Când întrerupem ocazional considerațiile noastre antroposofice pentru a ne întreba ce ne împinge spre o mișcare spirituală cum este a noastră, ne putem da un răspuns din punctele de vedere cele mai diferite. Unul din cele care răspunde cel mai bine sentimentului nostru, deși el nu este singurul, dar este totuși principalul, este următorul: considerarea perioadei pe care sufletul omenesc o parcurge între moarte și o nouă naștere. Evenimentele care se desfășoară în lunga perioadă între moarte și o nouă naștere nu sunt desigur mai puține decât cele dintre naștere și moarte. Noi nu putem indica decât câteva din aceste evenimente importante. Când observăm viața între moarte și o nouă naștere, ea reușește să ne convingă de faptul că omenirea trebuie să evolueze spre o epocă în care va putea ști ceva în legătură cu lumile suprasensibile.
Să vedem mai concret despre ce este vorba. Când văzătorul care are posibilitatea să observe viața între moarte și o nouă naștere este confruntat cu situații de genul următor: ceea ce vede îi poate impune datoria imperioasă de a acționa în favoarea cunoașterii lumii spirituale. Un om a murit. Văzătorul îl caută, încearcă să-l vadă la un anumit timp după ce el a trecut pragul morții. Datorită unui fel de a stabili contactul cu defunctul, poate afla prin intermediul lui lucrurile următoare. Este vorba aici de un caz anume. El spune: Eu am lăsat-o în urmă pe soția mea și știu că ea se află încă în lumea fizică – bineînțeles că acestea nu sunt exprimate cu ajutorul cuvintelor fizice, dar acesta este sensul. – Pe când trăiam încă pe Pământ și mă întorceam de la muncă, unde lucram de dimineața până seara, ea era întotdeauna raza mea de soare. Fiecare cuvânt pe care mi-l adresa mă făcea fericit. Îmi era imposibil să-mi imaginez că aș putea trăi această existență fără aceste raze de soare de la soția mea. Apoi am trecut prin poarta morții și mi-am părăsit soția. Acum simt nostalgia trecutului, simt clar că toate acestea îmi lipsesc, sufletul meu plin de dor caută disperat o cale pentru a-mi regăsi tovarășa de viață. Dar eu nu găsesc acest suflet, nu reușesc să ajung până la ea. Este ca și cum nu ar fi acolo. Și dacă uneori am ca un presentiment al prezenței sale, am sentimentul că sunt aproape de ea, ea rămâne mută. Pentru mine, această situație se aseamănă cu două ființe omenești care stau față în față și dintre care una ar dori ca cealaltă să-i adreseze câteva cuvinte, în timp ce cealaltă rămâne mută și nu poate nimic spune. Astfel, acest suflet care fusese atât de mult timp o fericire pentru mine pe durata vieții mele pământești, a devenit mut. – Vedeți dumneavoastră, când studiem pe ce se bazează aceasta, găsim răspunsul următor: nu există limbaj comun între cei morți și cei care au rămas pe Pământ. Nu există ceva care să poată umple acest suflet de substanța care i-ar permite să rămână perceptibil. Dat fiind că nu există un limbaj comun, aceste două suflete se simt separate unul de altul. Dar nu întotdeauna a fost așa. Întorcându-ne înapoi în cursul evoluției omenești, aflăm că sufletele erau odinioară înzestrate cu o anumită moștenire de o spiritualitate care le făcea perceptibile unele față de celelalte, indiferent de faptul că se aflau amândouă pe planul fizic sau că unul se afla aici și celălalt se afla în lumea spirituală. Dar această veche moștenire a interiorității spirituale este acum epuizată, ea nu mai există. Și se poate efectiv prezenta cazul dureros când un suflet, care fusese atât de iubit de un altul, ca în cazul evocat, să nu mai poată fi găsit de celălalt suflet de dincolo de prag, fiindcă sufletul rămas pe Pământ nu are o viață lăuntrică ce să poată fi percepută de sufletul celui mort. Singurele lucruri care pot fi percepute de sufletul defunctului sunt cunoașterea, sentimentul și sensibilitatea spirituală; acesta este raportul dintre sufletul aflat aici pe Pământ și lumea spirituală. Când pe Pământ rămâne un suflet care se interesează de cunoașterea lumilor suprasensibile și se lasă străbătut de gânduri de acest fel, atunci aceste gânduri pot fi percepute de sufletul celui care a trecut pragul. Chiar vechile sentimente religioase nu sunt suficiente pentru a da sufletului ceva care să poată fi perceput de celălalt suflet. Continuând investigarea acestui caz, văzătorul ar vedea că și atunci când amândouă suflete au trecut pragul morții nu se pot percepe decât foarte neclar. Ele nu au nici o posibilitate, sau numai una foarte redusă, să stabilească un contact reciproc, fiindcă sunt incapabile să folosească un limbaj comun. Ca văzători, înțelegem în profunzime ceea ce este antroposofia: este limbajul pe care îl vor vorbi treptat viii și morții, cei care trăiesc pe planul fizic și cei care se află între moarte și o nouă naștere. Când sufletele care se află pe Pământ au asimilat reprezentări ale lumilor suprasensibile, ele pot fi percepute de defuncți. Dacă au putut răspândi iubire înainte de moartea lor, o vor putea-o face și după moarte. Aceasta ne dă certitudinea că antroposofia este un limbaj care face perceptibil lumii suprasensibile tot ceea ce se întâmplă în lumea fizică. Omenirea trăiește cu perspectiva că sufletele vor deveni din ce în ce mai solitare și nu vor mai putea stabili relații între ele, dacă nu ajung să asimileze concepte spirituale care țes această legătură indispensabilă de la un suflet la altul. Așa este realitatea antroposofiei; ea nu se reduce la o simplă teorie. Cunoașterea teoretică este aspectul cel mai puțin important. Ceea ce noi primim aici este un adevărat elixir pentru suflet, o adevărată substanță. Datorită acestei substanțe, sufletul care a trecut pragul morții îl poate percepe pe cel care a rămas pe Pământ. Se poate spune că văzătorul, care este familiarizat cu acest adevăr și care a cunoscut unul dintre aceste suflete, care aspiră să perceapă ceea ce a lăsat în urma lui pe Pământ, dar nu ajunge să o vadă fiindcă familia în cauză nu a asimilat încă știința spirituală, văzătorul care a contemplat cum sufletele pot suferi de pe urma unor asemenea lipsuri, știe că nu poate face altfel decât să vorbească semenilor săi despre înțelepciunea spirituală. El știe că am atins o epocă în care înțelepciunea spirituală trebuie să pătrundă în inimile oamenilor. Putem afirma că aceia cărora cunoașterea lumilor suprasensibile le conferă misiunea de a vorbi despre lumile suprasensibile consideră aceasta ca pe o necesitate stringentă, ca o sarcină de la care ei nu se pot niciodată sustrage, căci ar fi un mare păcat. Ei simt necesitatea să ofere revelații asupra lumilor suprasensibile.
Plecând de la ceea ce tocmai v-am expus, trebuie să puteți înțelege că necesitatea de a transmite revelațiile spirituale este însoțită de o atitudine de o imensă responsabilitate și seriozitate. Există și un alt fel de a înnoda legături între cei vii și defuncți. În această privință noi nu suntem prea avansați, dar acest lucru se va întâmpla. Pentru a reuși să înțelegem cum viii vor ajunge treptat să comunice cu defuncții, trebuie să realizăm următoarea considerație: Ființa omenească știe foarte puține lucruri despre această lume fizică. Căci în ce fel cunoaște omul lumea pământească? El face apel la simțurile sale și la imaginația sa. Aceasta îi permite să resimtă ceea ce-i oferă lumea exterioară. Dar aceasta nu reprezintă decât o parte infimă din ceea ce conține lumea. Ea mai conține și cu totul altceva. Aș dori să reușiți să vă reprezentați că există în lume ceva mai important decât realitatea sensibilă. Nu fac aluzie la lumea suprasensibilă, mă gândesc la altceva. Imaginați-vă o clipă că, obișnuiți să plecați la lucru dimineața la ora opt, vă dați seama că astăzi aveți trei minute întârziere. Dumneavoastră traversați un loc și treceți printr-un fel de hangar al cărei acoperiș se sprijină pe coloane. Trecând pe acolo cu o întârziere de trei minute, vă dați seama că dacă ați fi fost acolo la timp, cu alte cuvinte fără această întârziere de trei minute, ați fi fost omorât de acoperișul care s-a prăbușit. Faceți-vă o imagine despre aceasta. Se întâmplă să scăpăm un tren care, pe traseu, deraiază. Dacă l-am fi luat, am fi murit. Este vorba aici de un ansamblu de evenimente care nu s-au produs; datorită acestui fapt noi nu le acordăm nici o atenție. Când dumneavoastră atingeți, ca să spunem așa, cu degetul evenimente de acest fel, nu se poate să nu vă impresioneze. Astfel de incidente se pot produce de dimineața până seara, fără să vă fi afectat. Asemenea cazuri există peste tot. Aceste exemple pot apărea drept invenții, dar în realitate privesc aspectul cel mai important al existenței. Dumneavoastră ați putea resimți aceasta într-o anumită măsură, dacă aveți în vedere, de exemplu, pe cineva din Berlin, care are în mână biletul său pentru Titanic. El întâlnește o cunoștință care-i spune: îmi doresc să nu pleci cu Titanicul. Acel om reușește să-l convingă să nu facă această călătorie. Titanicul se scufundă. Omul a scăpat de la moarte. Aceasta îi lasă o impresie durabilă. Este vorba aici de un caz particular. Dar asemenea evenimente se pot produce în fiecare moment, fără să ne dăm seama. Când ne dăm seama de ele, nu putem evita să nu fim profund impresionați la nivelul sentimentului și a sensibilității lăuntrice.
Abordând această chestiune dintr-un alt punct de vedere, ne putem întreba câte impresii îi scapă sufletului nostru datorită faptului că noi neglijăm să ținem cont de ceea ce suntem feriți. Dacă am putea fi conștienți de tot ceea ce este la limita realizării, în timp ce nu ne dăm seama de asta, am parcurge lumea cu o atitudine lăuntrică foarte diferită. Văzătorul descoperă posibilitatea următoare. Presupuneți că este vorba de o realitate faptul că dumneavoastră ați ajunge la o intersecție cu trei minute întârziere. Tocmai atunci este momentul cel mai favorabil pentru un defunct, care dorește să fie perceput, pentru a vorbi în sufletul dumneavoastră. Puteți avea ideea, sentimentul: de unde vine ceea ce apare acum în sufletul meu? Acest lucru se manifestă nu numai cu ocazia unui incident, el se poate manifesta în diferite feluri. Va putea avea loc când oamenii vor începe să dea atenție și lumii posibilităților, și nu se vor mai mulțumi numai cu lumea realităților. Astăzi nu se ține seama decât de lumea realităților. Realitate este faptul că găsim un mare număr de scrumbii în mare, dar existența lor nu se explică decât prin aceea că au fost depuși nenumărați germeni. Întotdeauna se află la temeliile existenței o cantitate nelimitată de posibilități.
Aceasta este ceea ce face o impresie deosebit de puternică asupra văzătorului, atunci când ajunge la granița dintre cele două lumi. Acolo el resimte cum ceea ce se desfășoară în lumea suprasensibilă este infinit de bogat, și că numai o mică parte se concretizează în lumea noastră sensibilă. Când simțim aceasta, avem de asemenea sentimentul că infinit de multe sunt tăinuite în străfundurile existenței. Acest sentiment se va dezvolta datorită studiului antroposofiei. Vom deveni sensibili la faptul că pentru fiecare realitate exterioară există o corespondență tainică, ceva în arierplan. În spatele fiecărei flori, în spatele fiecărui suflu de aer, în spatele celei mai mici pietre și fiecărui cristal există infinit de multe posibilități. Omul va dezvolta încetul cu încetul un sentiment față de aceasta, în așa fel încât devoțiunea și venerația sa față de lumea tainică să crească tot mai mult. Neîncetând să dezvolte această sensibilitate, el va remarca prin el însuși că în momente ca acelea pe care tocmai le-am descris, vorbesc pentru el cei care au murit pentru viața pământească. În viitor, ființa omenească va simți cu totul firesc aceasta: în acest moment, un defunct a vorbit în sufletul tău! Treptat, el va ști de unde vine acest mesaj, și cine anume îi vorbește. Numai pentru că omul nu acordă astăzi nici o atenție acestei lumi nelimitate de posibilități, acestei profunzimi infinite, nu aude el cuvintele pe care cei morți ar dori să le vorbească în inimile celor vii.
Din cele două aspecte ale lucrurilor pe care le-am revelat, anume că datorită celor vii, prin gândurile antroposofilor, se produce ceva care poate fi perceput de către cei morți, pe de o parte, și, pe de altă parte, că cei defuncți vor putea vorbi inimii celor care se regăsesc în sensibilitatea spirituală, plecând de la aceste două aspecte puteți înțelege ce cotitură poate provoca răspândirea antroposofiei în întreaga omenire. Va fi creată o punte de legătură între lumea de aici și cea de dincolo. Și este adevărat că viața va avea atunci un alt aspect între moarte și o nouă naștere. Aceasta nu va rămâne o simplă teorie, ci va deveni o realitate, în așa fel încât să existe înțelegere între așa-numiții vii și cei așa-numiții morți – care sunt însă mult mai vii decât ceilalți. Sufletele de aici vor resimți atunci ceea ce poate fi benefic pentru morți. Într-adevăr, nu vom putea face rodnică lectura pentru cei morți dacă nu simțim în ce măsură ea poate fi o binefacere pentru ei. Să luăm un exemplu extrem. Când dumneavoastră trăiți laolaltă cu frații și surorile, cu părinții, soția, ș.a.m.d., puteți face experiența următoare: în timp ce unul simte nevoia să se intereseze de știința spirituală, altul poate, datorită acestui fapt, simți ură față de această știință. Această experiență nu este rară. Ea se desfășoară la nivelul conștienței, dar nu este sigur că se întâmplă același lucru la nivelul sufletului. Acolo reacția poate fi diferită. În trupul astral acționează subconștientul. Chiar dacă cineva se dezlănțuie cu furie împotriva științei spirituale, se poate întâmpla ca în subconștientul său el să simtă o nevoie cu atât mai puternică să afle cât mai multe despre această știință spirituală. Odată ce pragul morții a fost trecut, apare adevărul lucrurilor, acolo nu se mai poate ascunde nimic. Pe Pământ, omul poate minți și se poate preface, dar după moarte toate lucrurile se prezintă sub chipul lor adevărat. În timpul vieții putem să ne fi convins că trebuie să protestăm împotriva științei spirituale, dar după moarte poate apărea o dorință profundă față de știința spirituală, și se pot resimți suferințe fiindcă această aspirație nu poate fi satisfăcută. Cel viu poate atunci să-și reprezinte că în gândire el se află în fața defunctului; în gândire el poate aprofunda date spirituale și să fie astfel înțeles de către defunct. Chiar dacă acesta din urmă nu a fost antroposof și numai cel viu este antroposof, defunctul îl percepe totuși pe cel care este încă în viață.
Ceea ce s-ar putea numi o anumită predilecție pentru limba pe care am vorbit-o pe Pământ trebuie să fie luat în considerație, deoarece în răstimpul primei perioade de după moarte defunctul are încă anumite legături cu limba pe care o vorbea pe Pământ. De aceea, este bine ca la început să-i transmitem gânduri servindu-ne de limba de care se servea și el. După cinci, șase, poate opt ani, uneori chiar și mai devreme, se adeverește că limba spiritului este astfel încât limbajul său exterior nu constituie pentru el un obstacol, și că defunctul poate înțelege gânduri spirituale chiar dacă în decursul existenței sale el nu a cunoscut limba folosită de cititor. În orice caz, prietenii care au citit defuncților au realizat ceva extraordinar de frumos, mai ales când această lectură se adresa unor ființe care, în cursul existenței lor, nu aderaseră la antroposofie. Aceasta s-a dovedit o binefacere enormă, unul din cele mai mari gesturi de iubire. Printre ceea ce dorim să atingem nu este numai faptul că vrem să propagăm antroposofia în calitate de învățătură – exterior, asta trebuie să o facem fiindcă este necesar –, dar antroposofia trebuie să acționeze în toată liniștea în suflete. Se vor dezvolta funcții spirituale, datorită cărora pot fi realizate multe lucruri în folosul evoluției sufletelor după moarte. Noi trebuie să ne străduim să ajutăm din ce în ce mai mult sufletele să depășească, între moarte și o nouă naștere, enormele dificultăți datorate faptului că vechea moștenire spirituală este epuizată, și că a început o nouă epocă, pe durata căreia sufletele au multe dificultăți în a se orienta după moarte, și când lor le va fi aproape imposibil să se descurce acolo.
Văzătorul observă cum, între moarte și o nouă naștere, sufletele sunt constrânse să îndeplinească sarcini pe care nu le înțeleg. Văzătorul se află de exemplu în fața faptului următor: îndreptându-și privirea asupra vieții dintre moarte și o nouă naștere, el poate descoperi suflete care au de împlinit o anumită sarcină. Un anumit interval de timp ele trebuie să fie în serviciul puterilor pe care noi le numim spiritele morții și ale bolii. Nu ne gândim în acest caz la moartea care constituie încheierea normală a vieții, ci la cea care lovește oamenii înainte de vreme, când ei mor în floarea vârstei. Bolile sunt evenimente fizice, desigur, dar ele sunt determinate de puterile care acționează din lumea suprasensibilă. Bolile contagioase care apar se explică prin acțiunea entităților suprasensibile. Anumite spirite au sarcina să provoace o moarte pretimpurie. Faptul că aceasta este totuși întemeiată pe înțelepciune, nu este un subiect ce poate fi tratat acum. Ceea ce este important de reținut este faptul că există suflete care se află sub jugul acestui tip de entități. Deși văzătorul s-a obișnuit cu un calm lăuntric, el este totuși zguduit și resimte suferință în fața celor care sunt sub acest jug și trebuie să contribuie la faptul că oamenii sunt loviți de boală și moarte pretimpurie. Când văzătorul se străduiește să vadă înapoi viața acestor suflete până la precedenta lor încarnare, el accede la cauză și înțelege de ce aceste suflete sunt condamnate să fie slujitorii spiritelor bolii și ale morții. Aceste cauze sunt datorate lipsei de scrupule de care au dat dovadă aceste suflete pe durata existenței lor pământești. În măsura în care ele au fost lipsite de scrupule sunt condamnate să devină slujitorii acestor entități nefaste. Pe cât este de incontestabil că există o legătură de la cauză la efect când se ciocnesc niște bile, cu aceeași rigoare oamenii lipsiți de scrupule devin în mod necesar slujitorii entităților răului. Aceasta este o realitate zguduitoare. Văzătorul mai descoperă și o altă realitate: aceste suflete sunt sub jugul spiritelor ahrimanice; ele trebuie să pregătească cauzele spirituale a tot ceea ce se manifestă aici pe Pământ sub formă de obstacole și de piedici ai faptelor noastre. Aceasta face parte din atribuțiile lui Ahriman. Toate aceste opoziții care apar pe Pământ sunt dirijate din lumea spirituală, sunt acțiunea slujitorilor lui Ahriman. Pentru ce motiv sunt condamnate aceste suflete la acest serviciu? Aceasta se explică prin faptul că, pe durata dintre naștere și moarte, ele au fost supuse comodității. Și dacă veți observa cât de larg este răspândită comoditatea, puteți deduce din aceasta că există un număr nelimitat de recruți ai lui Ahriman. Comoditatea este cea care domină viața într-o mare măsură. Chiar specialiștii în economie au ajuns la concluzia că trebuie ținut cont nu numai de egoism și de concurență, ci și de comoditatea oamenilor. Comoditatea este un factor important.
Există o mare diferență între experiențele care ne permit să ne orientăm, și despre care știm de ce trebuie să le facem, și experiențele pe care le viețuim inconștient și despre care nu știm de ce trebuie să le facem, de exemplu, de ce trebuie să slujim unor asemenea spirite. Când omul știe de ce se află sub jugul spiritelor care provoacă epidemiile, va ști de asemenea și ce fel de virtuți va trebui să dobândească în viața următoare pentru a realiza o compensare cosmică, pentru a crea ceea ce acționează în acest sens. Când abordăm aceste experiențe fără orientare, elaborăm aceeași karmă, e drept, dar se creează cea ce nu va putea fi compensat decât în timpul unei o a doua încarnări. Datorită acestui fapt, se întârzie adevărata evoluție. Este deci important ca ființa umană să învețe aceste lucruri aici pe Pământ. Experiența sa se va face după moarte, dar aici trebuie să învățăm să ne orientăm. Iată-ne din nou în fața unui fapt care face absolut indispensabilă crearea unei noi orientări decurgând din adevăruri spirituale, fiindcă vechea orientare nu mai servește la nimic. Întrebându-ne de ce suntem noi antroposofi, putem da un răspuns întemeiat pe realitățile spiritului. Un răspuns care nu se adresează rațiunii sau inteligenței noastre, ci sensibilității noastre lăuntrice, sentimentului nostru. Antroposofia apare tot mai mult ca un limbaj universal, un limbaj care ne va permite să eliminăm zidul de separare ce există între diferitele lumi unde trăiesc sufletele noastre, o dată într-un trup fizic și altă dată în afara trupului fizic. Dacă știința spirituală pătrunde într-adevăr în sufletele oamenilor, această separare care ne izolează de lumea suprasensibilă va dispărea. Aceasta este o realitate pe care noi trebuie s-o resimțim; atunci vom avea entuziasmul lăuntric corect față de știința spirituală.
Permiteți-mi să evoc și un alt fenomen. În cursul vieții între moarte și o nouă naștere există un moment în care se revelează văzătorului ceva extrem de important pentru el, dar și pentru toți cei care se află aici. Pentru numeroase suflete, acest moment revelează mai curând trecutul, pentru altele, el se situează mai curând în viitor. Când se observă cu privirea văzătorului somnul – când Eul și trupul astral ale omului se află în afara trupului fizic – și se privește trupul fizic și trupul eteric, avem impresia că mai întâi trupul fizic se află într-un proces de moarte lentă. Numai în primii ani ai copilăriei, până în momentul în care copilul este capabil să înțeleagă, adică până în momentul la care poate ajunge amintirea, numai până acolo somnul se prezintă drept ceva care crește și înflorește. Dar foarte curând văzătorul poate constata că trupul fizic moare în mod lent aproape încă de la începutul existenței; iar moartea propriu-zisă nu este decât ultimul act al acestui proces. Desigur că somnul ne permite să compensăm puterile uzate. Dar această compensare este incompletă; iar diferența constituie o minusculă contribuție la moarte. Iar când diferențele s-au acumulat într-atât încât puterile de regenerare nu mai pot face nimic, omul moare de moarte fizică. Când privim corpul omenesc, putem vedea cum moartea se îndeplinește în mod lent. Într-adevăr, încă de la naștere începe procesul de moarte. Impresia este deosebit de gravă când devenim conștienți de ea pentru prima oară.
Între moarte și o nouă naștere intervine un moment în care sufletul începe să dezvolte puterile care îi vor permite să intre în viitoarea încarnare. Vă voi da un exemplu, pentru a arăta despre ce este vorba. Există astăzi numeroase lucrări care tratează despre talentele lui Goethe. Se cercetează ca să se afle de la ce strămoși ai săi și-a moștenit el calitățile. Cauzele însușirilor sale sunt căutate în linia sa ereditară fizică. Eu nu contest că ele pot fi căutate acolo, dar când suntem în măsură să urmărim sufletul între moarte și o nouă naștere, descoperim lucrul următor. Luați cazul sufletului lui Goethe. Cu foarte multă vreme înainte de a se fi născut, el a acționat din lumile suprasensibile asupra strămoșilor săi, și puterile sale au stabilit deja legături cu ei. Acest suflet acționează în așa fel încât să se întâlnească bărbații și femeile care, după o perioadă lungă, vor putea furniza calitățile juste de care are nevoie acest suflet. Acesta nu este un lucru simplu, căci în acest proces sunt implicate numeroase suflete. Aflând că sufletele din secolul XVIII coboară din cele din secolul XVI și că toate acestea lucrează împreună deja cu mult înaintea acestor perioade, înțelegeți ce important este totul. Sufletele care se nasc în secolul XVIII sau XIX trebuie să se anunțe încă din secolul XVI, pentru ca să se poată stabili întreaga urzeală de legături de rudenie. Între moarte și o nouă naștere este multă treabă de făcut. Nu sunt numai relațiile obiective și necesitatea de a consacra o parte din timpul nostru serviciilor spiritelor de obstrucție, dar de asemenea este munca de îndeplinit care permite realizarea încarnării noastre. Căci lucrurile stau de maniera că prototipul formei trebuie elaborat încă din acest moment. Aceasta produce la investigator o imagine diametral opusă față de ceea ce percepe el când observă trupul fizic și trupul eteric în timpul somnului. În somn, trupul fizic și trupul eteric se prezintă drept ceva care moare; pe când ceea ce se elaborează aici sub forma unui prototip, urmând a se încadra în natura fizică, dă impresia a ceva ce crește, care este în devenire.
Există deci un moment foarte important în decursul vieții dintre moarte și o nouă naștere; anume cel care se situează între amintirea existenței anterioare și trecerea la următoarea încarnare, acolo unde omul începe a lucra la devenirea și organizarea sa fizică. Când vă imaginați moartea fizică și o comparați cu acest moment, realizați că acesta este inversul morții fizice. Moartea fizică este o trecere a ființei fizice la ne-ființă; momentul descris constituie o trecere a ne-ființei la devenire. Viețuirea acestui moment este foarte diferită, după cum îl înțelegem sau nu îl înțelegem.
Un concept ca acela al „inversului morții”, a ceea ce se concretizează între moarte și o nouă naștere, ar trebui în fond să fie resimțit în orice suflet de antroposof. Nu este suficient să-l sesizăm în mod rațional, trebuie ca acesta să fie trăit la nivelul sentimentului. Vom putea atunci simți îmbogățirea de care beneficiază viața noastră când astfel de concepte sunt asimilate de suflet. Aceasta mai are încă o altă consecință: sufletul dobândește treptat un sentiment pentru tot ceea ce există în lume. Primăvara, când traversăm o pădure, după ce am meditat în prealabil asupra conceptului pe care tocmai l-am evocat, nu suntem departe de a percepe, dacă suntem atenți, spiritele care lucrează și acționează între lucrurile fizice. Percepția lumii spirituale nu ar fi atât de dificilă dacă oamenii nu și-ar crea ei înșiși obstacole. Năzuind să ridicăm la nivelul sentimentului și al vieții lăuntrice ceea ce am primit sub formă de concepte, această strădanie poate conduce chiar la vedere. Prin lucruri ca cele expuse astăzi aș dori să contribui la faptul ca pasiunea pentru știința spirituală să devină vie. Prezentarea de asemenea subiecte ne dă întotdeauna impresia că descrierea se aseamănă cu o bâlbâială, dat fiind că limbajul nostru curent nu se aplică decât la lumea fizică. Trebuie deci să ne străduim să găsim mijloacele de comunicare deosebite pentru a trezi cel puțin o slabă înțelegere a acestor lucruri. Dar exprimându-ne în acest fel asupra acestor subiecte, putem stimula în inimile noastre ceea ce s-ar putea numi, din punct de vedere antroposofic, o substanță de sentiment și de sensibilitate.
Știința spirituală ar trebui să dezvolte în fiecare din noi o substanță de viață și de sensibilitate în așa fel încât deschiderea la conceptele spirituale să nu ne pară secundară, și ca, dimpotrivă, noi să intensificăm eforturile noastre în acest sens. Esențialul nu rezidă în toate aceste concepte, ci în ceea ce face antroposofia din noi.
