Camera Sophiei. Tonalitate galben-roșiatică. Sophia cu cei doi copii ai ei, un băiat și o fată, apoi Estella
| COPIII (cântă, acompaniați la pian de Sophia): |
|
| Lumina Soarelui inundă Al spațiului larg, Al păsărilor cânt răsună-n Văzduhul înalt, Sug plantele haru-ncolțirii Din sân de pământ, Și-al omului suflet se-nalță Pios mulțumind Spre spiritele lumilor. |
|
| SOPHIA: | Și-acum, copii, treceți în camera voastră și gândiți-vă la cuvintele pe care le-am învățat. (Sophia îi conducc pe copii. Intră Estella.) |
| ESTELLA: | Bine te-am găsit, dragă Sophia. Sper că nu te deranjez. |
| SOPHIA: | Nu, buna mea Estella. Fii binevenită. (O invită pe Estella să ia loc, apoi se așază și ea.) |
| ESTELLA: | Ai vești bune de la soțul tău? |
| SOPHIA: | Foarte bune. Îmi scrie că îl interesează Congresul psihologilor, deși modul cum sunt tratate multe probleme importante cam lasă de dorit. Ca cercetător al sufletelor, îl interesează cum
anume un fel de miopie spirituală îi împiedică pe oameni să aibă o perspectivă liberă asupra esenței problemelor. |
| ESTELLA: | Intenționează să vorbească și el despre o temă importantă, nu? |
| SOPHIA: | Da, o temă care și lui și mie ne pare foarte importantă. E drept că nu-și face nici o iluzie privind efectul expunerilor lui, dat fiind modul cum participanții la Congres își concep
reprezentările lor științifice. |
| ESTELLA: | O dorință m-a adus la tine, dragă Sophia. N-am putea petrece seara asta împreună? Se joacă astăzi Dezmoșteniții trupului și ai sufletului și n-ai putea să-mi faci o bucurie mai
mare decât să mergem împreună. |
| SOPHIA: | Ai uitat, dragă Estella, că tocmai în seara asta are loc la Societatea noastră reprezentația pentru care ne pregătim de mult timp. |
| ESTELLA: | O, da, am uitat. Mult mi-aș fi dorit să pot petrece seara asta cu vechea mea prietenă. M-aș fi bucurat din toată inima să aruncăm împreună o privire în adâncurile vieții de astăzi. Dar
lumea ideilor tale, atât de străină mie, o să-mi distrugă și ultima rămășiță din legătura frumoasă care ne unește sufletele încă de când eram pe băncile școlii. |
| SOPHIA: | Mi-ai spus de multe ori aceste lucruri și totuși, de fiecare dată, a trebuit să recunoști că deosebirea dintre convingerile noastre n-ar trebui să ridice un zid între sentimentele pe
care le nutrim, încă din tinerețe, una pentru alta. |
| ESTELLA: | E adevărat că am spus-o de multe ori. Dar mereu se trezește în mine o amărăciune când văd cum, cu fiecare an, te înstrăinezi de lucrurile care, pentru mine, reprezintă o valoare în
viață. |
| SOPHIA: | Am putea însemna mai mult una pentru cealaltă, tocmai atunci când am admite situația la care am ajuns prin predispozițiile noastre diferite. |
| ESTELLA: | O, de câte ori nu-mi spune rațiunea că ai dreptate în această privință. Și totuși este ceva în mine care se revoltă față de felul în care concepi tu viața. |
| SOPHIA: | Recunoaște atunci sincer că îmi pretinzi să-mi reneg sâmburele cel mai lăuntric al ființei. |
| ESTELLA: | Da, aș accepta toate în afară de un singur lucru. Pot foarte bine să-mi imaginez că oameni cu concepții diferite despre viață se pot întâlni printr-o afinitate a sentimentelor. Dar
orientarea ideilor tale îți impune, pur și simplu ca o necesitate interioară, să adopți o atitudine orgolioasă. Sunt oameni care pot foarte bine să conviețuiască acceptând că părerile lor
nu coincid și că provin din puncte de vedere diferite, dar că și unele și celelalte își au rațiunea lor. Concepția ta însă se crede a fi cea mai profundă din toate. Le consideră pe
celelalte drept expresia unei trepte inferioare a umanității. |
| SOPHIA: | Ar trebui totuși să știi, pentru că am discutat de multe ori acest lucru, că cei care împărtășesc ideile mele nu măsoară, la urma urmelor, valoarea reală a omului după ceea ce crede sau
știe omul. Și chiar dacă noi credem că fără înțelegerea vie a ideilor noastre nu poți înțelege adevăratul sens al vieții, ne străduim totuși cât se poate să nu supraapreciem meritul celor
cărora le este dat să fie în slujba concepției noastre despre viață. |
| ESTELLA: | Tot ce spui pare foarte frumos. Îmi rămâne însă un ghimpe. Nu pot să trec peste faptul că un mod de a privi lumea, care se consideră foarte profund, poate să ducă, din pricina iluziei
profunzimii, numai la o anumită superficialitate. Îmi ești o prietenă prea bună ca să mă refer la prietenii tăi care au aceeași concepție ca și tine și care nu jură decât pe ideile
voastre, afișând în mod lamentabil o aroganță spirituală, deși vidul și banalitatea lor sufletească apar din fiecare cuvânt și din toată purtarea lor. Nu vreau să mă refer nici la faptul
că tocmai unii dintre adepții voștri se poartă atât de urât și sunt atât de insensibili față de semenii lor. Sufletul tău mare nu s-a dat niciodată înapoi de la datoriile pe care viața de
zi cu zi le pretinde fiecărui om care ar trebui să fie numit bun în adevăratul sens al cuvântului. Dar faptul că astăzi mă lași să merg singură acolo unde vorbește adevărata viață
artistică îmi dovedește că ideile despre această viață provoacă și în tine – iartă-mi expresia – o anumită superficialitate. |
| SOPHIA: | Și în ce constă această superficialitate? |
| ESTELLA: | Mă cunoști de atâta timp și știi bine cum am luptat să mă smulg dintr-o viață în care, zi de zi, nu se aleargă decât după lucrurile impuse de tradiție sau de părerile banale. Am căutat
să descopăr motivul pentru care atâția oameni, în aparență nevinovați, trebuie să sufere. M-am străduit să înțeleg atât abisurile cât și culmile vieții. În măsura în care îmi este
accesibil, am căutat în știintă să găsesc explicații. Să pornim de la un exemplu pe care ni-l aduce chiar momentul de față. Am înțeles ce este arta adevărată. Am credința că înteleg cum
cuprinde ea esența însăși a vieții, aducând în fața sufletului nostru realitatea supremă, adevărată. Am impresia că simt pulsul timpului nostru când o las să acționeze asupra mea. Și mă
îngrozesc dacă acum va trebui să mă gândesc: Tu, dragă Sophia, preferi acestei arte, pline de viață, ceva care mi se pare că nu este decât un gen didactico-alegoric învechit, care ia
marionetele drept oameni vii și care admiră întâmplările simbolice, aflate atât de departe de tot ce face zilnic apel la mila și la compasiunea noastră. |
| SOPHIA: | Draga mea Estella, tu nu vrei să înțelegi faptul că viața cea mai bogată poate fi tocmai acolo unde tu nu vezi decât gânduri inventate. Și nu vrei să înțelegi că există oameni care pot
considera drept săracă realitatea ta plină de viață, dacă ea nu este raportată la lucrul din care izvorăste. O să îți pară dure multe din cuvintele mele. Prietenia noastră însă cere o
sinceritate deplină. Tu, ca mulți alții, nu cunoști din ceea ce se numește spirit decât acea parte care este purtătorul cunoașterii; tu nu concepi decât partea gânditoare din spirit. Dar
spiritul viu, creator, care plăsmuiește cu putere elementară oamenii, așa cum forțele germinative plăsmuiesc ființe în natură, pe el nu vrei să-l admiți. Tu, de pildă, ca atâția alții,
numești, în materie de artă, naiv și original ceva ce, de fapt, după mine, neagă spiritul. Felul nostru de a vedea lumea unește o libertate deplin conștientă cu forța naivă a devenirii.
Noi acceptăm în mod conștient ceea ce este naiv și prin asta nu îi răpim prospețimea, plenitudinea și obârșia. Tu crezi că omul poate doar să gândească asupra caracterului omenesc; acesta
ar trebui să se formeze de la sine. Tu nu vrei să vezi cum gândul se cufundă în Spiritul creator, ajungând până la obârșia existenței și dezvăluindu-se ca însuși germenele creator. Așa cum
forțele de germinație nu învață mai întâi planta cum să crească, dar se revelă ca ființe vii în ea, nici ideile noastre nu ne învață: ele ne străbat aprinzând viață, dăruind viață ființei
noastre. Acestor idei pe care mi le-am însușit le datorez tot ce dă, pentru mine, un sens vieții. Nu le datorez numai curajul, dar chiar și întelegerea și forța de a spera să pot face din
copiii mei nu numai oameni care, în sensul tradițional, știu să muncească și să fie folositori în viața exterioară, ci să fac din ei și oameni plini de pace și de mulțumire în suflet. Și
ca să nu mă las antrenată în detalii, vreau să-ți mai spun ceva: că visurile pe care ți le faci, împreună cu atâția alții, se vor putea realiza numai atunci când oamenii vor reuși să
unească ceea ce ei numesc realitate de viață cu experiențele mai profunde, pe care tu le-ai numit de atâtea ori himere și visuri. O să-ți pară curios poate, dacă am să-ți spun că atâtea
lucruri pe care tu le iei drept artă pură eu le simt ca o critică sterilă a vieții. Pentru că nu se va astâmpăra nici o foame, nu se va usca nici o lacrimă, nu se va descoperi nici o
rădăcină a decăderii, atâta timp cât vom înfățisa numai partea exterioară a foamei, a fețelor înlăcrimate și a oamenilor decăzuți. Așa cum sunt prezentate de obicei aceste lucruri pe
scenă, ele sunt foarte departe de adevăratele profunzimi ale vieții și de legăturile care îi unesc pe oameni. |
| ESTELLA: | Să nu crezi cumva că nu te înțeleg când vorbești așa; numai că îmi dovedești că preferi să savurezi utopiile, în loc să privești adevărurile vieții. Aici drumurile noastre se despart.
Trebuie să renunț în seara asta la prietena mea. (se ridică.) Acum trebuie să te las; sper totuși să păstrăm vechea noastră prietenie. |
| SOPHIA: | Trebuie să rămânem de fapt prietenele de altădată. |
(În timp ce rostește ultimele cuvinte, Sophia își conduce până la ușă prietena. Cortina cade.)
