În cercurile în care domnește o mentalitate materialistă există deseori un mod de a vorbi care, văzut din afară, pare la prima vedere perfect rezonabil, dar care apare într-o altă lumină când îl examinăm pornind de la cunoștințele științei spirituale. Acest mod de exprimare era deosebit de des întâlnit în special în vremurile în care înflorea materialismul teoretic și în care acesta domnea asupra maselor populare, dar și astăzi mai auzim uneori același limbaj. Se raționa atunci astfel: admițând că există o viață dincolo de moarte, omul n-ar trebui să se preocupe de ea înainte de a trece poarta morții. Atunci când va ajunge acolo, va vedea ce se întâmplă. Aici, în lumea fizică, este suficient să ne consacrăm existenței pământești. Se poate spera că, după ce ne-am unit cu existența fizică, vom fi suficient de capabili să ne confruntăm cu viața de dincolo de prag, dacă această viață de după moarte există cu adevărat.
Acest mod de a privi lucrurile se dovedește lipsit de fundament pentru cel care este dotat cu o privire clarvăzătoare și care contemplă domeniul în care intră omul între moarte și o nouă naștere. Odată ce omul a trecut prin poarta morții, el este ocupat mai întâi să-și prelucreze amintirile ultimei sale vieți pământești, ca și raporturile pe care le-a stabilit cu aceasta. În răstimpul primei perioade de după moarte, care durează ani, chiar decenii, omul își îndreaptă privirea înapoi spre ultima sa viață pământească. Rămâne încă preocupat de puterile ultimei sale vieți pământești care i-au rămas în trupul astral. Apoi el intră progresiv în regiunea pe care ultima dată am descris-o dintr-un punct de vedere cosmic. El pătrunde din ce în ce mai mult în regiunea în care intră în raport cu entitățile ierarhiilor superioare. Este necesar ca între moarte și o nouă naștere omul să stabilească raporturi cu aceste entități, pentru că el trebuie să reunească puterile de care are nevoie pentru a reintra în existența fizică în momentul nașterii. Omul trebuie să aducă în această existență fizică două lucruri care au fost formate și s-au dezvoltat în el între moarte și o nouă naștere. Odată ce se va uni într-un fel cu substanța ce îi vine din curentul ereditar, el trebuie să poată insera aici puterile pe care le-a adus, căci din primii ani și încă mult timp după aceea, va trebui să formeze din interior, să fasoneze și să-și modeleze corporalitatea în așa fel încât aceasta să se adapteze individualității sale, pe care o aduce cu sine din încarnarea precedentă. Ceea ce introduc strămoșii în linia ereditară fizică nu are semnificație pentru om decât pentru ca acesta să fie atras de anumite combinați de alianțe, am putea spune, constituite în cadrul liniei ereditare în care s-au succedat tatăl, mama, bunicul, bunica, ș.a.m.d. Omul este atras de ceea ce se poate naște astfel în cadrul eredității fizice. Dar apoi omul trebuie să modeleze în detaliu forma plastică a învelișului exterior pe care îl primește la naștere. Această muncă rezidă în structurarea extraordinar de complexă a puterilor pe care le aduce omul cu sine din lumea spirituală. Unele puteri îi vin de la unele ierarhii, altele de la alte ierarhii. Folosind o expresie imaginativă, am putea spune că, între moarte și o nouă naștere, entitățile ierarhiilor superioare îi trimit omului anumite daruri, iar aceste daruri sunt puterile de care are omul nevoie pentru a-și adapta la propria individualitate ceea ce îi este transmis pe cale ereditară.
Acesta este unul din aspectele de care trebuie să ținem seama pentru omul care se reîncarnează. Celălalt aspect privește munca pe care el o depune, chiar dacă nu își dă seama, pentru a-și construi și modela destinul. Multe lucruri, care se produc ca din întâmplare în cursul vieții omului, sunt urmare a faptului că el și-a asimilat, între moarte și o nouă naștere, puterile care-l fac capabil să întâlnească, în decursul vieții sale pământești, ceea ce poate face parte din karma sa; toate acestea ne permit să înțelegem că, între moarte și o nouă naștere, omul trebuie să primească darurile care-i vin de la ierarhiile superioare cu care intră în contact.
Privirea clarvăzătoare constată că sufletului uman, care trece prin această regiune între moarte și o nouă naștere, i se oferă două posibilități. Este posibil ca acest suflet, lipsit de lumină spirituală, să fie împins să se strecoare printre entitățile ierarhiilor superioare bâjbâind în întuneric, așa încât el nu poate găsi deloc posibilitatea de a primi darurile pe care i le oferă ierarhiile superioare, pentru că nu este pregătit lăuntric pentru aceasta. Dacă vrem să primim darurile entităților ierarhiilor superioare în timpul călătoriei dintre moarte și o nouă naștere trebuie să avem posibilitatea să contemplăm aceste entități și să mergem conștient în întâmpinarea lor. Fără lumină spirituală putem ajunge să trecem, prin întuneric, pe lângă toate experiențele pe care ar trebui să le facem datorită comuniunii cu entitățile ierarhiilor superioare. În caz de necesitate karmică este totuși posibil ca darurile pe care le avem de primit să fie luminate și să le preluăm în mod just. Cât despre lumina care trebuie să ne lumineze pentru ca trecerea noastră printre entitățile ierarhiilor superioare să nu se desfășoare în întuneric, ea nu ne poate fi dată niciodată după ce am ajuns pe tărâmul morții. Trebuie să o fi adus cu noi din viața pământească, datorită sentimentelor, impresiilor și gândurilor pe care le cultivăm cu privire la lumile superioare în timpul existenței de aici, de la naștere până la moarte. Este vorba deci despre ceva ce trebuie să pregătim noi înșine aici pe Pământ, înainte de moartea fizică. Noi ne creăm această lumină îndreptându-ne gândurile, impresiile și sentimentele spre lumea spirituală, fie poate chiar și numai sub forma presentimentelor. Este o lumină care nu va străluci decât din noi. Ea ne dă posibilitatea să trecem printre entitățile ierarhiilor superioare în așa fel încât acestea să ne poată oferi darurile lor și noi să nu le pierdem dacă e să le primim. Este deci în întregime fals să spunem că avem timp destul și că nu ne trebuie să ne preocupăm de lumile spirituale până în momentul morții. Este absolut inexact, căci felul în care vin aceste lumi spre noi, dacă vin, pentru ca noi să le primim puterile de care avem nevoie pentru următoarea noastră încarnare, depinde de modul în care ne putem lumina noi înșine parcursul dintre moarte și o nouă naștere, mai ales o anumită parte a acestui drum. Vom rămâne în întuneric dacă, în timpul vieții care se oprește la moarte, respingem și negăm orice gând privitor la lumile suprasensibile. Un lucru poate părea în totalitate plauzibil și acceptabil intelectului obișnuit al omului, dar în fața realităților lumii spirituale el încetează să mai fie adevărat. Să luăm cazul unui om care nu s-a interesat de lumile superioare, care nu a vrut să știe nimic despre acestea și care a trăit doar după principiul că în lumea fizică orice gând și orice sentiment nu se aplică decât lumii pământești; el își spune că restul îi va veni atunci când va suna ceasul. Privirea clarvăzătoare poate constata că un astfel de suflet, când tece prin poarta morții, intră în întuneric și, din această cauză, nu poate să culeagă darurile care trebuie să-i fie oferite de către entitățile ierarhiilor superioare. Apoi, când acest suflet intră într-o nouă existență pământească, în momentul nașterii, el este lipsit de puterile care l-ar putea face apt să-și plăsmuiască și să-și modeleze forma lăuntrică astfel încât să-și poată duce existența conform karmei sale. Pentru că în timpul încarnării sale precedente omul s-a dovedit insensibil față de lumile suprasensibile, el trece ca un orb prin întuneric și se găsește lipsit de forță și inadaptat atunci când intră într-o nouă existență.
El nu și-a dezvoltat în corp anumite forțe de care avea nevoie în încarnarea viitoare; anumite formațiuni interne nu se dezvoltă și omul rămâne într-un fel în urmă față de ceea ce ar fi putut și ar fi trebuit să devină. În viața sa anterioară s-a dezinteresat cu bună știință de lumea spirituală, iar în timpul vieții pământești următoare va deveni mai insensibil față de lumea spirituală. El nu va putea atinge o înțelegere atât de vastă cum ar fi avut-o în alt caz, nu va putea să ia parte la anumite lucruri care se petrec în viață și nu va avea nici un interes pentru lucrurile care ar fi trebuit să-l intereseze.
Toate acestea pot fi consecința karmică a unui obscurantism voluntar în cursul vieții precedente. Astfel, în momentul în care omul trece din nou prin poarta morții, o poate face cu un bun sufletesc ce rămâne mult în urmă față de ceea ce ar fi trebuit să fie. Când intră din nou în lumea spirituală și parcurge sfera care se întinde între moarte și o nouă naștere, s-ar putea crede că va trebui să bâjbâie și mai mult în întuneric, pentru că puterile sale lăuntrice erau deja diminuate și insuficiente. Ne-am putea îndoi că acest om se va mai ridica vreodată. Dar nu este așa, pentru că în această viață dintre moarte și o nouă naștere intervine un factor nou. Tocmai acest al doilea aspect trebuie să ni-l punem acum în fața sufletului. În această viață care urmează vieții involuntar lipsită de interes, pentru că s-a desfășurat așa cum am arătat, Lucifer exercită cu toate forțele sale o stăpânire cu totul specială asupra omului și îi va lumina de acum drumul dintre moarte și o nouă naștere. Darurile pe care omul le primește de la entitățile superioare trebuie să fie străluminate de forțele luciferice. De aici rezultă că aceste daruri au o coloratură particulară. Pentru că omul nu a avut de mers prin întuneric, dar nu el este cel care și-a luminat drumul de care vorbim prin propriile puteri, el va putea, în încarnarea viitoare să dea formă la ceea ce i-a adus ereditatea, dar tot ceea ce formează, modelează el, poartă o coloratură luciferică. Atunci când observăm acest om în următoarea sa existență, vedem că el seamănă adesea cu acel gen de om atât de des întâlnit în epoca actuală: ființă cu o judecată nu numai lucidă și seacă, ci și egoistă. Peste tot în viață unde se manifestă inteligența lor egoistă, ei nu caută decât avantajele personale. Așa arată calitățile lăuntrice care decurg din tot ceea ce am evocat până acum. Acești egoiști nu sunt lipsiți de inteligență, dar o pun doar în serviciul egoismului lor personal. Ei acționează astfel încât să servească egoismului lor. Sunt dotați cu inteligență, dar numai pentru a trage un folos personal. Aceste ființe au urmat în general drumul pe care tocmai l-am descris. Dar fiindcă acest suflete nu rămân total insensibile, ci dispun de numeroase forțe care le vin din încarnări mult mai vechi, ele pot, totuși, în timpul existenței pământești, să intre în legătură cu ceea ce le-ar putea aduce o rază de lumină care emană cu adevărat din lumea suprasensibilă.
În cursul unei noi vieți pământești va fi deci posibil să se entuziasmeze, ca să zicem așa, de cunoștințele lumilor superioare. În acest fel, un astfel de suflet nu trebuie să vadă oprit pentru totdeauna accesul său în lumile spirituale. El se va ridica din nou și se va realiza ceea ce tocmai am explicat. Avem deci aici o legătură stranie, dar semnificativă, între trei vieți pământești succesive și două vieți intermediare, între moarte și o nouă naștere. Îndreptându-ne atenția înspre oamenii care trec drept cum se cade și inteligenți, dar care nu se gândesc decât la câștigul pentru propriul avantaj în tot ceea ce întreprind, privirea clarvăzătoare descoperă efectiv că experiențele anterioare care privesc aceste suflete corespund aproape întotdeauna cu ceea ce am descris: mai întâi o viață în care s-au dezinteresat în mod voluntar de lumile suprasensibile; apoi o viață în care, din lipsa de organe trupești lăuntrice, erau incapabili să-și manifeste cel mai mic interes pentru lumea fizică sau pentru ceva care ar avea legătură cu această viață, ceea ce ar fi făcut cu ușurință dacă nu existau astfel de premise; apoi o a treia viață, pusă doar în slujba unei inteligențe pătrunse de egoism. Dat fiind că această inteligență egoistă este larg răspândită în epoca noastră, este posibil să studiem mai îndeaproape această călătorie a sufletelor omenești, căci ne întoarcem în epocile în care găsim încarnarea precedentă la oamenii care, din cauza configurării insuficiente, au avut un interes redus nu numai pentru lumile suprasensibile, ci și pentru cele ale lumii sensibile. Apoi urcăm în trecut la a treia încarnare anterioară; adeseori aceasta se situează în ceea ce numim a patra epocă de cultură postatlanteană. Atunci domnea în multe regiuni ale lumii – mai mult decât ne imaginăm astăzi – un ateism voluntar și o lipsă de interes pentru lumile spirituale. Plecând de la aceste circumstanțe, se poate studia astăzi calea dezvoltării sufletului în raport cu evenimentele pe care le-am arătat. Studiul acestui drum de evoluție a sufletului ne arată clar ce se va întâmpla în mod obligatoriu cu toate sufletele care, în epoca noastră, se închid voluntar lumilor suprasensibile.
Dar în decursul a trei încarnări succesive viața se poate desfășura și într-un alt mod. De exemplu, putem observa un suflet care, pentru a-și satisface aspirațiile lăuntrice, se manifestă în special printr-un anumit fanatism, printr-o anume îngustime a inimii. Este vorba despre un suflet religios cu caracter egoist. Astăzi există astfel de suflete. În decursul evoluției omenirii au existat tot timpul pe Pământ suflete care manifestă o credință instinctivă. Credința lor are la bază faptul că, dint-un anumit egoism lăuntric, ei cred că dincolo vor găsi o recompensă sau o compensație pentru viața fizică pământească. Această așteptare poate fi cu totul egoistă, ea poate fi totodată asociată cu un fanatism și o îngustime sufletească față de tot ceea ce vine spre om sub forma științei spirituale sau a revelațiilor despre lumile superioare izvorâte din centrele de misterii. Astăzi sunt numeroși cei care admit ideea unei lumi spirituale, dar care refuză cu fanatism tot ceea ce nu se situează pe linia confesiunii religioase în care s-au născut și au fost crescuți. Foarte adeseori acest tip de suflete rămân nepăsătoare atunci când e vorba să învețe ceva despre lumile spirituale. Se poate atunci ca în ele să prindă rădăcini un egoism profund, chiar dacă sunt suflete care cred în lumea de dincolo. Această credință impregnată în întregime de egoism ne lasă să prevedem că omul nu-și va găsi corect drumul între moarte și o nouă naștere și nu va putea primi în modul just adevărurile oferite de entitățile ierarhiilor superioare. Aceste daruri vor veni spre el în așa fel încât atunci când el va reintra în existența terestră în momentul viitoarei sale nașteri, omul va avea puterea să lucreze la formarea corpului său și la elaborarea karmei sale, dar nu va ști să o facă în mod corect. Va deveni, de pildă, un ipohondru, un om hipersensibil, a cărui constituție corporală, în contact cu lumea exterioară, îl va face posac, nemulțumit, întreaga sa existență. Întotdeauna se va crede persecutat sau rănit. Va deveni o ființă ipohondrică, o ființă de o melancolie maladivă. Iată ce produce o corporalitate care-și datorează formarea cauzelor de care am vorbit. Aderarea fanatică și egoistă la anumite forme de credință într-o altă lume poate, de asemenea, să-l facă pe om să realizeze în mod greșit trecerea dintre moarte și o nouă naștere, astfel că, în timpul vieții pământești următoare, constituția sa corporală va fi marcată de o sensibilitate incorectă. Când va pătrunde din nou în existența pur spirituală prin poarta morții, privirea clarvăzătoare va constata că acest suflet va fi supus în mod deosebit influențelor ahrimanice. Acestea dau atunci tuturor forțelor, pe care omul le reunește între moarte și o nouă naștere, o coloratură particulară. În cursul următoarei sale încarnări el va dezvolta involuntar o anumită îngustime în viața sentimentelor și a reprezentărilor sale, astfel încât va fi incapabil să ajungă la o vedere imparțială asupra lumii. Numeroase spirite, printre noi, care manifestă o anumită îngustime a inimii și ale căror gânduri nu pot depăși anumite limite, rămân limitate, indiferent ce ar încerca pentru a ieși din această situație. Ele își datorează această karmă circumstanțelor despre care am vorbit.
Pentru a fi mai clar în ceea ce vreau să spun, să luăm exemplul unei persoane foarte sincere și probabil foarte convinsă de adevărul celor pe care le afirmă. În ultimul almanah al liber-cugetătorilor acest om a publicat un articol despre educația religioasă a copiilor. El a dezvoltat următoarea logică: a afirmat că nu este natural să dăm copiilor o educație religioasă. Căci dacă-i lăsăm să crească fără să le dăm concepte și idei religioase, fără să le inoculăm sentimente religioase, vom vedea că ei nu ajung la ele prin ei înșiși. Prin urmare, faptul de a obliga sufletul uman să primească astfel de idei este un act împotriva naturii și care le este impus din exterior. Sigur că cei care se numesc liberi cugetători acceptă această idee cu entuziasm și o găsesc perfect fondată și logică. Trebuie să ne gândim totuși și la următorul aspect: este bine știut că dacă lăsăm un copil pe o insulă izolată, înainte ca el să fi învățat să vorbească, și dacă el crește fără să audă vreun cuvânt omenesc, nu va învăța niciodată să vorbească. De aici rezultă că omul nu-și formează limbajul din sine însuși, ci el trebuie să-i vină dinafară. Acest bun predicator liber-cugetător ar trebui atunci să interzică partizanilor săi și să-și învețe copiii să vorbească, pentru că ei nu-și dezvoltă de la sine nici limbajul. Vedem că un lucru, considerat profund și în aparență logic pentru o întreagă confrerie, nu este decât o logică lipsită de sens, un nonsens. De fapt, dacă reflectăm mai bine, această logică se dovedește deficitară. Avem aici exemplul unui om înzestrat cu „ochelari de cal”, cum de altfel întâlnim deseori în viață. Oamenii cu o astfel de îngustime de orizont au în aparență o viață lăuntrică foarte intensă și activă, dar în momentul în care trebuie să iasă dintr-un anumit cerc în care fuseseră închiși, ratează totul. Ei nu văd, pur și simplu, ceea ce se întâmplă în afara cercului lor. Urmărind trecutul acestor oameni, vedem că ultimele lor două încarnări s-au desfășurat așa cum am arătat mai sus. Aceasta ne permite să deducem ce perspective are acest tip de suflet uman care, astăzi, din egoism și comoditate, se închide într-o profesiune de credință pozitivă ale cărei fundamente nu încearcă deloc să le cunoască. Mulți oameni din ziua de azi țin de o confesiune religioasă doar pentru că s-au născut în acest mediu și pentru că le este mai comod să rămână acolo decât să o părăsească; ei preferă să se mențină în cadrul ei din fanatism și egoism. Poate să pară inadmisibil, dar putem spune: sunt buni catolici sau buni protestanți, așa cum ar fi buni turci, dacă propria lor karmă i-ar fi făcut să se nască în cadrul islamului. Am ajuns însă la o fază a evoluției omenirii în care sufletele vor rămâne într-o anumită măsură în urmă, și vor deveni nerodnice în următoarele lor încarnări, dacă nu vor să deschidă ochii și să privească ceea ce i se poate arăta sufletului omului astăzi în lume, în diferite moduri.
Raporturile karmice sunt complicate, dar ele ni se limpezesc dacă examinăm exemple ca acelea pe care tocmai le-am adus în fața sufletelor dumneavoastră. Viața dintre moarte și o nouă naștere, și prin aceasta și viața pământească următoare, depind sub multiple aspecte de existența pământească anterioară. Privirea clarvăzătorului poate urmări în lumea spirituală anumite suflete care au primit între moarte și o nouă naștere o sarcină deosebită. Căci, de fapt, tot ceea ce întâlnim în lumea fizică își are cauza în lumea spirituală. Dar omul nu vede cum intervin puterile suprasensibile în evenimentele lumii fizice. În această problemă, spiritul materialist este de departe cel mai miop. Dacă luăm factorii curativi ai aerului, ai apei sau alți factori curativi din mediul nostru înconjurător, explicația pe care ne-o dă teoria actuală pur materialistă despre aceștia, nu este decât parțială. Modul în care factorii curativi, care – ca și forțele bogate care fac să crească viața umană și o înfrumusețează – intervin în existența fizică, se datorează lumii suprasensibile și depind de entitățile ierarhiilor superioare. Acestea sunt cele care își trimit virtuțile curative și benefice în lume. Privirea clarvăzătoare poate urmări cum întreaga creștere și dezvoltare, ca și cel mai mic suflu dătător de viață, sunt toate reglate de puterile suprasensibile care sunt dirijate de entitățile ierarhiilor superioare. Apoi clarvăzătorul poate observa cum, într-un anumit moment dintre moarte și o nouă naștere, sufletul uman intră în slujba entităților ierarhiilor superioare care trimit, din lumile suprasensibile spre lumea sensibilă, virtuțile curative, forțele de sănătate și de creștere. Vedem deci că într-o anumită perioadă a vieți dintre moarte și o nouă naștere, numeroase suflete lucrează în slujba entităților spirituale ale ierarhiilor superioare pe care le-am descris. Sufletele cărora le este îngăduit să devină slujitorii entităților ierarhiilor superioare resimt atunci fericirea.
Pentru ca omul să poată fi, pentru un anumit timp după moarte, în slujba entităților superioare care exercită, în cel mai bun sens al cuvântului, o acțiune benefică și stimulatoare asupra vieții umane, depinde de modul în care sufletul uman s-a achitat de anumite obligații în timpul încarnării sale fizice. Ne putem da seama de aceasta când privim până în viața pământească precedentă parcursul acestor suflete în slujba lumii spirituale. Aici, în lumea fizică, se poate ca omul să-și îndeplinească obligațiile fără plăcere, bombănind cu fiecare ocazie. Ceea ce face îi repugnă; aplecat sub jug, el își îndeplinește totuși datoria. Există oameni conștiincioși, dar există și dintre aceia care își fac munca fără a se lega de ea, fără entuziasm și fără dragoste. Alții își fac munca cu dragoste, entuziasm și devotament, purtați de gândul că aduc un serviciu omenirii, fie în domeniul social, fie în alt domeniu.
Dar mai există ceva ce are legătură cu cele expuse, și este important să-i consacrăm timp într-o epocă așa cum este a noastră. În comparație cu ceea ce a fost în trecut, viața oamenilor s-a schimbat mult. Genurile de ocupație care nu mai trezesc nici un fel de entuziasm au devenit din ce în ce mai multe. Progresul omenirii nu va putea decât să amplifice acest fenomen. Cine poate să nege că în plan fizic există deja azi numeroase ocupații față de care omul nu ar fi sincer dacă ar stimula entuziasm față de ele. El își îndeplinește sarcinile doar dintr-un sentiment de datorie. Nimic nu trebuie să-l împiedice pe om să își îndeplinească îndatoririle acolo unde l-a situat karma sa, chiar dacă nu îi place. Orice om poate să întreprindă în cursul vieții sale ceva, dacă vrea cu adevărat – sau măcar atunci când are ocazia de a vrea, dacă nu i se opune prea tare propria karmă –, ceva care să poată fi îndeplinit și cu dăruire. În această problemă este bine să ne gândim ce important este, în contextul vieții noastre, ca aceia care au o vedere globală asupra acestei probleme să facă tot ce pot pentru semenii lor. Tocmai în epoca noastră atât de dificilă din punct de vedere social trebuie să-i ajutăm pe cei care se apleacă sub greutatea și jugul unei vieți suportate fără nici o plăcere și care nu suscită nici entuziasm, nici devotament, și cu atât mai puțin dăruire și devotament. Cei care își dau seama de această situație ar trebui să se simtă profund îndatorați să se angajeze într-o acțiune socială, pentru ca aceia care rămân apatici într-o lume socială obscură să aibă, măcar pentru un moment, posibilitatea să gândească și să simtă lucruri care trezesc entuziasmul, fie și numai pentru câteva clipe. Chiar și numai pentru acest singur motiv ar trebui să ne devină din ce în ce mai dragă ideea de a vedea răspândindu-se tot mai mult mișcarea antroposofică, de a vedea că din ea apare, ici și acolo, o activitate socială pentru ca și oamenii de pe stradă – ca să spunem așa – să poată cunoaște entuziasmul și să-și înalțe inima; ei trăiesc într-o totală apatie și nu știu nici măcar că se pot cultiva gânduri și sentimente capabile să încălzească inima și să nască entuziasm. Ar trebui să ajutăm acești oameni să dezvolte entuziasmul.
Încet, încet, munca antroposofică va lua fără îndoială această direcție. Din această perspectivă, relațiile care există între această viață pământească și viața dintre moarte și o nouă naștere ne pot revela un aspect extrem de important. Tot ce putem face aici cu devotament, din dragoste pentru munca noastră, trebuie să fie făcut în așa fel încât să ne putem spune: aici este vorba de o sarcină demnă de a fi îndeplinită de o ființă umană. O astfel de atitudine va face din noi, după moarte, spirite aflate în slujba entităților ierarhiilor superioare, a entităților care, din lumile suprasensibile, răspândesc în lumea sensibilă puteri vindecătoare și apte să stimuleze creșterea și dezvoltarea. Aceasta ne arată rolul important pe care-l are entuziasmul în cadrul activităților umane pe Pământ. Dacă entuziasmul și dragostea ar dispărea din lumea fizică, oamenii ar intra în viitor într-o existență pământească în care nu ar mai primi deloc puteri vindecătoare și nici forțe de creștere și dezvoltare din partea lumilor suprasensibile. În zilele noastre sufletele care, din cauza unei frici inconștiente, își întorc fața de la lumile spirituale, nu țin cont deloc de aceste relații dintre lumea sensibilă și lumea suprasensibilă. Asta nu împiedică însă ca aceste legături dintre ordinea morală și ordinea fizică să existe.
Putem vedea și aspectul opus al lucrurilor. Există și suflete care, pe o perioadă a vieții dintre moarte și o nouă naștere, sunt în slujba entităților spirituale care, din lumile suprasensibile, trimit în lumile sensibile elemente care favorizează bolile și nenorocirile. Este un spectacol tulburător, înfricoșător, să urmărim aceste suflete umane între moarte și o nouă naștere, atunci când trebuie să fie în slujba spiritelor malefice ale bolii, epidemiilor, morții precoce. Aceste spirite sunt adeseori la originea unei sorți crude, voită, desigur, de karmă, dar care trebuie să se elaboreze pornind de la evenimente exterioare. Faptul de a suporta acest destin se explică prin legile karmei; faptul că pe plan fizic se reunesc condițiile exterioare necesare împlinirii destinului se datorează puterilor venite din lumile suprasensibile. Acest lucru privește bolile, dar și epidemiile care străbat lumea și care sunt și ele dirijate de puteri suprasensibile; acest lucru privește și moartea prematură care întrerupe viața umană. Am vorbit deseori de moartea naturală care trebuie să se producă cu aceeași necesitate ca și căderea frunzelor când semințele sunt mature, pentru a da naștere la următoarea plantă. Această moarte întrerupe o viață împlinită. Dar moartea poate lovi și un om în floarea vârstei. Când moartea apare atât de devreme, condițiile care o determină sunt voite de anumite spirite ale ierarhiilor superioare care sunt în serviciul unui curent retrograd. Ele trebuie să introducă în lumea noastră forțele care provoacă moartea precoce, așa cum provoacă boala și nenorocirile care decurg din karmă. Este tulburător să vedem aceste suflete care, în timpul unei perioade dintre moarte și o nouă naștere, sunt în slujba forțelor generatoare de boală, de moarte, unei karme rele din timpul vieții. Când percepem aceste lucruri trăim un sentiment de tristețe la vederea sufletelor care trec prin moarte pentru a intra în slujba spiritelor malefice ale bolii și morții. Acest sentiment penibil își găsește o anumită compensare când căutăm cauza acestui destin în viața lor fizică precedentă. Vedem atunci că aceste suflete erau lipsite de conștiință și au dus o existență neloială în ultima lor încarnare. Sufletele intrate în slujba bolii și morții precoce fuseseră prea puțin scrupuloase și nu avuseseră nici un pic de respect pentru adevăr. Astfel se prezintă această compensație, o compensare austeră și chiar sumbră.
Mai există și un alt fel de compensare, care ne arată că și partea întunecată a existenței omenești este bazată pe înțelepciunea generală a universului. Chiar când suntem confruntați cu o manifestare care ridică în noi un sentiment de apăsare, putem să ne revenim de îndată ce îi contemplăm echivalentul în contextul ansamblului existenței. Să luăm de pildă pe cei care părăsesc domeniul fizic în floarea vârstei, fie ca urmare a unei boli, fie printr-un accident. Constatăm că aceste suflete și-au părăsit corpul fizic înainte ca puterile lor să fi fost epuizate. Ele au depus acest înveliș chiar dacă mai dețin încă forțele pe care altfel le-ar folosi în existență pentru a-și perfecționa corpul fizic și existența fizică. Trecând prin poarta morții, aduc aceste forțe cu ele într-o lume spirituală supe-rioară. Sufletele de acest gen intră în lumile suprasensibile altfel decât cele care și-au împlinit oarecum normal viața pe Pământ.
Este deosebit de interesant să observăm sufletele care au trecut prin poarta morții în floarea vârstei și să luăm în considerare viața lor următoare, după ce și-au depus învelișul corporal. Ele aduc în lumile superioare anumite forțe care, în mod normal, ar trebui să folosească vieții fizice de pe Pământ. Ce se întâmplă cu aceste forțe?
Aceste forțe își găsesc una dintre cele mai frumoase utilizări în lumea suprasensibilă. Dacă observăm entitățile ierarhiilor superioare care orientează și îndrumă mersul progresiv al evoluției, constatăm că ele dispun de forțe care trebuie să existe pentru ca evoluția să fie asigurată. Dar – și asta nu constituie o imperfecțiune a universului, ci este legat de alte perfecțiuni – toate forțele, chiar și cele ale ierarhiilor superioare, sunt într-un anumit sens limitate, ele nu merg la infinit. Găsim mulți oameni care au trecut prin poarta morții, și cu care spiritele ierarhiilor superioare, a căror misiune este de a lucra la progres, deci și a celui care are loc între moarte și o nouă naștere, nu știu ce să facă. Ceea ce v-am descris adeseori este absolut adevărat: nu trebuie să disperăm când întâlnim suflete care nu aspiră deloc să înțeleagă reprezentările lumilor suprasensibile pe care omul trebuie să le aibă suflete care sunt profund materialiste și nu au nici un fel de deschidere față de lumea spirituală. Când aceste suflete au trecut poarta morți și ajung în lumea spirituală, entităților ierarhiilor superioare le este foarte greu să înceapă ceva cu ele. Este adevărat că aceste entități au multe forțe pentru progresul evoluției umanității, dar aceste forțe sunt destinate tocmai pentru acest progres. Când aceste suflete se închid în întregime față de curentul devenirii, ele au, ca să zicem așa, o prea mare greutate pentru a putea fi învinsă de spiritele ierarhiilor superioare. În privința acestor suflete nu trebuie să disperăm, căci pentru ele pericolul nu se va face simțit decât pornind din a șasea perioadă postatlanteană, și abia pe Venus ele ar putea fi respinse definitiv din curentul evoluției. Dacă nu s-ar întâmpla nimic altceva în evoluție, dacă entitățile ierarhiilor superioare care lucrează la acest progres nu ar fi dotate decât cu forțele lor normale, aceste suflete ar trebui să fie îndepărtate mult mai devreme din evoluția progresivă, iar entitățile ierarhiilor superioare n-ar ști ce să facă cu ele.
În acest mod se ridică dificultăți în fața exigențelor care decurg din evoluția progresivă a omenirii. Trebuie să ținem cont de un fapt evident: pentru un mare număr de oameni de pe Pământ, impulsul lui Christos nu este încă ceva care ar putea trezi în ei un sentiment profund. Pământul a ajuns totuși la un stadiu al devenirii sale în care ființa umană are nevoie de impulsul lui Christos, dacă sufletul vrea să parcurgă în modul just viața care se desfășoară între moarte și o nouă naștere. Într-un anumit sens, pentru suflete nu este lipsit de pericol să treacă poarta morții fără să fi stabilit legături cu impulsul christic. Entitățile ierarhiilor superioare care călăuzesc progresul sunt neputincioase în fața acestor suflete care s-au sustras singure evoluției și s-au dăruit pierzaniei ca urmare a existenței pe care au dus-o. Entitățile ierarhiilor superioare nu pot ajuta aceste suflete decât dacă ele, aceste entități, beneficiază de forțele venite de la sufletele care și-au depus prematur corpul fizic. Forțele nefolosite pe Pământ intră astfel în lumea suprasensibilă, când ar mai fi putut fi folosite pe Pământ. Nu au făcut-o pentru că suportul corporal al acestor forțe a fost abandonat prematur. Să ne gândim un moment la numeroasele suflete care intră în lumea spirituală înainte de termenul normal al unei vieți pământești, cum a fost în cazul catastrofei Titanicului sau al cutremurului de pământ de la Messina; să ne gândim și la numeroșii morți înainte de termen din ultimul timp. Nenumărate sunt forțele care ar fi putut fi folosite în viața pământească, dar care au trecut în acest mod în lumile superioare. Aceste forțe se adaugă acelora ale ierarhiilor superioare, mărindu-le puterea, deoarece acelea de care dispun ele nu le-ar ajunge să reintegreze în curentul evoluției omenirii sufletele care s-au retras singure din el. Un fapt este cert: trebuie să ne asumăm karma. Și este important să ne reamintim de ea în momentul în care sunt evocate evenimente ca acelea pe care le-am descris. Ar fi un păcat grav împotriva legilor pline de înțelepciune care domnesc în lume, dacă omul ar lua el singur inițiativa de a-și pune forțele neutilizate în serviciul sufletelor care riscă să fie excluse din progresul umanității. Omul nu trebuie să întreprindă de la sine nimic în acest sens. Dar când karma sa se împlinește și moare în floarea vârstei, el devine, în cel mai frumos mod, un ajutor salutar. Forțele pe care nu a avut prilejul să le folosească se ridică spre lumile superioare și se adaugă acelora ale ierarhiilor superioare; astfel, acestea pot salva suflete care, fără de aceasta, ar fi pierdute. Acesta este frumosul sacrificiu al celor care mor în floarea vârstei. Acest gând poate să fie o consolare atunci când ne întristăm să vedem suflete care ne părăsesc în floarea vârstei, căci acum ajungem să înțelegem înțelepciunea ordinei universale.
Existența ne dezvăluie ciclul său straniu. Pe de o parte vedem sufletele fără scrupule care se pregătesc să facă să intervină în lumea noastră boala, moartea precoce, accidentele, și îi vedem pe toți cei loviți de aceste calamități. Astfel se concretizează karma ființelor fără scrupule. Sufletul nostru riscă să se simtă îndurerat de această priveliște fiindcă aceasta este una din observațiile cele mai apăsătoare pe care le poate face clarvăzătorul atunci când i se dezvăluie relațiile secrete și misterele existenței. Adeseori ne imaginăm vederea lumilor spirituale ca pe o fericire. Este adevărat că anumite regiuni ale existenței superioare sunt un izvor de fericire. Dar există domenii superioare ale tainelor, în care ceea ce poate fi observat ne înfricoșează. Este emoționant să observăm relațiile karmice ale oamenilor. Ele pun la încercare puterile văzătorului atunci când observația este făcută conștiincios, când revelațiile sunt cu adevărat preluate din lumile superioare și când rămân la adăpost de orice visare sau alte devieri. Apar atunci lucruri care ne arată cum orientarea tuturor acestor factori urmează planul unei mari înțelepciuni, chiar dacă este vorba despre observațiile cele mai copleșitoare și mai îngrozitoare. Vedem cum se împlinește destinul sufletelor fără scrupule; îi constatăm repercusiunea în boli și în morțile pretimpurii. Atunci lumea de dincolo intervine în lumea fizică. Pe de altă parte, vedem că nenorocirea îndurată de cei care mor tineri contribuie la creșterea forțelor care lucrează la salvarea și mântuirea oamenilor. Nici o altă putere n-ar putea realiza acest lucru. Ce realitate minunată și reconciliabilă! Pe de o parte trebuie să le fie oferită oamenilor posibilitatea de a se înșela și, o dată căzuți în eroare, să fie expuși pericolului de a fi îndepărtați din evoluție. Dacă această posibilitate nu ar exista, dacă omul nu ar fi capabil să se înșele și să cadă pradă răului, nu ar putea să-și îndeplinească misiunea pământească. Pentru că este așa, tot ce am discutat astăzi trebuie să fie posibil. În acest caz, faptul că unii oameni mor în floarea vârstei trebuie să facă parte din evoluția lumii. Privirea clarvăzătoare vede că tocmai de ei depind entitățile ierarhiilor superioare pentru a primi forțele necesare salvării și mântuirii oamenilor; fără acest aport de forțe, mântuirea nu ar fi posibilă. Suntem inundați de un sentiment de liniște și de uimire când privirea noastră percepe pe de o parte cruzimea, apoi se îndreaptă de cealaltă parte spre înțelepciunea diriguitoare a lumii, care are nevoie de soarta crudă pentru a putea realiza o înțelepciune superioară. Confruntați cu această realitate, este un nonsens să ne întrebăm dacă puterile spirituale nu ar putea da tuturor oamenilor o existență mai agreabilă, fără a face acest ocol. Cel care se întreabă astfel este asemănător celui care crede că zeii ar fi trebuit să asigure și cuadratura cercului. Poate nu putem recunoaște dintr-o dată că prima cerință este la fel de valabilă ca a doua, că totuși au aceeași valoare. Așa cum lumina nu poate exista fără întuneric, tot astfel, ceea ce ne apare atât de măreț în existența universului, adică elaborarea în lumile spirituale a forțelor neutilizate pentru realizarea misiunii terestre, n-ar exista dacă, pe de altă parte, nu s-ar împlini karma sufletelor marcate de absența conștiinței morale în unele din încarnările lor. Față de tot ceea ce putem găsi în existența universului sau în anturajul nostru, tot ceea ce am spus trebuie să ne dea sentimentul că insuficiența discernământului nostru provine din faptul că înțelegerea noastră nu este încă într-atât de perfectă încât să ne permită să analizăm toate aspectele. Întotdeauna progresăm atunci când ne dăm seama de incompetența noastră în momentul în care am fi tentați să criticăm imperfecțiunile existenței. În anumite situații am putea resimți durere, dar acesta nu este un motiv să criticăm înțelepciunea universală. Acolo unde aceasta din urmă pare să aibă scăpări, este preferabil să ne spunem că aceste scăpări apar în maya, în marea iluzie, pentru că noi nu suntem capabili să înțelegem lucrurile în întregime. Vedem în ce măsură privirea asupra câmpului experiențelor, pe care trebuie să-l parcurgă omul între moarte și o nouă naștere, ne poate da explicații asupra existenței pământești fizice. În general, această existență fizică nu este străbătută numai de curentul lumilor suprasensibile; aici se revarsă și acțiunile pe care omul însuși le execută între moarte și o nouă naștere. Toate aceste acțiuni se revarsă în lumea fizică, iar ceea ce se desfășoară și lovește omul este adeseori provocat de forțele pe care oamenii înșiși le desfășoară între moarte și o nouă naștere. Una dintre cele mai frumoase activități ale acestor suflete umane care trec poarta morții, ducând cu ele forțele nefolosite, constă în activitatea pe care o împlinesc în maniera pe care am descris-o.
