Ramura din Berna sărbătorește astăzi a cincea sa aniversare. Cu această ocazie suntem în măsură de a ne reuni pentru prima dată în acest locaș care, prin specificul său, formează un cadru demn pentru aspirațiile noastre spirituale și munca spirituală din acest oraș. Când ne străduim să realizăm un asemenea cadru și suntem din ce în ce mai în măsură să ținem reuniunile noastre intime într-un mediu adecvat, aceasta nu este lipsit de importanță pentru căutările noastre spirituale. Știm că în mai multe locuri, unde se cultivă activitatea noastră, există strădania de a realiza asemenea spații, și că există deja un anumit număr de astfel de locuri. Cu ocazia acestei zile, care merită să fie dublu sărbătorită, îmi îngădui să pronunț câteva cuvinte pentru a atrage atenția asupra importanței unui asemenea cadru.
Cu ocazia căutărilor noastre ne întoarcem mereu la cifra trei, la sfânta triadă. În cadrul sufletului omenesc, ea se prezintă sub forma gândirii, sentimentului și voinței.
Când atenția noastră se îndreaptă asupra gândirii, suntem conduși să ne spunem că, de îndată ce gândim, noi trebuie să ne conformăm necesităților obiective. Când gândurile se îndreaptă asupra lucrurilor planului fizic sau asupra celor din lumile superioare și nu țin seama de necesități, noi nu putem decât comite erori și nu ajungem la adevăr. Cât privește voința noastră, trebuie, de asemenea, să ținem cont mai întâi de ceea ce ne dictează anumite principii morale exterioare. Și aici trebuie să ne conformăm necesităților. În privința gândurilor noastre și voinței noastre putem spune că necesitățile lumilor superioare se prelungesc în lumea fizică.
Ființa omenească se simte cu adevărat liberă numai în sentimentul său. Sentimentul este foarte diferit de gândire și de voință. Momentul în care ne simțim cel mai mulțumiți în sentimentele noastre și sensibilitatea noastră lăuntrică este cel în care nu simțim nici constrângerea gândirii, nici cea a voinței, și când ne putem consacra celor ce vorbește sentimentul. De ce este, în această privință, astfel?
În cazul gândirii, noi simțim că aceasta este legată de ceva, că ea depinde de ceva; în cazul voinței, simțim de asemenea că suntem dependenți; în cazul sentimentului, dimpotrivă, suntem în întregime în noi înșine și trăim în sufletul nostru. De ce este astfel? Fiindcă sentimentul nostru este, în cele din urmă, imaginea reflectată a unei puteri care se situează foarte departe de conștiența noastră. Gândurile ne apar ca niște còpii a ceea ce reprezintă ele de fapt. Voința trebuie să fie desfășurată în așa fel încât să fie expresia angajamentului nostru. În sentiment noi avem dreptul să trăim liber ceea ce vorbește sufletului nostru, fiindcă, din punct de vedere ocult, sentimentul este reflectarea a ceea ce, într-adevăr, nu pătrunde în conștiența noastră, dar se situează dincolo de conștiența obișnuită și este nemijlocit de natură divin-spirituală. Putem spune că prin gândire și voință zeii se străduiesc să educe omul, dar că în sentiment ei ne permit să participăm, deși într-un mod tainic, la propriul lor fel de a acționa, la propria lor creație. Sentimentul este de altfel o manifestare prin care în sufletul nostru există ceva ce încântă zeii.
Datorită acestui cadru care a fost creat, tot ceea ce studiem aici poate fi însoțit de un sentiment care ne plasează într-o intimitate mai mare cu lumile spirituale. Și această intimitate trebuie să provină din toate considerațiile noastre. Este deci just să acordăm o anumită importanță unui asemenea cadru, și nu ne rămâne decât să ne familiarizăm cu efectul care se desprinde din el. Privirea noastră îmbrățișează toate aspectele acestui cadru și ne permite să resimțim puterea luminii și culorilor, care devin pentru noi revelații a cea ce există în lumea spirituală. Bineînțeles că ceea ce avem de spus poate fi primit și în localurile îngrozitoare care există acum peste tot. Dar sufletele noastre nu se pot într-adevăr încălzi de la considerațiile spirituale decât atunci când avem un astfel de cadru. Faptul de a putea dispune de acest mediu aici, la Berna, după cinci ani de activitate, ne permite să apreciem că munca noastră este însoțită și binecuvântată de o karmă bună. Fie ca orice ocazie asemănătoare acestei duble sărbători de astăzi să ne reamintească de rolul important pe care știința spirituală îl poate juca pentru binele omului timpurilor moderne.
Ceea ce vom examina astăzi se leagă de multe subiecte de care am vorbit adesea. Ne propunem să studiem aceste date cunoscute, dintr-un punct de vedere nou. Într-adevăr, lumile spirituale nu ne vor deveni în întregime de înțeles decât dacă le considerăm plecând de la punctele de vedere cele mai diverse. Noi am propus deja descrieri foarte variate despre viața între moarte și o nouă naștere. Vom relua astăzi acest subiect ținând cont de anumite aspecte pe care am avut ocazia să le studiez din nou în cadrul investigației spirituale pe care am făcut-o în cursul lunilor trecute.
Noi știm că imediat după ce am trecut pragul morții trecem prin ceea ce se numește kamaloka. Este vorba de perioada în care mai suntem încă strâns legați de sentimentele noastre, de impulsurile și de toată viața sufletului nostru de pe durata ultimei noastre încarnări. Ne eliberăm progresiv de această legătură. Odată trecuți prin poarta morții nu mai dispunem de corpul fizic. Dar chiar și după ce ne-am eliberat de trupul nostru fizic și de trupul nostru eteric, ne rămâne trupul astral în toate particularitățile pe care le avea mai înainte pe Pământ. Aceste particularități fac parte din trupul astral, fiindcă el locuise în trupul fizic. El trebuie însă acum să le depună. Aceasta necesită un anumit timp, timpul cât durează kamaloka. După kamaloka, el trece prin experiența a ceea ce noi am numit lumea spirituală sau devachan. În lucrările noastre l-am caracterizat de preferință după experiențele pe care le face omul datorită diferitelor elemente care sunt răspândite în jurul lui. Vom studia acum un alt aspect al vieții dintre moarte și o nouă naștere. Vom începe prin a-i da caracteristicile generale.
După ce omul a trecut pragul morții, el trece prin experiența următoare. În timp ce suntem aici, pe Pământ, noi putem spune că suntem într-un loc ferm, închiși în pielea noastră, în timp ce în spațiul din jur se află celelalte lucruri și celelalte ființe. După moarte este altfel. După moarte, întreaga noastră ființă se dilată; avem impresia că devenim din ce în ce mai mari. Sentimentul de a fi în pielea noastră și de a avea afară spațiul exterior cu tot ceea ce conține el, este o experiență pe care nu o avem după moarte. După trecerea pragului noi suntem în interiorul lucrurilor și ființelor, ne dilatăm și umplem tot spațiul pe care îl avem în vedere. În timpul perioadei kamaloka, noi nu încetăm de a ne dilata. La sfârșitul acestei perioade suntem la fel de mari pe cât este spațiul circumscris de orbita lunară. Este efectiv vorba de o creștere care ne duce la ocuparea spațiului. Faptul de a ne simți ca fiind în spațiu, existența în spațiu împreună cu alte făpturi ia după moarte o cu totul altă semnificație decât aici, jos, pe planul fizic. În timpul perioadei kamaloka noi umplem efectiv întreg spațiul din interiorul orbitei lunare. Fiecare suflet luat individual, deci toate sufletele împreună, ocupă în kamaloka același spațiu delimitat de orbita lunară. Toate se întrepătrund, și totuși această întrepătrundere nu constituie deloc o unire; căci sentimentul de a fi împreună depinde de cu totul alte criterii decât umplerea aceluiași spațiu comun. După moarte, două suflete pot foarte bine locui în același spațiu, și totuși să fie infinit de îndepărtate unul de altul. Asta înseamnă că trăirile lor sunt de așa natură încât ele nu au nevoie să știe unul de altul, în timp ce alte suflete care se află în același spațiu se simt familiare, se simt împreună și unite. Acolo totul depinde de condițiile lăuntrice, și nu de raporturile lor exterioare, spațiale.
În perioadele ulterioare, după ce a trecut prin kamaloka, omul pătrunde în spații și mai vaste. El se dilată tot mai mult. La sfârșitul perioadei kamaloka, atunci când el s-a dilatat oarecum în spațiul ceresc ce se întinde până la orbita lunară, în acest spațiu, pe care trebuie să-l străbată în răstimpul de kamaloka, se află cele de care omul s-a eliberat, cu alte cuvinte tot ceea ce el a făcut pe Pământ și care poartă amprenta atracției sale, a dorinței sale, a pasiunii sale pentru viața pământească. Omul trebuie să treacă prin toate aceste experiențe, dar el trebuie, după aceea, să se debaraseze de ele, în sfera lunară, în kamaloka. În cadrul parcursului său ulterior morții, când omul își va aminti de sfera lunară, el va găsi acolo gravate toate tendințele și dorințele legate de viața sensibilă pe Pământ, tot ceea ce s-a dezvoltat astfel în sufletul său și care explică simpatia sa pentru lumea corporală. Pe toate acestea el le abandonează în sfera Lunii. Acestea rămân înscrise acolo. Omul nu le poate șterge așa de repede. El le ia cu sine ca puteri, dar totul rămâne înscris în sfera lunară. Se poate deci spune că în contul datoriilor noastre – și aceasta este adevărat pentru orice om – totul rămâne înscris în sfera Lunii.
După aceea noi continuăm a ne dilata. Intrăm atunci într-o a doua regiune, pe care ocultismul o numește sfera lui Mercur. Nu este posibil să continuăm a expune aceasta cu ajutorul unei scheme; vom examina deci aceste lucruri fără să recurgem la un desen. Sfera lui Mercur este mai mare decât cea a Lunii. Dacă vrem să ne inserăm după moarte în această sferă, o putem face în cele mai diferite feluri. Putem studia toate acestea cu mijloacele pe care ni le oferă știința spirituală. Un om care a manifestat o atitudine imorală sau a avut o moralitate mediocră, se încadrează în această sferă a lui Mercur într-un fel foarte diferit de cel al unui om cu simț moral dezvoltat. În această sferă a lui Mercur, cu alte cuvinte sfera care urmează după sfera kamaloka, omul cu moralitate redusă este incapabil să-i regăsească pe oamenii care se află de asemenea în lumea spirituală după ce au părăsit planul fizic în același timp ca el, înainte sau chiar puțin timp după el. Cu alte cuvinte, intrând în lumea spirituală, el nu-i poate regăsi pe cei care îi erau dragi, cei cu care i-ar plăcea să fie împreună. În lumea spirituală el devine un eremit în sfera lui Mercur, datorită comportamentului său imoral pe Pământ. Cel care a făcut dovada calităților sale morale, dimpotrivă, devine ceea ce se poate numi o ființă sociabilă. El regăsește înainte de toate, în lumea spirituală, sufletele celor care i-au fost apropiați pe Pământ.
Faptul de a fi împreună cu semenii nu este deci o problemă de spațiu – căci ocupăm cu toții același spațiu –, aceasta depinde de atitudinea sufletului nostru. Devenim eremiți deși ne aflăm în același spațiu cu ceilalți, și rămânem eremiți, căci nu găsim drumul care să ne conducă spre ceilalți, cu toate că ne aflăm în același spațiu. Dacă suntem marcați de o atitudine imorală, devenim eremiți; dacă suntem purtători de impulsuri morale, devenim ființe sociale. În sfera lunară, în kamaloka, noi întâmpinăm alte dificultăți de ordin social. Dar, în general, putem reține că și acolo omul devine un eremit sau o ființă sociabilă în funcție de constituția sufletului său. Cel care s-a evidențiat prin egoismul său aici pe Pământ și nu a cunoscut decât satisfacerea dorințelor și a pasiunilor sale, nu va găsi ușor în această sferă lunară ființele care-i fuseseră apropiate pe Pământ. Dimpotrivă, orice ființă care a iubit cu pasiune ceva, afară de sine, chiar dacă această iubire era legată de simțuri, nu va fi o ființă în întregime solitară pe durata timpului petrecut în kamaloka. El va întâlni acolo alte ființe care i-au fost apropiate. Ca regulă generală, nu este posibil să întâlnim în aceste două sfere alte ființe omenești decât cele ce ne-au fost deja apropiate pe Pământ. Celelalte ne rămân necunoscute. Așadar, condiția necesară pentru ca noi să ne putem întâlni cu alți oameni ca atare, este să fi fost împreună cu ei pe Pământ. Întâlnirea depinde de elementul moral. Chiar aspirațiile morale nu ne pot ajuta prea mult să trecem dincolo de regiunea care duce la cei de care noi am fost apropiați pe Pământ. Raporturile cu aceste ființe pe care le întâlnim după moarte au particularitatea că nu mai pot fi modificate atunci.
Acestea trebuie înțelese în felul următor. Aici, jos, ne este posibil, în fiecare moment să schimbăm condițiile de viață și relațiile care stăpânesc viața. Să luăm cazul unui om pe care, un anumit timp, nu l-am iubit așa cum ar fi meritat. Chiar din momentul când ne dăm seama și devenim conștienți de aceasta, dacă suntem destul de puternici, putem să manifestăm față de el iubirea pe care o merită. După moarte nu mai există această posibilitate. După moarte, când întâlnim o ființă pe care nu am iubit-o suficient sau căreia i-am acordat o iubire nejustificată, ne dăm seama de aceasta și percepem această eroare cu mai multă precizie decât aici pe Pământ, dar nu mai putem schimba nimic. Lucrurile trebuie să rămână așa. Se adeverește faptul că relațiile din viață au o anumită persistență. Datorită faptului că ele devin durabile, în sufletul nostru se formează puterea prin care se reglează karma. Deci dacă, de exemplu, timp de cincisprezece ani am iubit prea puțin pe cineva, ne dăm seama de aceasta, și în timp ce viețuim această experiență ne dezvoltăm puterea de a proceda altfel la următoarea noastră încarnare pe Pământ. Noi elaborăm altfel puterea și voința necesare pentru compensarea karmică. Acesta este specificul karmei. Înainte de toate trebuie ca un lucru să ne fie foarte clar: În primele timpuri de după moarte, deci pe durata perioadei Lunii și celei a lui Mercur, dar și pe durata perioadei următoare, pe care o vom caracteriza numaidecât, noi trăim în lumea spirituală în așa fel că viața noastră depinde de felul în care am trăit aici pe Pământ, pe planul fizic, numai că nu se ia în considerare numai conștiența, așa cum o avem pe Pământ, ci și subconștientul nostru. Aici, pe Pământ, viața normală, cea în stare de veghe, este trăită la nivelul Eului nostru. Dedesubtul conștienței Eului nostru se află conștiența astrală, subconștientul. Fără știrea omului, subconștientul acționează câteodată pe Pământ cu totul altfel decât conștiența superioară, conștiența Eului.
Să urmărim și un alt exemplu. Doi oameni trăiesc în cea mai perfectă relație de prietenie. Se întâmplă adesea ca unul din ei să dobândească o anumită stimă pentru știința spirituală, pe când celălalt, care trăiește împreună cu el, dezvoltă o putere de aversiune față de știința spirituală, care până atunci îl lăsa indiferent. Această ură nu este nevoie să ocupe totalitatea sufletului; este cu totul posibil ca ea să nu se afle decât în conștiența Eului, dar nu și în conștiența astrală. La nivelul conștienței astrale, ființa care dezvoltă o ură din ce în ce mai virulentă poate foarte bine aspira la această știință spirituală fără să-și dea seama de aceasta. Este întru totul posibil să fie așa. Natura omenească comportă asemenea contradicții. Când examinăm conștiența astrală, subconștientul, găsim poate acolo, ignorată, o simpatie pentru cauza care determina ura la nivelul conștienței superioare. După moarte, aceasta se revelează în toată semnificația ei profundă, căci atunci omul percepe acest raport. Cineva care s-a convins pe Pământ de ura sa împotriva științei spirituale, în timp ce el o iubește la nivelul vieții sale subconștiente – deși a respins-o fără încetare – simte adesea o iubire arzătoare pentru această știință spirituală. Cu ocazia vieții în kamaloka, el poate suferi profund că nu știe nimic relativ la ea. Căci în primele timpuri după moarte trăim, înainte de toate, cu amintirile. După moarte omul nu depinde deci numai de ceea ce îl chinuiește sau îl bucură, de ceea ce trăiește în conștiența Eului său, ci și de ceea ce s-a dezvoltat în subconștientul său. Acum omul devine pe deplin conștient de aceste relații.
Atingem aici un punct unde putem vedea că știința spirituală, când este înțeleasă în mod corect, este chemată să intervină rodnic în toată viața omenească. Vedeți dumneavoastră, cel care a trecut prin poarta morții nu mai poate schimba nimic în relațiile cu ființele din anturajul său, după cum nici aceste ființe nu sunt în măsură să le modifice. O situație de neclintit caracterizează relațiile lor. Pot interveni modificări în domeniul relațiilor dintre defuncți și vii. Cei care rămân încă pe planul fizic și au avut relații cu defuncții, sunt singurii care pot atenua puțin suferința lor, pot ușura chinurile celor care au trecut pragul morții. În multe cazuri de acest gen se dovedește binefăcătoare ceea ce se poate numi citirea făcută pentru defuncți. Aceasta s-a confirmat într-adevăr. Să presupunem că a decedat cineva care, pentru un motiv sau altul, nu s-a interesat de știința spirituală. Cel care a rămas pe Pământ poate ști, din știința spirituală, că defunctul poate avea un interes arzător pentru știința spirituală. Când cel viu aprofundează lăuntric gânduri împreună cu defunctul, ca și cum defunctul ar fi în fața lui, aceasta îi prilejuiește defunctului o binefacere considerabilă. Noi putem efectiv proceda la citirea unui text de știință spirituală special pentru defunct. Aceasta permite depășirea prăpastiei care separă pe cel viu de defunct. Imaginați-vă un moment cele două lumi care, față de mentalitatea materialistă a oamenilor, apar separate: lumea planului fizic și lumea spirituală pe care omul o parcurge între moarte și o nouă naștere. Gândiți-vă o clipă la repercusiunea directă pe care o poate avea pentru viață când aceste două lumi fuzionează! Când știința spirituală nu este redusă la o simplă teorie, ci devine un impuls nemijlocit pentru viață – ceea ce ar trebui totdeauna să fie – atunci nu mai există separare, ci comunicare directă. Citirea făcută pentru cei morți constituie unul din cazurile care ne permit să intrăm în contact direct cu defuncții și să-i ajutăm. Dacă noi nu-l ajutăm pe cel care a fugit de știința spirituală, el va fi mereu frământat de dorința de a o cunoaște. Dacă el simte o asemenea dorință, noi îl putem perfect ajuta, de aici de pe Pământ. Astfel pot veni cei vii în ajutorul defuncților.
Într-un anumit fel este de asemenea posibil ca defunctul să fie perceput de către cel viu, deși cei care trăiesc aici jos nu fac, în ziua de azi, prea multe pentru a intra în comunicare cu morții. Și aici știința spirituală poate interveni în mod direct în viața omenească și poate deveni un elixir de viață. Pentru a înțelege cum sunt în măsură defuncții să acționeze asupra viilor, trebuie să pornim de la următoarele reflecții.
Ce știe omul, în mod real, despre lume? În cadrul a ceea ce observăm noi pe planul fizic, cu conștiența noastră de veghe, știm extraordinar de puține lucruri. Cunoaștem ceea ce se desfășoară în fața simțurilor noastre și știm ceea ce putem face cu ajutorul inteligenței noastre. Tot restul îl ignorăm. Cel mai adesea credem că nu există nimic în afara a ceea ce percep simțurile noastre fizice. Or, există enorm de multe lucruri pe care nu le percepem, dar sunt de primă importanță. Ce înseamnă aceasta?
Să presupunem că avem obiceiul să ne ducem la munca noastră în fiecare zi la ora opt dimineața. O dată însă plecăm cu o întârziere de cinci minute. Nu se întâmplă nimic, numai că ajungem cu cinci minute mai târziu. Și nici examinând totul mai îndeaproape și studiind toate datele, poate că nu putem descoperi că dacă în ziua aceea plecam la timp, am fi fost călcați de o mașină: dacă am fi plecat la ora obișnuită, nu mai eram în viață. Ceea ce este de asemenea posibil, și aceasta s-a întâmplat efectiv, este ca cineva să fie împiedicat de un prieten să se îmbarce pe Titanic. El poate spune că dacă ar fi făcut acest voiaj ar fi fost înecat. Faptul că acest lucru a fost condiționat de karmă, este o altă chestiune. Gândiți-vă un pic: considerând viața în acest fel, dumneavoastră realizați că de fapt ceea ce știți într-adevăr despre această viață este foarte puțin. Dacă nu se întâmplă nimic din ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dumneavoastră nici nu o știți. Omul nu ține cont de nenumăratele posibilități care există în lumea realităților. Puteți obiecta că aceasta nu are nici o importanță. Desigur că, la nivelul condițiilor exterioare, nu este important. Ceea ce contează mai mult, este să nu fi murit. Dar eu țin să vă atrag atenția asupra faptului că noi ar fi trebuit să știm că probabilitatea de a muri ar fi fost mare dacă noi nu am fi pierdut un tren care a suferit o catastrofă. Nu ne putem imagina întreaga variantă de posibilități, care de altfel se concretizează întotdeauna într-un caz special. Este adevărat că pentru desfășurarea exterioară a lucrurilor ne este suficient să cunoaștem ceea ce se oferă observației noastre. Să presupunem totuși că noi știm exact că s-ar fi putut întâmpla ceva dacă nu am fi pierdut trenul. O asemenea experiență face atunci o impresie puternică asupra sentimentului nostru și ne putem spune că un destin binevoitor ne-a protejat într-un mod minunat. Imaginați-vă toate aceste lucruri care constituie tot atâtea posibilități care pot atinge omul. Viața sufletului nostru ar fi infinit mai bogată dacă omul ar putea cunoaște tot ceea ce se interferează în viață fără să se concretizeze într-adevăr, pe când omul, în general, nu cuprinde decât biata viață a ceea ce s-a realizat.
Este ca și cum v-ați îndrepta privirea spre un lan cu spicele încărcate de boabe de grâu. Un număr relativ restrâns din aceste boabe vor fi din nou semănate, dar multe nu vor mai produce spice, căci ele vor lua alte căi. Ceea ce este posibil în legătură cu noi, în raport cu ceea ce se întâmplă într-adevăr, este comparabil cu această multitudine de boabe care nu mai produc spice, în raport cu boabele care vor produce. Asta este realitatea; posibilitățile care există în viață sunt enorm de bogate. Iar momentele în care lucrurile deosebit de importante în legătură cu noi se desfășoară în lumea posibilităților, sunt momentele cele mai propice defuncților pentru a se apropia de noi. Să luăm cazul celui care pleacă cu cinci minute mai înainte, și datorită acestui fapt scapă de la moarte. În asemenea moment viața noastră poate fi penetrată, asemănător unei imagini de vis, de ceea ce ne comunică defuncții. Dar omul duce o viață mai curând grosieră. El nu se interesează decât de ceea ce este grosier și nu se ocupă de subtilitățile existenței, de ceea ce interferează în viață. În această privință știința spirituală contribuie la subtilizarea sentimentului și a sensibilității lăuntrice. Atunci omul ajunge să-i simtă pe cei care interferează în viață, cu alte cuvinte defuncții, și el reușește să stabilească legături cu ei. Prăpastia care separă morții de vii este astfel depășită prin știința spirituală, care devine într-adevăr un elixir de viață.
Sfera următoare, așadar perioada următoare de după moarte, este așa-numita sferă a lui Venus. În cadrul acesteia noi vom fi eremiți dacă ne lipsește dispoziția religioasă aici pe Pământ. Pentru a deveni ființe sociabile trebuie să aducem cu noi o dispoziție religioasă. În măsura în care noi am reușit pe planul fizic să resimțim legătura noastră cu Spiritul sfânt, îi regăsim pe toți cei care au simțit aceeași atitudine față de spiritual-divin. În această sferă a lui Venus, oamenii sunt grupați după apartenența religioasă sau filosofică. Pe Pământ, atât aspirația religioasă cât și experiența religioasă constituie un factor determinant. În sfera lui Venus, regruparea se face numai după afinitățile religioase și filosofice. Cei care au aceeași concepție despre lume, constituie în sfera lui Venus comunități mari și puternice; ei nu sunt niște eremiți. Dimpotrivă, cei care sunt incapabili să dezvolte impulsuri și sentimente religioase devin eremiți. Acesta este cazul celor pe care noi îi numim astăzi moniști materialiști; ei nu vor deveni ființe sociabile, ci niște solitari. Fiecare dintre ei își va petrece timpul în sfera lui Venus ca închis într-o colivie proprie. Apariția unui club monist în această sferă este exclusă, dat fiind că profesiunea de credință monistă condamnă omul să trăiască în singurătate. Faptul de a se afla închis în propria sa colivie este o realitate, și nu un simplu punct de vedere. Acesta are scopul de a educa sufletul să vadă realitatea după ce și-a însușit aici jos fantasmele monismului și le-a asimilat. În ansamblu, se poate spune că se reunesc cei care împărtășesc o aceeași filozofie, o aceeași credință. În sfera lui Venus ne este dificil să înțelegem alte filosofii decât pe a noastră.
După aceea intrăm în sfera Soarelui. Aceasta este perioada următoare. În sfera Soarelui, singurul lucru care ne poate ajuta este ceea ce stabilește punți între diferitele credințe religioase, ceea ce poate face o punte de la o confesiune religioasă la alta. Oamenii au modalitatea lor aparte de a concepe această trecere între diferitele religii și nu pot înțelege cu ușurință cum se poate realiza o adevărată înțelegere a acelora care gândesc altfel și au o sensibilitate diferită. Teoretic, această alegere a fost adesea afirmată; în ceea ce privește realizarea sa practică, lucrurile se prezintă altfel.
Putem face experiența faptului că un membru al religiei hinduse, care vorbește despre un nucleu fundamental comun tuturor religiilor, înțelege de fapt prin acest nucleu comun numai conținutul religiei hinduse sau budiste. Adepții acestei religii concep religia hindusă sau budistă în mod egoist, și când vorbesc despre ea, o fac după prejudecățile egoismului lor de grup. S-ar putea evoca aici o frumoasă legendă care ilustrează bine egoismul de grup al hindușilor.
Răsăritenii au o foarte frumoasă legendă relativ la apariția limbilor: Dumnezeu a vrut să dea oamenilor vorbirea, plecând de la foc. Și a fost aprins un foc mare și oamenii au trebuit să asculte sunetele deosebite ale acestui foc. Plecând de la sunetele auzite trebuia să se nască vorbirea. Dumnezeu a chemat toate popoarele Pământului, pentru ca fiecare din ele să-și ia propria sa limbă. Dar înainte de a-i aduna pe alții, Dumnezeu s-a adresat răsăritenilor și i-a învățat limba spirituală divină, deci o limbă superioară. Numai după aceea au venit și alții să asculte focul. Auzind focul, ei au învățat să înțeleagă sunetele. Diversele popoare, mai cu seamă cele care erau iubite de răsăriteni, au venit mai repede, în timp ce focul ardea încă destul de tare. Când focul a ajuns pe la sfârșit, au venit germanii, căci răsăritenii nu-i iubesc prea mult pe germani. S-a putut auzi atunci, în focul slăbit ca intensitate: „Deitsch, peitsch, deitsch, peitsch”*. Apoi au sosit laponii, pe care răsăritenii nu-i iubesc deloc, și atunci nu s-a mai auzit decât: „Lappen latschen”**. Cum focul nu mai era decât jar, laponii au primit limba cea mai rea, căci răsăritenii erau dușmani de moarte ai laponilor. Această legendă arată cum răsăritenii exprimă în acest fel toată atitudinea lor întemeiată pe egoismul de grup.
* Deitsch se aseamănă cu deutsch (german), peitsch se raportează la peitschen (a biciui, a stimula).
**Latschen înseamnă a târî piciorul, sau: derbedeu, murdar.
Situația este asemănătoare pentru majoritatea popoarelor, când afirmă că vor să ajungă până la nucleul esențial al diferitelor comunități religioase. Se poate efectiv afirma că în acest domeniu creștinismul este cu totul diferit de alte religii. Dacă în Occident ar fi ca în religia hindusă, Wotan ar fi vechiul zeu național. Or, Occidentul nu a optat pentru un dumnezeu de origine occidentală, ci pentru un Dumnezeu din exterior. Aceasta constituie o situație esențial diferită de cea a hinduismului sau a budismului. Sub multe aspecte, creștinismul este lipsit de egoism religios; religia occidentală are un caracter net mai dezinteresat decât religiile orientale. Iată de ce adevăratul sentiment și adevărata cunoaștere a impulsului christic aduce omul să stabilească relații juste cu semenii săi, oricare ar fi apartenența lor religioasă.
În sfera solară, între moarte și o nouă naștere, este vorba într-adevăr de a dispune de o înțelegere care să ne permită stabilirea de relații cu toți oamenii, și nu numai cu cei care aparțin aceleiași confesiuni. Într-adevăr, privind și contextul care îl leagă de Vechiul Testament, creștinismul nu propovăduiește deloc unilateralitatea. Există un aspect care merită să fie recunoscut în cel mai înalt grad. Dumneavoastră vă amintiți fără îndoială frumoasele cuvinte din Noul Testament, care ne reamintesc de altfel de Vechiul Testament; este vorba de pasajul unde Christos spune: „Voi sunteți dumnezei”. Le indică oamenilor că există în interiorul fiecăruia un nucleu divin, un dumnezeu „voi toți sunteți dumnezei, voi sunteți egali cu Dumnezeu”. Aceasta este o învățătură deosebită a lui Christos, de a-i indica omului natura sa divină, și de a-i spune că el poate fi egal cu Dumnezeu. Tu poți fi ca Dumnezeu! Ce cuvânt mare și minunat al lui Christos, care pătrunde adânc în inima noastră! Dar și o altă ființă a pronunțat aceleași cuvinte; și face parte din credința în Christos faptul că și o altă ființă a pronunțat aceleași cuvinte. La începutul Vechiului Testament, Lucifer s-a apropiat de om și a încercat să-l ispitească, spunând: „Veți fi ca Dumnezeu”. La începutul ispitirii din Paradis, Lucifer pronunță deci exact aceleași cuvinte ca și Iisus Christos. Atingem aici unul din punctele cele mai semnificative ale credinței creștine, anume faptul că nu conținutul unui cuvânt este ceea ce contează, ci entitatea care îl pronunță și contextul de ansamblu în care este formulat. Pentru acest motiv a trebuit arătat în ultima din Dramele-Mister că Lucifer poate spune același lucru, și că totuși este cu totul altceva dacă lucrurile au fost spuse de Lucifer, de Ahriman sau de Christos. Atingem aici un mister profund al universului, și este important să dobândim o înțelegere pentru ceea ce înseamnă faptul că aceste cuvinte: „Voi sunteți dumnezei”, „Voi veți fi ca Dumnezeu”; sunt spuse o dată de Christos și altă dată de Lucifer.
Trebuie să avem în vedere faptul că între moarte și o nouă naștere vom trăi în sfera Soarelui, și că acolo avem nevoie de o cunoaștere profundă a impulsului lui Christos. Aceasta se dobândește pe Pământ, căci Christos, care era altădată pe Soare, a coborât pe Pământ pentru a se uni cu el. Acum trebuie să o luăm cu noi până în sfera solară. Și atunci, prin impulsul lui Christos, putem fi o ființă socială și îl putem înțelege pe Christos în sfera Soarelui.
Dar trebuie să învățăm să vedem diferența care există între Christos și Lucifer. Actualmente numai antroposofia ne permite s-o facem, căci cunoașterea lui Christos, pe care noi o aducem de pe Pământ, ne conduce până la Soare, și constituie în această sferă oarecum o călăuză pentru ca sufletul omenesc să poată întâlni alte suflete omenești, fără deosebire de credință sau supunere. Dar în sfera solară noi întâlnim și o altă ființă, care pronunță aceleași cuvinte ca și Christos, și având același conținut: această ființă este Lucifer. Noi trebuie să fi învățat să facem deosebirea între Christos și Lucifer, căci Lucifer este cel care trebuie să ne însoțească de-a lungul sferelor următoare dintre moarte și o nouă naștere.
Noi trecem deci astfel prin sferele Lunii, a lui Mercur, a lui Venus și a Soarelui. În fiecare din aceste sfere accedem mai întâi la nivelul care corespunde celor pe care noi le-am adus ca puteri lăuntrice de pe Pământ. În sfera lunară, emoțiile, dorințele, pasiunile, iubirea senzorială, ne leagă de această sferă. În sfera lui Mercur, suntem confruntați cu imperfecțiunile noastre morale; în sfera lui Venus, cu insuficiențele noastre religioase; iar în sfera solară, cu ceea ce ne separă de tot ceea ce se numește „omenesc”.
Trecem acum spre alte sfere, pe care ocultismul le cunoaște sub denumirea de sfera lui Marte, sfera lui Jupiter, sfera lui Saturn. Noi pătrundem într-o lume în care suntem rodniciți de puteri noi. La fel cum aici avem Pământul sub noi, vom avea atunci sub noi, din lăuntrul sferei Soarelui, cosmosul. Noi ne ridicăm și pătrundem în lumile spiritual-divine, și pe durata acestei ridicări trebuie să păstrăm în memoria noastră ceea ce am luat cu noi din impulsul lui Christos. Acest impuls nu se dobândește decât pe Pământ, și cu cât este el mai puternic, cu atât mai departe îl putem duce în cosmos. Atunci Lucifer se apropie de noi. El ne conduce în lumea în care trebuie să pășim pentru a fi pregătiți pentru o nouă încarnare. Și pentru ca Lucifer să nu devină un pericol pentru noi, nu ne putem lipsi de înțelegerea impulsului christic, de ceea ce am auzit pe Pământ despre Christos. În orice caz, Lucifer vine în întâmpinarea noastră în timpul perioadei între moarte și o nouă naștere, dar pe Christos trebuie să-l fi preluat în viața de pe Pământ. Noi ne ridicăm după aceea în celelalte sfere situate dincolo de Soare. Devenim astfel din ce în ce mai mari; Soarele este atunci sub noi, iar măreția și puterea bolții stelare, deasupra noastră. Pătrundem în vastul spațiu cosmic până la anumite frontiere. Iar în timpul acestei creșteri, forțele cosmice emanând din toate stelele se exercită asupra noastră. Ființa noastră puternic dilatată primește atunci forțele întregii lumi stelare.
Avansăm până la o frontieră. După aceea începem să ne contractăm, și pornim pe drumul de întoarcere. Traversăm sferele Soarelui și ale lui Venus, Mercur și Lunii, pentru a ajunge din nou în proximitatea Pământului. Ceea ce se extinsese până în spațiul cosmic redevine un germen care, în sânul mamei, formează un om nou. Acest lucru are loc deoarece omul s-a dilatat până la marginile lumilor și a preluat de acolo forțele cosmice.
Acesta este misterul naturii omenești după moarte, între moarte și o nouă naștere. După ce ființa omenească a trecut pragul morții, ea nu a încetat să crească plecând de la spațiul acesta minuscul, care este Pământul, și ea atinge apoi sfera Lunii, a lui Mercur, Venus, a Soarelui, a lui Marte, Jupiter și a lui Saturn. În acel moment noi am crescut în spațiul cosmic, suntem ființe spirituale și ne asemănăm cu o sferă enormă. Apoi, după ce, în calitate de suflete, am absorbit forțele universului, forțele aștrilor, ne contractăm din nou, și avem acum în noi forțele lumii stelare. Aici avem explicația cercetării spirituale a faptului că în masa compactă a creierului nostru se află pecetea întregului cer înstelat.
Creierul nostru ascunde într-adevăr un important mister.
Și mai este un alt mister aici: Ființa omenească se contractă și se încarnează într-un corp fizic pus la dispoziția sa de către părinți. Omul se dilatase la extrem și înscrisese în el – pe când era așa, dilatat în spațiul cosmic – toate calitățile lui. Când privim de pe Pământ cerul înstelat, acolo nu se află numai stele, ci se află însușirile noastre din încarnările anterioare. Dacă am fost vanitoși, de exemplu, într-o altă încarnare, această vanitate se află înscrisă în lumea stelară. Ea este înscrisă în cronica Akasha, și dacă dumneavoastră vă găsiți într-un anumit loc aici pe Pământ, vanitatea, cu planeta corespunzătoare, ajunge într-un anumit raport față de dumneavoastră și acționează asupra dumneavoastră. Astrologii nu se mulțumesc să observe stelele și influențele stelare, ci ei vă mai spun: acolo se află vanitatea dumneavoastră, acolo ambiția, imoralitatea și indolența dumneavoastră; ceea ce acționează asupra dumneavoastră este ceea ce ați înscris dumneavoastră în stele. Aceasta coboară din lumea stelară și condiționează destinul dumneavoastră. Iată de ce noi înscriem în marele spațiu ceea ce este în sufletul nostru; și în timp ce suntem pe Pământ între naștere și moarte, aceasta acționează înapoi din spațiu asupra noastră. Aceste lucruri ne afectează foarte îndeaproape când le înțelegem într-adevăr, și ele ne pot explica multe lucruri.
În cursul existenței mele m-am interesat mult de Homer. La sfârșitul verii trecute, când mi-am luat sarcina de a studia ceea ce se întâmplă între moarte și o nouă naștere, și am ajuns la concluzia că raporturile existente între moarte și o nouă naștere rămân imuabile, a trebuit să-mi spun la un moment dat, relativ la un pasaj al acestui poet căruia grecii îi spuneau orbul, căci era un mare văzător. Homer spune că viața de după moarte se desfășoară într-un loc unde nu există nici o schimbare. Sunt cuvinte minunate și perfect adevărate! Nu am putea înțelege într-adevăr asemenea cuvinte fără a recurge la cunoașterea ocultă. Cu cât se avansează mai mult în această cercetare lăuntrică, cu atât se înțelege mai bine că poeții din antichitate erau mari văzători, și că ei au strecurat în mod tainic în operele lor multe mistere, a căror descifrare necesită cunoștințe foarte bogate.
Aș dori de asemenea să evoc o experiență pe care am făcut-o la începutul toamnei, și care îmi pare foarte semnificativă. Mai întâi m-am apărat de această descoperire, căci era foarte surprinzătoare. Dar este vorba de unul din acele cazuri în care obiectivitatea învinge.
La Florența se află mormântul lui Lorenzo și Giuliano de Medici, având monumentul funerar făcut de Michelangelo. Îi vedem acolo pe cei doi frați și cele patru figuri alegorice. Aceste figuri sunt celebre. Încă de la primul contact mi-am dat seama că ceva nu era în ordine cu acest grup de statui. Am înțeles imediat că cel care este descris ca fiind Giuliano este de fapt Lorenzo, și viceversa. Se vede că aceste statui demontabile, au fost inversate cu o ocazie oarecare, fără să-și fi dat cineva seama de aceasta. Iată de ce se indica Giuliano în locul lui Lorenzo, și Lorenzo în locul lui Giuliano. Dar vreau să vă vorbesc aici despre cele patru figuri alegorice.
Când începem prin observarea figurii numită „Noaptea”, această minunată Noapte nu duce la nimic atâta timp cât rămânem la prejudecata de a avea de a face cu o simplă alegorie. Dimpotrivă, când ne reprezentăm ceea ce se știe despre trupul eteric în deplina sa activitate, ne putem întreba: după ce trupul astral și Eul s-au desprins de trupul fizic, și trupul eteric alege atitudinea care-i este cea mai corespunzătoare, care ar fi atunci atitudinea care ar apărea? Ni se impune răspunsul următor: este atitudinea pe care a dat-o Michelangelo „Nopții” sale. Această „Noapte” este efectiv sculptată în așa fel încât ea reproduce în modul cel mai minunat expresia trupului eteric liber și independent, care se exprimă în fizionomia trupului fizic, atunci când trupul astral și Eul sunt absente. Această figură nu are nimic dintr-o alegorie, ci este o reprezentare a ființei umane redată în unirea trupului fizic și trupului eteric, în absența trupului astral și a Eului. Se sesizează atunci atitudinea acestei figuri, care este cea mai fidelă imagine a trupului eteric în activitate.
Plecând de aici, ajungem la figura „Ziua” la următoarea judecată. Când Eul este la maximumul său de activitate și cel mai puțin influențat de trupul astral, trupul eteric și trupul fizic, se produce această surprinzătoare răsucire, această atitudine particulară pe care Michelangelo a dat-o figurii sale „Ziua”. Când numai trupul astral este în acțiune, fără trup fizic și fără trup eteric și Eu, se obține figura „Aurora”. Iar pentru trupul fizic eliberat de cele trei componente ale omului se obține atitudinea „Amurgul”.
Eu m-am împotrivit acestei descoperiri multă vreme. Mi s-a părut mai întâi necugetată. Dar cu cât m-am ocupat de ea mai mult, cu atât am fost obligat tot mai mult să accept adevărul limbajului sculptat în aceste pietre. Nu spun că Michelangelo a făcut-o în mod conștient, dar acest limbaj a pătruns în creația sa intuitivă. Așa putem înțelege și legenda care afirmă că atunci când Michelangelo era singur în atelierul său, figura „Noaptea” lua viață și se plimba. Aceasta este o ilustrare deosebită a realității faptului că ne aflăm aici în fața trupului eteric. Elementul spiritual pătrunde peste tot, atât în devenirea omenirii cât și în arte, ș.a.m.d. Nu învățăm să cunoaștem într-adevăr tot ceea ce se revelează din sensibil decât dacă am înțeles cum acționează spiritualul în realitatea sensibilă.
Kant ne-a lăsat aceste minunate cuvinte: „Două lucruri au produs asupra mea o impresie cu totul deosebită: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”. Trecem printr-o experiență profundă când sesizăm că aici este vorba de unul și același lucru. Căci între moarte și o nouă naștere noi suntem extinși în spațiul stelar și asimilăm forțele sale; odată ce ne-am întors în trupul nostru fizic, aceste forțe pe care le-am asimilat sunt în noi și acționează sub forma impulsurilor noastre morale. Când contemplăm cerul înstelat putem spune că forțele, care trăiesc și acționează în acest îndepărtat spațiu cosmic, sunt cele în lăuntrul cărora trăim noi între moarte și o nouă naștere. Aceasta constituie acum legea care determină viața noastră morală. Cerul înstelat de afară și legile morale din lăuntricul nostru formează o singură și aceeași realitate, și reprezintă cele două fațete ale ei. Între moarte și o nouă naștere facem experiența cerului înstelat, între naștere și moarte trăim legea noastră morală.
Sesizând aceasta, știința spirituală devine pentru noi obiect de reculegere, un fel de rugăciune grandioasă. Într-adevăr, ce este o rugăciune dacă nu ceea ce unește sufletul nostru cu elementul spiritual divin care acționează în lume?
Această rugăciune este ceea ce poate fi astăzi o rugăciune. Noi trebuie s-o cucerim trecând prin experiența lumii sensibile. Aspirând în mod conștient la aceasta, ceea ce putem ști devine în mod firesc o rugăciune. Cunoașterea spirituală devine atunci direct sentiment lăuntric, experiență trăită. Asta trebuie ea să devină. Ea se poate servi de concepte și idei; dar aceste concepte și aceste idei devin în final sentimente pure, având caracterul de rugăciune. Epoca noastră are nevoie de aceasta în modul cel mai evident. Astăzi contează să ne desprindem de observație și să ajungem la viețuirea cosmosului, unde observația devine rugăciune. Pe când observarea lumii fizice exterioare devine din ce în ce mai seacă, din ce în ce mai intelectuală, din ce în ce mai abstractă, observarea vieții spirituale devine din ce în ce mai entuziastă, devine mai profundă, se apropie de rugăciune. Aceasta nu se datorează unei sentimentalități exagerate, ci decurge din propria sa natură. Știința omului nu se va mai întemeia pe ideea pur abstractă conform căreia el este purtătorul elementului divin care străbate și vivifiază spațiul cosmic, ci el va ști, prin progresul pe care îl face în cunoaștere, că l-a viețuit cu adevărat între moarte și o nouă naștere. El va ști că ceea ce a trăit el acolo, are acum în sine, și aceasta este bogăția vieții sale.
Iată câteva considerații legate de recentele mele investigații. Ele pot contribui să ne facă să înțelegem propria noastră evoluție. Va veni momentul în care știința spirituală se va transforma într-o adevărată sevă vitală spirituală. În viitor vom vorbi mai des despre astfel de lucruri.
