Volumul de față prezintă – în traducere din limba germană – prima dintre dramele-misterii ale lui Rudolf Steiner; ele fac parte dintr-un ciclu mai amplu, din care însă numai primele patru au fost finalizate: Poarta inițierii (1910), Încercarea sufletului (1911), Păzitorul Pragului (1912), Trezirea sufletelor (1913). Acțiunea lor este comună. Primul spectacol cu Poarta inițierii a avut loc la München în 1910, celelalte trei drame au fost puse în scenă în anii următori. Izbucnirea Primului Război Mondial a întrerupt brutal munca impetuoasă de creație și de punere în scenă a lor. Dată fiind complexitatea și profunzimea celor cuprinse în drame, ele sunt însoțite de Comentarii, scrise ulterior.
Nu vom face aici o prezentare a vieții și activității autorului, cunoscute în parte de publicul românesc prin publicațiile apărute. Nu putem însă omite să menționăm că opera sa, care stă la baza științei moderne a spiritului, a antroposofiei, s-a concretizat și în cele peste 350 de volume, al căror conținut reprezintă contribuțiile sale în multiple domenii. Acestea au izvorât din facultatea lui Rudolf Steiner de a percepe – în stare de deplină luciditate –, de a înțelege și a reda ceea ce Mircea Eliade numea structurile fundamentale ale realului [Nota 1], real care cuprinde atât realitatea sensibilă, perceptibilă prin simțurile fizice, cât și realitatea suprasensibilă, spirituală, care o străbate și o transcende pe cea dintâi. În acest fel, Rudolf Steiner a putut trata problema cunoașterii și a libertății umane, a putut prezenta realități profunde ale psihicului uman, adresându-se – în limbajul lor – pedagogilor (ca fondator al pedagogiei Waldorf), medicilor, preoților etc.
El nu s-a mărginit însă să prezinte cunoștințele despre lumea spirituală într-o formă care să satisfacă numai dorința intelectuală de cunoaștere, simpla informare, ci a căutat să găsească forme mai ample de expresie. Pentru aceasta a apelat la arta dramatică, în cadrul căreia a dat impulsuri înnoitoare: arta vorbirii (Sprachgestaltung), arta mișcării (Eurythmie), arta iluminării scenice (Farbenlehre). Referindu-se la munca sa de creație și la eforturile de realizare scenică, el spune în Povestea vieții mele [Nota 2]: „Cândva arta a țâșnit din viața spirituală primară, al cărei vis confuz era populat de imagini și viziuni. Dar mai târziu, când spiritul s-a retras din umanitate, arta a fost nevoită să-și caute propriile căi, așa încât astăzi, pentru a putea acționa sub o formă nouă în sânul omenirii, ea trebuie să se adapteze inspirațiilor spirituale”.
Trebuie precizat că nu avem de-a face cu o operă literară în sensul obișnuit al cuvântului iar adăugarea Misteriu rosicrucian nu indică asocierea la vreuna din feluritele organizații care poartă actualmente în titulatură un astfel de adjectiv, ci se referă clar la rosicrucianismul esoteric, cu obârșie în secolul XV, și care, prin formele la care a ajuns mai târziu, tot mai exoterice, nu era străin nici lui Goethe. Conținutul dramelor prezintă realități spirituale pe care autorul – după cum spune el însuși – le-a perceput în lumea spirituală actuală. Precum un ochi sănătos lasă lumina să treacă spre retină prin cristalinul pur, tot astfel sufletul purificat al cercetătorului spiritual, ochiul său spiritual, a lăsat să se reveleze prin el adevăruri mai înalte. În acest fel trebuie interpretată formularea de pe pagina de titlu: prin (durch) Rudolf Steiner.
Este știut că artele majore iși au obârșia în vechile Misterii. Pe atunci însă arta nu avea de-a face cu realitatea concretă, imediată; ea era de inspirație divină. Această obârșie a ei este uitată în epoca materialismului și arta începe să copieze natura. Acesta este de fapt și miezul discuției dintre Sophia și Estella (cele două personaje ale prologului și antractului din drama Poarta inițierii): „Imperfecțiunea atâtor opere de artă provine tocmai din faptul că activitatea creatoare se ridică prin sine însăși deasupra naturii, iar artistul nu știe ce aspect are ceea ce nu cade direct sub observația simțurilor”.
Cel care cunoaște literatura antroposofică știe cât de tensionată a fost strădania lui Rudolf Steiner în a găsi mijloace de expresie pentru conținuturile spirituale scoase de el direct din lumea spiritului. Această nevoie l-a condus la arta scenică, artă care în acel început furtunos de secol XX avea nevoie de o înnoire pe care o putem remarca de pildă și în pictură (vezi expresionismul). El știa bine că adevărata artă te apără de abstracțiune, de rigiditatea noțiunilor și a schemelor intelectuale; ea antrenează întreaga personalitate, întreaga ființă a celui implicat, artist sau spectator. Dealtminteri, ne-o spune chiar în primul tablou din Poarta inițierii când unul dintre personaje, Capesius – cercetător întru ale istoriei, pornit într-un târziu pe calea cunoașterii spirituale –, atunci când își simțea sufletul sterp, căuta povestile doamnei Balde:
„Sufletu-mi are perioade
Când se simte pustiu și sec.
E ca și cum în mine izvorul cunoașterii a secat,
Ca și cum n-aș găsi cuvântul
Ce-ar merita
Să fie reținut, auzit.”
Imaginile pline de viață ale povestirilor ei îl fac să resimtă însă:
„Cum viață nouă mi se revarsă-n suflet
Și cum e izgonită din mine
Orice paralizie sufletescă.”
Această neputintă a intelectualismului de a duce ființa umană spre o evoluție care să-i îngăduie a-și regăsi rădăcinile o denunță și Faust când îi mărturisește lui Mefisto:
„Da, simt c-am adunat prostește
Comoara spiritului tuturor!
Până la urmă văd că nu-mi tâșneste
Nici o putere din interior;
Nu sunt cu-n fir de păr mai nalt și, iată,
Nemărginirea nu mi-e-nvecinată.” [Nota
3]
Dacă Rudolf Steiner a recurs la arta scenică, la acest spațiu privilegiat în care bogăția de nuanțe ale cuvântului poate fi susținută prin plastica vorbirii, prin gest și euritmie, prin culoare, muzică, lumini etc., a făcut-o tocmai pentru că epoca modernă are nevoie, mai mult ca oricând, de o eliberare de influența exclusivă a intelectualismului. Dar a făcut-o și pentru că a văzut în arta scenică posibilitatea unei apropieri de misterul Cuvântului. „Adevărata contemplare a spiritului – spune el, în Cursul vieții mele – ajunge în mod firesc la o «viețuire a Cuvântului». Ea te învață să resimți profund rezonanța vocalei și spiritualitatea lăuntrică a unei consoane, să întrezătești misterul dezvoltării lingvistice. Acest mister constă în faptul că odinioară ființe divine au putut comunica prin cuvânt cu sufletul omenesc, în timp ce astăzi limbajul slujește doar ca intermediar în raporturile specifice vieții. Contemplarea spirituală trebuie să trezească un entuziasm în stare să reașeze Cuvântul în sfera ce i se cuvine.”
Dramele-misterii nu pot fi povestite așa cum povesești o operă literară; nu poți povesti intimitatea, miezul unui proces alchimic – cum este cel al inițierii moderne –, atât de individuale. Dacă vechea inițiere avea loc în centre de Misterii, inițierea modernă nu se mai desfășoară în sanctuare sacre, centrul de Misterii este însăși viața omului, neizolat de societate, adaptată la cerințele căii de cunoaștere. Așa se justifică și folosirea termenului de Misterii adăugat dramelor prezente, care aduc în fața spectatorului și a cititorului câteva traiectorii ale acestei căi de cunoaștere, adecvate timpului actual.
Am putea descrie începutul acestei căi de cunoaștere, indicată în cele patru drame-misterii, prin chiar cuvintele autorului acestora: „Există oameni care cred că o dată cu limitele percepției senzoriale ar fi date și limitele oricărei cunoașteri. Dacă aceștia ar da atenție însă modului cum devin conștienți de aceste limite, ei ar descoperi chiar în această conștiență și facultățile de a trece limitele. Peștele înoată până la limita apei; el trebuie să se întoarcă pentru că îi lipsesc organele fizice ca să trăiască afară din apă. Omul ajunge la limita percepției senzoriale; el poate recunoaște că pe drumul până acolo i s-au dezvoltat forțe ale sufletului ca să trăiască în mod sufletesc în elementul care nu este cuprins de percepția senzorială.” [Nota 4]
Discipolii – Johannes Thomasius, pictor, profesorul Capesius, istoric, omul de știintă Strader – pornesc pe acest drum, urmând fiecare o cale proprie, dat fiind structura sufletească și treptele de evoluție diferite la care se află fiecare. Alături de ei se află doamna Balde – care povestește „imagini de basm ce se plăsmuiesc de la sine” în sufletul ei – și Felix Balde, omul retras în izolarea munților, care, fără să fi trecut printr-o inițiere, are parte de o dezvăluire directă a tainelor naturii, omul prin ale cărui cuvinte – cum spune Benedictus, îndrumătorul spiritual – „puterile naturii încearcă să se reveleze în adevărul ființei lor”, și care o vreme a crezut că forțele de clarvedere trebuie să rămână departe de rațiune. Cu toții sunt însă uniți într-un „nod al destinului” creat în alte vieți prin fapte și datorii kamnice, dezvăluite cu precădere în drama Încercarea sufletului; și numai faptul că ei ajung să vadă aeeste vieți trecute și să înțeleagă nodul de destin în care sunt cuprinși îi ajută să introducă în evoluția lor, în mod liber, achitarea, transformarea înțeleaptă a acestor datorii în fapte benefice evoluției lor și a omenirii. Este ceea ce prietena lui Johannes, Maria, care a ajutat evoluția acestuia și în alte întrupări, își impune drept datoria sa cea mai sfântă.
Nu vom prezenta aici toate personajele.Vom spune însă că pe scenă se desfășoară însăși procesualitatea evoluției lor spirituale, cu tot desenul zigzagat al traiectoriei ei; treptat, replicile capătă încărcătura gravă a pașilor de inițiere. Adevăruri spirituale, pe care până atunci Rudolf Steiner le făcuse cunoscute în cărți sau conferințe, prind acum chip viu pe scenă; întreaga viață sufletească, ceea ce omul actual definește prin termenul de „facultăți psihice” – gândire, simțire, voință – sau de „impulsuri abisale” – temeri, dorințe, pasiuni etc. – considerate a fi circumscrise în sufletul propriu sunt acum proiectate pe scenă, aduse în câmpul conștienței, devenind ceea ce și sunt de fapt: ființe-forțe suprasensibile cu obârșia în lumile spirituale și extinzându-se până în sufletul omului, de această dată însă a omului care caută să se cunoască pe sine și să parcurgă ceea ce s-ar putea numi drumul inițierii moderne, creștine. Sunt forțe-ființe spirituale reale, pe care discipolul le descoperă în sine. În pagina de prezentare a personajelor, Rudolf Steiner nu omite să sublinieze că astfel de personaje spirituale – precum Philia, Astrid, Luna, ca forțe ale sufletului uman, sau Dublul lui Johannes Thomasius, Păzitorul Pragului, Sufletul Theodorei, ca entități ale elementului spiritual uman, ori Lucifer și Ahriman, ca entități ale lumii spirituale – nu sunt concepute ca alegorii sau simboluri, ci ca realități „care sunt pentru cunoașterea spirituală la fel de concrete cum sunt persoanele fizice. Desigur, ființele spirituale nu au forma pe care ești obligat să le-o dai pe scenă, dar dacă le-am lua ca simple simboluri sau alegorii, esența adevărată a lumii spirituale ne-ar rămâne ascunsă. Dacă ar fi vorba de simbolism sau alegorie, nu le-aș fi dat expresie”.
Drumul atât de individual al discipolilor cuprinde tatonări, revelări de datorii karmice, confruntări cu forțe ostile evoluției umane – Lucifer (Ispititorul) și Ahriman (Potrivnicul). Dar chiar dintru început este prezentă Ființa lui Hristos. În tabloul întâi al dramei Poarta inițierii se vorbește despre Hristos ca întruchipare a Adevărului și Binelui, spre care se străduie cei aflați sub îndrumarea lui Benedictus. Maria, discipolul său cel mai apropiat, a dus într-o viață anterioară – ca misionar – mesajul creștinismului unor popoare care nu auziseră încă de Hristos. De la o dramă la alta, discipolii se confruntă cu șirul mereu mai rafinat al iluziilor, care urmeză din aproape nivelul treptelor cucerite. Este o luptă în a te menține continuu treaz, pentru că o dată scăpat de o iluzie nu înseamnă că nu vei fi atacat poate chiar imediat de o alta, o dată o treaptă atinsă, nu înseamnă că drumul cunoșterii spirituale, al inițierii, este împlinit. Încercările continuă și de cele mai multe ori abia acestea arată unde te afli. Treptat însă discipolul ajunge să-și înțeleagă drumul, rostul, locul, responsabilitățile. „Cercul strâmt al unei clipe” se dilată și el își vede viața actuală ca fiind vadul în care se varsă atât curentul „avuțiilor” karmice – datoriile și împlinirile sale din vieți trecute – dar și curentul cerințelor venind dinspre viitor. Libertatea capătă pentru el alte valențe; în făptuirile sale, el nu se mai raportează doar la cei cu care a împletit, de-a lungul altor vieți, acel nod al destinului, ci se integrează conștient evoluției omenirii, evoluție de care depinde însăși evoluția Cosmosului.
Ar fi greșit să credem – spune Rudolf Steiner – că esența inițierii a rămas aceeași în decursul timpurilor, că omul modern, occidentalul, ar trebui să parcurgă, aceleași trepte ca în inițierea de odinioară, când drumul era același pentru toți. Împlinită în afara sanctuarelor sacre, fără ritualuri, axată în esență pe dezvoltarea directă a capacităților sufletești, inițierea modernă poate – până la o anumită treaptă – să fie atinsă fără îndrumări personale exterioare; ea comportă căi diferite, corespunzător destinelor individuale. Caracterul fundamental al vechii înțelepciuni – spune Rudolf Steiner în Cerința social fundamentală a epocii noastre [Nota 5] – era acela de a ajunge la înțelegerea, la cunoașterea omului pornind de la cunoașterea lumii. Astăzi – și în viitor – omul trebuie să meargă, în dezvoltarea sa, de la cunoașterea de sine spre cunoașterea lumii; cunoașterea de sine trebuie să se lărgească până la cunoașterea lumii. Această înstăpânire a noului curent – inițierea modernă – o vom găsi în finalul dramei Păzitorul pragului, când deținătorii vechii înțelepciuni vor lăsa liber accesul la comorile lor. Înainte de aceasta însă trebuia ca „un om să fi turnat știința întemeiată numai pe rațiune și simțuri în astfel de forme care pot permite înțelegerea reală a lumii spiritului”. Este ceea ce a izbutit să facă Johannes Thomasius. El realizează o operă care, în limbajul științei, aduce dovada realităților spirituale. Sosise clipa în care înțelepciunea sacră trebuia să se unească cu gândirea umană, căutătoare a adevărului, în afara drumului mistic. Gândirii umane actuale nu îi este suficientă simpla credință.
În totalitatea lor, dramele nu numai că ne oferă o imagine concretă a problematicii existențiale a omului secolului tehnotronicii, secol în care aparaturi supertehnologizate, mult mai „puternice”, mult mai „sensibile”, mult mai „inteligente” par a ne pune – cu intransigența Sfinxului de la poarta Tebei – întrebarea: „Omule, cine ești tu, de fapt?” Dar putem afirma că ele duc mai departe însăși problematica lui Faust, a omului ce caută cunoașterea cu orice preț – chiar prin confruntarea nemijlocită cu forțele Răului. Dramele aduc și soluții concrete, valabile pentru fiecare din noi, oameni capabili de evoluție prin efort individual intens. Deslușim în ele – cu precădere în drama Poarta inițierii – și strădania de a oferi soluții la problematica relației om-societate intens industrializată.
Jucate pentru prima dată la München, tensiunea și entuziasmul apărute în cadrul repetițiilor și al spectacolelor, ecoul pe care l-au stârnit în publicul cunoscător al antroposofiei, naște nevoia stringentă a construirii unei clădiri care să slujească de teatru pentru aceste drame. Clădirea – Johannesbau – urma să poarte numele personajului principal al dramelor, Johannes Thomasius. Era începutul drumului care avea să ducă – cu sinuozitățile implicite – la înălțarea Goetheanumului din Dornach (lângă Basel), clădire considerată actualmente în Elveția monument de arhitectură. Este demn de remarcat faptul că, de decenii, Goetheanumul este singurul loc din lume în care atât Faustul lui Goethe – partea I și a II-a – cât și dramele-misterii sunt reprezentate integral.
Este o împlinire, un răspuns la chemarea gravă ce răsună din aceste drame-misterii, aceea de a întrupa țelurile lumii divine în opera conștientă a oamenilor.
ADRIANA ONOFREI și GHEORGHE PAXINO
Michaeli, toamna 1999
NOTE
1. Vezi Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.
2. Rudolf Steiner, Povestea vieții mele, GA 28, Editura Princeps, Iași, 1994.
3. J.W. Goethe, Faust, traducere Șt. Aug. Doinaș, Editura Univers, București, 1982.
4. Rudolf Steiner, Teze antroposofice, GA 26, Editura Ramida, București, 1994; Triade, Cluj-Napoca, 2004; Univers Enciclopedic 2006.
5. Rudolf Steiner, Die soziale Grundforderung unserer Zeit – in geenderter Zeitlage, GA 186. Vezi și Esoterismul creștin, GA 94, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.
