Considerațiile de alaltăieri asupra vieții dintre moarte și o nouă naștere ne arată că există relații foarte strânse între entitatea omenească și ceea ce s-ar putea numi viața universală în cosmos. Dacă reflectați la nenumăratele aspecte pe care le-am evocat, veți înțelege că numai în timpul vieții pământești omul este legat de un loc limitat și nu ocupă decât un spațiu restrâns, pe când în timpul în care se scurge între moarte și o nouă naștere, dimpotrivă, el este incorporat sistemului planetar și apoi chiar lumii care se întinde dincolo de acest sistem. Pentru a caracteriza evoluția omului între naștere și moarte spunem adesea, reamintind prin aceasta o stare de realități oculte, că omul se prezintă ca o copie microscopică a macrocosmosului. Trebuie să adăugăm la aceasta că între moarte și o nouă naștere omul devine, într-un fel, el însuși o ființă macrocosmică. El este răspândit în macrocosm și se comportă acolo ca o ființă macrocosmică. În timpul acestei perioade intermediare el trebuie să extragă din macrocosm puterile de care are nevoie pentru următoarea sa încarnare. Dacă urmărim desfășurarea vieții macrocosmice între moarte și o nouă naștere, vedem că în prima perioadă de după moarte omul mai poartă încă amprentele sale pământești, este încă legat de ceea ce i-a putut da viața pământească, de ceea ce a făcut aceasta din el. Această perioadă se apropie în mod deosebit de nevoile și interesele inimii omenești. Când ne dirijăm privirea ocultă asupra cuiva care a părăsit planul fizic de relativ scurtă vreme, el se află, după cum o știți, în kamaloka. Din punct de vedere macrocosmic această sferă se întinde până la orbita Lunii. Omul își dilată ființa sa sufletesc-spirituală până la a locui toată sfera lunară. În timpul acestei perioade omul este încă cu totul legat de lumea pământească. Dorințele, pasiunile, interesele, simpatiile și antipatiile pe care le-a dezvoltat el dau naștere la forțe – noi le-am descris adesea – care îl mai atrag oarecum spre lumea pământească. În timpul kamalokăi, omul este ca închis în propria atmosferă a naturii sale astrale, așa cum el și-a însușit-o pe Pământ. El continuă să dorească ceea ce și-a dorit pe Pământ, el are încă interes pentru lucrurile care l-au interesat pe Pământ. Perioada de kamaloka există tocmai pentru ca omul să se debaraseze de toate înclinațiile sale, care prin natura lor sunt legate de organele corporale. Plăcerile senzoriale, de exemplu, nu mai pot fi satisfăcute, și această imposibilitate obligă omul să se debaraseze de ele. Este ușor de înțeles că tot ceea ce se referă la om imediat după moartea sa privește individualitatea fiecăruia, privește ceea ce omul trebuie, într-un anumit fel, să extirpe din astralitatea sa, de ceea ce el trebuie să se dezobișnuiască, ceea ce el trebuie să îndepărteze din sine însuși.
De altfel omul ia în kamaloka de asemenea raporturile terestre pe care le-a avut; și anume de maniera următoare: Raporturile pe care omul le cultivă fie cu realitățile, fie cu ființele din perioada de kamaloka sunt tributare vieții sale lăuntrice, depind de predispoziția sufletului său. Să presupunem că un om trece poarta morții și că cineva dintre cei apropiați lui a murit deja înaintea lui. Cei doi defuncți se află în sfera kamaloka, unde se pot reîntâlni. Observația ocultă ne arată că omul nu lucrează numai la propria sa evoluție în timp ce caută să se dezobișnuiască de dorințele, de poftele, de interesele sale, ș.a.m.d. Puțin timp după moarte, după o scurtă perioadă de somn pe care-l putem califica drept embrionar, omul îi regăsește pe cei care i-au fost apropiați pe Pământ. Pe durata acestei prime faze perspectiva de a-i regăsi într-adevăr în sfera kamaloka pe toți cei care sunt deja acolo este, în general, destul de redusă. Condițiile de timp și spațiu sunt aici foarte diferite, mai ales condițiile spațiale. Aceasta nu înseamnă că nu ne putem apropia de ființele de care am fost legați. Putem fi atât de aproape de ele pe cât posibil, dar nu le remarcăm. Pentru a remarca o ființă trebuie să-i fi fost aproape în timpul vieții pământești. Ca urmare, cei pe care i-am avut apropiați în timpul vieții pe Pământ – mai întâi nu intră în discuție alte ființe, decât oamenii – se regăsesc curând în anturajul nostru, în timpul perioadei kamaloka. Relațiile în care ne aflăm după moarte cu ei se stabilesc în funcție de relațiile pe care noi le-am cultivat cu ei pe Pământ. În kamaloka ne regăsim exact în aceleași relații cu semenii noștri ca mai înainte pe Pământ, dar aici noi nu putem face ceea ce puteam face cât eram încă pe Pământ: anume să modificăm aceste relații. În kamaloka ele rămân așa cum au fost pe Pământ. Aici, jos, putem urî o ființă pe care noi am iubit-o, și iubi pe cineva pe care l-am urât. Noi ne putem strădui să modificăm raporturile noastre cu cineva. Aceasta nu se mai poate face în kamaloka. Când întâlnim pe cineva care a decedat înaintea noastră, resimțim mai întâi față de el aceleași raporturi cu cele care ne însuflețeau ultima dată când mai eram cu el pe Pământ. Aceasta este mai întâi relația noastră cu el. După aceea, viața noastră se scurge în sens invers în timp. Dacă am avut mai înainte un alt raport cu el, nu îl putem restabili în mod artificial. Noi trebuie să trăim acest parcurs în sens invers și să așteptăm liniștiți momentul în care vom regăsi vechiul raport. Nu-l putem schimba nici pe acesta, căci el se prezintă așa cum a fost pe Pământ. Am putea ușor crede că este vorba aici de o stare extrem de dureroasă. Ea este într-adevăr așa până la un anumit punct. Simțim o senzație comparabilă cu ceea ce am resimți dacă, în momentul în care dorim să mergem, ne-am afla pironiți de sol. Ne simțim țintuiți spiritual la o condiție care s-a stabilit pe Pământ, ne simțim supuși la o constrângere. Acest sentiment este perfect just. Și când această constrângere este deosebit de puternică, este natural ca relația corespunzătoare să fie viețuită ca o tortură. Cu toate acestea, pentru a aprecia o asemenea stare de lucruri la justa sa valoare, pentru a o înțelege și simți așa cum este ea, nu trebuie să avem numai ideea că este vorba de o stare dureroasă, deși ea poate să fie așa sub anumite raporturi. Dar cel care a murit nu are numai conștiența unei stări dureroase, ci el este, înainte de toate, conștient că această stare este o necesitate, și că dacă omul nu ar suporta această suferință, el ar ridica obstacole pe drumul său și și-ar împiedica evoluția.
Care este consecința străbaterii acestei zone? Să reluăm experiența prin care trecem când retrăim, după moarte, relația noastră față de un om. Vedem relația pe care am legat-o cu un om pe Pământ și o retrăim. Datorită acestei viziuni, a acestei experiențe, se formează în sufletul nostru, mai întâi sub forma modelelor lor spirituale, puterile de care avem nevoie pentru ca în viitor karma noastră să ne îndrume de manieră justă spre o încarnare ulterioară împreună cu alte ființe, pentru ca să se poată realiza compensarea karmică. În acest fel se clădesc, în tehnica destinului, puterile necesare compensărilor karmice.
Pentru început, cel care a murit nu poate modifica aproape nimic din ceea ce-i oferă anturajul său. Totuși, el încearcă uneori nevoia instinctivă de a schimba un lucru sau altul. În acest fel, dorințele nesatisfăcute iau o mare semnificație pentru defunct. Este vorba înainte de toate de dorințe care, în timpul vieții, nu ating întotdeauna în întregime nivelul conștienței depline. Aici intră în considerație un lucru foarte important. În viața obișnuită de aici, de pe planul fizic, se întâmplă ca noi să avem cutare sau cutare simpatie în conștiența noastră și să ne facem o reprezentare sau alta. Dar dedesubtul acestei conștiențe se află subconștientul. Acesta nu urcă decât foarte slab la nivelul conștienței Eului. În felul acesta, în viața conștienței omenești se constituie ceva incomplet. În calitate de ființă conștientă, omul nu se realizează niciodată în întregime în cursul vieții sale. Felul în care el se exteriorizează nu este, la drept vorbind, niciodată cu totul veridic. Este incontestabil că viața sufletului omenesc este un lucru extrem de complex. Se poate întâmpla ca sub efectul prejudecăților sau din comoditate, sau pentru orice alt motiv, cineva, în conștiența sa obișnuită, în conștiența Eului său, să refuze un lucru și chiar să-l deteste, în timp ce el nutrește în subconștientul său o vie dorință pentru acest lucru pe care îl urăște la nivelul conștienței sale lucide. Se întâmplă adesea ca sufletul să lucreze enorm ca să se amăgească asupra unor asemenea lucruri.
Se poate cita exemplul a doi oameni care trăiesc împreună. Unul întâlnește știința spirituală și se entuziasmează pentru ea; celălalt, care trăiește împreună cu el, nu împărtășește acest entuziasm. Din această cauză relația dintre aceste două persoane devine din ce în ce mai dificilă. Cu cât unul se leagă mai mult de antroposofie, cu atât celălalt condamnă mai mult antroposofia și o calomniază. Or, este perfect posibil – atât este de complicată viața omenească – ca acela care defăimează antroposofia să fi devenit el însuși antroposof, dacă prietenul său sau alt cunoscut al său nu ar fi aderat înaintea lui la antroposofie. Tocmai cel care trăiește împreună cu el îl împiedică să devină antroposof. Aceasta se poate perfect întâmpla, și se poate ca cineva să deteste antroposofia, și să multiplice în conștiența Eului său obiecțiunile împotriva științei spirituale, pe când la nivelul subconștientului său, a conștienței sale astrale, să nutrească cele mai mari simpatii în privința ei. Cu cât nu poate suferi antroposofia, pe de o parte, cu atât mai mult o dorește, pe de altă parte. În viața pe Pământ este perfect posibil de a ne comporta astfel și de a calomnia, la nivelul conștienței treze, ceea ce în subconștient de fapt dorim. Dar moartea transformă aceste neadevăruri în adevăruri. Se pot astfel remarca oameni care, în timpul vieții lor, au detestat antroposofia din comoditate sau pentru alte motive și că, odată ce au trecut pragul morții, o doresc în mod intens. În situațiile cele mai variate este deci posibil ca trecând pragul, și fiindcă adevărul se manifestă atunci în sufletul omenesc, o asemenea dorință, care nu fusese remarcată, să se facă intens simțită. Se poate efectiv dovedi că persoane care, după toate aparențele nu aveau nici o dorință pentru un lucru, să dezvolte pentru același lucru dorința cea mai intensă, după ce ele au trecut prin poarta morții. Puțin contează în kamaloka, așadar, dacă dorințele, poftele, pasiunile ș.a.m.d. își au sediul în conștiența trează a Eului; ceea ce contează este că toate acestea acționează de asemenea și în subconștient, în conștiența astrală. După moarte, efectul arzător al celor aflate în noi este același, indiferent de nivelul la care s-au aflat, iar dorințele și poftele arzătoare pe care le camuflaserăm aici în timpul vieții pământești au o acțiune cu atât mai intensă după moarte.
În problemele de această natură trebuie considerat că tot ceea ce este aproape de sufletul omenesc face, în tot cazul, o impresie asupra lui. Ceea ce vă spun acum a fost bine explorat și poate apărea ca o experiență importantă a sufletului omenesc; de aceea este bine ca noi să alegem tocmai un exemplu din antroposofie. Să presupunem că două persoane trăiesc împreună, una este un antroposof fervent, cealaltă nu vrea să știe nimic de antroposofie. Aceasta din urmă nu va rămâne neinfluențată în trupul său astral datorită faptului că cineva se ocupă de știința spirituală în anturajul său. Lucruri de o semnificație prodigioasă se produc în sufletele noastre în timp ce noi nu știm nimic de aceasta; ele acționează totuși asupra noastră într-un mod spiritual. Într-adevăr, există fenomene care, prin natura lor, structurează și transformă sufletul omenesc. Putem chiar spune că, printre cei care alcătuiesc anturajul unui antroposof, abia dacă mai găsim vreunul, oricât de încăpățânat ar fi împotriva antroposofiei, care să nu fi dezvoltat în subconștientul său o înclinare pentru știința spirituală. Tocmai la adversarii antroposofiei aflăm că după moarte urzesc o sferă de dorințe care putem spune cu certitudine că exprimă o nevoie pătimașă pentru știința spirituală. Iată de ce este atât de benefic pentru morți de a li se citi antroposofie – în special pentru cei care în timpul vieții lor nu au vrut deloc să audă vorbindu-se de ea. Această citire se practică de altfel adesea printre noi. Aceasta are un efect binefăcător asupra lor. Se procedează în felul următor. Se încearcă mai întâi a dobândi o imaginațiune, a ne reprezenta într-o imagine vie fața defunctului, așa cum era el pe Pământ în ultima vreme. Se ia o carte și, într-o pace perfectă, cu gândurile îndreptate spre defunct, ca și cum ar fi așezat în fața noastră, i se citește, frază după frază. Cel mort sesizează în mod avid ceea ce-i citim și beneficiază enorm din aceasta. Acesta este aici unul din punctele unde înțelepciunea spirituală devine într-adevăr ceva foarte practic în viață, unde materialismul și spiritualismul nu se mai înfruntă ca teorii, ci în calitate de adevărate puteri. Faptul de a ne dărui spiritualității creează o comunicare, o legătură între individualitățile omenești, fie că ele sunt n viață sau în moarte. Noi putem fi utili celor morți când cultivăm viața spirituală de maniera pe care v-am descris-o, și încă și în alte feluri, de care vom vorbi mai târziu. A neglija viața spirituală conduce nu numai la o lipsă de cunoștințe, ci înseamnă înainte de toate că suntem restrânși la o sferă de existență extrem de îngustă, cea a domeniului fizic. Când ne evidențiem printr-o stare de suflet materialistă și nu trăim decât în materie, pierdem imediat legătura cu individualitatea aproapelui care a trecut prin poarta morții. Iată un exemplu care ne arată cât de imensă poate fi acțiunea unei lumi asupra celeilalte. Când un defunct are dorința intensă de a cunoaște ceva din înțelepciunea spirituală, el este privat de ea și rămâne încărcat cu dorința sa. Ar putea exista cel mult posibilitatea – ceea ce este foarte rar în timpul duratei kamaloka – de a regăsi pe cineva, de asemenea mort și cu care el să fi fost într-o relație în timpul vieții pe Pământ, care îi poate aduce un fel de satisfacție, dar ea va fi foarte slabă. Ea nu se compară cu acțiunea binefăcătoare pentru mort pe care o pot avea cei care sunt încă pe planul fizic.
Imaginați-vă situația unui mort! El are dorința cea mai intensă pentru cutare sau cutare lucru. Această dorință nu mai poate fi satisfăcută în timpul care urmează după moarte, fiindcă lucrurile pe care le purtăm în sufletul nostru rămân imuabile. Dar de la Pământ poate veni un curent care pătrunde în această dorință încremenită. Acesta este singurul mijloc pentru a modifica lucrurile ce se desfășoară în sufletul nostru. În primul interval de timp care urmează după moarte viața și starea sufletească a unui defunct depind enorm de înțelegerea spirituală pe care o au față de el cei care au fost apropiații săi și care au rămas pe planul fizic.
Când comportamentul nostru se inspiră din cunoașterea pe care ne-o aduce știința spirituală, noi deveni creatori de condiții de viață cu totul diferite care pot acționa de la o lume la alta. Trebuie să remarcăm totuși că în ziua de azi antroposofia nu a devenit într-o măsură prea mare putere de viață. Rămâne enorm de mult de făcut pentru a dezvolta într-adevăr ceea ce poate întemeia antroposofia ca putere activă, și ar fi bine să ne familiarizăm cu adevărurile pe care le aduce știința spirituală, și după aceea să ne organizăm întreaga existență în consecință. Dacă s-ar înțelege antroposofia în acest sens mai profund s-ar face din ea un nerv vital, și atunci ar fi pe Pământ mai puține discuții și dispute relativ la teoriile de ordin spiritual. Este ceva la care trebuie să reflectăm. Nu numai viața pământească se modifică prin știința spirituală, ci și toată viața omenirii. Când, datorită muncii de înțelegere a ideilor, antroposofia va fi devenit tot mai mult hrană pentru inimă, oamenii se vor comporta și conduce în sensul antroposofiei și atunci și schimburile între diferitele lumi se vor efectua cu atât mai bine.
Atingem aici un subiect unde nu este ușor să fii crezut, deși lucrurile pot fi perfect înțelese când reflectăm puțin. Știința oamenilor, în măsura în care este vorba de știința planului fizic, este ceva extrem de înșelător. Pe planul fizic omul nu cunoaște nimic altceva decât faptele și relațiile pe care le observă. Aceasta este ceea ce constituie toată realitatea pentru oamenii de știință sau pentru spiritele materialiste, pe când ea reprezintă foarte puțin pentru cel care poate contempla totalitatea vieții sufletului.
Vă voi cita un exemplu destul de paradoxal, dar ne putem aminti de cuvintele lui Schopenhauer, care spunea că adevărul ar trebui să roșească, pentru că este paradoxal. Omul cunoaște datele, pe care apoi le combină. El știe, de exemplu, că este ora șapte și jumătate; el iese de acasă și traversează strada. La ora opt a ajuns într-un loc precis. Pe toate acestea el le știe datorită percepției senzoriale și asociațiilor de gânduri. Dar în cea mai mare parte a cazurilor el nu știe de ce nu a plecat cu două sau trei minute mai devreme sau mai târziu. Puțini oameni se întreabă de ce nu au plecat cu trei sau patru minute mai devreme sau mai târziu. Iată un exemplu puțin exagerat, dar astfel de exemple se prezintă întotdeauna în viață, numai că oamenii nu o știu – exemplul unui om care a întârziat trei minute. Dacă el ar fi ieșit la ora opt fix din casă ar fi fost poate călcat de o mașină și omorât. El nu a fost ucis pentru că avea trei minute întârziere. Acest exemplu va fi mai degrabă rar, dar asemenea situații, mai mult sau mai puțin reale, nu sunt de exclus, numai că oamenii le ignoră. Datorită celor trei minute de întârziere karma sa l-a ferit de moarte. Aceste lucruri pot părea neînsemnate și ne pot lăsa indiferenți, dar nu este așa, căci omul este indiferent față de ceva pe care nu îl cunoaște, căci în momentul în care l-ar conștientiza nu ar mai rămâne indiferent. Dacă dumneavoastră ați ști că viața v-a fost salvată prin această întârziere de trei minute, aceasta nu v-ar putea lăsa indiferenți, ci ar produce o impresie profundă asupra sufletului dumneavoastră. Faptul de a ști ar acționa puternic asupra sufletului dumneavoastră. Dacă vi s-a întâmplat ceva analog, amintiți-vă semnificația pe care a avut-o faptul acela pentru viața sufletului. Aceasta nu dovedește oare că omul nu încetează să se miște prin viață cu ochii legați? Este exact ceea ce face. El cunoaște tot ceea ce se întâmplă exterior, dar nu știe ceea ce ar fi putut să i se întâmple dacă lucrurile se desfășurau puțin diferit. Altfel spus, cunoașterea posibilităților scapă puterilor sufletului. Sufletul trăiește cufundat în indiferență, pe când ar putea fi zguduit și ar putea atinge un nivel superior dacă ar fi conștient de posibilități. Datorită faptului că omul ignoră aproape orice raporturi din prezent, că nu cunoaște în fond decât ceea ce i se oferă ca dat, viața sufletului omenesc rămâne foarte săracă; și în ea nu se exprimă ceea ce s-ar putea exprima în alte împrejurări. Poate că nu am fi găsit atât de ușor un exemplu atât de paradoxal ca acesta dacă investigatorul vieții dintre moarte și o nouă naștere nu ne-ar plasa direct în fața unor asemenea situații. Într-adevăr, printre tot ceea ce umple sufletul se află de asemenea tocmai ceea ce nu urcă la nivelul conștienței. După moarte, multe dintre cele de care omul nu are nici cea mai mică bănuială în timpul vieții sale se ridică puternic în fața sufletului său. El constată: într-un anume moment din viața ta ai fost în pericol, la un anume alt moment tu ai trecut pe lângă o fericire; tu ai fost prea comod, și dacă nu ai fi fost așa, ai fi putut face cutare sau cutare bine. După moarte, o întreagă lume de lucruri netrăite se ridică în fața noastră. Ceea ce un materialist va considera ca ridicol la nivelul lumii fizice, devine după moarte o realitate, o adevărată realitate. Tot ce ne înconjoară aici, jos, fără ca să se exprime în viață, ne dezvăluie după moarte o întreagă lume.
Lucrurile de care este vorba aici nu există ele într-adevăr? Să reluăm cazul în care am plecat de acasă cu o întârziere de trei minute, și datorită acestui fapt am scăpat de la moarte. Noi nu știm absolut nimic despre aceasta. Faptul că nu o știam este fără importanță doar pentru materialist. Dimpotrivă, orice ființă inteligentă știe că faptul de a ști sau de a ignora un lucru nu este ceea ce contează. Ea știe că lucrurilor nu le pasă de ceea ce ea știe sau nu știe, și că ele există independent de cunoașterea lui. Corelația de puteri exista, opunerea de puteri, de asemenea. Probabil că trenul care trebuia să ne aducă moarte era acolo și erau îndeplinite toate condițiile în vederea morții noastre. Puterile au colaborat, dar acțiunea lor s-a desfășurat alunecând unele pe lângă celelalte, deși au fost gata să se ciocnească. Se întâmplă multe lucruri asemănătoare în viața noastră, cu toate că noi nu le percepem. Dacă oamenii dezvoltă încetul cu încetul înțelegerea pentru lumea spirituală, așa cum trebuie să se facă în epoca noastră, atunci ceea ce se află în jurul nostru fără să se dezvăluie simțurilor noastre și fără să existe pentru inteligența curentă, va începe să acționeze asupra noastră într-un anumit fel. Aici ajungem la un fapt extrem de interesant. Să presupunem că faptul s-a întâmplat așa cum l-am relatat, adică am scăpat de la moarte datorită acestui decalaj de trei minute. Materialistul nu resimte nimic din toate acestea, dar cel care a dobândit înțelegerea în inima sa pentru asemenea raporturi – știința spirituală nu este decât la începutul dezvoltării sale – cunoaște cu adevărat o profundă bulversare lăuntrică. Oricine s-a familiarizat cu știința spirituală, oricine nu o cunoaște numai din afară, ci a trăit suficient în ea în așa fel încât ea a devenit conținut al sufletului său, poate scăpa de la moarte plecând cu o întârziere de trei minute. Dar chiar în momentul în care moartea s-ar fi putut produce dacă erau îndeplinite alte condiții, el simte acest lucru – simte ceva în sine. Când antroposofia va fi devenit sevă pentru viața sufletului, vom învăța a ne deschide la posibilitățile latente și a le resimți.
Și ce anume vom putea resimți treptat, când natura omenească va fi reușit să se îmbibe cu cunoașterea științei spirituale? Într-un asemenea moment, când ar fi trebuit să se întâmple ceva în raport cu noi, noi am deveni momentan un fel de medium. Am fi cufundați pentru o clipă într-o stare de medium, având posibilitatea de a lăsa lumea spirituală să ne lumineze conștiența. Asemenea momente pot fi dintre cele mai fructuoase pentru om dacă în răstimpul lor morții acționează asupra lui și omul este condus să devină conștient de ceva în privința lor. Asemenea momente de fapte care nu s-au realizat, fapte neconcretizate care sunt legate de noi, vor fi oarecum trezitoare pentru impresiile ce emană din lumea spirituală. O formă cu totul deosebită de viață prevestitoare se va putea dezvolta în sufletul celor afectați intim de știința spirituală. Aceasta se explică prin faptul că omenirea este realmente în evoluție și că numai un om limitat poate crede că neamul omenesc este dotat pentru totdeauna cu aceleași puteri sufletești. Puterile sufletului se modifică. Astăzi omul este înzestrat mai ales pentru perceperea lucrurilor exterioare și prelucrarea lor prin gândire. Prin situații de genul celor descrise, el evoluează spre o etapă când vor fi dezvoltate puterile psiho-spirituale. Există deci perspectiva ca știința spirituală să devină o putere de viață cu acțiune formatoare intensă asupra existenței. Adineauri am văzut cum, plecând de la planul fizic, se poate exercita o acțiune asupra vieții de după moarte. Acum vedem unde pot fi create deschideri permițând să vedem în viața fizică ceea ce viețuiesc morții. Prin aceste considerații a vrut să vă arăt cum se oferă ocaziile de comunicare între aceste două lumi.
În această privință se păcătuiește enorm. Se difuzează tot felul de doctrine stranii și mai ales anumite practici nu mai puțin curioase. Cel care este la curent cu aceste lucruri știe că, pentru a intra în raport cu un defunct, trebuie în prealabil să creăm o ocazie favorabilă. Fac aici abstracție de ocaziile datorate practicilor mediumice. Trebuie așa-zicând deschisă o fereastră spre mort. Există de altfel multe persoane frivole care, când le spunem: cutare sau cutare ar vrea bucuros să afle noutăți de la un mort, ne dau după câteva ore un răspuns: „Eu am vorbit cu el, se simte bine…” Am întâlnit mai multe cazuri de acest gen. Aceasta face parte din capitolul orbirii în fața unei autorități, și a escrocheriei care se leagă de ea.
Dar acest lucru ne dezvăluie încă un aspect. Cum sfera kamaloka se situează, esențial, în spațiul astral, puteți concluziona de aici că lumea posibilităților stă în raport cu lumea astrală; nu cu lumea a ceea ce se realizează aici jos, ci de ceea ce s-ar putea realiza. Vă invit să luați ca obiect al meditațiilor dumneavoastră acest gând: ceea ce este posibil în lumea fizică, dar nu se concretizează, creează un fel de atmosferă de comunicare cu spațiul astral.
Din tot ceea ce s-ar din tot ceea ce s-ar putea încă spune despre viața dintre moarte și o nouă naștere, relativ la care vom mai avea de descoperit multe aspecte, nu voi mai evoca astăzi decât faptul următor: în decursul vieții, care se întinde de la moarte și până la naștere, există în mod esențial trei feluri de puteri care se exprimă în suflet: puterile gândirii, puterile sentimentului, puterile voinței și dorinței. Puterile gândirii, ale inteligenței contribuie mai puțin la a ne lumina; puterile sentimentului fac ca inima noastră să fie mai mult sau mai puțin capabilă să manifeste compasiune sau duritate, și ca noi să avem o dispoziție mai mult sau mai puțin deschisă față de elementul religios; puterile voinței și dorinței fac ca faptele noastre să fie mai mult sau mai puțin egoiste sau altruiste. Astfel se exprimă aceste trei puteri sufletești. Pentru viața care se scurge între moarte și o nouă naștere, aceste puteri sufletești au o semnificație cu totul diferită. Să vedem mai întâi puterile intelectuale. Ne putem întreba la ce servesc ele după moarte. Ele contribuie la a ne lumina puternic conștiența, experiența conștientă prin care trecem în timpul care se scurge între moarte și o nouă naștere. Cu cât ne străduim mai mult în timpul vieții fizice să avem o gândire clară, dar și exactă și veridică, cu cât ne străduim mai mult să abordăm de o manieră justă datele spirituale, și conștiența noastră se va lumina între moarte și o nouă naștere. În mod concret aceasta înseamnă că orice om care este lipsit de veracitate în facultățile sale intelectuale, și care este puțin înclinat să cunoască raporturile spirituale în adevărul lor, așa cum se poate atinge numai prin cunoaștere, orice om marcat de această insuficiență va dezvolta după moarte o conștiență, dar ea se va estompa progresiv. Experiența de după moarte are particularitatea că atenuarea conștienței ne conduce să parcurgem mai rapid o anumită perioadă. Noi traversăm întinderea lumii spirituale mai repede când suntem adormiți, decât când suntem treji. Când cineva este insensibil la puterile intelectuale, el rămâne așadar conștient un anumit timp după moarte, dar apoi nu-și mai poate menține conștiența. Toropeala sa provoacă o stare crepusculară, și restul vieții se desfășoară rapid. El se reîntoarce relativ repede în viața fizică.
Alta este în această privință situația puterilor de voință și de dorință. Aceste puteri ne ajută să extragem din raporturile macrocosmice, unde suntem între moarte și o nouă naștere, anumite puteri – slabe sau viguroase – de care avem nevoie pentru edificarea următoarei noastre vieți. Când ajungem în acest stadiu cu o atitudine lăuntrică imorală, nu putem extrage puterile necesare pentru construirea corectă a trupului astral și a trupului eteric. Acestea vor fi prin urmare atrofiate și noi vom avea o constituție slabă, ș.a.m.d. Deci moralitatea este cea care ne face apți să extragem din lumile superioare puterile de care avem nevoie pentru încarnarea următoare. Intelectualitatea și moralitatea sunt deci strâns legate de ceea ce va deveni omul ca urmare a zăbovirii sale în sfera suprasensibilă între moarte și o nouă naștere. În ceea ce privește puterile sentimentului, puterile cele mai intime ale sufletului omenesc, ele se ridică în mod obiectiv în fața noastră în timpul în care se scurge între moarte și o nouă naștere; ele sunt situate în afara noastră. Acest fapt este extrem de important. O ființă, care este capabilă de iubire și compasiune, are, pentru lumea ambiantă în sânul căreia trăiește după moarte, imaginile stimulatoare și de sacrificiu care corespund milei și compasiunii. Aceste imagini se ridică în fața sufletului său în răstimpul dintre moarte și o nouă naștere. În fața celui care a urât, apar imaginile urii. Într-o anumită perioadă a vieții dinte moarte și o nouă naștere noi vedem, într-un tablou universal etalat în fața noastră, ceea ce suntem noi în ființa noastră cea mai intimă. Nu există nici un pictor atât de perfect ca puterile care lucrează în noi în acest fel între moarte și o nouă naștere. Puterile cele mai intime ale sentimentului nostru formează firmamentul pe care îl contemplăm în timpul acestei perioade, la fel cum pe Pământ noi vedem firmamentul ceresc. El este mereu cu noi. Acest fapt este în raport cu ceea ce am evocat alaltăieri. Dacă noi am primit Misteriul de pe Golgota în ființa cea mai intimă a sufletului nostru, dacă am înțeles sensul cuvintelor lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine!”, atunci, dacă îl viețuim pe Christos în noi, avem posibilitatea, în timpul stării noastre solare, de a-l contempla pe Christos în lumea de imagini ale kamalokăi. El ni se prezintă în forma sa cea mai sublimă și mai majestoasă, în gloria sa manifestată, drept elementul în care noi trăim și acționăm. Această gândire nu trebuie să aibă în mod necesar un sens egoist, ea poate fi foarte obiectivă. Ceea ce găsim în acest tablou etalat în fața noastră, luăm în sufletul nostru pentru a-l include în încarnarea noastră următoare. Nu numai aceasta face din noi oameni mai buni, dar aceasta dă naștere de asemenea la puteri mai bune în evoluția Pământului.
Munca pe care o efectuăm asupra sentimentului nostru este în consecință în raport direct cu facultățile pe care le vom avea în viața următoare. Aceasta ne arată cum funcționează tehnica destinului în ceea ce privește puterile sentimentului nostru. Acestea compun o vastă tapiserie universală, un firmament universal în jurul nostru, între moarte și o nouă naștere. Aceste puteri se află după aceea în noi, pentru a acționa în viața următoare cu mai mare intensitate decât în viața precedentă. În timpul perioadei intermediare care se întinde de la moarte la o nouă naștere, contemplăm în afara noastră tot ceea ce am trăit lăuntric în viața precedentă; această experiență ne face mai puternici și intensifică puterile care provin din viziunea vie.
Am evocat anumite lucruri infinit de importante relativ la ceea ce se întâmplă între moarte și o nouă naștere. Importanța lor rezidă în faptul că aici, pe Pământ, noi nu suntem nimic altceva decât ceea ce a făcut din noi viața dintre moarte și o nouă naștere. Dacă nu ținem cont de ceea ce se întâmplă în lumea spirituală între moarte și o nouă naștere, vom ajunge tot mai puțin la o reală cunoaștere a propriei noastre ființe, și deci și a acțiunilor noastre și a gândurilor noastre în cadrul devenirii omenirii. Aceste considerații constituie o parte dintr-un vast ansamblu care s-ar putea dezvolta asupra acestui subiect. Din parte-mi, se punea problema numai de a face începutul unei teme care trebuie să fie, din ce în ce mai mult, conținut al științei spirituale, în timpul care va urma.
