pe care nimeni nu o poate înțelege, nici sus, nici jos, nici împrejur și nici în centru, acolo unde ne găsim noi!”
Acestea sunt cuvintele care răsună în urechile noastre din depărtarea acelor timpuri străvechi. Dacă ne deschidem lor, dacă le studiem în mod imparțial, ce sentimente trezesc în noi? Tocmai am văzut ce spune Krishna despre el însuși și ceea ce este spus despre Dumnezeul universal și despre cauza lumii. Aceste cuvinte și aceste cunoștințe sunt cele mai puternice, cele mai înalte care au fost pronunțate vreodată și știm că în viitor nimic mai grandios, nimic mai profund nu va putea fi spus vreodată. Omenirii i-a fost adus ceva care trebuie să rămână, trebuie să fie primit așa cum este, care a ajuns într-un anumit fel la perfecțiune. Și peste tot unde, mai târziu, s-a reflectat asupra acestor lucruri s-a crezut poate de cuviință ca ele să se formuleze în cuvinte mai clare, să se exprime într-un alt fel, dar ele niciodată nu s-au spus mai bine, niciodată! Iar cine ar avea pretenția să le spună mai bine ar fi mai mult decât îndrăzneț.
Să considerărn mai întâi fragmentul din Bhagavad Gita unde Krishna descrie propria sa ființă. Ce descrie el în realitate? Într-un mod foarte straniu, el vorbește despre sine ca fiind Spiritul lucrurilor intrate în existență, ca fiind Vishnu printre spiritele cerești, Soarele printre stele, Luna printre luminători, focul printre elemente etc. Dacă vrem să rezumăm într-o formulă cuvintele sale, putem spune așa: Krishna se descrie pe sine ca Esența, Spiritul existent în toate, ca Ființa cea mai pură și mai dumnezeiască care poate exista. Așadar peste tot unde se pătrunde înăuntrul lucrurilor, unde se caută a se atinge substratul, esența lor, se află Krishna. Să luăm, de exemplu, un anumit număr de plante de aceeași specie și să căutăm Ființa însăși a acestei specii, Esența invizibilă care se manifestă prin formele vizibile vegetale. Care este această Esență a ei? Este Krishna! Nu trebuie însă să ne-o reprezentăm doar identică cu o plantă, ci ca tot ce poate fi mai perfect și mai pur în formă; astfel că unde vedem o plantă nu avem doar Esența, ci de fiecare dată Esența în forma cea mai pură, mai nobilă și mai perfectă.
Despre cine vorbește așadar Krishna? Despre nimeni altcineva decât despre entitatea pe care omul o poate recunoaște și în el însuși, atunci când se cufundă înăuntrul său; nu ființa sa vizibilă, aceea care ni se arată în viața de toate zilele, ci aceea care se ascunde în spatele manifestării trupești și sufletești care ne apare de obicei. El vorbește despre entitatea omenească care se află în noi, căci entitatea omenească adevărată este una cu Universul. În Krishna nu avem cunoașterea care se manifestă egoist; în el se face trimitere la ceea ce este mai elevat în om, la ceea ce se poate considera identic cu esența care trăiește în fiecare lucru.
Așa cum vorbim noi astăzi, având în vedere altceva, așa vorbea Krishna când se referea la civilizația pe care o reprezenta. Când privim astăzi în noi înșine, mai întâi întâlnim acolo Eul, așa cum este el descris în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 26]. Față de acest Eu obișnuit, noi mai deosebim și un Eu suprasensibil, care nu se arată simțurilor și care apare ca fiind nu numai în noi, ci răspândit în entitatea tuturor lucrurilor. Atunci când vorbim de Eul nostru superior, de entitatea superioară care se află în fiecare om nu este vorba de aceeași ființă despre care spunem în mod curent „Eu sunt”, deși nu avem două cuvinte diferite pentru a le distinge. În gura lui Krishna ele ar fi sunat diferit. El vorbește de entitatea sufletească a omului, în sensul concepției de la acea epocă, cum vorbim noi astăzi despre Eu.
Cum a fost posibil ca ceea ce rostea Krishna să se asemene atât de mult cu ceea ce exprimăm noi ca forma cea mai înaltă de cunoaștere? Aceasta se explică prin faptul că în mileniile care au precedat civilizația din care provenea Krishna a existat o cultură clarvăzătoare a omenirii, în care oamenii erau obișnuiți ca, atunci când examinau esența lucrurilor, să se ridice la o contemplare clarvăzătoare. Și această limbă, care răsună spre noi în cântările Bhagavad Gitei, o putem înțelege dacă o privim ca pe un sfârșit al vechii concepții clarvăzătoare despre lume, dacă ne este clar un lucru: atunci, în acele timpuri de demult, în clipa în care omul se transpunea în starea de conștiență intermediară dintre somn și veghe, comună tuturor oamenilor, modul în care el se transpunea în lucruri nu se asemăna cu cel care există astăzi în contemplarea senzorială, unde lucrurile sunt aici și omul se află în afara lor; el se simțea revărsat peste toate ființele, se simțea în toate ființele și una cu toate ființele. El se simțea unit cu ce era mai bun în lucruri, și ce era mai bun în el era în toate lucrurile. Pentru a înțelege cuvintele lui Krishna ce răsună spre noi din Bhagavad Gita trebuie părăsit spiritul și sentimentele abstracte cu care este înzestrat omul modern; trebuie să te transpui interior în acea stare de suflet din vechile timpuri, pe care tocmai le-am caracterizat. Le putem înțelege dacă ne întrebăm: Cum se vedea pe sine omul în acele timpuri îndepărtate ale vechii clarvederi ? ‒ și dacă ne răspundem: În felul care poate fi dobândit astăzi printr-o instrucție spiritual-științifică, când omul își eliberează corpul său eteric și se simte ca dilatat, ca răspândit în toate lucrurile și ființele; în epocile vechi, omul se afla în mod cu totul natural în această stare, care nu era întru totul asemănătoare cu cea care se poate atinge astăzi prin antrenamentul spiritual-științific. În această stare, oamenii se aflau transpuși în mod cu totul natural. Și atunci când revelațiile pe care ei le aveau erau exprimate în cuvinte frumoase, minunate, ele apăreau sub forma pe care o întâlnim la Krishna.
S-ar putea spune de aceea și că Krishna le spunea semenilor: Eu vreau să exprim prin cuvinte ceea ce au văzut cei mai buni dintre noi când se aflau în stările de clarvedere și vreau să descriu raportul dintre ei și lume așa cum l-au văzut aceștia. Căci, în viitor, oamenii nu vor mai fi astfel, și chiar voi înșivă nu veți mai putea fi cum erau părinții voștri. Eu vreau să descriu în cuvinte ceea ce au văzut strămoșii noștri, ca să rămână pentru mai târziu, căci oamenii nu vor mai putea avea în mod cu totul natural aceste viziuni. ‒ O exprimare aproximativă, în cuvintele posibile la acea vreme, a ceea ce trăise timp de milenii omenirea reprezenta revelațiile lui Krishna. Ele trebuiau să rămână și pentru timpurile în care oamenii nu le mai puteau contempla.
Și celelalte cuvinte le putem privi astfel. Să presupunem că în epoca în care Krishna își expunea revelația sa un discipol l-ar fi întrebat pe un Maestru inițiat: Spune-mi Maestre, ce știi că se află în spatele lucrurilor pe care le văd ochii mei? Maestrul știutor ar fi răspuns atunci: În spatele lucrurilor pe care le contemplă ochii tăi fizici, corporali, este spiritul, suprasensibilul. Dar în timpurile vechi oamenii vedeau încă în mod cu totul natural lumea suprasensibilă. Și regiunea suprasensibilă învecinată cu lumea noastră sensibilă este domeniul etericului; acolo pătrundea privirea lor. Acolo este cauza, izvorul a tot ceea ce este senzorial. Oamenii puteau vedea atunci cauza lucrurilor. Eu nu pot exprima acum decât în cuvinte ceea ce se contempla în mod direct atunci: era focul, era Soarele ‒ dar nu sub forma în care ne apare Soarele actual, căci ceea ce vede ochiul acum chiar și pentru vechea clarvedere era invizibil; globul alb, incandescent al Soarelui era întunecat și peste toate spațiile se răspândeau efluviile, radiațiile aurei solare, desfăcându-se și întrețesându-se în imagini multicolore, însă în așa fel încât ceea ce se cufunda astfel în lucruri era totodată lumină creatoare, era Soarele; și la fel era Luna, care și ea era privită cu totul altfel, căci în ea se cuprinde în totalitate brahmanul pur.
Dar, ce este brahmanul pur? Materialistul crede că inspirând aer prin el omul nu respiră decât oxigen. Aceasta este o iluzie. La fiecare respirație noi inspirăm spirit și expirăm spirit. Ceea ce trăiește ca spirit în aerul pe care îl respirăm pătrunde și iese din noi. Pe vremea vechii clarvederi oamenii vedeau aceasta și nu credeau, precum materialistul modern, că noi nu inspirăm decât oxigen. Ei știau că omul inspiră elementul eteric al spiritului, pe „brahman”, de la care provine viața. Așa cum azi se crede că viața este întreținută de oxigenul din aer, cei vechi știau că brahman este cel ce întreține viața; prin faptul că omul inspiră brahman, el trăiește. Brahmanul pur este cauza propriei noastre vieți.
Și cum sunt înălțimile ideatice spre care se avântă această antică înțelepciune, tot atât de pură ca eterul și tot atât de luminoasă ca lumina? Oamenii de astăzi cred că gândesc foarte subtil. Dar când vezi confuzia care domnește în explicațiile lor nu mai resimți niciun respect pentru gândirea modernă și în deosebi pentru gândirea logică. Aici trebuie deja să fac o scurtă paranteză pentru a explica despre ce e vorba; poate părea cumva abstract, dar voi încerea să fiu cât mai pe înțeles.
Să presupunem că ne apare în față un animal sălbatic, de culoare galbenă, având coamă. Numim acest animal leu. Începem acum să ne întrebăm: Ce este un leu? Răspunsul este: O fiară de pradă. Ce este o fiară de pradă? ‒ Un mamifer. ‒ Și ce este un mamifer? ‒ O ființă vie. Și așa mai departe... Procedăm mereu ajutându-ne de un concept nou pentru a-l explica pe cel dinainte. Majoritatea oamenilor cred mereu că fac dovadă de logică întrebând la nesfârșit, așa cum s-a arătat aici, ce fel de animal este leul, mamiferul etc. Adesea când este vorba de lucruri spirituale, chiar și de cele mai înalte adevăruri spirituale, se procedează în același fel. Și aici, unde s-a încetățenit ca la sfârșitul unei conferințe să se trimită bilețele cu întrebări în scris, sunt oameni care întreabă aproape invariabil aceleași lucruri: Ce este Dumnezeu? sau: Care este începutul Lumii? sau: Care este sfârșitul lumii? Oamenii chiar nu vor să știe altceva decât: Ce este Dumnezeu? Care este începutul lumii? Care este sfârșitul lumii? Ei întreabă despre aceste lucruri așa cum ai întreaba: Ce este un leu? ș.a.m.d.
Oamenii cred că ceea ce este valabil pentru viața de toate zilele este aplicabil și pentru lucrurile cele mai înalte ale existenței. Ei nu se gândesc că ceea ce caracterizează aceste lucruri este tocmai faptul că nu se poate vorbi despre ele așa cum se vorbește în viața de toate zilele, că în legătură cu ele nu se pot pune întrebările în același fel. Căci, mergând în sus de la o noțiune la alta, de la leu la animal de pradă ș.a.m.d., obligatoriu ajungi la ceva care nu mai poate fi descris, când nu mai are sens să întrebi: Ce este aceasta? Căci atunci când întrebi vrei să ai pe lângă subiect un predicat. La un moment dat trebuie să existe însă o Ființă supremă care nu mai poate fi explicată decât prin ea însăși. Întrebarea Ce este Dumnezeu? este fără rost, în sens logic. Poți merge ascendent până la superlativ; superlativului nu-i mai poți atașa însă niciun predicat, căci răspunsul care-l primești după aceea este: Dumnezeu este...; și ceea ce urmează a-l descrie pe Dumnezeu ar trebui să fie superlativul. Ar fi cea mai stranie dintre contradicțiile posibile.
Faptul că această întrebare continuă să se pună și astăzi denotă înălțimea sublimă la care se arăta Krishna în timpurile străvechi atunci când spunea: Devașii se adună în jurul tronului celui Atotputernic și-i cer smeriți să spună cine este el însuși. El atunci răspunde: Dacă ar exista altul ca mine, m-aș descrie prin el. Dar el nu face aceasta, nu se descrie printr-un altul. Cu aceeași smerenie și devotament ca devașii înșiși, am putea spune, ne apropiem de această antică și sfântă cultură indiană și ne minunăm de înălțimile grandioase ale logicii sale, înălțimi la care ea a ajuns nu prin gândire, ci prin vechea clarvedere, prin faptul că oamenii știau în mod nemijlocit că atunci când ajungem la cauze întrebările încetează, pentru că noi contemplăm cauzele. Rămânem în admirație în fața acestei învățături care ne-a rămas din acele timpuri îndepărtate, ca și cum spiritele care ne-au transmis-o vor să ne spună: Timpurile vechi, în care oamenii au avut viziunea directă a lumilor spirituale, au luat sfârșit. În viitor nu va mai fi la fel. Dar noi vrem să fixăm în cuvinte înălțimile la care ne putem avânta și pe care altădată omul le putea contempla prin clarvedere.
Astfel, în Bhagavad Gita, în Vede găsim consemnate toate lucrurile pe care noi le putem rezuma, ca într-o apoteoză, la Krishna, care nu pot fi depășite, la care omul poate avea din nou acces prin noua clarvedere, dar nu pot fi pătrunse cu ajutorul facultăților dezvoltate de el mai târziu. De aceea, dacă se rămâne la cultura actuală, care este o cultură de zi, o cultură a simțurilor, suntem pe deplin îndreptățiți să spunem: Făcând abstracție de ceea ce se poate dobândi cu ajutorul unei clarvederi cucerite printr-un antrenament riguros, cultura actuală nu ne va permite niciodată să atingem acele antice revelații sacre cărora Krishna le-a dat o expresie desăvârșită. Cert este însă că evoluând, supunându-se unei instrucții spiritual-științifice sufletul le va putea cuceri din nou. Dar a ajunge acolo pe căi naturale ‒ dacă mă pot exprima astfel ‒ cum a fost cazul altădată, acest lucru nu mai este posibil pentru omenirea actuală. De aceea, aceste adevăruri au mers descrescător. Dacă există câțiva gânditori ca Fichte, Schelling și Hegel, care și-au limpezit gândirea, dându-i cea mai mare puritate posibilă, aceste învățături, aceste lucruri pot apărea din nou ‒ deși nu sub o formă la fel de vie, nu cu amprenta personală pe care o aveau la Krishna ‒ sub formă de idei, însă nu ca altădată, atunci când oamenii le sesizau prin clarvedere. După cum am arătat adesea în conferințele mele, clarvederea timpurilor vechi a dispărut în mod lent, gradual, în cursul timpurilor postatlanteene.
Dacă luăm în considerare prima civilizație postatlanteeană, vechea epocă hindusă, se poate spune: Despre ea nu ne-au rămas mărturii scrise, căci pe atunci oamenii priveau încă în lumile spirituale. Ceea ce i-a fost revelat omenirii altădată poate fi regăsit doar prin citirea Cronicii Akasha. Aceea a fost o revelație înaltă. Dar omenirea a decăzut mereu, tot mai mult, iar în timpul celei de-a doua civilizații postatlanteene, în epoca Persiei antice, ea nu mai percepea aceste revelații spirituale, care continuau să existe, în puritatea lor inițială. În cea de a treia civilizație, în epoca egipteano-caldeeană, ele existau într-o formă și mai puțin pură. Să nu uităm că din aceste trei civilizații antice nu ne-a rămas ‒ și nu numai de la popoarele care au dat numele acestor civilizații ‒ nicio mărturie scrisă. Când spunem epoca hindusă ne referim la o cultură de la care nu ne-a parvenit niciun document. Tot așa, de la perioada de cultură persană veche nu ne-a rămas nimic scris. Documentele pe care le posedăm despre ea sunt doar un ecou, un vestigiu transmis prin tradiție. Abia începând cu civilizația caldeo-babiloniană, deci din perioada a treia de civilizație, suntem în posesia unor mărturii scrise. Dar în timp ce se desfâșura civilizația persană, paralel cu ea, în cultura hindusă avea loc o a doua perioadă; și în timpul civilizației caldeo-egipteano-babiloniene în India se derula o a treia perioadă de cultură și abia acum au început a se fixa evenimentele în scris. Însemnările pe care le avem noi, de exemplu în Vede, provin abia din perioada târzie a acestei a treia perioade de cultură. Acestea sunt și scrierile care vorbesc despre Krishna.
Așadar, când vorbim de documente scrise nu trebuie să ne gândim că avem în față prima civilizație hindusă; căci tot ce este cuprins în documente sunt însemnări făcute abia în cursul celei de-a treia perioade de către vechii indieni, fiindcă tocmai în această epocă facultățile vechii clarvederi s-a stins aproape complet. Aici sunt toate mărturiile pe care le putem aduna despre persoana lui Krishna. De aceea, în aceste documente vechii hinduși ne redau lucruri care pot fi verificate prin investigații exterioare. Atunci când studiem lucrurile în profunzimea lor ne dăm seama că ele sunt în concordanță cu informațiile pe care ni le dau documentele exterioare. Când ajungem la sfârșitul celei de a treia vârste a lumii, când oamenii pierduseră ceea ce avuseseră altădată, a apărut Krishna ca să se păstreze mărturia despre ceea ce a trebuit să dispară.
Despre ce epocă vorbește deci tradiția când spune despre Krishna că a apărut în „a treia vârstă a lumii?” Despre aceeași epocă pe care noi o numim civilizația egipteano-caldeeană! Și doctrina indo-orientală a lui Krishna este în concordanță perfectă cu învățătura noastră. Când antica clarvedere și toate comorile cunoștințelor care au fost dobândite datorită ei au început să dispară a apărut Krishna și le-a revelat sub formele în care ele puteau fi păstrate pentru epocile viitoare. În acest mod Krishna reprezintă sfârșitul a ceva măreț și puternic. Tot ceea ce s-a spus în ultimii ani în cercul nostru se potrivește perfect cu documentele orientale, dacă le citim cum trebuie. Este un nonsens să vorbim aici despre „orientalism” sau despre „occidentalism”, căci importante nu sunt cuvintele acestea sau acelea cu care propovăduim în Orient sau Occident, ci faptul că noi vorbim cu înțelegere despre cele ce se vestesc. Cu cât aprofundați mai bine mesajul a ceea ce a fost revelat în ultimii ani cu atât veți vedea mai bine că el este în acord cu toate documentele Orientului.
Krishna marchează deci sfârșitul unei epoci. Câteva secole mai târziu apare Buddha. În ce mod este Buddha celălalt pol, să zicem așa, al sfârșitului de epocă? Ce raport există între Buddha și Krishna?
Să aducem din nou în fața sufletului acel aspect care îl caracterizează pe Krishna. Revelații vaste, puternice ale vremurilor de demult, exprimate în cuvinte pe care omenirea viitoare le va putea înțelege și în care va simți ecoul vechii clarvederi pierdute ‒ așa stă Krishna în fața privirii noastre. Revelația sa este accesibilă oamenilor de astăzi, ei o pot înțelege și-și pot spune: În ea este conținută înțelepciunea despre lumea spirituală care se ascunde în spatele lumii sensibile, despre lumea cauzelor, a faptelor spirituale. În revelația lui Krishna toate acestea sunt cuprinse în cuvinte puternice și mari. Și dacă ne adâncim în Vede și în ceea ce se poate rezuma concluziv drept revelația lui Krishna se poate spune: Aceasta e lumea originară a omului, lumea aflată în spatele lumii care se poate vedea cu ochii, auzi cu urechile și atinge cu mâinile și așa mai departe. Tu, suflete omenesc, aparții acestei lumi, a cărei existență a arătat-o Krishna!
Și ce sentimente putea resimți acest suflet omenesc în cursul secolelor care au urmat? El putea să vadă cum în aceste antice și minunate revelații se vorbea despre patria cerească, despre patria spirituală propriu-zisă a omenirii. Apoi, întorcându-se spre lumea exterioară, ce întâlnea acolo? El vedea cu ochii, auzea cu urechile, pipăia cu simțul tactil, gândea asupra lucrurilor cu ajutorul rațiunii, care sub nicio formă nu putea pătrunde în spiritual, a cărui existență a fost propovăduită prin revelația lui Krishna. Și sufletul omenesc putea să-și zică: Aici se află învățătura sfântă a timpurilor de demult, ce mărturisește cunoașterea patriei spirituale aflate de jur împrejurul nostru, împrejurul lumii senzoriale, singura pe care noi o cunoaștem acum. Noi nu mai trăim în patria spirituală despre care Krishna vorbește în modul cel mai minunat.
Apoi vine Buddha. Și cum vorbește el despre lumea ale cărei splendori le descria Krishna sufletelor omenești, care nu mai văd în jurul lor decât ceea ce văd cu ochii și nu mai aud decât ceea ce aud cu urechile? El spune: Da, voi trăiți în această lume a simțurilor, spre care v-a împins din încarnare în încarnare setea de viață. Eu însă vă vorbesc de calea care vă poate conduce în afara acestei lumi, spre lumea despre care a vorbit Krishna. Eu vă vorbesc de calea prin care vă veți elibera de această lume, care nu este lumea lui Krishna. ‒ Învățătura lui Buddha pare să răsune prin secolele care au urmat ca un lung strigăt de regret, dorul după lumea de care vorbea Krishna. În acest sens, Buddha ne apare ca ultimul succesor al lui Krishna. Dacă el însuși ar fi vorbit despre Krishna, în ce termeni ar fi făcut-o? El ar fi spus cam așa: Am venit să vă mărturisesc despre ființa care m-a precedat și care a fost mai mare decât mine. Întoarceți-vă privirea înapoi spre marele Krishna și veți vedea ceea ce puteți atinge dacă părăsiți această lume, în care nu vă mai regăsiți ca în adevărata voastră patrie spirituală. Eu vă arăt căile care vă eliberează de lumea simțurilor. Vă conduc din nou la Krishna. ‒Astfel ar fi putut vorbi Buddha. El nu a întrebuințat exact acești termeni, dar cam aceasta a exprimat, sub o altă formă, atunci când spunea: În lumea în care trăiți nu este decât durere, durere, durere. Nașterea este durere, bătrânețea este durere, boala este durere, moartea este durere. Să fii despărțit de ceea ce iubești este suferință, să fi unit cu ceea ce nu iubești este suferință, să dorești ceva ce iubești și să nu-l poți obține este suferință. Învățătura Cărării octuple nu se îndepărta de ceea ce propovăduia Krishna, fiindcă ea era o învățătură despre ceea ce arătase Krishna. Eu am venit după el, care este mai mare decât mine; eu vreau însă să vă arăt căile care conduc din nou spre el, care este mai mare decât mine. Acestea sunt ecourile istoriei care ne vin de pe malurile Gangelui.
Să ne deplasăm acum puțin mai spre vest. Să mai evocăm o dată figura lui Ioan Botezătorul și să ne amintim cuvintele pe care le-ar fi putut pronunța Buddha: Eu am venit după el, după Krishna, căci el este mai mare ca mine; și eu vreau să vă arăt drumul care conduce la el, în afara lumii în care nu se află lumea divină despre care a vorbit Krishna. Îndreptați-vă privirea înapoi! ‒ Și acum figura Botezătorului. Cum se exprimă el, cum descrie el viziunile, cunoștințele care-i vin din lumea spirituală? Și el arată spre un altul; dar el nu spune, cum ar fi spus Buddha: Eu am venit după el. Ci el spune: „După mine va veni unul mai mare ca mine!” (1, 7). El nu spune: Aici în lume nu este decât durere și eu vreau să vă conduc afară din ea, ci: Schimbați-vă modul de a gândi! Nu mai priviți în urmă, ci înainte! Când va veni cel care este mai mare ca mine timpurile se vor fi împlinit și în lumea în care domnește suferința se va instaura lumea cerească, iar în sufletele omenești se va instaura, într-un fel nou, ceea ce ele au pierdut ca revelații ale vremurilor vechi (Mat. 3, 2).
Buddha este deci urmașul lui Krishna. Tot așa, Ioan Botezătorul este înaintemergătorul lui Christos Iisus. Totul este astfel inversat în cursul celor șase secole care separă cele două evenimente. Regăsim cele două comete cu nucleele lor: una este formată din Krishna, cu nucleul său care trimite spre înapoi și din Buddha, care îi conduce pe oameni spre trecut; a doua, indicând spre viitor, îl are ca nucleu pe Christos și pe cel ce se situează ca antemergător. Dacă, în sensul cel mai bun al cuvântului, îl concepeți pe Buddha ca succesorul lui Krishna și pe Ioan Botezătorul ca pe predecesorul lui Christos, aveți formula care rezumă tot ceea ce s-a petrecut în evoluția omenirii în perioada dinaintea Misteriului de pe Golgota. În acest fel trebuie privite lucrurile pentru a le putea înțelege.
Aceasta nu are nicio legătură cu vreo confesiune religioasă sau vreo religie de pe Pământ. Acestea sunt fapte istorice și nimic altceva. Și dacă le pătrunzi în sensul lor profund nu le poți prezenta ‒ și nimeni nu le va putea prezenta vreodată ‒ altfel decât așa. Am diminuat prin aceasta în vreun fel valoarea unei opere, a unei învătături oarecare a omenirii? Este foarte straniu să auzi ici-colo că mișcarea noastră atribuie creștinismului o poziție superioară față de alte religii. Chiar este cu adevărat important acest „superior” sau „inferior”? „Superior” sau „inferior”, „mai mare” sau „mai mic”, nu sunt acestea cele mai abstracte cuvinte care se pot întrebuința? Am întrebuințat noi aici cuvinte mai puțin elogioase pentru Krishna decât în discursurile celor care îl așază pe Krishna deasupra lui Christos? Noi am renunțat de a mai utiliza cuvinte precum înalt sau mai puțin înalt și vrem să caracterizăm lucrurile în adevărul lor. Nu este important dacă noi plasăm creștinismul mai sus sau mai jos, ci dacă cineva ne poate demonstra că cele spuse despre Krishna nu le-am caracterizat în mod corect. Studiați autorii care vorbesc despre Krishna și vedeți dacă învățătura lor este mai bună decât a noastră. Toate celelalte nu sunt decât discuții sterile. Adevărul iese întotdeauna la iveală, dacă punem în acțiune simțul pentru adevăr care merge la esența lucrurilor.
În acest studiu, în care ne ocupăm de cea mai simplă și cea mai grandioasă Evanghelie, avem ocazia să pătrundem semnificația rolului cosmic și pământesc al lui Christos. De aceea a fost nevoie să analizăm măreția a ceea ce și-a găsit apogeul câteva secole înaintea Misteriului de pe Golgota, în care au răsărit zorii viitorului omenirii.
