Ce scop urmărim când ne reunim pentru a studia împreună știința spirituală?
Este foarte posibil ca această întrebare să preocupe sufletele unui mare număr de persoane angajate în munca de știință spirituală, și care consacră o parte a vieții lor ca să reflecteze la lucruri care, pentru alți oameni, sunt inexistente. Într-adevăr, atenția noastră se îndreaptă asupra unor lumi care pentru majoritatea oamenilor pur și simplu nu există. Faptul de a ne reuni pentru o asemenea muncă, pentru considerații de acest ordin, nu se reduce numai la urmărirea unui ideal, asemănător atâtor alte idealuri care există în ziua de azi. Este incontestabil un fapt frumos, nespus de frumos, când un anumit număr de persoane aspiră împreună înspre un ideal înalt. Dar a răspunde idealului științei spirituale, la acest apel spiritual poate încă slab, pe care doar un număr restrâns de oameni îl aud răsunând prin lume și care va fi perceput din ce în ce mai mult, constituie ceva cu totul diferit. Care sunt motivațiile celor care astăzi, fie cu claritate, fie dintr-un instinct vag, își spun că știința spirituală este o necesitate? Unii ascultă fără îndoială mai mult sau mai puțin de ceea ce s-ar putea numi un instinct spiritual, sau de un impuls de care nu sunt pe deplin conștienți. Dar și asemenea impulsuri corespund unei voințe întru totul justificată. Examinând viața sufletului, ne putem da seama de aceasta.
Cu ocazia acestei întruniri nu am intenția să dezvolt în fața dumneavoastră teorii generale, ci doresc să mă refer mai mult la anumite aspecte concrete, capabile să aducă un răspuns la întrebări de genul celei de mai sus. Văzătorul, care poate contempla lumile spirituale, ajunge să cunoască treptat viața prin care trece ființa omenească între moarte și o nouă naștere. Această viață de după moarte se desfășoară în sferele spirituale care există mereu în jurul nostru și de care aparținem în permanență prin cea mai bună parte a vieții sufletului nostru. După ce omul a trecut pragul morții și s-a eliberat de corporalitatea sa fizică, el nu mai trăiește decât în lumea spirituală, care îi rămâne închisă atâta timp cât își desfășoară existența pământească, unde el este tributar simțurilor sale fizice și inteligenței sale. Văzătorul este în măsură să contemple și să urmărească viața așa cum ea se desfășoară între moarte și o nouă naștere.
Problemele fundamentale, care sunt determinante pentru idealurile noastre, se manifestă cu claritate prin considerațiile asupra vieții între moarte și o nouă naștere. Putem crede cu ușurință că această viață nu are nimic a face cu viața într-un corp fizic; în realitate însă, ea este legată de aceasta din urmă în sensul cel mai profund. Ne dăm seama de asta mai ales când avem înaintea ochilor sufletele care au trecut deja prin poarta morții, și când considerăm relațiile lor cu sufletele care mai rămân încă pe Pământ în corpul lor fizic. Să luăm spre exemplu un caz concret.
Un om a murit, a trecut prin poarta morții și și-a părăsit soția și copiii. Un anumit timp după acest eveniment, o ființă capabilă să contemple lumile spirituale a avut posibilitatea de a găsi acolo sufletul respectiv. El oferea imaginea unei existențe absolut chinuite. Acest suflet se lamenta în privința soției sale și copiilor săi pe care îi lăsase în urmă. În legătură cu aceasta trebuie să reamintesc că e necesar să transpunem în cuvinte pământești ceea ce spun sufletele; nu este decât o transpunere într-un limbaj diferit, căci nu putem reda prin cuvinte fizice limbajul morților. Acesta trebuie tradus: Eu am trăit acolo cu cei pe care i-am părăsit. Când trăiam încă în trupul meu fizic și îi regăseam seara întorcându-mă de la munca mea, ceea ce emana din sufletul lor constituia pentru mine un fel de rază de soare. Tot ce am trăit alături de ei îmi înfrumuseța atunci existența mea fizică obositoare. Nu mi-aș fi putut imagina atunci că aș putea trăi viața fizică fără soția și copiii mei. Îmi pot reaminti tot ceea ce am trăit împreună cu ei, și-mi amintesc foarte bine totul. Dar, trezindu-mă în lumea spirituală după moarte, nu mi-am putut regăsi soția, și nici copiii. Ei nu există pentru mine, eu nu păstrez decât amintirea lor de altădată; acum nu mai simt prezența lor. Eu știu că ei sunt acolo, jos, pe Pământ, dar adevărata lor viață sufletească, ceea ce gândesc, ceea ce simt și vor de dimineața până seara, este ca șters pentru mine. Nu mai ajung să-i regăsesc pe cei care-mi sunt dragi, oricât de mult i-aș căuta.
Este vorba într-adevăr de o trăire reală, dar această trăire nu este deloc rară, ci există nenumărate suflete care simt aceasta trecând prin poarta morții. În cursul evoluției omenirii nu a fost întotdeauna așa. Odinioară, era altfel, trecerea pragului morții se făcea într-un alt fel decât astăzi, și oamenii trăiau altfel și în trupul fizic pe Pământ.
Există o diferență între situația actuală și cea din timpurile trecute. Odinioară, sufletele erau marcate de o veche moștenire spirituală care le permitea să întrețină o legătură cu lumea spirituală. Cu cât ne întoarcem mai mult în trecut, în epocile în care erau încarnate și sufletele care sunt astăzi încarnate, cu atât mai mult găsim că ele întrețineau legături juste cu lumile spirituale. Oamenii au pierdut progresiv această veche moștenire spirituală. Noi trăim astăzi într-o epocă în care evoluția omenirii cunoaște numeroase modificări în legătură cu aceasta. Noi trecem acum printr-o mulțime de schimbări. Înainte de a lua în considerare faptele semnificative pe care tocmai le-am evocat, să încercăm să înțelegem cum s-au schimbat lucrurile în decursul devenirii omenirii. Există astăzi oameni care nu mai cunosc mare lucru din ceea ce putem ști din cerul înstelat. Există încă fără îndoială ființe care ies uneori noaptea să admire splendoarea cerului înstelat, dar ele sunt din ce în ce mai rare, pe când numărul celor care nu mai știu deosebi o planetă de o stea fixă devine din ce în ce mai mare. Totuși, nu acesta este esențialul. Ceea ce contează este că atunci când omul iese noaptea afară și își îndreaptă privirea spre cerul înstelat, el nu mai vede nimic altceva decât aspectul exterior, fizic al stelelor. Dar când sufletele care se află și astăzi pe Pământ erau încarnate în alte corpuri, nu era la fel. Aceste suflete, care nu mai percep astăzi decât stelele fizice, contemplau odinioară, când privirea lor se ridica spre cerul înstelat, mai puțin lumina fizică a stelelor, cât ceea ce se leagă spiritual de ele. Și de toți aștrii sunt legate entități spirituale. Sufletele din vremurile străvechi ale omenirii, toate cele prezente aici, dar și cele încarnate în jurul nostru, zăreau în mod clarvăzător atunci în stele ceea ce actualmente știința spirituală poate numi drept ierarhii superioare. Omul nu se mulțumea să admire lumea fizică, el trăia în contemplarea lumii spirituale. Și negarea existenței lumii spirituale ar fi fost atunci o nebunie, așa cum ar fi astăzi negarea existenței trandafirilor și crinilor. Oamenii percepeau pe atunci entitățile spirituale, și nu puteau așadar nega existența lor. Se poate vorbi într-un fel de un progres, în sensul că oamenii au pierdut legătura directă cu lumea spirituală, dar au atins, în compensație, un nivel mai înalt de autonomie și libertate.
Sufletul omenesc trăia atunci într-o lume spirituală exterioară: în mod progresiv aceasta a fost pierdută și va trebui, încetul cu încetul, să fie înlocuită din interior. Sufletul care se mulțumește astăzi să nu privească decât lumea exterioară va rămâne pustiu și gol, și câte suflete nu se plimbă azi prin lume fără să știe câtuși de puțin că toate spațiile sunt ocupate de ființele spirituale, de țesătura activității spirituale și de o existență spirituală. Și chiar simpla observare a lumii exterioare ne permite să avem acces la conținutul lumii spirituale. O putem face dacă ne îndreptăm privirea spre lăuntrul sufletului. Dar numeroși sunt cei cărora nu le place aceasta. Asemenea suflete se întâlnesc în familii ca aceea despre care a fost vorba. Tatăl trăia în lumea spirituală, lumea în care ne aflăm între moarte și o nouă naștere. El dorea intens să aibă o legătură cu sufletele cu care fusese multă vreme legat, dar aceste suflete erau pentru el ca șterse. De ce? Fiindcă ele nu aveau nici o aspirație spirituală, nu existau cu adevărat decât în măsura în care se puteau manifesta cu ajutorul corporalității fizice. El dorea cu ardoare să aibă noutăți de la aceste suflete care fuseseră odinioară pentru el ca o rază de soare. Iar văzătorul care-l cunoștea înainte ca el să fi trecut pragul morții, nu-i putea aduce o consolare deosebită. Această consolare ar fi fost în fond o minciună, căci el ar fi trebuit să-i spună: aceste suflete care s-au șters pentru tine vor veni să te întâlnească dacă ai răbdarea să aștepți. Le vei regăsi așa cum le-ai cunoscut pe Pământ. Or aceasta nu ar fi fost în întregime adevărat, căci aceste suflete erau cu totul străine de orice aprofundare a vieții spirituale. Și de îndată ce ele vor fi trecut pragul morții, vor simți dorința să rămână în contact cu sufletele cu care fuseseră împreună pe planul fizic. Pe calea sufletelor care nu sunt înzestrate cu o viață spirituală se ridică multiple obstacole.
Ne aflăm într-un ciclu de evoluție al omenirii în care sufletele încarnate într-un corp fizic trebuie să învețe limbajul vieții spirituale. Noi dobândim aici cunoașterea lumilor superioare, cu alte cuvinte ceea ce se numește pe bună dreptate teosofie, și această teosofie constituie limbajul de care ne vom servi după moarte dacă vrem să fim prezenți pentru lumea spirituală; în adevăratul sens al cuvântului, căci fără cunoașterea acestui limbaj vom fi muți în lumea spirituală. După ce am murit, noi nu mai putem învăța limbajul teosofiei sau științei spirituale, pe care ar fi trebuit să-l învățăm pe Pământ.
Dacă tatăl de familie, de care a fost vorba, s-ar fi interesat de știința spirituală împreună cu familia sa pe când se mai afla încă pe Pământ, ar fi avut după moarte cu totul alte sentimente și o conștiență total diferită. El ar fi știut că poate întâlni acolo sufletele, și chiar dacă o prăpastie le separă, ele vor ajunge să o treacă o dată, și atunci se vor regăsi datorită faptului că vorbesc un limbaj spiritual comun. Fără un asemenea limbaj spiritual nu va reuși să stabilească legătura cu aceste suflete așa cum trebuie să se facă în mod just după moarte. Ele vor fi împreună, dar de manieră asemănătoare cu cea a oamenilor care se întâlnesc pe planul terestru și rămân muți, care vor să comunice dar nu sunt capabili să o facă și nu dispun de nici o posibilitate de a se înțelege.
Desigur că putem accepta faptul că este neplăcut să auzi asemenea adevăruri; într-adevăr, mulți oameni găsesc acestea ca fiind prea puțin simpatice. Dar ceea ce contează, în privința unui adevăr, nu este ca el să fie plăcut, ci să fie veridic.
Într-un trecut îndepărtat al evoluției omenirii sufletele omenești erau dotate cu o mare bogăție. Într-adevăr, ele erau în stadiul de copilărie a omenirii și mai erau capabile să asimileze, cu o inocență de copil, tradițiile și reprezentările religioase ce emanau din lumile spirituale. Datorită acestui fapt ele dispuneau de un limbaj adaptat la lumea spirituală și puteau trăi în comunitate cu entitățile spirituale. În epoca noastră omul trebuie să dobândească progresiv o viață spirituală tot mai liberă. Pătrunzând în lumea fizică, știința spirituală nu depinde de o decizie arbitrară vizând propagarea anumitor idei, așa cum fac tot felul de cercuri. Cei care se simt astăzi chemați să introducă gânduri spirituale în viața noastră spirituală, au făcut experiențe de genul celor evocate; ei cunosc acest fel de suflete care trăiesc deja astăzi în acea țară de după moarte, unde răsună un strigăt chinuitor după sufletele pe care le-au părăsit pe Pământ și nu le pot regăsi fiindcă sunt goale spiritual. Aceste strigăte ale defuncților formează apelurile pornind de la care izvorăște idealul științei spirituale.
Oricine intră astăzi în lumea spirituală și este în măsură să vadă chinurile, nostalgiile, privațiunile, dar de asemenea și disperarea sufletelor care au trecut pragul morții, înțelege de ce ne întâlnim noi aici. El știe de asemenea că nu poate proceda altfel decât să susțină viața spirituală. Este vorba aici de o cauză profundă și serioasă, care iese în evidență din aspirațiile cele mai adânci ale omenirii. Există astăzi suflete care simt, chiar dacă numai în profunzimile obscure ale instinctului, că vor să cunoască ceva din lumile spirituale. Sufletele care percep importanța cultivării vieții spirituale pe baza cunoașterii condițiilor fundamentale ale vieții spirituale. Aceste suflete sunt pionierii chemați să contribuie la evoluția viitoare a omenirii. Omenirea riscă să piardă progresiv posibilitatea de a pătrunde în lumea suprasensibilă într-un alt fel decât rămânând mută, fără facultatea de a se manifesta spiritual. Iată de ce trebuie să cultivăm pe Pământ o viață spirituală în sensul pe care îl propune știința spirituală modernă.
Cei care cred că pot aștepta să treacă prin poarta morții pentru a dobândi, în cealaltă lume, anumite concepte relativ la datele spirituale, nu au deloc dreptate. Pentru a ajunge la cunoașterea lumii spirituale trebuie să dispunem de organe care să o perceapă. Nu am putea dobândi această facultate după trecerea pragului morții dacă nu am dobândit-o aici pe Pământ. Căci nu trăim degeaba în lumea fizică! Sufletele noastre nu coboară fără motiv în lumea pământească. Ele se încarnează pe Pământ fiindcă tocmai aici trebuie să dobândească anumite facultăți, care nu pot fi dobândite în altă parte, anume cunoașterea spirituală. Noi nu putem să considerăm Pământul doar ca pe o vale a plângerii, în care sunt aruncate sufletele noastre, ci trebuie să-l vedem ca loc unde ne-a fost oferită posibilitatea de a avea acces la spiritualitate. Or, aceasta este o realitate autentică.
Când continuăm să-l întrebăm pe văzător cum se prezintă viața după ce am trecut prin poarta morții, el ne dă răspunsul următor: viața este acolo cu totul diferită de viața de pe Pământ. Aici, noi mergem prin lume, vedem lucrurile, vedem deasupra noastră bolta cerească, vedem Soarele cum strălucește. Privim munții, mările, ființele altor regnuri ale naturii. Mergem prin această lume și lăuntric avem gândurile noastre, sentimentele noastre, pasiunile și dorințele noastre. După aceea trecem pragul morții, unde găsim o situație diferită. Pentru cel care nu este familiarizat cu considerațiile științei spirituale, situația pare paradoxală. Ceea ce a spus Schopenhauer odinioară, se adeverește a fi just: bietul adevăr trebuie să suporte să fie paradoxal. Ceea ce noi considerăm aici drept gândurile și reprezentările noastre, și pe care credem că le purtăm în noi, formează, după moarte, lumea noastră exterioară. Gândurile, reprezentările și toată viața lăuntrică apar după moarte ca un vast tablou. Oamenii care parcurg lumea fără să reflecteze vor avea, între moarte și o nouă naștere, impresia unui vid și a unui pustiu acolo unde ei ar trebui să viețuiască într-un conținut de gândire și înțelepciune. Numai cei care au dobândit posibilitatea să vadă că gândurile revelate au originea în aștri vor găsi între moarte și o nouă naștere o lume având un conținut. Această facultate se dobândește când sufletul elaborează, între moarte și o nouă naștere, o lume având un conținut. Această facultate se dobândește când sufletul elaborează, între naștere și moarte, un conținut de gândire. Așa cum, neavând urechi, nu am putea auzi vreun sunet, și fără ochi nu am putea percepe nici o culoare, tot așa, parcursul nostru dintre moarte și o nouă naștere va purta amprenta unui suflet care nu a putut dobândi ceea ce numai organele fizice îi puteau da. Și așa cum Soarele se află pe bolta cerească de unde luminează lumea, și toate dispar din ochii noștri când el coboară sub orizont, la fel viața, care sub multe aspecte este aici cu totul exterioară, se va prezenta după moarte sub forma unei vieți lăuntrice.
Să mai privim și o altă experiență concretă a văzătorului. Când observăm oamenii care trăiesc între moarte și o nouă naștere, și transpunem în limbajul curent ceea ce-i chinuiește, putem auzi aproximativ așa: În mine trăiește ceva care-mi provoacă suferință; aceasta urcă din lăuntrul meu. Această suferință este comparabilă cu o migrenă pe planul fizic, dar ceea ce este resimțit astfel este o durere lăuntrică. Eu însumi sunt cel care îmi provoc această suferință. – Și, după moarte, ființa omenească poate avea multe ocazii de a se plânge de aceste dureri și de aceste suferințe lăuntrice. Când văzătorul caută să înțeleagă de unde vin aceste suferințe lăuntrice, el constată că frământările care afectează ființa omenească după moarte provin din felul în care și-a ales ea viața pe Pământ. De exemplu, dacă a simțit ură față de un alt om, pe care nu ar fi trebuit să-l urască, după moarte aceasta devine pentru om o suferință lăuntrică; răul, pe care l-a cauzat altuia datorită urii sale, se manifestă acum sub forma propriei sale suferințe lăuntrice.
În timp ce gândurile noastre ne fac capabili să vedem o lume exterioară, ceea ce constituie aici lumea noastră morală exterioară, relațiile sentimentului nostru cu semenii devin, după moarte, viața noastră lăuntrică. Este relativ grotesc să ne spunem: așa cum aici ne pot durea plămânii, stomacul sau capul, în lumile spirituale nedreptățile morale sunt cele care ne fac să suferim. Ceea ce este aici lăuntric, este exterior acolo, și ceea ce este exterior aici, este lăuntric acolo. Noi parcurgem astăzi un ciclu de evoluție a omenirii în care numeroase aspecte ale vieții nu vor fi înțelese decât după moarte. Cel care nu vrea absolut deloc să știe că aici există o karmă și vieți succesive, nu va putea niciodată înțelege că el estet implicat în ceea ce el numește destinul său. Cum trece omul prin lume? Unul din apropiații săi i-a făcut o nedreptate, un altul i-a provocat o altă trăire; un lucru îi convine, un altul nu-i convine. Faptul că el însuși este cauza a ceea ce i se întâmplă când cineva îi pricinuiește suferință, aceasta el nu o știe și nici nu se gândește așa, altfel ar simți că el însuși este cel care a cauzat nedreptatea care-l copleșește. Când putem urmări asemenea gânduri în viață, ajungem, cel puțin după moarte, să resimțim de unde vin cutare sau cutare suferințe.
Este deja o mângâiere să știi aici jos, între naștere și moarte, că există karmă. Fără aceasta suntem obsedați de problema dureroasă de a ști de ce suportăm suferințe pe durata vieții de după moarte. Acestea sunt lucruri pe care trebuie să începem să le înțelegem astăzi, dacă nu vrem să împiedicăm evoluția omenirii.
Un alt caz ce se oferă privirii văzătorului este cel al ființelor omenești care, între moarte și o nouă naștere, trebuie să împlinească lucruri prea puțin simpatice sau îmbucurătoare pentru ele. Nu trebuie să ne imaginăm că între moarte și o nouă naștere nu avem nimic de făcut. Noi avem de îndeplinit o multitudine de sarcini variate; totul depinde de aptitudinile noastre. Văzătorul poate întâlni suflete care, între moarte și o nouă naștere, trebuie să fie, de exemplu, în serviciul spiritului pe care îl numim Ahriman. Când pătrundem în lumea de dincolo de lumea fizică, Ahriman ne apare imediat ca o entitate deosebită. Tot ceea ce a fost prezentat în drama-mister Păzitorul pragului [Nota 8] sub forma împărățiilor lui Ahriman și a lui Lucifer, reprezintă lumi reale. Ahriman își are sarcinile sale. Văzătorul observă sufletele care, de cealaltă parte a pragului, sunt în preajma lui Ahriman: ele trebuie să-i slujească lui Ahriman. De ce? Văzătorul se străduiește să vadă pentru ce sunt ele condamnate să-i slujească lui Ahriman. Ne întoarcem atunci la viața pe care au dus-o ele de la naștere până la moarte, și încercăm să descoperim care au fost caracteristicile principale ale acestor suflete; aflăm că ele au fost supuse unui rău; acest rău, este comoditatea. Ea se numără printre particularitățile cele mai răspândite ale omenirii moderne. La întrebarea de a ști de ce cea mai mare parte a oamenilor au neglijat să facă cutare sau cutare lucru, răspunsul este: din comoditate! Să examinăm lucrurile cele mai importate ale vieții sau cele care sunt mai puțin importante: totdeauna comoditatea este cea care domină existența omenească. Faptul de a rămâne la trecut și a nu ne elibera de vechile legături, denotă comoditate. Oamenii nu sunt atât de răi cum se crede. Ei nu i-au ars din răutate pe Giordano Bruno și Savonarola, și nu din răutate l-au tratat pe Galilei așa cum au făcut-o. Și nu din răutate au neglijat să aprecieze în viața lor marile spirite, ci din comoditate! Până când acest gen de oameni învață să gândească altfel, să simtă altfel, va trece vreme îndelungată, și aceasta numai din cauza comodității. Comoditatea este o calitate generală, foarte răspândită. Această comoditate ne face apți să fim incorporați, după moarte, în armata lui Ahriman. Pe lângă celelalte atribuții ale sale, Ahriman este și stăpânul piedicilor. Peste tot unde se manifestă piedici, Ahriman este stăpân; el frânează viața și ființa omenească. Cei care sunt supuși aici comodității, devin ființe care frânează tot ceea ce își primește directivele din lumile spirituale. Pe durata vieții dintre moarte și o nouă naștere, comoditatea înlănțuie omul de spiritele care, la ordinele lui Ahriman, trebuie să contribuie la crearea obstacolelor și la împotrivire.
Există numeroși oameni care au dezvoltat pe Pământ o particularitate pe care noi trebuie s-o considerăm printre atitudinile imorale: lipsa de conștiință. Vocea conștiinței noastre constituie pentru viața sufletului nostru un regulator minunat. Lipsa de scrupule, capacitatea redusă de a ști asculta avertismentele vocii conștiinței, ne supune altor puteri pe durata vieții dintre moarte și o nouă naștere. Văzătorul întâlnește atunci anumite suflete care, după ce au trecut poarta morții, au devenit slujitorii unor spirite deosebit de malefice. Pe durata existenței pământești apar anumite boli, care se manifestă în diferite feluri. Știm, de exemplu, că Europa de odinioară a fost devastată de epidemii de ciumă și holeră. Știința materialistă este în măsură să determine cauzele exterioare, dar nu și cauzele spirituale lăuntrice. Când cineva vine să ne spună că știința are sarcina de a găsi cauzele fizice a ceea ce se manifestă, nu putem da decât următorul răspuns: știința spirituală nu exclude cauzele exterioare, dacă sunt justificate, dar ea adaugă și cauzele spirituale.
Cineva a întrebat, când a fost vorba de aceste cauze spirituale: pasiunea lui Napoleon de a conduce războaie, nu s-ar putea atribui faptului că mama sa, atunci când îl purta în pântece, mergea cu plăcere pe câmpurile de luptă, și astfel această pasiune i-a fost transmisă pe calea eredității fizice? Aceasta poate fără îndoială constitui o explicație, dar trebuie reamintit că Napoleon însuși este cel care o împingea la asta. El i-a imprimat această tendință, această înclinație. Știința spirituală nu exclude niciodată faptul că aspectul exterior poate fi de asemenea adevărat.
Când cineva spune: iată un om, de ce trăiește el? – materialistul îi poate răspunde: fiindcă respiră. Un altul poate adăuga: eu pot spune mai multe, căci el nu ar putea trăi dacă acum trei luni nu la-ș fi salvat eu de la înec. Această ultimă afirmație nu este ea adevărată în ciuda celei anterioare? Ne imaginăm întotdeauna că relațiile definite de științele clasice sunt anulate ce cele ale științelor spirituale. Chiar dacă cineva poate dovedi că o calitate sau alta a sa o are de la tatăl său, sau este moștenită de la bunicul său ș.a.m.d., nu este mai puțin adevărat că el însuși este cel care a creat condițiile în acest sens.
Din punctul de vedere al științelor naturii, se poate studia foarte bine originea bolilor care s-au răspândit. Putem de asemenea întreba, din punct de vedere exterior, de ce un om sau altul a decedat prematur. Dar toate acestea au și cauzele lor în lumea spirituală. În timp ce pe Pământ se răspândesc epidemii, anumite entități spirituale trebuie să muncească pentru a face să coboare bolile din lumea spirituală spre lumea fizică.
Când privirea noastră se îndreaptă asupra defuncților, care pătrund în lumea spirituală în timp ce cursul natural al vieții lor nu a ajuns încă la capăt, când este vorba de ființe decedate la punctul culminant al existenței lor, sau tineri a căror viață a fost scurtată de o boală gravă, sau și ființe care au cunoscut necazuri și răutăți, în fața unor asemenea destine, care sunt foarte numeroase, văzătorul se află în fața unui fapt tulburător. El observă un câmp de boală și de moarte în întregime dominat de anumite entități malefice care introduc pe Pământ boala și moartea. Și când încercăm să urmărim biografia acestor suflete, care s-au remarcat pe Pământ prin lipsa lor de scrupule, aflăm că ele au trebuit să devină slujitorii acestor spirite nefaste ale bolii, ale morții și a mizeriei, pentru a provoca asemenea decese premature și asemenea destine apăsătoare. Iată cum se explică aceasta. Viața nu devine de înțeles decât dacă o considerăm în contextul său de ansamblu și nu ne mulțumim să decupăm din ea o perioadă limitată și scurtă, care se desfășoară pe Pământ între naștere și moarte. Căci această perioadă depinde în mod intim de ceea ce s-a desfășurat înainte de naștere, în timpul vieții prenatale în lumea pur spirituală. Depindem cu toată ființa noastră de ceea ce s-a întâmplat înainte, în lumea spirituală. Înțelegem cel mai bine acest lucru dacă studiem, cu privirea văzătorului, o manifestare despre care mulți oameni ar dori să creadă că ea constituie o obiecție împotriva realităților investigației spirituale. Ni se spune, de exemplu: Voi căutați să readuceți facultățile și destinele oamenilor la viețile anterioare, dar priviți numai la familia Bernoulli, care numără opt matematicieni! Or aceasta dovedește foarte limpede că anumite calități se moștenesc din generație în generație! – Când examinăm într-adevăr cu privirea clarvăzătorului un asemenea fenomen, se poate constata că tot ceea ce se prezintă sub o formă artistică în lume și care poate deja trezi în om un presentiment al lumii suprasensibile – ceea ce se întâlnește mereu în domeniul artei – este rezultatul existenței în lumea suprasensibilă. Când cineva intră în lumea noastră având deja facultăți artistice, o face pentru că în existențele pământești anterioare, sau în urma unei favori deosebite de dinainte de naștere sau de concepție, el trăia deja în mod deosebit în armonia sferelor. El arată acum o anumită înclinație pentru un corp fizic omenesc determinat, capabil să-i dea facultatea de a exprima și în planul fizic ceea ce a perceput acolo.
Nici un suflet omenesc nu caută să se încarneze într-un corp fizic, într-o linie ereditară în care se transmit calități muzicale, dacă nu a reușit, în cursul unei vieți anterioare, să dobândească, datorită experiențelor făcute între moarte și o nouă naștere, această facultate de care are nevoie pentru activitatea sa artistică, pentru ca după aceea să se încarneze într-un corp deosebit de sensibil la elementul muzical. Într-adevăr, linia ereditară nu conține decât predispozițiile inițiale. O ureche muzicală bună se moștenește. Aceste organe se transformă încă din viața embrionară de dinainte de naștere, sau după naștere, datorită facultăților deosebite ale sufletului. Primul instrument la care cântă omul este propriul său organism, și el este într-adevăr un instrument extrem de complicat. Entitățile spirituale divine au avut nevoie de toate epocile Saturn, Soare, și de evoluția lunară, pentru a pregăti acest instrument. Când coborâm pe Pământ, noi venim cu o înțelepciune mult mai mare decât tot ceea ce vom putea dobândi mai târziu.
Omul crede că este plin de înțelepciune când începe să gândească. Dar înțelepciunea pe care noi suntem în măsură să o elaborăm când începem să gândim este foarte redusă, comparată cu o înțelepciune cu mult mai mare, cu care eram obișnuiți, dar care ne scapă la un anumit moment. La naștere, creierul nostru este încă foarte maleabil și legăturile care merg de la creier la diferitele organe sunt încă neformate. Înțelepciune de care vorbim ne servește în timpul copilăriei noastre pentru a adapta, și pentru a face să funcționeze organele noastre, care sunt instrumentul nostru. Mai târziu, când vine momentul până unde poate să se întoarcă înapoi memoria noastră, cu alte cuvinte momentul în care devenim conștienți de noi înșine, am pierdut facultatea de a cânta la instrumentul nostru. Această facultate este net superioară în timpul primei noastre copilării, decât după aceea. Asta rezultă dintr-o mare înțelepciune, care este folosită pentru a ne aduce la a deveni acest instrument complicat. Aceasta trebuie să ne umple cu mult respect pentru ceea ce suntem noi, atât cât ne aflăm încă în sânul înțelepciunii divin-spirituale. Ne dăm seama atunci că intrând în viață suntem înzestrați cu o înțelepciune cu mult mai mare decât cea pe care o cunoaștem până acum. Ne putem face atunci o idee despre cât de mare este înțelepciunea care stăpânește în viața ce precede viața embrionară. Este ceva extrem de important, căci privirea văzătorului descoperă faptul că, cu cât ne întoarcem mai mult în timp, cu atât înțelepciunea și facultățile omului sunt mai mari.
Să contemplăm acum, cu privirea văzătorului, sufletul unui om care a devenit slujitorul spiritelor malefice ale bolii și ale morții. Un asemenea suflet ne permite să vedem cum înțelepciunea de care este capabil omul, este ca ștearsă, datorită faptului că el s-a înjosit. Un asemenea suflet oferă un spectacol cumplit: destinat odinioară să desfășoare cea mai înaltă înțelepciune, el este acum degradat la nivelul de slujitor al puterilor ahrimanice. Odată ce ființa omenească a coborât pe Pământ și a îmbrăcat un înveliș fizic, ea poate, participând la viața spirituală și preluând în sine lumea spirituală, să-și vivifieze sufletul astfel încât, între naștere și moarte, el să fie înconjurat de lumea spirituală, sau îl poate face întru totul apatic. Un asemenea suflet a devenit insensibil dacă, între naștere și moarte, el nu a asimilat nimic care să-i permită să vadă în jurul său o lume spirituală.
Vedem sufletul individual în relațiile sale cu întreaga viață spirituală; vedem de asemenea izolarea în raport cu ansamblul vieții lumii. Simțim atunci nevoia de a nu lăsa să piară puterile spirituale care ne sunt înnăscute, ci de a le cultiva pentru ca să nu ne ștergem progresiv din sânul acestei lumi. Cineva ar putea obiecta: Dar eu caut să mă șterg și să mă retrag din lumea asta, căci eu nu țin la viață. Dar această ștergere nu este sinonimă cu distrugerea, această ștergere nu are loc decât în raport cu lumea înconjurătoare. Atunci nu existăm pentru cei din preajma noastră, dar pentru noi înșine existăm încă. Ștergerea corespunde unei izolări în lumea spirituală și ne conduce să trăim ca pe o insulă, solitari, fără cea mai mică posibilitate de a comunica. Iată ce obținem când ne izolăm de lumea spirituală.
Putem folosi aici imaginea următoare. Rețineți bine această imagine și considerați-o ca o bază bună de meditație: În timp ce omul nu încetează să progreseze în cadrul evoluției lumii, el devine din ce în ce mai liber. Modul său de viață este cel al cuiva care trăiește pe o insulă. Chemările noastre, comunicările noastre trebuie să treacă de la o insulă la alta. Cel care va participa în viitor la viața spirituală a omenirii, va fi în măsură să stabilească o comunicare de la o insulă la alta, cu toți cei care trăiesc acolo în mod liber. Dimpotrivă, cel ce fuge de viața spirituală va rămâne pe insula sa și nu va reuși, în ciuda tuturor eforturilor sale, să comunice cu cei pe care i-a cunoscut odinioară. Sunetul va muri în el și el va presimți că pe alte insule se află cei pe care-i cunoaște și cu care se simte legat, dar până la el nu va ajunge nimic; el va asculta și nu va auzi nimic. Știința spirituală ne dă limbajul care ne va permite în viitor să depășim izolarea și să comunicăm cu semenii. Cuvintele care ne vin din documentele oculte sunt uneori mult mai profunde decât credem noi. În timpul Misteriului de pe Golgota noi am primit prima înștiințare de care are nevoie ființa omenească pentru a stabili o comunicare de la o insulă la alta.
A doua înștiințare ne vine acum de la știința spirituală antroposofică, ce este chemată să facă din ce în ce mai transparent pentru sufletul omenesc Misteriul lui Christos. Ceea ce a spus Christos, este indicat în unele sentențe. Printre cele mai profunde, este și aceasta: „Acolo unde doi sau trei sunt reuniți în Numele meu, sunt și Eu în mijlocul lor”. Dar sensul acestui Nume nu va fi accesibil decât când vom fi învățat să înțelegem limbajul spiritual. La începutul revelației creștine se mai putea încă ajunge într-un mod naiv la el; în viitor, cunoașterea lui Christos nu va fi accesibilă decât acelora care și-o apropie cu ajutorul științei spirituale. Pentru mulți oameni poate părea nechibzuit să spui că știința spirituală este limbajul spiritual de care au nevoie oamenii dacă vor să scape de izolare, dacă vor să nu se rupă de ceilalți în momentul morții și să-și asigure posibilitatea de a trece de la o insulă la alta.
Ceea ce am încercat să vă explic astăzi ne va da o idee completă a sensului pe care trebuie să-l dăm studiului în comun al științei spirituale. Pentru cei care lucrează în mod conștient în favoarea științei spirituale este vorba de a răspunde la apelurile celor care doresc să audă vorbindu-se de știința spirituală. Aceste voci, aceste apeluri provin din lumea spirituală, ca și necesitatea care se resimte în lumea spirituală când vorbesc sufletele omenești aflate între moarte și o nouă naștere, ca și atunci când vorbesc celelalte entități spirituale ale diferitelor ierarhii. Când toate aceste voci răsună pentru noi, ele vor putea trezi în sufletele noastre ceea ce va duce omenirea din ce în ce mai mult să cultive viața spirituală pe care noi o practicăm în ramurile noastre, și o vom practica de asemenea în viitor în această ramură locală. Aceasta este dorința pe care o exprim astăzi la sfârșitul acestor considerații, și pe care aș dori să o depun în sufletele dumneavoastră cu speranța că va lumina tot mai puternic în sufletele dumneavoastră, în folosul unei munci antroposofice purtată de o adevărată căldură spiritual-științifică.
