Investigația noastră ne-a condus până în momentul în care conștiența celui defunct nu mai este menținută decât prin amintirea Misteriului de pe Golgota. Până atunci toată viața a fost un ansamblu de amintiri legate de existența pământească, transmise cu ajutorul viziunii, și nu prin simțuri. În acest moment chiar și realitățile lumii spirituale nu pot fi percepute decât cu ajutorul viziunilor.
Treptat, pentru suflet devine tot mai dificil să-și păstreze amintirile relativ la viața trăită pe Pământ, și se extinde tot mai mult uitarea tuturor viețuirilor. Atunci când, de exemplu, întâlnim pe durata perioadei dintre moarte și o nouă naștere o persoană pe care o cunoscusem mai înainte, o recunoaștem la început ușor, după aceea din ce în ce mai greu; mai târziu nu ne mai amintim decât relațiile pe care le-am avut cu ea, în măsura în care ne legăm de Misteriul de pe Golgota. Cu cât suntem mai pătrunși de acest eveniment, cu atât ne recunoaștem mai bine anturajul. Când este atins momentul în care avem nevoie să ne amintim de Misteriul de pe Golgota pentru a ne putea menține memoria, se produce din nou o mare modificare. Atunci nu mai suntem în măsură să păstrăm în noi viziunile anterioare. Până atunci noi puteam vorbi, de exemplu, de fenomene de culori astrale. Puteam spune, despre lumea în care ne aflam înainte de a ajunge la acest punct, că vedem culori astrale. Puteam de asemenea spune că vedem în jurul nostru, sub formă de viziuni, còpii ale ființelor care ne înconjurau. În acel moment, cu alte cuvinte la mijlocul drumului între moarte și o nouă naștere, viziunile și amintirile cad ca solzii de pe noi și pierdem orice raport cu ele, iar ele se desprind complet de ființa noastră. Pentru a caracteriza cu mai multă exactitate această perioadă, este bine să evocăm ceva care, într-un prim moment, poate apărea șocant.
În acest moment ne simțim îndepărtați de Pământ; Pământul pare a fi oarecum foarte departe sub noi, și avem impresia că trăirea noastră în lumea spirituală ne-a condus până în Soare. Căci ne simțim uniți cu Soarele și cu ansamblul sistemului planetar așa cum ne simțeam uniți cu Pământul în timpul existenței noastre pământești. Iată de ce, în cadrul ocultismului nostru modern, se acordă atâta importanță înțelegerii faptului cum Christos, această Ființă solară, a venit spre noi, fiindcă este necesar să sesizăm cum, datorită Misteriului de pe Golgota, el ne conduce spre Soare. Ocultismul ne arată că Christos este o Ființă solară, care ne conduce din nou spre Soare. Dar iată acum aspectul șocant: pentru același motiv că este indispensabil să înțelegem raportul nostru cu Christos, trebuie să sesizăm, de asemenea, un alt raport. Acum începe epoca în care trebuie să facem cunoștință cu o ființă reală, care se află în fața noastră, ființa care dintotdeauna a fost numită Lucifer. Atât timp cât ne simțim locuind în Soare, nu ne simțim deloc trăind în lăuntrul unui flux de lumină fizică, ci în lăuntrul unei lumini spirituale pure. Începând din acest moment, simțim în Lucifer o entitate care nu este mai ostilă ca mai înainte, ci el ne apare din ce în ce mai mult ca o ființă care are locul său justificat în univers. Pentru continuarea vieții între moarte și o nouă naștere, încercăm acum necesitatea de a-i concepe pe Lucifer și Ființa christică ca două puteri având egală justificare. La fel de straniu cum poate să apară echivalența între Christos și Lucifer, nu este mai puțin adevărat că, începând din momentul indicat, trebuie să admitem și să considerăm cele două puteri oarecum ca și cum ar fi vorba de puteri surori. Felul în care se explică aceasta rezultă din experiențele pe care le vom avea în continuare, în cursul vieții de după moarte.
Consultând descrierea pe care eu am făcut-o adesea relativ la viața pe Saturn, Soare și Lună, găsiți schițat drumul pe care îl parcurgem efectiv după moarte, sub forma unei experiențe spirituale. Ceea ce este de mirare, este că această experiență nu se face după ordinea devenirii cosmice: Saturn, Soare, Lună; ci trecem mai întâi prin experiența lunară, după aceea prin existența solară și apoi, în fine, prin cea saturniană. Când citiți toate descrierile pe care le-am făcut relativ la acest subiect în Cronica Akasha [Nota 1] și vă reîntoarceți în urmă începând de la Lună, aveți dinainte lumea pe care o trăiește sufletul după moarte; când contemplăm toate acestea oarecum din lumea spirituală, remarcăm că avem ceva care se aseamănă cu o amintire a vieții prenatale. Dar, ceea ce este și mai semnificativ, este elementul moral legat de rolul vieții în lumea care tocmai a fost caracterizată. Așa cum am descris în «Cronica Akasha», se pierde progresiv orice interes pe care-l aveam anterior, până la acest moment, pentru experiențele propriei vieți pământești. Interesul pe care îl aveam pentru diverși indivizi cu care fusesem în contact, dispare, ca și, în general, interesul pentru toate lucrurile. Știm că amintirile pe care le reținem acum nu pot fi duse mai departe decât prin Christos; amintirile durează fiindcă Christos ne însoțește. Dacă El nu ar fi alături de noi, amintirea vieții pământești s-ar șterge, căci ceea ce ne leagă de Pământ, dincolo de perioada evocată, este efectiv experiențe noastră de a fi uniți cu Christos. În timpul noii noastre vieți în cadrul lumii spirituale, noi dobândim un interes nou pentru Lucifer și lumea sa. Într-adevăr, acum că ne-am eliberat de interesele pământești, descoperim că ne putem prezenta fără pericol înaintea lui Lucifer. Facem acum experiența remarcabilă că Lucifer nu ne poate dăuna decât atunci când noi suntem captivați de elementul pământesc. Acum, el ne apare ca o ființă capabilă să ne explice care vor fi viitoarele noastre experiențe în lumea spirituală. Și consacrăm o perioadă prelungită experienței care constă în a dobândi ceea ce ne poate da Lucifer în aceste întinderi ale lumii spirituale.
Este poate încă o dată șocant să spunem că ceea ce noi resimțim în mod subiectiv dar, chiar dacă este vorba de ceva șocant, acestea constituie poate, totuși, ceea ce se poate spune în acest caz: după un anumit timp avem impresia de a fi locuitorii lui Marte. După ce ne-am simțit ca locuitori ai Soarelui, remarcăm încetul cu încetul că lăsăm în urma noastră Soarele, așa cum lăsasem anterior în urma noastră Pământul. Din punctul de vedere al realității cosmice, avem acum impresia de a fi locuitorii lui Marte. Pentru ceea ce este viața pe care o parcurgem acum, avem efectiv impresia că Christos ne-a dat tot ceea ce ni se revelează din trecut, și că Lucifer ne pregătește pentru viitoarea reîncarnare. Dacă trecem în mod conștient prin această existență pe Marte și, mai târziu, pe Pământ, ne amintim de ea cu ajutorul inițierii, aflăm că tot ceea ce nu purtăm în noi drept trăiri din existența pământească, și pe care le luăm din această vastă întindere a cosmosului, tot ceea ce nu ne vine de la Pământ, ne este dat de către Lucifer. Interesele noastre omenești anterioare devin acum din ce în ce mai cosmice. Pe Pământ noi primeam ceea ce ne oferea regnul mineral, cel vegetal, cel animal; aerul și apa, muntele și valea; începând din acest moment asimilăm experiențele cosmosului, ceea ce se revarsă asupra noastră și ne pătrunde din lumea cosmosului. Atunci începe acea formă de percepție care a fost dintotdeauna denumită – deși este puțin înțeleasă – muzica sferelor. Tot ceea ce există este perceput sub formă de sonorități venind din întinderea cosmosului. Aceasta este percepută sub formă de multiple armonii venind din cosmos și nu ca sunetele ieșite din lumea fizică. Ajungem la un punct al trăirilor unde ne simțim ca fiind în mijlocul cosmosului, de unde percepem din toate părțile realitățile cosmice prin această muzică a sferelor.
Acum am lăsat în urmă și existența noastră pe Marte, și ocultismul vorbește de accesul la existența pe Jupiter. Continuând parcursul nostru, asistăm la o intensificare a muzicii sferelor; în cele din urmă ea devine atât de puternică încât ne asurzește. Pătrunzând în muzica sferelor noi suntem ca asurziți.
Continuarea vieții constă în traversarea și lăsarea în urma noastră a existenței pe Jupiter, pentru a atinge cu adevărat limita extremă a sistemului nostru solar: Saturn. Ajunși la acest punct, trecem printr-o experiență moral foarte importantă. Până acum, Christos a fost cel care a menținut amintirea noastră relativ la stările noastre terestre anterioare și ne-a protejat astfel de teama datorată ștergerii conștienței. Dar când am atins acest stadiu al vieții sufletului de după moarte, remarcăm cât de puțin conforme exigențelor morale superioare au fost experiențele noastre pământești față de măreția întregii existențe cosmice. Viața pe care am lăsat-o în urma noastră ne atinge ca un reproș. Acum se concretizează un eveniment de o importanță extraordinară. Ca ieșind dintr-o obscuritate nocturnă nedeterminată, totalitatea vieții noastre, așa cum s-a format ea karmic pe durata ultimei noastre încarnări pământești, se prezintă în fața sufletului nostru. Atunci când priviți încarnarea dumneavoastră actuală, ea corespunde la ceea ce este contemplat de suflet, în momentul vieții de după moarte despre care este vorba aici, dar dumneavoastră simțiți atunci foarte net tot ceea ce aveți de obiectat împotriva acestei încarnări trecute. Observați această ultimă încarnare din punctul de vedere cosmic.
Cu începere din acest moment, nimic nu mai poate menține conștiența dumneavoastră, nici principiul christic, nici principiul luciferic. Cu excepția faptului că am fost inițiați în timpul vieții anterioare, se produce în mod obligatoriu un crepuscul al conștienței. Începe un fel de somn spiritual, necesar vieți omenești care, până atunci, avusese un fel de conștiență întreținută de circumstanțele pe care le-am evocat. Or, acest somn spiritual este legat de un alt fenomen. Datorită faptului că omul nu mai poate simți nimic, nu-și mai poate reprezenta nimic, toate influențele cosmice pot acționa direct asupra lui, cu excepția celor din sistemul solar. Imaginați-vă că ansamblul sistemului solar este eliminat și că nu mai există nimic altceva decât ceea ce se află în afara lui; atunci dumneavoastră aveți efectele care se manifestă acum. Ajungem atunci la punctul de la care începuserăm ieri explicațiile noastre.
Ceea ce este important de examinat acum este legătura care există între partea a doua a vieții dintre moarte și o nouă naștere și viața embrionară a omului. Dumneavoastră știți că viața embrionară ocultă a omului debutează cu micul germen sferic. Ceea ce este de mirare pentru observația ocultă, este că acest germen omenesc se prezintă, la început de tot, ca o replică a experienței pe care omul o face în sânul cosmosului, așa cum noi tocmai am descris-o. La începutul vieții embrionare, germenul omului este efectiv un produs cosmic, o copie a vieții cosmice în sânul căreia nu se manifestă viața care domnește în interiorul sistemului solar. Ceea ce este remarcabil este faptul că tot ceea ce se întâmplă acum cu germenul, în timpul vieții embrionare, se dovedește a fi o eliminare a amprentei cosmice și o preluare a influențelor sistemului solar. Abia la un moment mai mult sau mai puțin ulterior, când procesele propriei vieți dintre moarte și o nouă naștere vor fi refăcut drumul de întoarcere prin stările de Saturn, Jupiter și Marte, numai în acel moment încep a acționa în germen influențele așa-zis ereditare. Putem deci spune că omul își pregătește viața embrionară deja în sânul existenței sale cosmice. Asta se întâmplă pe durata unui fel de somn cosmic de care suntem cuprinși. Dacă am lua procesele care se desfășoară astfel în viața embrionară în cursul acestui somn cosmic, dacă am lua unele după altele stadiile omului prenatal, ale germenului, pe care le-am indica cu ajutorul desenului următor, formând un fel de imagine în oglindă, așadar astfel:
atunci toate stările care apar în ultimul rând în germen ar trebui să se regăsească mai devreme în imagine, și ceea ce se află mai devreme în viața embrionară ar trebui să figureze mai târziu în imaginea oglindită. S-ar obține astfel o imagine spirituală reflectată înapoi a vieții embrionare. Dacă v-aș desena într-o direcție viața embrionară și pentru fiecare stare o altă imagine reflectată în direcția opusă, aceasta s-ar prezenta pe o tablă ca o imagine și reflexul său, și punctul de reflexie ar corespunde concepției. Dar trebuia să indic în desenul meu că unul dintre aspecte, anume viața embrionară, apare minusculă, iar celălalt, cel care este reflectat în urmă, este în mod considerabil mai mare, căci ceea ce suferă omul pe durata a zece luni lunare înainte de naștere este efectiv trăit, în proiecția sa reflectată, timp de numeroși ani. Luați toate experimentele la care am făcut aluzie și prin care trece omul în lumea spirituală până în momentul reîncarnării sale. În timpul primei părți a vieții sale după moarte, el și-a asimilat ecourile existenței sale pământești anterioare. În răstimpul părții a doua a acestei vieți dintre moarte și o nouă naștere, el a căutat experiențele pe care i le poate aduce cosmosul. Toată această experiență dintre moarte și o nouă naștere comportă multe lucruri, în afară de unul: noi retrăim efectiv toate experiențele făcute de la încarnarea precedentă și până la cea prezentă; noi resimțim existența cosmică, dar în cursul acestei prime părți a vieții noastre dintre moarte și o nouă naștere nu trăim ceea ce s-a desfășurat pe Pământ între cele două încarnări. Până la existența în sfera solară suntem atât de preocupați de amintirile a ceea ce exista înainte de moarte, încât interesul nostru este total deturnat de la ceea ce se întâmplă pe Pământ. Noi trăim împreună cu ființele omenești care, ca și noi, se află în lumea spirituală de după moarte; ne familiarizăm cu toate relațiile pe care le-am avut deja pe Pământ cu acești oameni; și noi continuăm să trăim în aceste raporturi, și le elaborăm consecințele. Și fiindcă suntem în permanență deturnați în acest sens, avem în cursul acestei perioade prea puțin timp de consacrat pentru semenii care se află încă pe Pământ. O legătură cu ei nu se stabilește decât dacă ei ne caută din adâncul sufletului lor. Acest fapt trebuie să fie considerat ca un element moral de prim ordin, pentru că el aduce lumină asupra relațiilor dintre defuncți și cei care rămân pe Pământ. Cineva care a murit înaintea noastră și pe care noi l-am uitat cu totul, încearcă enorme dificultăți la a restabili contactul cu noi, care am rămas aici jos. Iubirea noastră, simpatia noastră susținută față de un defunct constituie o cale deschisă, fiindcă ele stabilesc o legătură cu existența pământească. Și prin aceste legături trebuie să trăiască defuncții cu noi în cursul acestor primi timpi de după moarte. Și este într-adevăr un fapt surprinzător de a constata în ce măsură cultul instinctiv al amintirii față de morți este profund confirmat de ocultism. Defuncții noștri ajung cel mai bine la noi când ei pot găsi, aici pe Pământ, gânduri, sentimente și impresii care se îndreaptă înspre ei.
Pentru a doua parte a vieții dintre moarte și o nouă naștere, lucrurile se prezintă într-un fel puțin diferit. Noi suntem atunci atât de adânciți în interesele noastre cosmice, încât ne este extrem de greu să stabilim, în cursul acestei a doua perioade, o legătură cu Pământul. În afară de interesele noastre cosmice, noi avem grija de a participa la elaborarea corectă a karmei noastre din viitor. Pe lângă impresiile noastre cosmice, păstrăm mai bine ceea ce avem de corectat din punct de vedere karmic și lucrăm la elaborarea următoarei noastre existențe care trebuie să contribuie la compensarea datoriilor noastre karmice.
Unii oameni spun că ei nu pot să creadă în reîncarnare fiindcă nu doresc să revină din nou într-o existență pământească. Se avansează adesea obiecțiunea următoare: eu nu doresc absolut deloc să mai revin pe Pământ. Sunt destui oameni care se pronunță în acest fel. Or, observarea fenomenelor care se desfășoară în răstimpul perioadei dintre moarte și o nouă naștere rectifică în mod considerabil această concepție. Căci în timpul acestei perioade noi voim cu o putere considerabilă să revenim în viața de pe Pământ, pentru a ne corecta karma. Numai că atunci când ne trezim în prezent, ieșind din somnul nostru cosmic, uităm că am vrut să ne naștem din nou. Puțin contează dacă în cursul vieții noastre de aici, de la naștere până la moarte, ne manifestăm dorința de a reveni pe Pământ; ceea ce contează este faptul de a avea această voință între moarte și o nouă naștere. Și acolo, noi o voim. Trebuie să ne obișnuim cu ideea că, în privința multor aspecte, după cum tocmai am văzut, viața dintre moarte și o nouă naștere constituie tocmai contrarul a ceea ce trăim pe Pământ între naștere și moarte. Și așa cum în cursul vieții noastre fizice, somnul ne fortifică și ne înzestrează cu noi puteri, somnul cosmic ne înarmează cu noi puteri în vederea următoarei încarnări.
Faptele descrise ne aduc de asemenea un răspuns la o altă întrebare importantă. Adesea se pune întrebarea următoare: din moment ce omul se reîncarnează adesea, de ce trebuie el întotdeauna să reînvețe începând din copilăria sa, și de ce nu vine în copilărie pe Pământ cu tot ceea ce va avea de învățat în cursul copilăriei sale? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne reamintim că nu se participă la experiență – cu excepția legăturii cu viața, cu oamenii și cu karma – că nu se participă la ceea ce se desfășoară pe Pământ între încarnările noastre. Să luăm exemplul cuiva care a fost încarnat înainte să existe aici, pe Pământ, tiparul; dacă se reîncarnează astăzi, el nu a cunoscut tot ceea ce s-a întâmplat în timpul perioadei de la descoperirea artei tipografice până în zilele noastre. Într-adevăr, când examinăm aceasta de mai aproape, din punctul de vede al istoriei civilizației, se constată că la fiecare încarnare copilul învață ceea ce s-a desfășurat între timp. Este suficient să vedem ceea ce trebuia să învețe un copil din antichitatea romană la șase ani; este cu totul altceva decât ceea ce învață în zilele noastre un copil de aceeași vârstă. Între două încarnări, intervalul de timp este atât de lung încât civilizația pe Pământ se modifică total. Noi nu ne reîncarnăm înainte de a se fi schimbat suficient condițiile pe Pământ, pentru ca ele să nu mai aibă nici o asemănare cu viața din încarnarea precedentă.
Ceea ce tocmai am descris se referă la viața medie a oamenilor. Și fiind vorba de o medie, este normal ca, în anumite cazuri, conștiența să se poată șterge deja mai curând după moarte; somnul poate interveni mai rapid. Aceasta se poate înțelege din anumite fapte menționate ieri.
Dar există legea cosmică conform căreia acest somn cosmic scurtează timpul cât stăm în cosmos după moarte. Cel care se cufundă mai curând într-o stare de inconștiență, trece mai repede prin ea; pentru el, timpul se desfășoară cu o rapiditate crescută; și este mai scurt decât pentru ființa care-și menține mai mult conștiența. Când examinăm viața omenească dintre moarte și o nouă naștere, putem constata că oamenii lipsiți de spiritualitate se reîncarnează relativ mai repede. Când individul nu se dăruiește decât plăcerilor sale senzoriale, pasiunilor sale senzoriale, adică trăiește de preferință ceea ce putem numi latura animală a omului, timpul pe care îl petrece între două încarnări este relativ scurt. Aceasta se explică prin faptul că el cade destul de curând în inconștiență, într-o stare de somn, și trece după aceea rapid prin viața dintre moarte și o nouă naștere.
În afară de aceasta, eu nu am considerat decât o modalitate generală de manifestări, căci am voit să țin cont, înainte de toate, de oamenii care ating o vârstă normală.
La drept vorbind, există o mare diferență între defuncții decedați după 35 de ani și cei care au decedat înaintea acestei vârste. În fond, numai cei care au depășit vârsta de 35 de ani traversează mai mult sau mai puțin conștient toate stările pe care le-am descris. În cazul unei morți precoce, această stare de somn intervine efectiv mai curând între moarte și o nouă naștere.
S-ar putea obiecta că în cazul morți precoce noi nu avem nici o vină că ne cufundăm într-un somn cosmic pretimpuriu. O asemenea obiecție nu este valabilă. Ea nu este justă, fiindcă o moarte precoce a fost pregătită de cauze karmice anterioare, și o reîntoarcere mai rapidă în spațiile cosmice nu poate decât favoriza evoluția viitoare. Aceasta poate părea straniu și chiar șocant dar, datorită investigațiilor cu totul obiective asupra vieții cosmice, noi știm că, începând cu un anumit moment, ființa omenească se extinde în îndepărtatele sfere ale cosmosului unde ea este supusă percepțiilor cosmosului, ale macrocosmosului. Așa cum la mijlocul vieții sale fizice de aici omul este, oarecum, cel mai legat de Pământ, la fel, la mijlocul vieții dintre moarte și o nouă naștere, el este cel mai puternic implicat în existența cosmică. Luați cazul unui copil. El nu trăiește, așa-zicând, încă în întregime pe Pământ, date fiind toate elementele ereditare care-i vin din trecut; el trebuie să-și cucerească mai întâi viața pământească. Luați acum cazul omului de după moarte; el trăiește oarecum cu ceea ce a adus cu el de pe Pământ, și el trebuie mai întâi să învețe să-și dobândească facultatea de percepție în viața cosmosului. La mijlocul existenței pământești noi suntem cel mai întrețesuți în condițiile pământești; la mijlocul perioadei dintre moarte și o nouă naștere noi suntem cel mai implicați în raporturile cosmice. Cu cât ne apropiem mai mult de sfârșitul vieții noastre pe Pământ, cu atât mai mult ne retragem din condițiile pământești, înțelese în sens fizic. Cu cât depășim mai mult mijlocul vieții dintre moarte și o nouă naștere, cu atât mai mult ne retragem din cosmos și ne îndreptăm din nou înspre o viață pe Pământ.
Nu trebuie să considerați ceea ce v-am spus în ultimul timp sub forma unui fel de analogii, ca și cum ar fi stat la baza investigațiilor mele spirituale. Pentru ocultist, asemenea analogii nu apar decât când se compară rezultatul investigațiilor oculte cu faptele realității prezente. Acest gen de analogie are, pe de altă parte, și o lacună: considerând viața primei perioade de după moarte ca perioada copilăriei, și a doua perioadă dintre moarte și o nouă naștere ca fiind a îmbătrânirii, am comite o eroare. Într-adevăr, cu ocazia existenței spirituale între moarte și o nouă naștere noi suntem mai întâi bătrâni; și devenim copii în privința vieții spirituale în timpul părții a doua. Viața spirituală se desfășoară în sens invers. Mai întâi introducem acolo greșelile și roadele vieții fizice; după aceea ele sunt progresiv eliminate în cursul vieții cosmice.
Am fost foarte surprins să găsesc în vechile tradiții o expresie, de care nu voi spune că ar constitui într-adevăr o confirmare, dar, totuși, este un fel de indicație semnificativă în această privință. Când suntem pe Pământ în viața fizică, spunem că îmbătrânim. Cu ocazia vieții noastre spirituale dintre moarte și o nouă naștere ar trebui să spunem, prin analogie, că întinerim. Când cineva s-a născut, s-ar putea deci spune, în raport cu partea spirituală a existenței sale, că el a întinerit pe undeva.
În mod remarcabil, găsim în partea a doua a lui «Faust» pasajul următor: „El a devenit tânăr în ținutul cețurilor”. De ce are Goethe nevoie de expresia „a deveni tânăr” pentru naștere? Dacă ne-am întoarce mai departe în urmă, am găsi că este vorba de o tradiție a omenirii care evoca faptul că prin naștere se simțea că devenim tineri. În mod general – și ocultismul nu încetează să o sublinieze – cu cât ne întoarcem mai mult în decursul timpului, întâlnim tot mai mult stări de clarvedere. Aceasta se confirmă peste tot.
Să vedem, de exemplu, cazul la care am făcut aluzie ieri. Încă din momentul morții noi ne desprindem în mod progresiv de condițiile pământești, iar tocmai la mijlocul vieții dintre moarte și o nouă naștere noi facem experiența stărilor cosmice. Ele ni se prezintă sub forma de viziuni care se substituie percepțiilor sensibile. După aceea, lumina ierarhiilor este cea care radiază asupra experiențelor noastre. După moarte se stabilește efectiv o stare pe care o putem caracteriza în felul următor: imaginați-vă că dumneavoastră nu ați fi conștienți în lăuntrul, ci în afara dumneavoastră, în mediul înconjurător; și că aveți impresia că viața nu este în lăuntrul corpului dumneavoastră, ci în afara lui, și că simțiți din afară: iată ochiul meu, nasul meu, piciorul meu. Ceea ce am simți în afară, în spirit, ar trebui apoi să raportăm la noi înșine, și ar trebui să facem la fel și în privința viețuirii lui Dumnezeu, raportând-o la noi și lăsând-o să se reflecteze în noi. Un asemenea moment intervine când, după moarte – atunci când privirea noastră se întoarce oarecum în urmă, spre om –, vedem tot ceea ce face parte din mediul înconjurător și se reflectează în el astfel încât chiar și divinitatea se reflectă în om.
Ar fi prea îndrăzneț atunci să admitem, datorită cunoașterii, ceea ce evocă un poet când spune că viața de după moarte este o reflectare a divinului. Dumneavoastră știți fără îndoială că Dante a formulat acestea spunând că există un moment, în cursul vieții spirituale, în care omul îl vede pe Dumnezeu.
Fără îndoială că o asemenea indicație poate părea prea puțin fondată, eventual drept o joacă. Totuși, cel a cărui privire pătrunde în relațiile profunde ale omenirii nu va mai vedea aici nici o joacă. La marii poeți reapar adesea ecourile unei vechi cunoașteri clarvăzătoare a omenirii. Datorită inițierii, aceste ecouri sunt reîmprospătate și ridicate la nivelul cunoașterii umane.
Astfel, dragii mei prieteni, v-am prezentat câteva fapte care fac parte din ultimele cercetări întreprinse în domeniul vieții între moarte și o nouă naștere, și sper că vom putea continua acest subiect într-un viitor apropiat.
