Astăzi aș vrea să vă atrag mai întâi atenția asupra a două evenimente ale evoluției umane din ultimele milenii. Primul a avut loc în a doua jumătate a secolului al V-lea înaintea erei creștine. El este cunoscut de dumneavoastră toți, dar aș vrea totuși să revin asupra lui.
În India, Buddha a adunat în jurul lui un anumit număr de discipoli și din munca pe care el a dus-o cu ei s-a născut acea formidabilă mișcare care a pulsat timp de secole în întregul Orient, a înălțat valuri puternice și a adus pentru nenumărați oameni pacea, liberarea, înălțarea sufletului și trezirea conștienței. Pentru a caracteriza ceea ce s-a petrecut atunci, nu avem decât să ne oprim la punctul central al învățăturii și acțiunii budiste.
Această învățătură spune că viața, sub forma pe care o cunoaște omul în timpul încarnării lui terestre, este suferință, care provine din faptul că omul, prin succesiunea încarnărilor sale, simte mereu nevoia să se reîntrupeze. Țelul spre care se tinde este de a te elibera de această nevoie și de a stinge în suflet tot ceea ce trezește dorința spre reîntrupare, pentru ca în cele din urmă să te ridici la o astfel de existență în care sufletul nu mai simte imboldul de a se lega prin simțurile fizice, prin organele fizice cu existența, ci urcă, așa cum se spune, în Nirvana.
Marea învățătură care venea de pe buzele lui Buddha este că viața este suferință și că omul ar trebui să găsească mijloacele de a se elibera de ea, pentru a putea accede în Nirvana. Dacă vrem să exprimăm în termeni curenți impulsul care stă la baza învățăturii lui Buddha, se poate spune: Buddha, prin forța și puterea individualității sale, a îndreptat privirea discipolilor săi spre existența pământească și a încercat, din nesfârșita lui compasiune, să le dea mijloacele necesare înălțării sufletului, cu tot ceea ce-i aparține acestuia, de la pământesc spre ceresc, să ridice gândirea omenească, filosofia omenească de la planul pământesc la cel ceresc.
Acesta este, exprimat succint, ca o formulă, impulsul dat de Buddha în marea sa Predică de la Benares. Și ce găsim noi în sufletul discipolilor pe care i-a reunit în jurul lui și care i-au rămas fideli? Ce vedem că se petrece în sufletele acestor discipoli? Ce formă ia crezul lor? Toate eforturile sufletului omenesc, spuneau ei, trebuie să tindă spre a se elibera de nevoia de reîncarnare, de tot ce depinde de simțuri, spre desăvârșirea propriei Sine și unirea cu ceea ce se află în legătură cu originea sa divin-spirituală. Aceste sentimente îi însuflețeau pe discipolii lui Buddha: să se desprindă de tentațiile vieții, să nu mai fie uniți cu lumea decât printr-o simțire ce luminează în spiritual, prin sentimentul de compasiune, ei înșiși însă să tindă fără încetare spre perfecționare spirituală, să se înalțe deasupra oricărei dorințe, să renunțe, pe cât este posibil, la tot ceea ce-l unește exterior pe om cu viața. Așa străbăteau lumea discipolii lui Buddha, așa vedeau ei rostul și țelul uceniciei lor budiste.
Dacă luăm în considerare budismul din cursul secolelor în care el s-a răspândit, dacă ne întrebăm ce sentimente însuflețeau spiritele și inimile adepților săi, trebuie să răspundem: acești oameni aveau în vedere niște scopuri foarte înalte, dar în centrul întregii lor gândiri, simțiri și percepții trăia marea figură a lui Buddha, trăia amintirea cuvintelor emoționante și pline de sens despre eliberarea de suferințele vieții. În mintea și inimile discipolilor și urmașilor lui Buddha trăia imensa și puternica autoritate a Maestrului. Cuvintele lui erau considerate sfinte de discipolii săi. Cum se face că aceștia considerau cuvintele sale ca un mesaj trimis din cer? Explicația trebuie căutată în faptul că acești discipoli și urmași credeau că atunci, în timpul meditației de sub arborele Bodhi, sufletul lui Buddha a fost străluminat de adevărata cunoaștere a existenței lumilor, de lumina, de Soarele Universului și că de aceea tot ce vine de pe buzele sale trebuie considerat un mesaj al spiritelor Universului. Această dispoziție sacră, unicitatea și caracterul acestei dispoziții care trăia în inima discipolilor lui Buddha sunt la originea credinței lor. Acest lucru trebuie evocat în mod interior pentru a putea înțelege faptele care s-au întâmplat acolo cu cinci sute de ani înaintea Misteriului de pe Golgota. Și acum să ne întoarcem privirea spre o altă scenă a istoriei. Comparate cu durata imensă a evoluției omenirii, evenimente aflate la distanță de un secol pot fi considerate aproape contemporane. Când vorbim de milenii și milenii de evoluție a omenirii, un secol nu contează. De aceea, deși scena pe care vrem s-o aducem acum în fața sufletului este la distanță de un secol de evenimentul budhic, putem considera că cele două evenimente sunt, pentru evoluția umanității, aproape contemporane.
În secolul al V-lea înainte de Christos trăia în Grecia o altă individualitate, care și ea a reunit în jurul ei partizani și discipoli. Acesta este de asemenea un lucru bine cunoscut. Însă pentru a înțelege mai bine evoluția ultimelor secole, este bine să evocăm această individualitate. Este vorba de Socrate [Nota 17], în jurul căruia se adunau în vechea Grecie discipoli. Pentru a-l descrie pe Socrate în acest context, trebuie doar să privim imaginea pe care a schițat-o despre acesta [Nota 18] marele filosof Platon [Nota 19], care pare să fie confirmată în esență și de marele filosof Aristotel [Nota 20]. Nu trebuie să avem în vedere decât această descriere impresionantă lăsată de Platon pentru a putea spune: Socrate este întemeietorul unei mișcări în Occident. Și cine analizează întregul caracter al culturii occidentale își dă seama că ceea ce se poate numi elementul socratic a jucat acolo un rol decisiv. Chiar dacă propagarea acestui element socratic s-a făcut mai subtil în Occident, pe valurile istoriei, decât cea a elementului budist în Orient, putem face totuși o paralelă între Socrate și Buddha. Foarte ciudat însă, discipolii și ucenicii lui Socrate trebuie caracterizați în mod diferit față de discipolii și ucenicii lui Buddha. Am putea spune: Deosebirea caracteristică dintre Orient și Occident se poate aprecia prin prisma opoziției fundamentale Buddha-Socrate.
Socrate aduna discipolii în jurul lui. Ce sentiment avea el față de aceștia? Arta lui de a se purta cu discipolii a fost numită moșire spirituală, fiindcă el voia să scoată chiar din sufletul discipolilor săi ceea ce trebuiau ei să știe, să cunoască. El le punea întrebări în așa fel, încât acestea puneau în mișcare dispoziția predominantă a sufletului lor, fără să le transmită propriu-zis ceva de la el, ci scoțând totul de la discipolii înșiși. Elementul oarecum arid, sec, care caracterizează concepția socratică despre lume provine din faptul că Socrate făcea apel la latura individuală, la rațiunea profund personală a fiecărui discipol. Felul lui Socrate de a se plimba pe străzile Atenei cu ceata sa de adepți, deși diferită, se asemăna destul de mult cu felul în care Buddha parcurgea altădată cu discipolii săi drumurile Indiei. Dar în timp ce Buddha vestea ceea ce primise prin iluminarea sa sub arborele Bodhi, și în timp ce cele primite din lumile spirituale au continuat să acționeze de-a lungul secolelor și să trăiască în discipolii săi ca viețuiri ale lui Buddha, Socrate n-a avut nici cea mai mică pretenție de a continua să trăiască în inimile discipolilor săi ca „Socrate”. Când stătea în fața discipolilor săi el nu încerca să le transmită acestora nimic din sine, ci lăsa în seama lor să scoată din ei ceea ce se afla în propriul lor suflet. Nimic, absolut nimic din el nu trebuia să treacă în sufletele discipolilor săi. Totul trebuia să se nască din ei.
Nu se poate imagina un contrast mai mare decât acela dintre Buddha și Socrate. În sufletele discipolilor lui Buddha trebuia să retrăiască în întregime Maestrul lor. În sufletele discipolilor lui Socrate nu trebuia să trăiască nimic venit de la el, după cum nici în copilul nou-născut nu trăiește ceva care provine de la moașa care l-a adus pe lume. La discipolii lui Socrate elementul spiritual trebuia adus pe lume prin arta spirituală a moșirii, așezând omul pe propriile-i picioare, făcându-l să devină conștient de ceea ce era în el însuși. Acesta era scopul urmărit de Socrate. S-ar mai putea caracteriza diferența dintre Socrate și Buddha și altfel. Dacă o voce din cer ar fi vrut să indice ceea ce discipolii lui Buddha ar fi trebuit să primească de la Maestrul lor, ea ar fi putut spune: Aprindeți în voi flacăra care a trăit în sufletul lui Buddha, pentru ca astfel să puteți afla drumul care conduce spre spirit! Dacă am vrea să caracterizăm în mod asemănător ceea ce voia Socrate, ar trebui să spunem: Socrate ar fi strigat fiecăruia dintre discipolii săi: Devino ceea ce ești!
Evocând aceste două figuri, n-ar trebui să te întrebi: Avem aici două curente ale evoluției omenești diametral opuse? Ele se ating într-un anumit sens, dar numai la extremitățile lor. Lucrurile nu trebuie amestecate; trebuie întâi să deosebim clar diferențele și apoi să arătăm că pe un plan superior ele prezintă o unitate. Dacă ni-l imaginăm pe Buddha în fața unuia dintre discipolii săi, am putea spune: El se străduiește ‒ puteți recunoaște aceasta în predicile sale ‒ să aprindă în sufletul lui prin cuvintele înălțătoare pe care le repetă fără încetare ‒ repetițiile sunt necesare și nu s-ar putea suprima din predicile lui Buddha ‒, servindu-se de ceea ce a primit el însuși sub arborele Bodhi, sentimentele care-l vor înălța până în lumea spirituală. Cuvintele sale vibrează de dorința de a se îndepărta de Pământ, răsunând ca un mesaj ceresc de pe buzele sale, care le reproduc sub impresia directă a iluminării.
Și cum ni-l putem reprezenta pe Socrate în fața discipolului său? Atunci când îi descrie raportul omului cu Dumnezeu, Socrate îi spune elevului, servindu-se de un limbaj rațional simplu, de toate zilele, cum trebuie să gândească și cum se desfășoară relațiile logice dintre lucruri. El îi atrage mereu atenția discipolului său asupra lucrurilor celor mai prozaice ale vieții cotidiene, după care acesta trebuie să aplice ceea ce poate cuceri prin logică obișnuită la ceea ce își poate însuși drept cunoaștere. Numai o dată Socrate pare să atingă înălțimile sublime unde se ridicase Buddha atunci când le vorbea discipolilor săi. Este momentul când întâmpină moartea și când vorbește despre nemurirea sufletului. Vorbește atunci ca un mare iluminat, dar și într-un fel care poate fi înțeles doar dacă ai în vedere întreaga sa trăire personală. De aceea ne emoționează atăt de profund acel dialog al lui Platon despre nemurirea sufletului. Socrate spune acolo: Nu m-am străduit eu toată viața să cuceresc prin filosofie ceea ce poate fi cucerit ca om pentru ca să mă eliberez de legăturile simțurilor? Și acum, când sufletul meu se va elibera de materie, nu trebuie el să pătrundă cu bucurie în elementul sufletesc? Nu trebuie eu să intru cu bucurie acolo unde întotdeauna m-am străduit să ajung prin filosofia mea?
Cel care sesizează întreaga predispoziție a celor exprimate de Socrate în Phaidon la dialogul lui Platon se simte cu adevărat scufundat în atmosfera care emană din învățătura lui Buddha, atunci când se adresează inimii discipolilor săi. Și se poate spune atunci, în legătură cu deosebirea dintre cele două individualități: Într-un anumit punct al învățăturii lor ele se înalță până acolo, încât polaritatea lor se topește într-o unitate. Dacă ne îndreptăm privirea spre Buddha s-ar putea spune, relativ la predicile lui, că sentimentul pe care-l trezește în noi discursul lui Socrate despre nemurirea sufletului îl regăsim în toate predicile lui Buddha. Mă refer aici la atmosfera, la tensiunea sufletească. Ceea ce găsim însă în celelalte discursuri socratice, respectiv demersul de a-l aduce pe om să raționeze singur, îl găsim rar la Buddha, totuși îl găsim; câteodată el se face auzit. Într-o discuție pe care Buddha a avut-o cu unul din discipolii săi, Sona [Nota 21], unde încearcă să-i arate că nu este bine să se lege numai de existența fzică, de materie și că nu trebuie nici să se dăruiască exclusiv unei vieți de mortificare cum procedau cei de demult, ci trebuie găsită o cale de mijloc, ai într-adevăr impresia că acolo este transpus un dialog socratic. Buddha îi vorbește discipolului său Sona cam în următorii termeni:
― Sona, poți tu să cânți dintr-o lăută care are corzile neîntinse?
― Nu, este obligat să răspundă Sona, eu nu pot să cânt la o lăută ale cărei corzi sunt slab întinse.
― Bine, spune Buddha, și poți tu să cânți la o lăută ale cărei corzi sunt prea întinse?
― Nu, răspunde din nou Sona, eu nu pot să cânt la o lăută ale cărei corzi sunt prea întinse.
― Atunci dar, când poți cânta bine la lăută, când corzile sunt foarte tare întinse?
― Nu, este nevoit să răspundă Sona, ci când corzile nu sunt nici prea întinse nici prea puțin întinse.
― Tot așa este și cu oamenii, răspunde Buddha; omul nu poate ajunge la cunoaștere când este prea mult sub stăpânirea simțurilor și nu poate ajunge la cunoaștere nici dacă se izolează de viață
pentru a se dărui practicii mortificării. Ca și în cazul corzilor lăutei, trebuie găsită pentru sufletul omenesc o cale de mijloc.
Ai putea spune că această discuție a lui Buddha cu discipolul său Sona ar putea sta la fel de bine printre dialogurile lui Socrate, căci la fel vorbește și Socrate către discipolii săi, făcând apel la rațiune. Ceea ce tocmai v-am povestit este un „dialog socratic” pe care Buddha l-a purtat cu discipolul său Sona; un astfel de dialog este însă la fel de rar la Buddha ca și un discurs să zicem „budist” despre nemurirea sufletului la Socrate, pe care acesta l-a ținut pentru discipolii săi înaintea morții sale.
Întotdeauna este nevoie să accentuăm că la adevăr ajungem doar dacă caracterizăm faptele în acest mod. Ar fi, evident, mai ușor să spui: Evoluția omenească este condusă de marii ghizi, care de fapt ne învață mereu aceleași lucruri, numai că sub forme diferite, și că toți ghizii omenirii nu sunt, prin cuvintele lor, decât expresii ale unuia singur. ‒ Desigur, ceva este adevărat aici, dar exprimat în mod cât se poate de simplist. Este important să facem efortul de a recunoaște lucrurile în unitatea și diversitatea lor, să încercăm întâi să caracterizăm lucrurile după deosebirile lor, și abia apoi, pe baza acestora, să găsim unitatea superioară. Această remarcă metodică referitoare la aspectele spirituale o facem pentru că ea corespunde în întregime vieții. Este ușor să spui: Toate religiile conțin unu și același lucru, apoi să începi să caracterizezi acest „Unu” și să spui: Toți fondatorii de religii au dat de fapt expresii diferite pentru unul și același lucru. Este absolut simplist, chiar dacă această caracterizare se face cu cuvinte oricât de frumoase. În felul acesta nu facem altceva decât să caracterizăm de la bun început două figuri, precum cele ale lui Buddha și Socrate, după o unitate abstractă, fără să căutăm diferențierea polară. Însă îndată ce raportăm această diferențiere la formele gândurilor lor, oamenii înțeleg despre ce este vorba. Piperul și sarea, zahărul și ardeiul sunt condimente și toate stau pe masă pentru mâncare; ele sunt toate „unu”, respectiv condimente pentru mâncare. Totuși nimeni nu le va considera pentru aceasta ca un singur și același lucru și să pună, de exemplu, sare sau piper în cafea în loc de zahăr. Or, ceea ce nu putem admite în viața curentă nu se poate admite nici când este vorba de viața spirituală. Nu se poate spune că Krishna sau Zoroastru, Orfeu sau Hermes ar fi, în fond, forme diferite ale „unuia” și aceluiași lucru. Aceasta nu are mai multă valoare, când este vorba de o studiere serioasă și profundă a lucrurilor, decât dacă spunem: Piperul și sarea, zahărul și ardeiul nu sunt, în fond, decât aspecte diferite ale aceleiași entități: condimentele pentru mâncare. Este important să înțelegem într-adevăr astfel de demersuri metodice și să nu luăm ceea ce este mai comod drept adevăr.
Când privim aceste două personalități, Buddha și Socrate, ele ne apar ca două entități ‒ polar opuse ‒ ale evoluției omenești. Și dacă pe acestea două le unim din nou ‒ așa cum am văzut ‒ într-o unitate superioară, putem să le alăturăm o a treia mare individualitate, în jurul căreia de asemenea se adunau discipoli și ucenici: Christos Iisus. Dacă dintre acești ucenici și discipoli ce se strângeau în jurul Lui îi observăm mai întâi pe cei mai apropiați, pe Cei doisprezece, aceștia ne spun ceva ‒ și Evanghelia după Marcu o face cu toată claritatea posibilă ‒ despre relația dintre Maestru și discipol, pe care tocmai am caracterizat-o pe un alt plan când am vorbit de Buddha și Socrate. Expresia cea mai pregnantă, cea mai clară, cea mai concentrată pe care o găsim în legătură cu acest subiect este cea care ne spune că Christos ‒ se spune aceasta în mai multe rânduri ‒ a apărut în fața mulțimii care voia să-L audă. El vorbește mulțimii, așa cum spune Evanghelia, în parabole sau în pilde. El se servește de parabole și de pilde pentru a vorbi de anumite evenimente profund semnificative ale evoluției lumii și ale istoriei omenirii. Apoi se spune: Când era singur cu discipolii Săi cei mai apropiați, El le deslușea aceste pilde. În Evanghelia după Marcu ni se dă și un exemplu despre felul cum se adresa mulțimii și cum apoi tălmăcea cele spuse discipolilor:
„Și-i învăța multe în pilde, și în învățătura Sa le spunea: Ascultați: Iată, ieșit-a semănătorul să semene.
Și pe când semăna el, o sămânță a căzut lângă cale și păsările cerului au venit și au mâncat-o.
Și alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, și îndată a răsărit pentru că nu avea pământ mult.
Și când s-a ridicat Soarele s-a veștejit și, neavând rădăcină, s-a uscat.
Altă sămânță a căzut între spini, a crescut, dar spinii au înăbușit-o și rod n-a dat.
Și altele au căzut pe pământul cel bun și, înălțându-se și crescând, au dat roade și au adus: una treizeci, alta șaizeci, alta o sută.
Și zicea: Cine are urechi de auzit să audă.” (4, 2‒9)
Iar către discipoli vorbea astfel:
„Semănătorul seamănă cuvântul.
Cele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă cuvântul și, când îl aud, îndată vine Satana și ia cuvântul cel semănat în inimile lor
Cele semănate pe loc pietros sunt aceia care, când aud cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie.
Dar n-au rădăcină în ei, ci țin până la un timp; apoi, când se întâmplă strâmtoare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintesc.
Și cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul. Dar grijile veacului și înșelăciunea bogăției și poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbușă cuvântul și îl fac neroditor.
Iar cele semănate pe pământul bun sunt cei ce aud cuvântul și-l primesc și aduc roade: unul treizeci, altul șaizeci, altul o sută.” (4, 14‒20)
Avem aici un exemplu perfect al modului în care își transmitea învățătura Christos Iisus. Despre Buddha putem spune, în limbajul nostru occidental: El înălța către cer tot ceea ce omul resimțea și trăia pe Pământ. În ceea ce-l privește pe Socrate, s-a spus adesea pe drept cuvânt că întregul său mod de a acționa se poate rezuma în felul următor: El a coborât filosofia din cer pe Pământ, fiindcă a apelat direct la rațiunea pământească.
Care era poziția lui Christos Iisus față de discipolii săi? El se comporta într-un fel față de mulțime: pe aceasta o învăța în parabole; și se comporta în alt fel față de discipolii săi mai intimi: acestora le tălmăcea parabolele, spunându-le ce trebuiau să înțeleagă, ce era cel mai ușor de sesizat prin intermediul rațiunii omenești. Învățătura lui Christos este deci mai complexă decât cea a lui Buddha sau Socrate. De-a lungul tuturor cuvântărilor lui Buddha se regăsește mereu aceeași trăsătură de caracter; de aceea și discipolii săi sunt toți de același fel. Tot astfel sunt și discipolii lui Socrate, căci acești discipoli se pot forma oriunde în lume, atâta timp cât pentru aceasta nu trebuie altceva decât să descoperi ceea ce există deja în sufletul omenesc. Învățătura lui Christos are un dublu caracter: ea se prezintă în mod diferit, după cum se adresează discipolilor Săi intimi sau mulțimii. Ce înseamnă aceasta?
Pentru a înțelege de ce lucrurile stau astfel trebuie să-ți dai seama de transformările care s-au produs la această răscruce a istoriei care a fost Misteriul de pe Golgota. Timpurile în care vechea clarvedere era apanajul tuturor oamenilor sunt pe sfârșite. Cu cât ne întoarcem mai mult în urmă în evoluția omenirii, cu atât ne apropiem mai mult de epocile în care clarvederea era un bun comun al tuturor oamenilor, în care toți percepeau lumea spirituală. Și cum percepeau ei lumea spirituală? Vederea lor era o contemplare a tainelor lumii în imagini, în imaginațiuni inconștiente sau subconștiente, o clarvedere de vis în imaginațiuni onirice, nu sub această formă de concepte clare pe care le are acum rațiunea omenească atunci când vrea să cunoască ceva. Știința de azi, dar și gândirea obișnută, rațiunea și puterea de judecată prozaică erau necunoscute altădată. Când omul se afla în fața lumii exterioare, lui îi era suficient să o vadă; nu o îmbucătățea în idei, nu avea deprinderea logicii și nu știa să raționeze combinativ despre lucruri. Această stare este greu de conceput pentru omul modern; fiindcă el vrea să pătrundă totul cu gândirea. Însă cei vechi nu gândeau în acest fel; ei treceau prin fața obiectelor, le priveau, se îmbibau cu imaginea lor și le găseau explicația atunci când se cufundau în starea intermediară dintre veghe și somn, în lumea lor imaginativă de vis. Atunci ei vedeau imagini.
Să ne reprezentăm lucrurile mai concret: să presupunem că în acele timpuri îndepărtate de acum multe, multe milenii o ființă omenească privea lumea din jurul ei. Deodată o surprinde prezența unui Maestru, care explică ceva discipolilor săi. Ea s-ar fi apropiat și ar fi ascultat ce fel de cuvinte spune învățătorul discipolilor săi. Dacă erau mai mulți discipoli ar fi observat că printre ei se află unul care primește în el cu fervoare cuvintele maestrului; un altul de asemenea le ascultă, dar le uită imediat după aceea; un al treilea este atât de prins în egoismul său, încât nici nu ascultă. Omul nostru nu ar fi putut compara rațional, în termeni abstracți, aceste trei atitudini diferite. Dar când se găsea în starea intermediară dintre veghe și somn, scena revenea în fața sufletului său într-un tablou. Și el ar fi putut vedea atunci ceva ca un semănător care merge și seamănă: unele semințe cad pe un pământ bun, unde ele cresc; altele cad pe un sol mai puțin bun și altele pe unul pietros. Cele aruncate pe un pământ mai puțin bun produc puțin, cele aruncate pe un sol pietros nu produc nimic. Omul de atunci nu ar fi spus cum se spune astăzi: Unul dintre discipoli primește cuvintele, altul nu le primește și așa mai departe. În stările intermediare dintre veghe și somn el a revăzut însă imaginea și atunci a văzut explicația. În continuare el nu ar fi vorbit despre ceea ce a văzut. Dacă i-am fi cerut să descrie raporturile care existau între Maestru și discipolii săi, el ar fi povestit viziunea sa. Căci această viziune era pentru el realitatea, dar și explicația.
Or, mulțimea care Îl înconjura pe Christos mai poseda un ultim rest ale acestei vechi clarvederi; sufletele oamenilor mai erau încă în stare să asculte, atunci când li se vorbea în imagini despre existență și despre devenirea omenirii. Christos vorbea deci mulțimii ca pentru cineva care mai poseda încă o ultimă rămășiță a clarvederii de altădată, pe care ar fi introdus-o în viața sufletească obișnuită.
Și cine erau ucenicii Săi intimi? Am văzut mai înainte că Cei doisprezece apostoli se compuneau din cei șapte fii ai mamei Macabeilor și cei cinci fii ai lui Matatia. Am văzut cum s-au ridicat, prin întreaga evoluție a vechiului popor evreu, la afirmarea puternică a Eului nemuritor. Ei au fost cu adevărat primii pe care Christos Iisus i-a putut alege pentru a apela la ceea ce trăiește în fiecare suflet și urmează să devină în viitor un bun comun pentru toate sufletele omenești. Mulțimii îi vorbea presupunând că ea înțelege ceea ce s-a păstrat ca o ultimă rămășiță a vechii clarvederi; discipolilor Săi le vorbea presupunând că ei sunt primii care pot înțelege modul în care noi vorbim astăzi oamenilor despre lumile spirituale. Era necesar deci în acel moment de răscruce ca Christos Iisus să vorbească într-un fel mulțimii și în alt fel discipolilor Săi intimi. Pe acești doisprezece discipoli pe care i-a atras la Sine îi pune în mijlocul mulțimii. Ceea ce în viitor trebuie să devină un bun comun pentru întreaga omenire, respectiv înțelegerea, înțelegerea pe cale rațională a adevărurilor referitoare la lumile superioare și la tainele evoluției omenirii, era misiunea cercului mai intim de discipoli ai lui Christos Iisus. El vorbea, s-ar putea spune ‒ luați tot ceea ce spunea El cu ocazia tălmăcirii pildelor pentru discipolii Săi ‒ și în termeni socratici; căci ceea ce El spunea era scos chiar din sufletul fiecăruia, atâta doar că în timp ce Socrate se limita mai mult la raporturile pământești, am putea spune la logica comună, Christos Iisus se referea la chestiuni spirituale. Când Christos le vorbea discipolilor intimi în manieră socratică, el le deslușea probleme spirituale. Când Buddha le vorbea discipolilor săi, el le deslușea chestiunile spirituale, însă în conformitate cu iluminarea, adică cu ceea ce pot primi sufletele omenești când zăbovesc în lumea spirituală. Christos se adresa mulțimii în felul în care sufletul omenesc obișnuit viețuia odinioară în lumile spirituale. Pentru mulțime el vorbea, s-ar putea zice, ca un Buddha popular; pentru discipoli însă ca un Socrate elevat, ca un Socrate spiritualizat. Socrate extrăgea din sufletele discipolilor săi rațiunea individuală, pământească; Christos extrăgea rațiunea cerească. Buddha dădea discipolilor săi iluminarea cerească; Christos dădea mulțimii, în pildele sale, iluminarea pământească.
Vă rog să vizualizați următoarele trei scene: acolo, în țara Gangelui, Buddha și discipolii săi ‒ ca o replică a lui Socrate; dincolo, în Grecia, pe Socrate cu discipolii săi ‒ ca o replică a lui Buddha. Și apoi, această stranie sinteză, această fuziune unică a celor două entități, patru până la cinci secole mai târziu. În fața sufletului dumneavoastră se află aici, în unul dintre cele mai mărețe exemple, tabloul devenirii legice a evoluției omenirii.
Evoluția omenirii avansează pas cu pas. Multe lucruri din cele spuse la început de către știința spiritului ar putea fi considerate de anumite persoane ca un fel de teorie, o simplă doctrină. Lor li se pare că a considera sufletul omenesc ca fiind o conlucrare a sufletului senzației, sufletului înțelegerii sau afectivității și sufletului conștienței este pură abstracție. Desigur, există oameni care judecă pripit. Sunt unii care judecă și mai pripit, care, de îndată ce le schițezi liniile unei evoluții viitoare, o consideră ca și încheiată. Există încă și alte feluri de a judeca; noi am făcut deja această experiență! Este bine ca noi antroposofii să atragem atenția oamenilor și asupra modului în care nu ar trebui să gândim.
Și iată un exemplu frapant despre cum nu ar trebui să gândim, despre care însă mulți cred că este bun. Azi dimineață cineva mi-a relatat un exemplu nostim al unui atare mod de a gândi. Îl folosesc aici doar ca un exemplu pe care ar trebui să ni-l întipărim bine în suflet, pentru că noi, ca antroposofi, n-ar trebui să luăm cunoștință doar de obiceiurile proaste ale lumii, ci să facem efectiv ceva pentru o continuă desăvârșire a sufletului. Dacă dau acest exemplu, despre ceva ce mi s-a spus azi dimineață, nu o fac deci dintr-un motiv personal, ci dintr-un motiv spiritual, general-valabil.
Mi s-a relatat că undeva în Europa un domn a tipărit, cu mai multă vreme în urmă, lucruri complet false despre ceea ce propovăduiește Teosofia lui Steiner sau despre raportul său cu mișcarea spirituală. Astăzi se reproșează unei personalități că o cunoștință a ei, domnul despre care pomeneam mai sus, a putut să tipărească așa ceva. Ce răspunde această personalitate? Da, dar această cunoștință a mea abia acum începe să studieze serios operele dr. Steiner. Cu ani în urmă el și-a dat însă acordul pentru cele publicate, iar acum găsește ca scuză că respectivul abia începe să studieze scrierile! Este un gen de gândire nepermis în cadrul mișcării noastre. În viitor, istoricii care vor scrie despre aceste lucruri vor pune întrebarea: Cum a fost posibil să-i treacă prin minte cuiva, după ce cu ani în urmă și-a dat acordul asupra unei chestiuni, să se scuze că el abia acum începe să ia cunoștință de acea chestiune?
Acestea sunt lucruri care fac parte din educația antroposofică, iar noi nu vom putea avansa decât atunci când cu toții vom fi convinși că lucruri de acest gen ar trebui să fie imposibile în interiorul mișcării antroposofice. Este o chestiune ce ține de onestitate interioară să nu poți gândi sub nicio formă astfel. Este imposibil să avansezi în cunoașterea adevărului, dacă mai poți gândi în acest fel. Și datoria antroposofului este de a fi atent la aceste lucruri, să nu treacă indiferent pe lângă ele și să vorbească despre „iubirea aproapelui”. A-i ierta cuiva un astfel de comportament înseamnă, în adevăratul sens al cuvântului, a te purta față de el cu indiferență. Căci prin aceasta îl condamni karmic la inexistență și inconsistență după moarte. Dimpotrivă, atrăgându-i atenția asupra unor fapte de acest fel, îi faci mai ușoară existența de după moarte. Acesta este sensul mai profund al chestiunii.
Astfel, lucrurile nu trebuie luate ușor atunci când spunem, la început simplu, că sufletul omenesc se compune din trei părți: sufletul senzației, sufletul înțelegerii sau afectivității și sufletul conștienței. Am văzut în cursul ultimilor ani că aici se află mai mult decât o simplă clasificare sistematică a sufletului. Noi știm că în timpul epocii postatlanteene s-au dezvoltat treptat diferite civilizații: cea a Indiei antice, a Persiei vechi, a Egiptului și Caldeei, civilizația greco-latină și, în sfârșit, a noastră. S-a arătat că lucrul cel mai important care s-a petrecut în perioada civilizației babiloniano-caldeano-egiptene a fost faptul că atunci sufletul senzației omului a cunoscut într-adevăr o dezvoltare deosebită. Tot așa, în civilizația greco-latină s-a dezvoltat în mod deosebit sufletul înțelegerii sau afectivității și în epoca noastră se dezvoltă sufletul conștienței. Aceste trei perioade de civilizație contribuie deci la educarea și la evoluția sufletului omenesc. Aceste trei părți ale sufletului nu sunt o invenție a noastră, ele sunt trei realități vii, care s-au dezvoltat succesiv în cele trei perioade succesive.
Însă toate trebuie să se lege între ele. Ceea ce precede trebuie să se regăsească în ceea ce urmează, după cum ceea ce premerge prefigurează ceea ce va urma. Buddha și Socrate au trăit în timpul celei de a patra perioade de civilizație postatlanteeană, în care sufletul înțelegerii sau afectivității se exprimă în mod deosebit. Fiecare dintre ei a avut misiunea lui în cadrul acestei perioade.
Buddha a avut misiunea de a conserva, de a prelungi cultura sufletului senzației din epoca precedentă, cea de a treia, în epoca următoare, cea de a patra. Învățătura sa, ceea ce discipolii lui primesc în inima lor, este ceea ce trebuie să continue să lumineze din perioada a treia postatlanteeană, cea a sufletului senzației, în cea de a patra, cea a sufletului înțelegerii sau afectivității. Așadar, epoca sufletului înțelegerii sau afectivității, epoca a patra de civilizație postatlanteeană, este străbătută, prin învățătura lui Buddha, de căldura, de focul puternic și de lumina epocii sufletului senzației, în care încă mai supraviețuia facultatea clarvederii. Marele conservator al culturii sufletului senzației în cultura sufletului înțelegerii sau afectivătății este Buddha. ‒ Ce misiune îi revine acum lui Socrate, care vine puțin mai târziu?
Socrate trăiește de asemenea în epoca sufletului înțelegerii sau afectivității. El apelează la individualitatea omenească, la ceva ce de fapt nu se poate dezvolta decât în a cincea perioadă de cultură, în epoca noastră. El trebuie să anticipeze, sub o formă încă abstractă, epoca sufletului conștienței în epoca sufletului înțelegerii sau afectivității. Buddha face să supraviețuiască trecutul. De aceea învățătura sa ne apare ca o lumină strălucitoare și caldă. Socrate pregătește viitorul, dezvoltarea sufletului conștienței, și de aceea cuvintele sale ne par sobre, pur intelectuale și chiar seci.
Vedem astfel cum epocile de civilizație a treia, a patra și a cincea se comprimă toate în a patra. Cea de a treia este conservată prin Buddha, cea de a cincea este pregătită prin Socrate. Orientul și Occidentul se întâlnesc aici pentru a asimila aceste două elemente diferite; Orientul pentru a conserva măreția timpurilor trecute, Occidentul pentru a anticipa ceea ce trebuie să apară în viitor.
De la epocile vechi ale evoluției omenirii, în care Buddha a apărut mereu ca un Budhisatva, până în momentul în care el s-a ridicat la starea de Buddha, este un drum drept. Este o evoluție lungă, care ia sfârșit odată cu existența de Buddha, care ia sfârșit și prin faptul că Buddha cunoaște acum ultima lui încarnare și nu mai revine pe Pământ. A fost o perioadă lungă, care a luat sfârșit după ce a transmis mai departe roadele perioadei a treia postatlanteene, cea a sufletului senzației, făcând-o să strălumineze din nou. Dacă citiți din acest punct de vedere predicile lui Buddha veți avea dispoziția care trebuie, iar apariția epocii sufletului înțelegerii sau afectivității va căpăta atunci o valoare cu totul nouă pentru dumneavoastră. Veți merge atunci la predicile lui Buddha și vă veți spune: Ele se adresează direct sufletului omenesc; în spate există însă ceva ce scapă acestui suflet, ceva care aparține unei lumi superioare. De aici și această curioasă mișcare ritmică a repetițiilor care se găsesc acolo, care șochează inteligența obișnuită și pe care nu o putem înțelege decât când trecem de la planul fizic la planul eteric, planul suprasensibil cel mai apropiat de lumea sensibilă. Cel ce înțelege că multe lucruri acționează din corpul eteric, aflat în spatele corpului fizic, înțelege și de ce multe lucruri din predicile lui Buddha se repetă mereu și mereu. Nu trebuie să încercăm să eliminăm sentimentul ciudat pe care ni-l provoacă predicile, suprimând repetițiile. Niște minți abstracte au crezut că fac ceva bun dacă extrag doar sensul, evitând repetițiile. Din contră, este bine să lăsăm totul așa cum a fost dat de Buddha.
Dacă ne referim acum la Socrate, deocamdată fără tot acel material bogat de descoperiri din științele naturii și din științele umaniste acumulat de atunci, dacă observăm modul în care se apropia el de lucrurile obișnuite și apoi luăm în considerare realizările științelor naturii, vedem că peste tot regăsim în acestea metoda socratică. De asemenea, ea este căutată și dorită. Este ca un fir roșu care pornește de la Socrate, traversează epoca noastră și va continua să se perfecționeze fără încetare.
Astfel, evoluția omenească până la Buddha este străbătută de un curent care sfârșește odată cu el; și avem un alt curent, care începe cu Socrate și se va prelungi în viitorul îndepărtat. Socrate și Buddha stau unul lângă altul ca două nuclee de comete, dacă ni se permite să folosim această imagine; coada de lumină a cometei lui Buddha învăluind nucleul și pierzându-se într-un trecut foarte îndepărtat; cea a lui Socrate învăluind de asemenea nucleul și luminând până departe, într-un viitor nedefinit. Două comete mergând în direcții opuse, al căror nucleu luminează în același timp; aceasta este imaginea pe care aș folosi-o pentru a-i descrie pe cei doi, Buddha și Socrate.
Cinci sute de ani mai târziu, Christos Iisus realizează un fel de fuziune a celor două curente. Am văzut deja prin câteva fapte acest lucru. Mâine vom continua acest studiu, răspunzând la întrebarea: Cum putem caracteriza corect misiunea lui Christos Iisus în raport cu sufletul omenesc?
