Suntem reuniți în această seară într-un sediu relativ nou al dragei noastre ramuri din Hannovra, și realizăm cea mai frumoasă inaugurare a ei prin aceea că au sosit atât de mulți prieteni aici, în acest loc, dovedind astfel din toată inima lor că iau în serios ceea ce reunim în mișcarea noastră de concepție spirituală. De un anumit timp există întotdeauna, în astfel de ocazii, o dificultate care poate totuși să ne umple cu o anumită satisfacție: faptul că, pe de o parte, prietenii noștri au creat acest cadru pentru munca lor, și că, pe de altă parte, el s-a dovedit prea mic, încă de la prima reuniune. Bineînțeles, aceasta este o chestiune cu dublu aspect. De altfel ea este în măsură de a umple inimile noastre de încredere și speranță pentru deschiderea mișcării noastre. Permiteți-mi ca în introducerea la considerațiile noastre să urez ca și în spațiul acestei clădiri să poată înflori binecuvântarea și creșterea muncii spirituale ce va fi efectuată aici. Permiteți-mi să exprim din adâncul inimii dorința ca această muncă să se desfășoare în așa fel încât, prin puterea sa lăuntrică și puritatea ei, să poată primi binecuvântarea călăuzelor spirituale care veghează asupra mișcării noastre. Această binecuvântare nu ne va fi acordată decât dacă aspirăm cu sinceritate, veracitate și loialitate înspre marile idealuri spirituale. Atunci, dacă lucrăm cu toată sinceritatea, seriozitatea și onestitatea împreună, vom putea fi întotdeauna siguri că binecuvântarea celor pe care îi numim Maeștrii înțelepciunii și armoniei sentimentelor va domni asupra cauzei noastre. Fie ca această binecuvântare să se reverse asupra noastră, pentru ca munca noastră să devină astfel încât sufletele noastre să primească tărie și putere, pentru ca această muncă să devină o mică piatră de construcție destinată la ceea ce, sub formă de știință spirituală, trebuie să contribuie la civilizația omenirii întregi.
Vom începe considerațiile noastre de astăzi examinând mai îndeaproape ceea ce numim conștiența noastră omenească. Ce numim noi conștiență omenească? În prima fază putem parafraza această conștiență, și spune: în timp ce suntem în starea de somn – de seara, de la adormire, până dimineața, la trezire – conștiența nu este în noi. Nici un om dispunând într-adevăr de cele cinci simțuri ale sale, dacă mă pot exprima astfel, nu se îndoiește de existența sa, chiar și atunci când conștiența îi scapă oarecum seara în momentul adormirii. Dacă s-ar îndoi de aceasta, el ar emite afirmația, într-adevăr fără sens, că tot ceea ce a viețuit el lăuntric se pierde în timp ce e doarme, și renaște din nou dimineața următoare. Cine nu împărtășește această afirmație fără sens, este convins că el există chiar și în timpul somnului său. Totuși, ceea ce noi numim conștiență nu este atunci în el. În timp ce dormim nu avem reprezentări, nici dorințe, instincte sau pasiuni; nu există în noi nici suferință și nici durere, căci dacă durerile devin atât de puternice încât ne perturbă somnul, conștiența este prezentă. Cel care știe face deosebire între somn și veghe este, de asemenea, în măsură să știe ce este conștiența. Conștiența este ceea ce, de fiecare dată când ne trezim, se reintegrează sufletului. Dimineața sufletul se reumple din nou de o sumă de reprezentări, de emoții, de pasiuni, de dureri, etc. Prin ce se caracterizează această conștiență în mod deosebit la om? Prin aceea că tot ce poate el avea în conștiența sa este oarecum acompaniat de un sentiment de trăire a Eului; și o reprezentare la care dumneavoastră nu ați putea, cel puțin, să vă gândiți: eu îmi reprezint; o impresie de care nu ați putea să vă spuneți: eu simt; o durere, de care dumneavoastră nu ați putea să vă spuneți: pe mine mă doare, nu ar constitui într-adevăr o trăire lăuntrică a sufletului dumneavoastră. Tot ceea ce constituie viețuirea dumneavoastră trebuie să fie legat de Eu. Acesta este efectiv cazul. Dumneavoastră știți totuși – căci noi am vorbit adesea despre asta – că această legătură cu reprezentarea-Eu nu începe decât la un anumit moment al existenței. În jurul vârstei de trei ani copilul începe să viețuiască aceasta. Este momentul în care el nu mai spune: Ionel sau Maria se joacă sau vorbește, etc., ci: eu vorbesc. Astfel încât cunoașterea Eului nu apare decât în cursul primei copilării.
Astăzi noi ne vom pune problema următoare: Prin ce se trezește progresiv cunoașterea Eului la copil? Această chestiune ne permite să vedem că lucrurile cele mai simple, în mod aparent cele mai simple, nu sunt atât de ușor de explicat, deși răspunsul ne este uneori la îndemână. Cum ajunge copilul, plecând de la starea sa de conștiență generală privată de un Eu, să se ridice la reprezentări implicând un Eu? Oricine studiază cu adevărat viața din perioada copilăriei poate sesiza cum ajunge copilul acolo. Există o observație foarte simplă pe care fiecare o poate face. Ea ne poate ajuta să înțelegem cum copilul ajunge la conștiența Eului. Este suficient să observăm în mod serios cum se formează și se consolidează această reprezentare a Eului. Observați un copil care s-a lovit cu căpșorul de un colț al mesei. Dacă observați mai îndeaproape viața unui copil mic, veți vedea că sentimentul Eului s-a consolidat după ce s-a izbit cu capul. Atunci el s-a perceput pe sine însuși. Aceasta contribuie la faptul că un copil învață să se cunoască. Nu este necesar ca el să se rănească de fiecare dată și să-și facă un cucui. Chiar când copilul pune mâinile sale pe nu contează ce obiect, aceasta corespunde cu un mic șoc care-i permite să ia cunoștință de el însuși în raport cu altceva. Dumneavoastră veți fi atunci îndemnați să vă spuneți că un copil nu ar ajunge la conștiența Eului său dacă el nu se percepea în contact cu lumea exterioară, cu rezistența pe care i-o opune lumea exterioară. Dacă un copil nu ar resimți nici o rezistență, el nu ar ajunge niciodată la conștiența Eului. Elaborarea progresivă a conștienței Eului rezultă din faptul că un copil se confruntă cu lumea exterioară. Deci, la un anumit moment al vieții sale, copilul are această conștiență a Eului. Dar ceea ce s-a întâmplat până acum nu încetează la om, însă are loc o răsturnare. Copilul a dezvoltat conștiența Eului percepând obiectele exterioare ca fiind distincte de el; el s-a desprins de ele. Odată ce această conștiență a Eului este prezentă, ea continuă să se izbească de ceva; ea trebuie mereu să se izbească. De ce se lovește ea? Cine nu stabilește nici un contact cu nimic nu ar putea lua cunoștință de sine, cel puțin în cadrul lumii în care trăim noi. Vedeți dumneavoastră, începând cu momentul în care este prezentă conștiența Eului, Eul se izbește de propria sa corporalitate lăuntrică. Eul începe să desfășoare o viață în lăuntru, Eul începe să se izbească de interiorul propriului său corp. Pentru a vă face o reprezentare a acestui fapt este suficient să vă gândiți că un copil se trezește în fiecare dimineață, și aceasta constituie o intrare a Eului și trupului astral în trupul fizic și trupul eteric. Eul se izbește atunci de trupul fizic și trupul eteric. Amintiți-vă că deja când vă cufundați și deplasați mâna în apă întâmpinați o rezistență peste tot unde sunteți în contact cu apa. Aceasta este exact ceea ce se întâmplă când, dimineața, Eul se cufundă în corp și se scaldă în interiorul vieții lăuntrice care-l înconjoară. De-a lungul vieții, acest Eu este cuprins în trupul fizic și trupul eteric, și el se izbește din toate părțile de aceste trupuri. Când agitați apa cu mâna, dumneavoastră vă percepeți mâna din toate părțile; la fel este când Eul se cufundă în trupul eteric și trupul fizic, căci el se izbește în toate părțile de această corporalitate. Aceasta se produce de-a lungul întregii existențe. De-a lungul întregii sale vieți, omul trebuie, de fiecare dată când se trezește dimineața, să se cufunde în trupul său fizic și trupul său eteric. Aceasta produce fără încetare izbiri între trupul fizic și eteric pe de o parte, și trupul astral și Eu pe de altă parte. Care este efectul acestora? Consecința este că, datorită forței de izbire, entitățile în cauză se uzează. Pentru Eu și trupul astral, pe de o parte, trupul eteric și trupul fizic, pe de altă parte, este ca și cum două corpuri s-ar lovi fără încetare. Ele se uzează în mod necesar. Această uzură este epuizarea progresivă, îmbătrânirea care intervine în cursul vieții omului, și acesta este de altfel motivul morții noastre fizice. Imaginați-vă un moment că noi nu am avea nici trup fizic, nici trup eteric; noi nu am fi atunci în măsură să ne menținem conștiența Eului. Desigur că am fi capabili să dezvoltăm conștiența de sine, dar noi nu am putea-o menține. Pentru ca ea să se poată menține, noi trebuie să ne lovim lăuntric fără încetare. Aceasta are drept consecință faptul următor, extraordinar de semnificativ: că datorăm dezvoltarea Eului nostru distrugerii ființei noastre. Dacă nu ne izbeam de elementele ființei noastre nu am fi putut avea conștiența Eului. Când cineva întreabă la ce servește distrugerea, îmbătrânirea și moartea, trebuie să-i dăm răspunsul următor: distrugerea, îmbătrânirea și moartea servesc la faptul că ființa omenească evoluează și continuă să dezvolte conștiența Eului, în timp ce se distruge. Pentru a ne exprima într-un mod radical, se poate de asemenea spune: dacă nu am putea muri, nu am putea fi Om cu adevărat. Lăsând acest fapt să acționeze din plin asupra sufletului, ni se poate prezenta ideea următoare, la care ocultismul poate aduce un răspuns: pentru a trăi, trebuie să putem mereu dispune de un trup fizic, de un trup eteric, de un trup astral și de un Eu. Așa cum suntem noi aici în viața noastră, trebuie să recunoaștem că avem nevoie de cele patru elemente menționate; dar pentru a ajunge la conștiența Eului, noi trebuie să le distrugem. Noi trebuie să le primim fără încetare, pentru a le putea distruge fără încetare. Necesitatea existențelor pământești succesive se bazează pe faptul că noi trebuie să avem posibilitatea de a distruge de fiecare dată din nou corpurile omenești, pentru a continua să ne dezvoltăm entitatea noastră umană conștientă.
În cadrul existenței noastre pământești noi nu avem decât un singur element component la dezvoltarea căruia putem într-adevăr contribui: Eul nostru. Prin munca noastră putem contribui, într-o anumită măsură, la a face să evolueze Eul nostru. Ce înseamnă, în perspectivă spirituală, a lucra la dezvoltarea Eului? Pentru a răspunde la această chestiune trebuie mai întâi să avem o idee clară despre ceea ce înseamnă faptul de a lucra asupra Eului nostru. Să presupunem cazul unui om care învinuiește pe aproapele său și-l acuză de răutate. Dacă nu este adevărat, persoana în chestiune a emis un neadevăr. Ce consecință antrenează pentru Eu o judecată falsă? Această judecată emisă de Eu, acest neadevăr înseamnă că, începând din acel moment, Eul și-a pierdut din valoare. Aceasta este semnificația obiectivă a imoralității. Înainte de a pronunța un neadevăr noi avem mai multă valoare decât după ce l-am pronunțat. Dumneavoastră puteți scruta mereu toate spațiile și toate timpurile: valoarea Eului dumneavoastră se diminuează la infinit și pentru veșnicie, odată ce l-ați scăzut printr-un asemenea act. Dar, în timpul vieții dintre naștere și moarte, noi dispunem de o posibilitate: ceea ce este la originea devalorizării Eului nostru poate întotdeauna fi corectat când reușim să ne depășim minciunile. Celui pe care l-am acuzat de răutate îi putem mărturisi că ne-am înșelat, și că ceea ce am afirmat era fals, ș.a.m.d. Noi restituim astfel Eului nostru adevărata sa valoare și compensăm dauna pe care o adusesem Eului nostru. Noi determinăm astfel o compensare a răului pe care îl făcusem. Pentru multe lucruri privind Eul nostru, nu depinde decât de noi să stabilim deja în cursul existenței noastre o compensare capabilă să corecteze imperfecțiunea care l-a afectat. Când avem ca misiune, de exemplu, să știm ceva pe care noi îl uităm, Eul nostru este afectat, devalorizat. Dimpotrivă, dacă ni-l aducem din nou în memorie, am compensat această situație. Așadar: noi putem reduce valoarea Eului nostru, dar o putem de asemenea reface fără încetare. Această facultate de a reface un element al vieții noastre corectând erorile, pentru a-l face să progreseze, această facultate în privința Eului nostru este la îndemâna noastră.
Conștiența omului nu se extinde totuși direct la existența astrală, nici la existența eterică și încă și mai puțin la existența fizică. Totuși, toată viața constituie o distrugere permanentă a acestor trei elemente, însă noi ignorăm fără încetare cum să redresăm această distrugere. Noi stăpânim redresarea Eului, știm cum să compensăm un defect moral, un defect al memoriei, dar nu putem controla ceea ce distruge trupul nostru astral, eteric și fizic. Noi nu încetăm să deteriorăm această triadă căci, cu viața pe care o ducem, nu încetăm să atacăm cele trei elemente ale ființei noastre care sunt trupul astral, trupul eteric și trupul fizic. Asupra Eului, noi lucrăm. Dacă nu am lucra la Eul nostru toată viața, între naștere și moarte, nu am putea progresa. Dar această activitate conștientă asupra Eului nu o aplicăm și trupurilor astral, eteric și fizic. Ceea ce ființa omenească distruge în permanență, trebuie totuși să fie înlocuit. Între moarte și o nouă naștere trebuie să se reconstituie în mod corect distrugerea suferită de trupurile astral, eteric și fizic. Trebuie ca, pe durata acestei perioade, omul să reprimească ceea ce a fost distrus în cursul vieții în trupul astral, trupul eteric și trupul fizic. Or, aceasta nu se poate face decât dacă în noi lucrează ceva la care noi nu avem acces. Este cu totul evident că dacă dumneavoastră nu dispuneți de puteri magice, sunteți incapabili să vă procurați un trup astral după moarte. Căci acesta trebuie să fie creat din macrocosm pentru ființa omenească.
Dumneavoastră înțelegeți acum: de unde provine ceea ce duce la reconstituirea, de exemplu, a trupului astral, la distrugerea căruia am contribuit noi? În vederea viitoarei noastre încarnări într-o nouă existență pământească, avem nevoie de un corp corect. Unde se găsesc, în cosmos, puterile care reconstituie trupul astral? Vedeți dumneavoastră, aceste puteri le puteți căuta servindu-vă de toată capacitatea clarvederii posibile aici – dumneavoastră nu le veți găsi pe Pământ. Dacă totul ar depinde numai de Pământ, omul nu ar ajunge niciodată la o reconstituire a trupului său astral. Concepția materialistă despre lume, care crede că poate găsi pe Pământ toate condițiile necesare vieții, se înșeală în mod magnific. Patria omului nu este numai Pământul. O adevărată observare a vieții dintre moarte și o nouă naștere ne aduce dovada faptului că puterile, de care are nevoie omul pentru a-și reconstitui trupul astral, se situează în aștrii sistemului planetar, în Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn. Puterile care emană din acești aștri trebuie să lucreze la reconstituirea trupului nostru astral. Fără ajutorul acestor puteri noi nu putem elabora un trup astral. Ce înseamnă aceasta? Nimic altceva decât faptul că după moarte, sau în caz de inițiere, noi trebuie să ieșim cu puterile trupului nostru astral din trupul fizic. Și el se dilată atunci în cosmos. De obicei ființa noastră constituie un mic punct concentrat situat într-un loc din cosmos, pe când după moarte ea se extinde și se dilată la dimensiunea cosmosului întreg. Viața noastră între moarte și o nouă naștere nu este nimic altceva decât un proces de abstragere din stele a puterilor de care avem nevoie pentru a reconstitui elementele pe care le-am deteriorat în timpul existenței noastre. Așadar din stele ne vin puterile necesare la reconstituirea trupului nostru astral.
În domeniul pe care pe drept îl numim ocultism, investigația este foarte dificilă și complicată. Luați cazul unui om care are ochi buni. Îl trimiteți într-o regiune a Elveției unde escaladează un munte. La întoarcere vă va face o descriere a celor văzute, care este conformă cu realitatea. Dar vă puteți imagina foarte bine că el se duce o a doua oară în această regiune, că urcă din nou pe același munte, dar de această dată puțin mai sus. Atunci va descrie ceea ce vede dintr-un alt punct de vedere. Descrierea făcută dintr-un alt punct de vedere va furniza o idee mai completă și mai justă asupra peisajului alpin. Se crede în general că o dată dobândită clarvederea, știm totul. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. În lumile spirituale, este vorba de o cercetare continuă, mereu susținută. Căci chiar pentru subiectele care au fost explorate cu grijă se găsește întotdeauna ceva nou. În cursul ultimilor doi ani eu tocmai mi-am luat ca sarcină să examinez și să verific din nou, amănunțit, domeniul relativ la viața dintre moarte și o nouă naștere. Aș vrea cum să vă expun anumite rezultate ale acestor investigații recente.
Într-o problemă ca aceasta trebuie știut că o adevărată înțelegere nu este posibilă decât acelora care sunt în măsură să dezvolte o sensibilitate mărită față de un asemenea subiect și sunt receptivi la astfel de considerații. Nu se poate pretinde ca totul să fie explicat și dovedit într-o singură seară. Dar dacă aveți răbdarea de a reuni și compara tot ceea ce a fost spus în decursul timpului, veți vedea că ocultismul nostru nu conține nici o parte care să nu se lege cu celelalte într-un tot armonios. Această perioadă dintre moarte și o nouă naștere este ceea ce am avut de examinat eu în aceste ultime timpuri. Sensul acestor investigații constă în explorarea condițiilor care există în viața ce se desfășoară de la moarte până la o nouă naștere. Și se poate realmente constata că ființa omenească, cea care trăiește aici jos concentrată într-un spațiu minuscul, iese progresiv din acest spațiu restrâns, după ce de ea s-a desprins de corpul său. Trecând prin pragul morții, ea se dilată din ce în ce mai mult și nu încetează să crească. Ea se extinde progresiv la sistemul planetar. Mai întâi se extinde până la locul unde acest sistem este delimitat de orbita Lunii. Omul se dilată într-atât încât limitele sale coincid cu sfera marcată de orbita lunară. Aceasta este kamaloka. Când omul continuă să crească, el pătrunde mai întâi în sfera formată de Mercur, după aceea în cea constituită de Venus. Continuând să se dilate și să crească, omul accede efectiv încetul cu încetul la o dimensiune care-i permite să atingă orbita Soarelui, cu alt cuvinte ceea ce este denumit ecliptica. Noi nu avem nevoie să ne referim la sistemul lui Copernic; este suficient să ne reprezentăm orbitele, așa cum le-am evocat cu ocazia seriei de conferințe ținute la Düsseldorf asupra Ierarhiilor spirituale și reflectării lor în lumea fizică [Nota 2]. Da, deci ridicându-ne în lumea spirituală, omul pătrunde în sistemul planetar, în sfera Lunii și așa mai departe, până la ultima sferă, cea a lui Saturn. Toate acestea sunt indispensabile pentru ca omul să intre în mod just în contact cu puterile de care are nevoie pentru trupul său astral, puteri pe care numai sistemul planetar i le poate da.
Dar oamenii sunt diferiți, unii față de alții. Această diferență se manifestă când se observă după moarte un om care de-a lungul întregi sale existențe a manifestat o viață lăuntrică alcătuită din bunătate și moralitate, și care traversează moartea cu o atitudine sufletească exprimând calitățile sale morale. Îl putem compara cu o ființă care poartă în moarte o atitudine mai puțin morală. Remarcăm o mare diferență. Ea se manifestă de îndată ce omul pătrunde în sfera unde acționează puterile lui Mercur. Cum se manifestă aceasta? Odată ce omul a trecut prin poarta morții, el percepe, de exemplu – datorită mijloacelor de percepție de care dispunem după perioada de kamaloka ¬– ființele care-i fuseseră apropiate pe durata vieții și care au murit înainte ca el însuși să fi trecut prin poarta morții. Sunt aceste ființe legate de el? desigur, noi regăsim toate aceste ființe și viețuim împreună cu ele și pe durata vieții de după moarte. Dar felul nostru de a viețui cu aceste ființe diferă acum de cel din cursul vieții pe Pământ. Faptul de a lua în moarte o atitudine lăuntrică morală sau imorală creează o diferență. Desigur că și cel care a dus pe Pământ o viață imorală își regăsește mulți membri ai familiei sale și prietenii săi, dar din cauza propriei sale naturi există mereu un fel de zid care se înalță în fața lui și care îl împiedică să ajungă la alte ființe. După moarte, orice ființă marcată de o atitudine imorală devine un eremit, o ființă izolată care se află încercuită de un zid din toate părțile, pe care nu reușește să-l treacă pentru a întâlni alte ființe din cadrul aceleiași sfere. Dimpotrivă, sufletul purtând amprenta moralității, fiindcă are reprezentări de genul celor care rezultă din purificarea voinței noastre, acest suflet devine un spirit sociabil și găsește întotdeauna punțile necesare pentru a stabili legături cu alte ființe în sfera cărora trăiește. De atitudinea noastră morală depinde faptul de a fi un spirit sociabil sau solitar. Această dependență antrenează o consecință foarte importantă. Spiritul sociabil, a cărui ființă nu este închisă într-un fel de cochilie, ci este capabil să ajungă la ființele din sfera sa, acest om participă în mod rodnic la evoluția întregului univers. Omul imoral, care după moarte devine un eremit, un spirit solitar, contribuie la distrugerea lumii. El determină goluri în univers, proporționale cu gradul imoralității și izolării sale. Efectul actelor imorale ale unui asemenea om devine pentru el un supliciu, iar pentru univers o distrugere.
Atitudinea morală a sufletului este deci de o mare importanță încă din primele momente în kamaloka; ea decide destinul nostru și pentru perioada următoare, cea care se numește perioada lui Venus. Atunci intră de asemenea în considerare alte reprezentări, pe care omul le-a dezvoltat în timpul vieții sale și care-l privesc de îndată de intră în lumea spirituală. Este vorba de reprezentările religioase. Viața sufletului în cadrul sferei lui Venus diferă în funcție de faptul că ființa a cultivat o legătură religioasă între ceea ce este trecător și ceea ce este etern, sau nu a realizat această legătură. Faptul de a fi fost sau nu religioși pe durata vieții determină și aici alternativa între spiritele sociabile și spiritele izolate sau eremiții. Izolarea, faptul de a ne închide la orice sentiment religios pe Pământ face din noi eremiți, spirite asociale. Un suflet lipsit de sentimente religioase se simte ca închis într-o capsulă, ca întemnițat. Desigur că știm că în jurul nostru există alte ființe, dar suntem ca într-o închisoare și nu putem merge spre ele. Acesta este cazul, de exemplu, pentru membrii clubului monist, datorită faptului că prin ideile lor materialiste aride exclud orice sentiment religios. După moartea lor, ei nu vor putea reconstitui o nouă asociație și să se regăsească între ei. Fiecare se va simți închis în propria sa închisoare. Această remarcă nu constituie deloc o apreciere formulată împotriva clubului monist, ci vizează înțelegerea unui un fapt real.
Aici, în viață, ideile materialiste constituie o eroare, în timp ce în domeniul spiritului ele sunt o realitate. Pe Pământ, asemenea idei ne izolează ca urmare a erorilor, pe când în lumea spirituală ele ne întemnițează, făcând din noi prizonierii propriei noastre astralități. Printr-o atitudine imorală în timpul vieții noi ne sustragem puterilor de atracție ale sferei lui Mercur. Printr-o atitudine nereligioasă, ne sustragem puterilor de atracție a sferei lui Venus. Noi suntem incapabili să extragem puterile de care avem nevoie din această sferă, ceea ce înseamnă că, în timpul următoarei noastre încarnări, vom avea – într-un anumit fel – un trup astral imperfect.
Dumneavoastră vedeți cum se elaborează karma, vedeți care este procesul tehnic al karmei. Când ținem cont de această realitate a investigației oculte, se clarifică în mod remarcabil un dicton al lui Kant, emis într-o manieră instinctivă. El caracterizează în felul următor cele două lucruri pentru care avea cea mai mare admirație: „Cerul înstelat deasupra noastră, legea morală în noi”. Aparent este vorba de două lucruri, dar în realitate nu avem de a face decât cu unul singur, fiind unul și același lucru. De ce suntem cuprinși de un sentiment al sublimului, al sfințeniei dumnezeirii, când contemplăm vastele spații siderale? Fiindcă în mod inconștient se trezește în sufletul nostru sentimentul patriei sufletului nostru, pentru că simțim că, înainte de a veni să ne încarnăm pe Pământ, noi trăim printre aceste stele, de unde am primit cele mai bune puteri care sunt în noi. Legea morală ne-a fost conferită în timpul acestei zăboviri în lumea aștrilor. Ceea ce ne-a oferit această lume stelară între moarte și o nouă naștere trebuie să fie considerat, prin cunoașterea de sine, drept cele mai bune și mai frumoase puteri ale sufletului nostru. Ceea ce vedem în cerul înstelat este legea morală care ne este dată de lumile spirituale, căci între moarte și o nouă naștere noi trăim împreună cu cerul înstelat. Oricine vrea să-și creeze posibilitatea de a-și face o idee de unde provin cele mai bune puteri ale sale va trebui să contemple cu asemenea sentimente firmamentul stelar. Pentru cel care nu dorește să-și pună această problemă și preferă să trăiască în mod stupid de la o zi la alta, stelele nu-i vor vorbi. Dar când mă întreb cum ajunge în mine ceea ce nu este dependent de corpul meu sensibil, este suficient să-mi ridic privirea spre cerul înstelat pentru a încerca sentimentul de pietate care mă cuprinde. Eu știu atunci că aceasta este amintirea patriei mele eterne. Astfel realizez în mod progresiv această stare în care eu trăiesc într-adevăr împreună cu cerul înstelat între moarte și o nouă naștere.
Ne-am pus problema trupului nostru astral, a legăturilor sale și a reconstruirii sale în lumile spirituale. Putem pune aceeași problemă în legătură cu trupul nostru eteric. Căci și pe el îl distrugem în mod necesar de-a lungul întregii noastre vieți. Și în acest caz trebuie să căutăm altundeva puterile necesare pentru reconstruirea sa, pentru ca el să fie din nou în măsură să efectueze, în timpul existenței, activitatea sa necesară omului.
În cursul evoluției pământești a omului au existat lungi perioade în care omul nu putea face nimic pentru a contribui ca trupul său eteric să fie dotat cu puteri bune în următoarea încarnare. Dar omul mai avea atunci o moștenire din timpurile îndepărtate, în care fusese creat. Cât timp a durat vechea clarvedere, omul mai avea încă puteri care nu erau consumate când trecea pragul morții; el dispunea oarecum de o rezervă de puteri, mulțumită cărora trupul eteric putea fi reconstituit. Dar sensul devenirii umane este ca toate puterile să dispară și să fie înlocuite cu puteri noi. Astăzi noi am atins într-adevăr un punct de evoluție în care omul trebuie să facă ceva pentru ca trupul său eteric să poată fi din nou reconstituit. Prin tot ceea ce facem cu ajutorul reprezentărilor morale obișnuite, ceea ce facem plecând de la una din diferitele religii ale lumii, de la o religie ce se limitează la un singur popor al Pământului, noi pătrundem în sistemul planetar și extragem de acolo puterile de care avem nevoie pentru a reconstitui trupul astral. Nu există decât o singură sferă pe care o traversăm fără a extrage din ea puterile juste: sfera Soarelui. Căci tocmai din acest Soare trebuie să extragă trupul eteric puteri necesare reconstrucției sale.
În era precreștină, când omul încerca să pătrundă în lumea spirituală, el lua cu sine o parte a puterilor trupului eteric. Aceste puteri de rezervă îi permiteau să extragă din Soare ceea ce avea nevoie pentru a reconstitui trupul său pentru o nouă încarnare. Astăzi situația este diferită: omul este din ce în ce mai neafectat de puterile Soarelui. Dacă el nu întreprinde ceea ce trebuie pentru ca trupul său eteric să fie pregătit să reverse în trupul astral puterile care pot fi extrase din Soare pentru a servi la reconstrucția trupului eteric, el traversează sfera solară fără să fie afectat în vreun fel de aceasta.
Ceea ce putem resimți pornind de la una din diversele religii ale Pământului nu poate niciodată aduce sufletului ceea ce are nevoie pentru a se putea menține în sfera solară. Ceea ce putem revărsa în trupul nostru eteric, adică ceea ce necesită sufletul pentru a parcurge în mod rodnic sfera Soarelui, nu ne poate veni decât de la elementul comun care animă toate religiile umane. Care este curentul care le animă? Când studiem diversele religii ale lumii – una dintre sarcinile cele mai semnificative ale științei spirituale constă în a examina diferitele religii pentru a desprinde miezul lor adevărat – când le comparați pe toate, vedeți că aceste religii au fost în toate timpurile perfecte în felul lor, dar limitate la un popor precis și la o epocă dată; dumneavoastră înțelegeți că ele au adus acelui popor ceea ce era mai important în epoca respectivă. Ceea ce știm noi cel mai bine despre diferitele religii ne parvine din momentele în care ele au putut servi poporului lor în epoca lor, datorită faptului că ele s-au închis într-un mod relativ egoist, pentru a revărsa acolo o înțelepciune extrasă din sursa primordială a întregii vieți.
Sunt deja mai mult de zece ani de când am întreprins studiul religiilor; a trebuit să începem a o face pentru a putea oferi omenirii ceva ce se situează dincolo de religiile particulare și care conține tot ce indică diferitele religii. Cum a fost posibil? Aceasta s-a putut realiza datorită apariției unei religii lipsită de orice egoism. Perfecțiunea ei rezidă în faptul că ea nu se limitează numai la un popor sau la o epocă. Religia hindusă, de exemplu, este o religie eminamente egoistă. Căci cel care nu este hindus nu poate fi admis în sânul acestei religii. Religia hindusă este în mod special adaptată la nevoile poporului hindus. La fel este, în această privință, cu celelalte religii teritoriale. Grandoarea diferitelor religii rezidă tocmai în faptul că ele sunt formate pentru a răspunde la condiții pământești specifice. Cât timp refuzăm să vedem că perfecțiunea lor se explică prin adaptarea lor specifică la diferitele condiții pământești, atâta timp cât se subliniază numai că toate sistemele religioase rezultă dintr-o singură sursă unică, nu putem ajunge la o adevărată cunoaștere.
La ce se ajunge insistând mereu asupra unicității? Aceasta revine la a spune, de exemplu, că pe masă se află sare, piper, boia de ardei și zahăr, dar că noi nu căutăm să punem în evidență semnificația fiecăruia din aceste produse; ci căutăm unitatea ce se manifestă în ingredientele piper, sare, boia și zahăr. Se poate vorbi de astfel de lucruri, dar când este vorba de a trece de la discurs la realitate, când este vorba de a ne servi de fiecare din aceste ingrediente după specificul său, vom constata repede diferența lor. Folosindu-le, nu ne vom mai mulțumi să spunem că este pur și simplu vorba de ingrediente. Căci dacă într-adevăr nu există nici o diferență între ele, eu vă sfătuiesc să puneți în cafeaua sau ceaiul dumneavoastră sare sau piper în loc de zahăr; și sunt sigur că veți simți clar diferența. Cel care nu face deosebire între diferitele religii și se mulțumește să spună că ele provin toate din aceeași sursă, cade în aceeași greșeală de logică.
Pentru a ști cum o legătură vie traversează diferitele religii în vederea unui mare țel, trebuie să ne apucăm să studiem realmente valoarea fiecărei religii în raport cu fiecare din sfere. De mai mult de zece ani noi am întreprins aceasta în cadrul Secțiunii noastre din Europa Centrală a Societății Teosofice. A fost întreprins un început pentru a găsi un fel de religie care nu are nimic de a face cu ceea ce diferențiază oamenii și privește numai omenescul în general, fiind în afară de orice discriminare de rasă și de culoare. Prin ce se exprimă aceasta? Avem noi într-adevăr o religie națională, ca hindușii sau evreii? Dacă l-am adora pe Wotan, am fi în situația hindușilor. Dar Wotan nu este obiectul venerației noastre. Occidentul îl recunoaște pe Christos, care nu este un occidental, ci un străin prin originea sa. Atitudinea Occidentului față de Christos nu este însoțită de nici un sentiment naționalist egoist. Subiectul pe care îl atingem aici nu poate fi tratat temeinic într-o singură conferință; noi putem numai să-i evocăm anumite aspecte. Este vorba de a reaminti că modalitatea Occidentului de a dezvolta convingerea sa religioasă este cu totul liberă de orice egoism. Și într-un alt fel mai face principiul christic dovada superiorității sale. Să ne imaginăm că organizăm un congres serios compunându-se din specialiștii diverselor confesiuni, însărcinați să compare obiectiv diferitele sisteme religioase. Și aș vrea să le pun problema dacă există în sânul nu contează cărora din aceste religii ceva valabil pentru întreg Pământul, ca de exemplu faptul următor: existența, în sânul creștinismului, a unei singure și aceeași observații care, provenind din două părți, semnifică ceva cu totul deosebit. În Evanghelia lui Ioan, Christos Iisus reamintește discipolilor săi că în ei trăiește ceva divin, și El îi întreabă dacă nu sunt Dumnezei. El le spune cu toată tăria: „Voi sunteți Dumnezei!” (Ioan 10,34). Prin aceasta, Christos vrea să spună că în orice inimă omenească există o scânteie divină care trebuie aprinsă, pentru a putea spune: fiți ca Dumnezeu! Când Lucifer se apropie de om pentru a-l face să coboare din domeniul divin, cuvintele pe care le pronunță el duc la un efect diametral opus; el spune: „Voi veți fi ca Dumnezeu!” (Geneza 3,5). În acest caz, sensul este în întregime diferit: aceeași remarcă a condus la căderea omenirii, la începutul coborârii în prăpastie; și aceeași remarcă indică drumul spre țelul nostru cel mai înalt. Trebuie să căutăm ceva similar în celelalte religii. Găsim pe ici, pe colo una sau alta din remarci, dar niciodată pe amândouă. Trebuie să examinăm această situație, dar să o examinăm cu exactitate, și vom vedea că aceste câteva cuvinte sunt de o deschidere considerabilă. De ce creștinismul a preluat aceasta în sine? Pentru a se putea vedea că nu numai conținutul este singurul care contează, ci entitatea de la care provine. De ce? Deoarece creștinismul a început să arate în mod just ceea ce anunță nucleul său central și să acționeze în acest sens: nu contează numai o înrudire de seminție, ci înrudirea la nivel uman, fără diferențiere de rasă, naționalitate sau confesiune, ceva ce se situează dincolo de toate rasele și de toate timpurile. Creștinismul așa de intim apropiat de sufletul omenesc pentru că mesajul său nu ar trebui să fie străin nici unui suflet omenesc. Această realitate nu este încă admisă peste tot în lume. Dar ceea ce este adevărat se va impune la urma urmei în mod sigur.
Astăzi, totuși, oamenii nu au reușit încă să fie atât de departe încât să înțeleagă că budistul sau hinduistul nu au nevoie să-l conteste pe Christos. Imaginați-vă puțin ce ar însemna dacă cineva, după mature reflecții, ne-ar spune: este nedrept din partea voastră, adepții lui Christos, să pretindeți relativ la Christos că toate confesiunile se pot regăsi în El și că pot vedea în El țelul suprem. Căci în acest caz acordați lui Christos preferință. În nici un caz nu trebuie să faceți o asemenea afirmație. – De ce nu? Poate fiindcă hindusul ar putea cere de la noi să venerăm numai preceptele sale? Noi nu vrem să dăm la o parte nimic din aceste învățături, pe care le venerăm ca orice hindus. Poate spune budistul că el nu are dreptul de a-l recunoaște pe Christos fiindcă acesta nu este prevăzut în scrierile sale budiste? Când un lucru este adevărat, în ce măsură este important ca el să figureze în texte? Este contrar budismului de a admite sistemul lui Copernic, deși nu găsim nici urmă din el în scrierile budiste? Este budistul îndreptățit să spună că suntem împotriva budismului, dacă acceptăm sistemul lui Copernic, pentru că el nu este menționat în scrierile sale? Ca și în privința sistemului lui Copernic, rezultatele recente ale investigației spirituale relativ la entitatea lui Christos constituie ceva pe care orice hindus sau adept al oricărui alt sistem religios îl poate accepta. Căci aceasta nu are nimic de a face cu confesiunea religioasă. Cine refuză ceea ce poate spune știința spirituală despre impulsul lui Christos și raporturile sale cu celelalte religii dovedește că într-adevăr n-a înțeles atitudinea pe care trebuie să o avem față de religie. Poate, dragii mei prieteni, va veni un timp în care se va vedea că ceea ce avem de spus despre impulsul christic și raporturile sale cu toate religiile și toate filosofiile se adresează profund inimilor noastre, sufletelor noastre, străduindu-se să se realizeze cu o extremă rigoare până în diversele sale faze. Nu este ușor ca cineva să înțeleagă cum căutăm noi să reunim datele care pot conduce la o adevărată înțelegere a impulsului christic. Și totuși, în răstimpul actualului ciclu de evoluție, oamenii au nevoie să acceadă la cunoașterea a ceea ce numim entitatea lui Christos. Faptul de a-l recunoaște pe Christos nu are nimic de a face cu vreun sistem religios care se delimitează strict. Un adevărat creștin este doar acela care este obișnuit să vadă în fiecare ființă omenească o purtătoare a principiului christic. Pentru un adevărat creștin, elementul christic se află și într-un chinez, și într-un hindus, ș.a.m.d. O adevărată înțelegere din partea oricărui om care îl recunoaște pe Christos se întemeiază pe faptul că el știe că impulsul christic nu se limitează numai la o parte a lumii. Ar fi o eroare să se creadă așa ceva. În realitate, începând de la Misteriul de pe Golgota, lucrurile sunt așa cum a spus deja apostolul Pavel la adresa ținuturilor cărora le vorbise. El a spus că Christos a murit și pentru păgâni. Omenirea trebuie să înțeleagă că Christos nu a venit numai pentru un anumit popor sau o anumită epocă, ci pentru întreaga populație a lumii, pentru toți. Și Christos a însămânțat germenii fantomei sale în fiecare suflet, și progresul va consta în aceea că sufletele vor deveni conștiente de aceasta. Noi nu ne mulțumim să elaborăm o simplă teorie; prin activitatea noastră spirituală – căci nu este vorba pur și simplu de a aduce inteligenței noastre unele concepte în plus – noi ne reunim pentru ca sufletele noastre și inimile noastre să poată fi cuprinse de impulsul christic. Dacă noi reușim să ajungem în acest fel cu înțelegerea la întâlnirea impulsului lui Christos, aceasta va face în așa fel ca toți oamenii Pământului nostru să ajungă în final la înțelegerea lui Christos și la sesizarea sensului acestor cuvinte ale lui Christos: „Acolo unde sunt adunați doi la sau trei în numele meu, sunt și Eu în mijlocul lor”. Toți cei care lucrează într-o asemenea stare de spirit vor găsi puntea de la un suflet la altul. Impulsul lui Christos va realiza aceasta pe întreg Pământul. Adevăratul impuls al lui Christos este ceea ce trebuie să fie adevărata viață a ramurilor noastre antroposofice. Adevăratul ocultism vine atunci să ne arate – dacă noi ne străduim să resimțim – realitatea impulsului christic, că în sufletele noastre se depune ceea ce le face capabile să găsească trecerea prin sfera solară în așa fel încât trupul eteric să ne poată fi restituit în mod just la următoarea noastră încarnare. Adevărata asimilare a științei spirituale nu se realizează decât dacă dezvoltăm o profundă înțelegere a impulsului lui Christos. Numai cu această condiție trupul nostru eteric va fi tare și puternic la pășirea în următoarea noastră încarnare. Trupurile eterice vor slăbi din ce în ce mai mult dacă oamenii nu știu nimic despre Christos și de misiunea sa pentru întreaga evoluție a Pământului. Prin înțelegerea entității lui Christos ne putem sustrage de la această slăbire a trupului eteric. Aceasta ne face permeabili la puterile solare, ne face capabili să primim puteri venind din regiunea de unde a provenit Christos. De când este Christos aici, ființa omenească poate lua cu ea de pe Pământ puterile care o duc în sfera Soarelui. Atunci vom putea reveni pe Pământ și vom viețui în următoarea încarnare puterile care dau vigoare trupului nostru eteric. Dacă nu asimilăm impulsul lui Christos, trupurile eterice vor deveni din ce în ce mai incapabile de a lua cu ele puterile constructive din sfera solară, pentru a putea acționa corect aici pe Pământ. Noi trebuie să ne dăm limpede seama că viața Pământului nu depinde numai de concepțiile teoretice, ci de faptul că suntem sau nu cu totul pătrunși de evenimentul de pe Golgota. Aceasta este ceea ce ne revelează autenticul ocultism.
Această investigare ocultă ne arată de asemenea cum putem noi primi ceea ce ne pregătește pentru elaborarea trupului fizic. Trupul fizic ne provine de la ceea ce noi numim principiul Tatălui. Dar prin particularitatea care se exprimă în cuvintele lui Christos: „Eu și Tatăl, una suntem” (Ioan 10,30), noi participăm la principiul Tatălui prin intermediul impulsului lui Christos, cu alte cuvinte impulsul christic ne conduce totodată la puterile divine ale Tatălui.
Care este cel mai mare bun al aprofundărilor noastre spirituale? Ne-am putea imagina că, ieșind din acest loc, unul dintre dumneavoastră își zice: în fond, eu am uitat deja totul, până la ultimul cuvânt. Acesta ar fi un caz extrem, cazul cel mai radical. Vedeți dumneavoastră, dragii mei prieteni, chiar și acesta nu ar fi cel mai mare dezastru. Căci eu realizez în cazul celui care iese astfel în stradă, că el ar avea totuși o impresie, un sentiment față de ceea ce a auzit aici, chiar dacă a uitat tot restul. Or, acest sentiment constituie lucrul principal. Ceea ce trăim noi în lăuntricul nostru este ceea ce contează, înainte de toate. Căci ascultând aceste cuvinte, noi nu putem trage altă concluzie decât aceea că trebuie să ne dăruim lor în întregime, pentru ca inima noastră să se umple cu acest puternic impuls. Dacă tot ceea ce poate fi cunoaștere spirituală pentru noi contribuie la înnobilarea sufletului nostru, atunci am dobândit ceea ce trebuia. Mai mult, când omul devine capabil să înțeleagă puțin mai mult pe aproapele său datorită a ceea ce s-a depus în inima sa prin știința spirituală, atunci această știință și-a îndeplinit sarcina sa asupra lui. Căci știința spirituală este viață nemijlocită. Ea poate fi dovedită sau respinsă prin discuții logice, dar viața este cea care o dovedește și o confirmă. Și ea se confirmă prin faptul că poate găsi oameni care-i deschid sufletul lor. Și ce ne poate înălța mai mult decât faptul de a fi în măsură să știm că noi ajungem să cunoaștem sursa adevăratei noastre vieți dintre moarte și o nouă naștere, și să resimțim înrudirea noastră cu întreg universul? Ce ne-ar putea fortifica mai mult în privința sarcinilor noastre din viață, decât faptul de a ști că purtăm în noi puterile universului, și că noi trebuie să ne pregătim în timpul vieții noastre pentru ca ele să se poată revărsa în noi, să acționeze în noi când vom păși din nou în lumea planetelor și în lumea Soarelui, între moarte și o nouă naștere? Oricine înțelege într-adevăr lucrurile pe care ocultismul i le poate revela asupra relațiilor între om și lumea stelară, va fi bine inspirat să adreseze cosmosului cerința următoare: „Cu cât înțeleg mai mult cum am fost născut de cosmos, cu cât resimt mai mult responsabilitatea de a dezvolta în mine puterile pe care mi le-a oferit acest întreg cosmos, cu atât mai bun voi deveni ca om”. Cel care este în măsură să pronunțe această rugă, din lăuntrul cel mai profund al sufletului său, poate spera că prin puterea unei astfel de rugi el va deveni un om mereu mai bun și mai perfect. Astfel, ceea ce ne este oferit de adevărata știință spirituală acționează până în intimitatea cea mai profundă a ființei noastre.
