Astă seară îmi propun să vă vorbesc despre unele particularități proprii cunoașterii lumii spirituale și să vă dau unele indicații privind consecințele acestora asupra întregii vieți.
Cel care a primit sarcina de a-și informa semenii despre ceea ce se întâmplă în lumile spirituale nu se poate niciodată strădui îndeajuns să verifice dacă, din punct de vedere spiritual, cunoștințele sale sunt juste și absolut corecte. Expunerea mea mă va conduce în final să vă împărtășesc anumite aspecte ale cunoașterii relativ la viața dintre moarte și o nouă naștere. Tocmai în ultima vreme mi-a fost posibil să verific temeinic cercetările pe care spiritul omenesc este în măsură să le întreprindă în acest domeniu. În a doua parte a expunerilor mele de astăzi doresc să vă împărtășesc din aceste verificări riguroase. În prima parte a conferinței mele este necesar să fac unele remarci prealabile asupra felului în care se procedează pentru a dobândi cunoștințe spirituale.
Pentru a accede la cunoștințe spirituale este necesară o atitudine întru totul deosebită a sufletului omenesc. Într-un anumit sens, această atitudine lăuntrică este întru totul opusă atitudinii obișnuite a sufletului în viața exterioară. Într-adevăr, în viața exterioară, în special în prezent, sufletul omenesc se află în fond într-o agitație continuă. De la o oră la alta, în permanență de-a lungul zilei, sufletul primește fără încetare impresii noi, și deoarece el se identifică totuși cu impresiile sale, avem de a face cu o agitație continuă a sufletului.
Pentru cel care dorește să pătrundă în lumea spirituală, această agitație este situația inversă a ceea ce trebuie să prevaleze în suflet. Liniștea desăvârșită, constanța, pacea lăuntrică a sufletului reprezintă prima condiție pentru pătrunderea în lumile spirituale și pentru înțelegerea cunoștințelor care emană din aceste lumi. Pacea sufletului este cu mult mai dificil de realizat decât se crede în general. Pentru a ajunge la această pace trebuie ca, în timpul în care dorim să ne transpunem în lumea spirituală, să tacă în primul rând toate emoțiile, toate grijile și necazurile, și chiar și orice interes pe care-l purtăm vieții exterioare. Trebuie să fie ca și cum ne-am afla situați într-un punct al lumii și nu am avea nici o voință de a ne îndepărta câtuși de puțin din acel punct, pentru ca realitățile lumii spirituale să poată apărea în fața noastră. Trebuie să ne reamintim că în viața cotidiană pe planul fizic putem trece de la un lucru la altul, și lucrurile sunt prezente. În lumea spirituală nu este la fel, în această privință. Într-adevăr, în lumea spirituală noi trebuie mai întâi să atragem efectiv aceste lucruri spre noi, prin gândirea și reprezentările noastre, spre acest punct imobil. Noi trebuie să ieșim oarecum din noi înșine și să pătrundem în lucruri, pentru ca, după aceea, să le aducem spre noi din afară. Trecem atunci prin experiențe care pot înspăimânta sufletul omenesc.
Noi descoperim că în viața curentă pe planul fizic putem schimba lucrurile, ne putem corecta atunci când vedem sau înfăptuim incorect lucrurile. Pe planul spiritual, nu mai este aceeași situație. Dimpotrivă, pe planul spiritual suntem conduși să constatăm că lucrurile ne apar juste sau false după ceea ce exista deja în noi în clipa în care ne-am dăruit planului spiritual. De aceea, pregătirea necesară pentru cunoașterea justă a lumii spirituale trebuie să aibă loc în răstimpul care precede intrarea în lumea spirituală. Odată ce am trecut pragul lumii spirituale, nu mai putem corecta ceea ce observăm acolo, și comitem erorile pe care trebuie să le facem în mod necesar, ca urmare a trăsăturilor noastre de caracter. Și pentru a evita să facem și ulterior aceleași erori, trebuie mai întâi să coborâm din nou pe planul fizic, pentru a ne corecta aici defectele, și după aceea să urcăm iar în lumea spirituală, pentru a proceda mai bine de această dată. Vedeți, din aceasta, cât de infinit de necesară este o pregătire prealabilă corectă pentru lumea spirituală, înainte de a păși prin poarta care duce în lăuntrul ei.
Tot ceea ce spun aici este tributar ciclurilor evolutive ale ființei umane. Lucrurile nu au fost întotdeauna așa cum se prezintă ele acum, pentru suflet. Astăzi, cel care vrea să pătrundă în lumea spirituală, trebuie mai mult să se teamă decât să se bucure de o prea intensă apariție de facultăți vizionare. Atunci când ne începem exercițiile pentru a ne ridica în lumile superioare, ne pot asalta anumite manifestări vizionare, anumite realități vizionare. Actualmente nu există decât o singură posibilitate de a evita erorile în privința lumii vizionare. Această unică posibilitate ține de necesitatea de a ne spune, relativ la viziunile pe care le avem, că ele nu ne revelează mai întâi nimic altceva decât ceea ce suntem noi înșine. Și chiar dacă în jurul nostru apare o întreagă lume vizionară, aceasta nu trebuie să fie altceva decât o reflectare a propriei noastre ființe. Calitățile noastre, propria noastră maturitate, tot ceea ce gândim și resimțim se transformă în lumea vizionară în fapte care ni se prezintă ca o lume obiectivă. Atunci când credem, de exemplu, că vedem în lumea astrală entități și fenomene care ne apar a fi cu totul obiective, acestea se pot rezuma la a nu fi nimic altceva decât o reflectare – să spunem – a virtuților noastre sau a unuia dintre defectele noastre, sau chiar, de exemplu, pur și simplu a durerilor noastre de cap. Cel care vrea să se ridice astăzi la adevărata inițiere trebuie să ajungă să înțeleagă prin gândire lumea vizionară care i se oferă, să o pătrundă cu gândirea. De aceea, cel ce se inițiază nu va avea odihnă până când nu înțelege ceea ce îl întâmpină în lumea vizionară la fel ca pe cele din lumea fizică.
Atunci când ne ridicăm la inițiere, întâlnim tot ceea ce trăim în lumea dintre moarte și o nouă naștere. În ultimul timp, cu ocazia investigațiilor mele oculte, mi s-a pus problema raportului care există între lumea vizionară la care se accede prin inițiere, sau cu ocazia unei slăbiri a legăturii trupului eteric, ca urmare a unei zguduiri, și lumea în care viețuim între moarte și o nouă naștere. De aici a reieșit următorul lucru: atunci când, cu începere din perioada de Kamaloka, pe care dumneavoastră o cunoașteți, ne îndreptăm atenția asupra perioadei următoare dintre moarte și o nouă naștere, vedem mai întâi că trăim într-un fel de lume obiectivă, care este comparabilă cu lumea inițiaților. Nu înseamnă că după moarte noi nu am trăi într-o lume adevărată; noi trăim într-o lume absolut reală, unde se află cei cu care am intrat deja în raport cu lumea fizică, și viețuim cu ei în condiții cu totul reale. Dar așa cum pe Pământ totul ne este mijlocit prin percepții senzoriale, după moarte, toate ne sunt mijlocite prin viziuni.
Să presupunem că întâlnim, după moarte, în lumile spirituale, pe cineva care a murit înaintea noastră. Pentru noi, prezența sa este o realitate; noi suntem realmente în fața lui, dar pentru a-l percepe trebuie să stabilim raportul cu el în cadrul lumii vizionare, exact așa cum în lumea fizică aceste raporturi se stabilesc cu ajutorul ochilor și urechilor. Totuși apare o dificultate. Ea există atât în experiența inițiatului cât și în ceea ce se întâmplă între o moarte și o nouă naștere; căci, așa cum am menționat deja, lumea vizionară nu ne reflectă mai întâi decât o reflectare a propriei noastre ființe. Când o ființă omenească vine în întâmpinarea noastră, în lumea spirituală apare o viziune, așa cum am caracterizat. Ori, în primul rând, această viziune nu redă nimic altceva decât iubirea sau antipatia pe care am resimțit-o noi pentru această ființă, sau orice alt raport pe care l-am avut cu cel pe care îl întâlnim în lumea spirituală. În această lume noi ne putem afla deci în fața unui om și să nu percepem nimic altceva decât ceea ce a existat în noi pentru el înainte de moarte. Este deci posibil să întâlnim pe cineva și să ne învelim cu propriile noastre sentimente, simpatii sau antipatii, ca de o ceață vizionară, astfel încât tocmai datorită propriei noastre ceți să ne izolăm de el. Esențialul în acest caz este că un astfel de comportament față de un om, în lumea spirituală de după moarte, este însoțit de un sentiment real, de o trăire lăuntrică reală. Simțim, de exemplu, în fața unui om pe care nu l-am iubit într-adevăr deplin, așa cum ar fi trebuit să o facem, că nu suntem în măsură, după moarte, să-l iubim mai mult ca pe Pământ, deși acum suntem în fața lui și am dori să-l iubim mai mult, și simțim că nu putem repara ceea ce am neglijat în viața noastră de pe Pământ. Această neputință, această incapacitate de a ne putea dezvolta mai bine propriul suflet poate fi resimțită ca o apăsare enormă asupra sufletului, și va fi resimțită în acest fel și după moarte.
Ajung aici la capitolul care mi s-a revelat în acest ultim timp. Primele trăiri în sânul a ceea ce numim devachan sunt, în mod esențial, marcate de ceea ce s-a stabilit deja în sufletul nostru ca urmare a raporturilor pe care noi le-am avut înaintea morții noastre cu alte ființe omenești. Față de o ființă omenească, la un moment determinat al vieții de după moarte, nu putem să ne întrebăm, de exemplu: Cum trebuie să o iubesc? Ne putem cel mult pune întrebarea următoare: Cum am iubit-o eu pe Pământ și, în consecință, cum s-o iubesc acum? Această situație se modifică prin faptul că putem deveni treptat capabili să resimțim, după moarte, în viziunile care ne înconjoară, entitățile lumii spirituale, entitățile ierarhiilor. Situația pe care tocmai v-o descriu nu se schimbă decât în măsura în care noi învățăm încetul cu încetul să resimțim că asupra ceții care ne învăluie acționează entitățile ierarhiilor: ele luminează cu razele lor această ceață, așa cum Soarele luminează cu razele sale norii. Noi trebuie chiar să luăm cu noi un anumit număr de amintiri asupra viețuirilor de dinainte de moarte, amintiri care ne învăluie ca un nor; și prin ele trebuie să fim capabili să primim lumina celorlalte ierarhii. În general, în epoca noastră, aproape orice om este dispus să se expună în acest fel influențelor, efectelor ierarhiilor superioare. Aceasta înseamnă că orice om care moare astăzi și intră în lumea spirituală ajunge în situația ca ierarhiile să-i lumineze ceața de viziuni.
Dar această acțiune a ierarhiilor care se desfășoară în decursul timpului, acest dar de lumină, se modifică treptat. Această modificare se face în așa fel încât noi simțim încetul cu încetul cum conștiența noastră poate fi progresiv întunecată de această pătrundere de lumină a ierarhiilor superioare. După aceea constatăm că menținerea conștienței depinde de anumite date cu totul precise de dinainte de moarte. Astfel, de exemplu, conștiența se întunecă mai ușor la un om marcat de o atitudine lăuntrică imorală. Ceea ce contează cel mai mult este deci să trecem în moarte cu puteri morale, căci conștiența marcată de puterea morală face ca sufletul nostru să fie deschis pentru lumina ierarhiilor. În ultimul timp mi-a fost posibil să cercetez ființe omenești trecute prin moarte, purtătoare de puteri morale, dar și ființe marcate de o atitudine sufletească imorală. Și s-a adeverit întotdeauna că oamenii având o atitudine sufletească morală mențin după moarte o conștiență și limpede, pe când cei având o conștiență imorală decad într-un fel de conștiență crepusculară întunecată.
Desigur că ne putem întreba cu ce dăunează faptul că oamenii se prăbușesc, după moarte, într-un fel de somn al conștienței, fiindcă ei nu resimt atunci nici o suferință, și chiar scapă de consecințele imoralității lor. Nu am putea face această obiecție, pentru următorul motiv: această întunecare a conștienței este însoțită de stări enorme de anxietate, rezultate din această imoralitate. După moarte, nu există spaimă mai mare decât această întunecare a conștienței.
Mai târziu, după ce s-a scurs un anumit timp de la deces, trecem și prin alte experiențe. Comparăm oamenii de diferite tipuri aflați între moarte și o nouă naștere. În afară de atitudinea morală se adaugă, în această fază ulterioară de după moarte, atitudinea religioasă. Oamenii ale căror reprezentări religioase sunt insuficiente suferă, într-un anumit moment după moarte, o întunecare a conștienței. Acesta este pur și simplu un fapt indiscutabil. Atunci când examinăm cazul oamenilor care nu au decât gânduri materialiste, nu ne putem sustrage impresiei că ei efectiv suferă de o întunecare, chiar de o ștergere a conștienței lor, la puțin timp după moarte. Oricât de convingător poate să apară aspectul concepției materialiste despre lume, faptul pe care noi tocmai l-am evocat contrazice ideea că această concepție este benefică pentru om. Într-adevăr, ea nu favorizează absolut deloc dezvoltarea omului după moarte.
Am evocat astfel două faze care există pentru viața omenească după moarte. Una este cea în care joacă un rol reprezentările morale, în cealaltă, reprezentările religioase. La acestea se adaugă o a treia fază, care ar antrena pentru orice ființă omenească o întunecare a conștienței sale, dacă nu ar exista anumite măsuri cosmice ce împiedică această atenuare. Pentru a examina această a treia fază, trebuie să ținem seama de evoluția întregii omeniri prin diferitele cicluri ale devenirii sale. Cu ajutorul a ceea ce au putut să-și procure pe Pământ, oamenii timpurilor precreștine nu au dobândit nimic care le-ar fi putut asigura o conștiență în timpul acestei a treia faze de după moarte. Faptul că oamenii timpurilor precreștine au dispus totuși de o conștiență în răstimpul acestei a treia perioade, se explică prin aceea că, la începutul Pământului, omul fusese dotat cu anumite puteri spirituale care puteau menține în suflet, pe durata acestei a treia perioade de după moarte, cunoașterea. Acest dar ereditar pe care omul îl avea încă de la începutul Pământului, fusese păstrat datorită înțeleptelor măsuri luate de îndrumătorii inițiați ai omenirii. Trebuie să reținem faptul că în vremurile anterioare creștinismului, toate popoarele lumii beneficiaseră de influențele emanând din centrele de inițiere. Existau sute de căi prin care viața spirituală din Misterii se revărsa în viața popoarelor.
Pe măsură ce evoluția lumii traversa ciclurile apropiindu-se de Misteriul de pe Golgota, aceste impulsuri au fost din ce în ce mai slabe. Apariția marelui Buddha în epoca precreștină, de exemplu, constituie o dovadă a acestei slăbiri. Dacă studiați în mod serios învățăturile lui Buddha, nu găsiți nicăieri adevărate indicații asupra naturii lumii spirituale. Iată de ce referința făcută în învățătura despre nirvana corespunde unei apropieri realmente negative de lumea spirituală. Buddha postulase că cel care dorește să acceadă în lumea spirituală trebuie să se elibereze de dependența sa față de lumea fizică. Cu toate acestea, în ansamblul învățăturilor date de Buddha, nu găsim în nici o parte nici cea mai mică descriere specifică lumii spirituale, așa cum fusese mai înainte cazul în doctrina brahmanică, ce purta încă amprenta moștenirii timpurilor trecute. Trebuie să reamintim mereu că până a momentul în care grecii au resimțit semnificația -Misteriului de pe Golgota, faptele evocate își găsesc expresia la diferite popoare, datorită faptului că, anterior perioadei grecești a evoluției umane, fusese slăbită conștiența între moarte și o nouă naștere. Grecul, care știa asta, nu resimțea șederea în lumea spirituală decât ca pe o experiență umbrită. Pentru el, lumea spirituală era un univers de umbre. Prin propriile sale mijloace, omul putea să și ofere tot ceea ce este frumos, tot ceea ce este artistic și toate lucrurile armonioase ale lumii exterioare dar, în lumea fizică, el nu putea dobândi ceea ce i-ar fi adus o lumină în această a treia perioadă a vieții între moarte și o nouă naștere.
Aceasta este legat de faptul că o dată cu epoca greacă s-a intrat în acel ciclu al dezvoltării omenirii în care vechea moștenire spirituală se întunecase, și în care omul nu era capabil să dobândească, pe planul fizic, calitățile necesare să-i permită, după moarte, să pătrundă în lumea spirituală cu ajutorul conștienței de care este vorba aici. Iată de ce a trebuit să se întâmple, tocmai în această epocă, în cadrul evoluției omenirii, ceva deosebit. A trebuit ca omul să fie cuprins de un impuls de dinafară, care să-i lumineze conștiența în această perioadă de după moarte de care am vorbit. Oamenii pierduseră propria lor facultate de a dispune, la mijlocul timpului între moarte și o nouă naștere, de o conștiență datorată eredității. Dirijându-și privirea asupra evenimentelor care s-au derulat cu ocazia Misteriului de pe Golgota, ei au putut redobândi puterea acestei conștiențe. Lucrurile sunt efectiv astfel că în epoca greacă experiența Misteriului de pe Golgota a putut lumina conștiența omului pentru perioada în discuție dintre moarte și o nouă naștere. Înțelegerea Misteriului de pe Golgota constituie impulsul necesar conștienței în această a treia perioadă după moarte.
Ceea ce ne arată epoca greco-latină a evoluției omenirii ne conduce la a spune că, pentru prima perioadă de după moarte, este semnificativă atitudinea morală a sufletului; pentru perioada a doua, atitudinea religioasă, iar pentru perioada a treia este faptul de a înțelege Misteriul de pe Golgota. Oricine nu avea această înțelegere își pierdea conștiența în răstimpul acestei a treia perioade de după moarte, exact cum fusese în cazul precedent pentru greci. Într-adevăr, Misteriul de pe Golgota constituie vivifierea conștienței omenești la jumătatea drumului între moarte și o nouă naștere. Vechea moștenire spirituală, pierdută pentru oameni, le-a fost restituită de acest eveniment. Astfel, înfăptuirea evenimentului christic răspunde chiar necesităților proprii condițiilor existenței umane. Ca urmare, oamenii au fost dotați cu facultăți mereu noi. În primele timpuri ale evoluției creștine a fost esențială unirea cu Misteriul de pe Golgota, așa cum el fusese transmis de către cei care îl trăiseră, și care datorită acestui fapt au propagat ceea ce constituise puterea conștienței din cea de-a treia etapă de după moarte, așa cum v-am relatat. Dar, o dată cu dezvoltarea facultăților omenești, devine acum necesară o nouă legătură cu Misteriul de pe Golgota și cu Christos.
Dacă vrem să sesizăm esența cea mai profundă a sufletului omenesc, mai ales în epoca actuală, trebuie să spunem că această esență profundă constă în aceea că sufletul omenesc este astăzi în măsură de a accede la o anumită cunoaștere a Eului său. O apropiere de Eu, așa cum este ea posibilă acum, nu era realizabilă în trecut. Pe planul exterior, această apropiere de Eu a omului se traduce printr-un egoism cras; găsim apoi tot felul de nuanțe, mergând până la cea care se cheamă treapta filosofilor. Studiul filosofilor vă permite să vedeți că singurul punct de sprijin pe care l-au avut ei se situează acolo unde ajung să vorbească despre Eul uman. În epoca precreștină, când omul se străduia să cunoască lumea, el se îndrepta înspre manifestările exterioare care i se puteau revela; cu alte cuvinte, pentru a filosofa el ieșea din sine însuși. Astăzi, omul reintră în el însuși, și el nu găsește un punct de sprijin ferm decât atunci când accede la Eul său. Eu țin să evoc aici doar numele marelui filosof Fichte și pe cel al filosofului modern Bergson, drept exemple care arată că acești gânditori nu au atins o anumită pace decât în momentul în care au aflat Eul omenesc. Când căutăm cauza acestui fenomen putem descoperi că, anterior, omul nu era capabil să acceadă prin el însuși la o conștiență de sine. Această posibilitate i-a fost dată în epoca greco-latină, prin evenimentul de pe Golgota. Christos a dat omului certitudinea că în fiecare suflet trăiește o scânteie divină. Ea continuă să trăiască în omul care a devenit carne, carne nu numai în sens fizic, dar și în sens christic, ceea ce semnifică: ființă devenită Eu. Această posibilitate de a vedea divinul într-o individualitate omenească, cu alte cuvinte în Christos, această posibilitate este astăzi din ce în ce mai întunecată pentru om, pe planul fizic, datorită faptului că el pătrunde fără încetare în mod mai intens în Eul său personal. Faptul de a căuta în sine însuși această scânteie întunecă la om capacitatea de a-l contempla pe Christos. În cursul secolului al XIX-lea, noi am făcut experiența că această contemplare a Eului s-a densificat până la punctul ca ființa lui Christos să fie privată de natura sa divină, și divinul să fi fost redus la un concept abstract, care s-a instalat în toată omenirea. Filosoful german David Friederich Strauss, de exemplu, este de părere că nu ar trebui avut în vedere un Christos istoric unic, ci ar trebui să rămânem la ceea ce este element divin răspândit în întreaga omenire, și că, de exemplu, scena învierii nu este nimic altceva decât ceea ce se revelează peste tot în lume: învierea spiritului divin în omenirea întreagă.
Înțelegerea mai profundă a Misteriului de pe Golgota se pierde cu atât mai mult cu cât omul caută în el însuși divinul. Orice tendință a gândirii moderne visează să găsească o reflectare a divinului numai în interiorul omului. În consecință, devine din ce în ce mai imposibil de conceput ca divinul să se fi încarnat într-o personalitate.
Pentru viața între moarte și o nouă naștere, aceasta antrenează o consecință absolut reală. În epoca greco-latină deja, omul nu putea să-și mențină, în cea de a treia fază de după moarte, conștiența prin propriile sale puteri; aceasta va deveni și mai dificil de menținut în epoca noastră, din cauza egoismului în general, ca și a egoismului filosofic. Astăzi, din cauza înnorării de viziuni pe care am caracterizat-o, din cauza acestor înnorări cețoase, omul își creează, în această a treia fază dintre moarte și o nouă naștere, încă și mai multe obstacole decât în epoca greco-latină.
Când privim deschis evoluția omenirii pe durata ultimelor timpuri, trebuie să reamintim că apostolul Pavel a pronunțat cuvintele: „Nu eu, ci Christos în mine!”. Omul modern preferă să spună: „Eu în mine însumi, și Christos în măsura în care îl pot accepta!”, în ideea că Christos nu trebuie să fie admis decât în măsura în care el poate fi acceptat de rațiunea Eului, de inteligența Eului. Or, în epoca noastră nu există decât un mijloc de a menține în lumea spirituală claritatea conștienței pe durata celei de-a treia faze de după moarte. Acesta este următorul: a păstra, după moarte, o anumită memorie a existenței prezente. În timpul acestei faze de după moarte, noi ar trebui să uităm tot ceea ce am trăi pe Pământ, dacă nu am fi în măsură să păstrăm în memorie ceva cu totul deosebit. Dacă am dobândit aici pe Pământ o cunoaștere despre evenimentul christic și am găsit o legătură cu Christos și Misteriul de pe Golgota, aceasta sădește în noi gânduri și puteri care mențin claritatea conștienței noastre pe durata acestei perioade de după moarte. Faptele demonstrează că există atunci posibilitatea de a ne aminti de ceea ce am învățat și înțeles aici relativ la Misteriul de pe Golgota. Dacă am dobândit asemenea reprezentări, sentimente și impresii care se leagă de Misteriul de pe Golgota, atunci ne putem aminti, după moarte, aceste impresii, dar și alte lucruri care se leagă de aceste sentimente, impresii și reprezentări. Aceasta înseamnă că însușirea pe Pământ a unei înțelegeri pentru Misteriul de pe Golgota îi permite conștienței noastre să treacă, după moarte, peste un anumit abis. Dacă am dobândit această înțelegere, începând din acel moment al perioadei a treia, datorită amintirii noastre putem contribui la corectarea greșelilor care sunt în sufletul nostru și care se explică prin karma noastră. Dimpotrivă, dacă nu am dobândit nici o înțelegere privindu-l pe Christos și Misteriul de pe Golgota, și nici o înțelegere despre întreaga profunzime a sentenței „Nu eu, ci Christos în mine!”, atunci conștiența noastră se stinge în noi și, odată cu ea, și posibilitatea de a ne corecta karma. Atunci alte puteri trebuie să se ocupe de greșelile noastre pe care karma ni le aduce spre corectare.
Desigur că orice om vine printr-o nouă naștere în existență, dar esențialul este dacă conștiența a fost întreruptă sau s-a menținut cu ocazia trecerii peste acest abis. Dacă atingem acest moment de după moarte având o cunoaștere a Misteriului de pe Golgota, atunci suntem capabili să privim înapoi și să ne amintim că provenim din dumnezeire, cu tot ceea ce este omenesc. Noi resimțim atunci și că ne salvăm conștiența, și aceasta se datorează faptului că am dobândit o cunoaștere a Misteriului de pe Golgota. Noi continuăm să ne elaborăm conștiența datorită faptului că putem contempla acest Spirit care vine în întâmpinarea noastră. Odată ce am dobândit aici pe Pământ o înțelegere a Misteriului de pe Golgota, noi atingem punctul dat de a treia fază de după moarte în așa fel încât ne putem aminti și putem spune: noi am fost născuți din spirit – ex Deo nascimur. Și pot să vă asigur că nici o ființă care a atins unul din diferitele grade de inițiere nu aude cu atâta putere adevărul acestor cuvinte: „Eu am fost născut din Spiritul divin”, ca atunci când se replasează în momentul pe care tocmai îl caracterizez. În acest moment, orice suflet care a înțeles Misteriul de pe Golgota își spune aceste cuvinte. Importanța acestui „ex Deo nascimur” nu se resimte decât atunci când se știe că semnificația sa profundă și deschiderea sa sublimă pot fi resimțite în momentul în care omul ajunge la mijlocul drumului care duce de la moarte la o nouă naștere.
Când avem în vedere în mod obiectiv acest fapt, am dori să urăm secolului nostru să fie întotdeauna mai multe ființe omenești capabile să înțeleagă că această sentență nu poate fi cuprinsă în suprema ei demnitate decât în felul în care a fost descris. Și dacă mișcarea spirituală rosicruciană a făcut din aceste cuvinte o sentență directoare pentru cercurile noastre, acesta este în scopul de a da sufletelor o indicație asupra a ceea ce trebuie să trăiască în ele, între moarte și o nouă naștere.
Este ușor, dragii mei prieteni, de a lua cuvintele pe care tocmai le-am rostit drept o prejudecată în favoarea concepției creștine despre lume. Dacă ar exista o astfel de prejudecată, ea nu ar fi conformă cu atitudinea teosofică. Din punctul de vedere al științei spirituale, noi cultivăm o atitudine obiectivă în privința religiilor și le studiem pe toate cu aceeași simpatie. Realitatea pe care am pus-o în evidență relativ la Misteriul de pe Golgota nu are nimic de a face cu un oarecare Christos confesional, căci este o realitate ocultă obiectivă. E drept că ni s-a făcut reproșul că în sânul mișcării noastre spirituale occidentale, afirmații ca cele avansate aici sunt născute dintr-o anumită prejudecată în favoarea creștinismului în raport cu alte religii. Totuși, faptul că ne-am situat aici pe poziția Misteriului de pe Golgota nu este cu nimic diferit de ceea ce face știința exterioară față de un fapt constatat. Și dacă se contestă dreptul de a atribui Misteriului de pe Golgota acest rol unic în cadrul devenirii omenirii, fiindcă alte religii nu pot recunoaște aceasta, trebuie reamintit că este vorba aici de o neînțelegere absolută care se bazează pe mobilele următoare. Să considerăm că dispunem de lucrările religioase ale vechii religii din India, și că cultivăm concepția noastră occidentală despre lume. În occident este propagată viziunea copernicană despre lume. Nimeni nu va contesta dreptul nostru de a învăța această viziune copernicană, sub motivul că ea nu figurează în vechile documente religioase hinduse. Și după cum nimeni nu ne poate interzice să predăm mai departe această concepție, sub motivul că nu este conținută în textele hinduse, tot așa nimeni nu poate respinge dorința noastră de a explica Misteriul de pe Golgota, pentru simpla rațiune că el nu figurează în aceste vechi documente religioase hinduse.
Aceasta trebuie să vă permită să vedeți în ce măsură este nejustificat reproșul că cele spuse despre Misteriul de pe Golgota se bazează pe o preferință pe care o acordăm creștinismului. Această preferință se întemeiază numai pe constatarea unui fapt obiectiv. Și dacă mă întrebați de ce eu nu voi face niciodată nici cel mai mic pas înapoi în legătură cu accentuarea acestei realități pe care o constituie Misteriul de pe Golgota, cred că tocmai expunerea din această zi este cea care vă va aduce răspunsul.
Noi nu ne ocupăm cu știința spirituală din simplă curiozitate sau dintr-o nevoie abstractă de cunoaștere. Noi o practicăm pentru a oferi sufletului hrana de care el are nevoie. Iar prin cunoașterea Misteriului de pe Golgota noi dăm sufletului omenesc posibilitatea de a dezvolta în el însuși sensibilitatea și atitudinea de care are nevoie în mod necesar pentru a trece abisul menționat, care apare în cursul perioadei dintre moarte și o nouă naștere. Oricine înțelege că ar trebui să sufere, în al treilea stadiu de viață dintre moarte și o nouă naștere, această pierdere de conștiență atât de grea în consecințe pentru toate timpurile din viitor ale omenirii, nu poate decât dori să poată ajuta omenirea să sesizeze semnificația Misteriului de pe Golgota cu orice prilej.
Iată de ce înțelegerea Misteriului de pe Golgota face parte din lucrurile cele mai importante pe care trebuie să le înțelegem în cadrul științei spirituale.
Cu cât progresăm mai mult în secolul nostru, tot mai multe religii ale Pământului nostru vor fi conduse să accepte realitatea prezentată astăzi. Vor veni timpurile când adepții religiilor chineză, budistă, brahmană vor accepta Misteriul de pe Golgota împotriva religiei lor, așa cum acceptă sistemul copernican despre univers, împotriva religiei lor. Se va considera chiar ca un fel de egoism religios faptul că religiile necreștine refuză să admită această realitate.
Vedeți, dragii mei prieteni, că străduindu-ne să studiem condițiile vieții dintre moarte și o nouă naștere, am ajuns la Misteriul de pe Golgota. Când este vorba de un domeniu ca acela în care ne-am propus să pătrundem, o oră de conferință ne permite să dăm doar unele indicații cu privire la el. Dar eu am vrut să vă fac cunoscute unele rezultate pe care le-am găsit cu ocazia recentelor mele investigații.
Dat fiind că viitoarea conferință o va completa pe cea de astăzi, vom face probabil o scurtă reamintire a ceea ce s-a spus astăzi, pentru a adăuga după aceea și alte explicații.
