Ultima oară când am vorbit aici despre viața dintre moarte și o nouă naștere, am încercat să studiem legătura dintre viața care se desfășoară după moarte și marile relații care există în cosmos. M-am străduit să arăt că drumul pe care-l urmăm între moarte și o nouă naștere trece efectiv prin sferele cosmosului. Să revedem pe scurt ceea ce îmi propusesem să evidențiez atunci.
În primele perioade de după moarte omul menține încă anumite legături cu ultima sa viață pământească. El se străduiește, într-un fel, să se desprindă de ultima sa încarnare pământească, pentru că, în timpul acestei prime perioade de după moarte, tot ce a impregnat trupul astral al omului în timpul existenței pământești, continuă să existe. Tot ce a preocupat trupul astral, adică afecte, pasiuni și sentimente, continuă să dăinuie. Dacă omul viețuiește conștient toate aceste lucruri în timpul încarnării sale fizice, este tocmai pentru că se află în trupul său fizic, iar în sferele pe care le parcurge între moarte și o nouă naștere, puterile care se găsesc încă în trupul său astral dau naștere în om la o trăire foarte diferită. În mod normal – dar există și numeroase excepții – experiența din timpul primei perioade de după moarte este însoțită oarecum de un sentiment de privațiune. El se datorează faptului că omul trebuie să viețuiască în trupul său astral fără a putea dispune de trupul fizic. Omul ar vrea să mai dispună încă de trupul său fizic, și bineînțeles că acest fapt îl menține un timp mai mult sau mai puțin îndelungat în sfera Pământului. Kamaloka se desfășoară în sfera conținută între Pământ și orbita Lunii, dar kamaloka cea mai semnificativă pentru om se desfășoară mult mai aproape de Pământ decât orbita lunară.
Sufletele care nu au dezvoltat decât prea puțin sentimente capabile să treacă dincolo de viața pământească, rămân mult timp legate de această sferă a vieții pământești, datorită faptului că dorințele lor sunt încă legate de aceasta. Dacă un om, în timpul întregii sale vieți, nu a hrănit decât sentimente și senzații pe care le pot satisface doar organele corpului și condițiile vieții pământești, el rămâne inevitabil legat de sfera pământească un timp destul de îndelungat. Se poate să rămânem legați de sfera Pământului și prin instinctele și dorințele de o cu totul altă natură decât cele de care vorbim în general. Există, de exemplu, oameni foarte ambițioși, al căror interes constă în a juca un rol și a se pune în valoare pe Pământ, și care dau mare importanță faptului de a avea un renume, o celebritate. Prin aceste aspirații ei dezvoltă în trupul lor astral o formă afectivă care face din ei sufletele legate mult timp de Pământ. Există numeroase motive pentru care omul ar putea fi reținut în sfera Pământului. Cele mai multe din comunicările ce vin din lumea spirituală și care sunt transmise pe cale mediumică, provin de la sufletele aflate în această stare, și este constituit esențialmente din ceea ce aceste suflete încearcă să detașeze din ele.
Nu trebuie să ne imaginăm că sufletele de acest gen rămân întotdeauna legate de Pământ doar pentru aceste motive întru totul nenobile, chiar dacă așa este de cele mai multe ori. Pot fi așa și din cauza grijilor legate de ceea ce au lăsat în urmă pe Pământ. Îngrijorările privind prietenii, părinții, copiii pe care i-au părăsit pot să acționeze oarecum ca o forță de gravitație și pot reține sufletul în sfera Pământului. Este bine să ne concentrăm atenția asupra acestui punct, căci acesta ne-ar permite să-i ajutăm într-o oarecare măsură pe cei morți. Dacă, de exemplu, știm că un defunct ar putea fi îngrijorat de soarta celor pe care i-a lăsat pe Pământ, este bine, pentru dezvoltarea ulterioară a defunctului, să-l despovărăm de această preocupare. Putem ușura efectiv viața unui mort, despovărându-l, de exemplu, de grija care îl roade cu privire la un copil pe care l-a lăsat în urma sa fără strictul necesar. Când facem ceva în favoarea copilului, despovărăm cu adevărat defunctul de grija sa și împlinim astfel un veritabil act de iubire. Să încercăm să ne reprezentăm situația defunctului. Mortul nu dispune de nici un mijloc de a se elibera de îngrijorările sale. De acolo de unde se află nu poate întreprinde nimic pentru a ameliora situația unui copil, a unui părinte sau a unui prieten pe care l-a lăsat în urm. Adeseori e condamnat să târască cu el această grijă obsedantă, până când situația ființei părăsite pe Pământ se ameliorează de la sine sau printr-o serie de circumstanțe favorabile. În cele mai multe cazuri acest fapt suscită un sentiment apăsător la văzătorul care îl observă. Când întreprindem ceva pentru a îmbunătăți soarta celui părăsit, împlinim un veritabil act de iubire, de care beneficiază defunctul.
Adeseori s-a putut observa cazul unei persoane decedate care și-a promis să împlinească o sarcină sau alta în viața sa, și ținea mult la proiectul său. Îl putem ajuta încercând să facem noi ceva ce știm că i-ar fi plăcut atât de mult să facă. Poate acestea nu sunt greu de înțeles și merită cu atât mai mult să fie studiate serios, pentru că ele concordă cu observațiile pe care le poate face clarvăzătorul.
Mai există și numeroase alte lucruri care îl pot menține pe om pentru o lungă perioadă în sfera eterică a Pământului. În final, el crește până ce depășește această sferă. V-am descris deja cum se petrece acest lucru. Dacă vrem să înțelegem viața dintre moarte și o nouă naștere trebuie să ne reformulăm conceptele. Când vorbim despre morți, nu este așa rău că ne servim de cuvinte împrumutate din lumea pământească, atâta timp cât acest limbaj este chiar singurul aplicabil acestei realități. Din acest motiv, chiar dacă ceea ce putem exprima prin cuvinte relativ la viața de după moarte nu se potrivește ca imagini, ele nu sunt neapărat false.
Nu este cu totul corect să spunem că defunctul se află izolat într-un loc anume, așa cum un om viu se află închis într-un corp fizic. Experiența care se face după moarte este asemănătoare cu cea a inițierii, în care ființa se desprinde de corp, ceea ce antrenează o lărgire a întregii ființe sufletești. Când urmărim un suflet care a atins sfera lunară, trupul său sufletesc – dacă putem vorbi de o limitare spațială – cuprinde toată întinderea care se oferă experiențelor sale. Prin urmare, trupul său se dilată pe o întreagă sferă, a cărei limită periferică este trasată de orbita Lunii. Spiritual, omul crește până atinge dimensiuni gigantice, crește și pătrunde în sferele în care morții nu sunt separați așa cum sunt oamenii pe Pământ; sufletele sunt întrepătrunse spațial unele în altele. Separarea care se resimte rezultă din faptul că fiecare conștiență individuală este distinctă una de alta. Poate exista deci foarte bine un amestec, fără ca sufletele să știe ceva unul de celălalt.
Ceea ce am spus ultima oară referitor la faptul de a se simți singur sau împreună cu alte suflete după moarte, privește raporturile conștiențelor între ele. Nu este deci vorba despre o insulă izolată, reprezentată spațial, pe care cel mort s-ar afla; căci el pătrunde ființa altuia fără să știe nimic despre aceasta, deși se află în același spațiu.
Să vedem acum ce se întâmplă când se încheie perioada de kamaloka. Atunci când omul își începe existența devachanică, după traversarea sferei lunare, kamaloka nu este în fond încă în întregime încheiată. Aceasta nu exclude ca în sfera lunară să se petreacă lucruri a căror importanță nu se limitează doar la experiența din kamaloka, ci care privesc și întreaga viață ulterioară a omului când va trece prin naștere pentru a reveni într-o nouă existență pământească. Când luăm în considerare ceea ce se adaugă experienței propriu-zise din kamaloka putem indica următoarea caracteristică. Împlinindu-și aici pe Pământ existența dintre naștere și moarte, se poate ca omul să fie atât de activ în cursul vieții sale încât să-și dezvolte tot ceea ce este dispoziție latentă în sufletul său, în așa fel încât să nu rămână în urma dispozițiilor și talentelor sale. Dar există și multe moduri în care omul rămâne în urmă față de dispozițiile sale înnăscute. Privirea clarvăzătoare constată că există un mare număr de oameni despre care se poate spune: ținând cont de predispozițiile sale, el ar fi trebuit să facă cu totul altceva decât ceea ce a realizat efectiv în viață. El a rămas în urma talentelor sale.
Mai există și un alt lucru de care trebuie să ținem cont. Există oameni care, în cursul vieții lor, își propun să facă lucruri dintre cele mai variate. Atunci nu mai e vorba doar de predispoziții, ci și de intenții, care vizează obiective mai mari sau mai mici. Oamenii întreprind numeroase lucruri în viața lor fără ca acestea să ducă cu adevărat la un rezultat. Există fără îndoială astfel de cazuri în viață pentru care omul nu trebuie blamat. Pentru a arăta despre ce fel de fenomene importante poate fi vorba, voi cita cazul lui Goethe și al «Pandorei» sale, operă poetică, începută dar neterminată. Am vorbit deja odată despre aceasta și am spus: la Goethe, proiectul acestei opere se explică prin grandoarea spiritului său, dar el n-a putut să-i dea dezvoltarea necesară a-și duce proiectul la îndeplinire. Nu slăbiciunea, ci măreția lui l-a împiedicat pe Goethe să termine «Pandora» și alte opere, pe care le-a lăsat în paragină. Fragmentul care a ajuns până la noi ne arată că Goethe optase pentru exigențe artistice superioare puterilor sale. Această intenție atât de elevată nu ar fi putut fi realizată până la capăt cu ușurința care i-a permis să realizeze prima parte. Avem aici o intenție nerealizată, care se înscrie în cadrul proiectelor neterminate.
Putem deci să spunem: pe de o parte este posibil ca omul să rămână în urma predispozițiilor sale, prin nepăsare, prin neglijență intelectuală sau altele, legate de caracterul său; pe de altă parte el poate să rămână în urmă cu proiectele sale în lucruri mari, ca și în cele mici. Orice imperfecțiune pe care o poartă omul în sine – și care chiar dacă poate fi legată de o cauză nobilă și mare, ca în cazul poetului care nu și-a terminat «Pandora», este totuși o imperfecțiune datorată propriei persoane – se întipărește în cronica Akasha, care se întinde până la sfera lunară. Privirii clarvăzătorului, care lasă să acționeze asupra sa toate imperfecțiunile omenești care sunt înscrise între Pământ și Lună, i se oferă o panoramă foarte bogată. Toate imperfecțiunile umane, mai nobile sau ai puțin nobile, sunt înscrise aici cu fidelitate. Găsim înscrise aici fapte care ne arată cum un om ar fi putut realiza un lucru deosebit datorită unei sănătăți fizice care-i favorizează darurile intelectuale, dar totuși nu l-a împlinit. Tot ce ar fi putut deveni, dar care nu s-a realizat până în momentul în care omul trece pragul morții, este gravat în cronica Akasha.
Vă rog să nu vă imaginați însă că, de exemplu, sfârșitul «Pandorei» se află gravat în sfera lunară; ceea ce găsim aici este realitatea care corespunde trupului astral al lui Goethe, adică faptul că a avut o intenție cuprinzătoare, din care nu a realizat decât un fragment. Lucruri de acest gen sunt întipărite în sfera intre Pământ și Lună. Se găsesc aici și lucruri de o importanță mai mică. Cel care a luat o decizie, dar nu și-a îndeplinit proiectul înainte de a trece prin poarta morții, înscrie în regiunea dintre Pământ și Lună nerealizarea acestui proiect. Putem caracteriza destul de exact ceea ce i se dezvăluie acolo privirii clarvăzătorului. O promisiune neîmplinită, de exemplu, nu se va înscrie decât mai târziu, în sfera lui Mercur. Intenția în sine, din contră, se imprimă deja în sfera Lunii. În fapt, ceea ce nu ne afectează doar pe noi personal, ci afectează direct și pe alți oameni, nu se imprimă imediat în sfera Lunii; aceasta se va imprima acolo mai târziu. Totuși, ceea ce ne afectează personal și semnifică rămânere în urmă față de dezvoltarea noastră normală, ceea ce introduce o imperfecțiune în cursul evoluției noastre personale, asta se imprimă în sfera lunară.
În plus față de tot ceea ce v-am spus anul trecut, este deosebit de important să știm că imperfecțiunile noastre, mai ales cele care, ținând cont de predispozițiile noastre, n-ar fi trebuit să existe, sunt gravate în sfera Lunii. Ne-am înșela imaginându-ne că această înscriere în sfera lunară este ceva neapărat înfricoșător. Într-un anumit fel, ceea ce găsim înscris acolo face parte din ceea ce este mai prețios și mai important. Vom examina care este sensul pe care trebuie să-l dăm acestei înscrieri în cronica Akasha. Vreau doar să atrag atenția asupra faptului că omul se dilată spre alte sfere și că alte trăsături datorate imperfecțiunilor înnăscute sau dobândite se înscriu în sferele corespunzătoare. Omul părăsește sfera lunară și crește până la sfera lui Mercur. O înțelegem în sensul ocultismului, nu în sensul în care vorbește astronomia. Omul continuă să înscrie. Este ceva ce se petrece în sferele lui Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter și Saturn.
Marea majoritate a înscrierilor se situează totuși în sfera Soarelui. Am văzut deja ultima oară că în exteriorul sferei Soarelui omul este confruntat în principal cu ce nu face parte dintre dorințele lui individuale. Astfel, omul călătorește între moarte și o nouă naștere, după ce s-a debarasat mai mult sau mai puțin de ceea ce îl atrage încă spre Pământ, în sferele sistemului nostru planetar, pe care apoi le și depășește. Tocmai din această întâlnire cu puterile specifice acestor sfere rezultă ceea ce necesită omul pentru dezvoltarea sa dintre moarte și o nouă naștere. Am spus ultima oară că omul întâlnește ierarhiile superioare și trebuie să le primească darurile. Din punct de vedere spiritual, această trecere prin fața entităților ierarhiilor superioare, ca și primirea darurilor, corespunde unei expansiuni în spațiul cosmic. După ce s-a dilatat în acest fel, omul se contractă din nou, devine din ce în ce mai mic, până își poate uni germenul spiritual cu ceea ce vine de la tată și de la mamă. Când omul a trecut pragul morții, el devine – ca să spunem așa – o sferă care se mărește din ce în ce mai mult; el își manifestă spiritualitatea, adică posibilitățile de a trăi într-o substanță sufletească, și devine gigantic, pentru ca mai apoi să se contracte din nou. Ceea ce trăiește în noi este cu adevărat extras din cosmos, este o condensare a universului planetar. Noi purtăm în noi ceea ce am viețuit în acest univers planetar.
După ce am evocat recent câteva aspecte ale trecerii prin sferele lui Mercur, Venus și Soare, aș dori să vorbim azi despre trecerea prin sfera lui Marte, despre care încă n-am spus prea multe. După ce omul a parcurs sfera Soarelui și intră în sfera lui Marte, el întâlnește acolo condiții diferite de cele care domneau într-o epocă relativ recent trecută. Când observăm aceste lucruri cu privirea văzătorului, constatăm că tot ceea ce a fost spus despre elementele sistemului planetar grație facultăților de clarvedere de care dispunea atunci omenirea, nu era lipsit de o bază reală. În antichitate, Marte era considerat în spațiul planetar drept un corp planetar aflat în legătură cu impulsurile războinice și agresive din evoluția omenirii. Aceasta corespunde efectiv unei realități. Toate explicațiile fanteziste emise de astronomia fizică despre o eventuală viață pe Marte nu au nici un fundament solid. Ființele pe care le numim locuitori ai lui Marte au o natură foarte diferită de cea a oamenilor pământeni, cu care nu pot fi comparați. Până în secolul XVII, ceea ce a caracterizat aceste entități a fost mai ales agresivitatea, ardoarea războinică, astfel că civilizația de pe Marte, dacă ne putem permite această exprimare, a fost fundamental o civilizație războinică. Totul se baza pe rivalitate și pe lupta sufletelor între ele. Experiența dintre moarte și o nouă naștere a omului, când trecea prin sfera lui Marte, se dovedea într-adevăr a fi o întâlnire cu puterile agresivității care i se transmiteau în suflet. Când el revenea pe Pământ, dotat cu această aptitudine particulară de a dezvolta puteri agresive, se știa că această tendință este datorată trecerii sale prin sfera lui Marte.
În această privință viața este într-adevăr foarte complicată. Dacă luăm viața terestră, vedem că trăim printre entitățile a trei regnuri ale naturii și printre oameni. În cele mai diverse moduri posibile ne aflăm împreună cu sufletele care, în timpul vieții de după moarte, întrețin încă anumite legături cu Pământul. Dar întâlnim fără încetare și entități spirituale care sunt cu totul străine Pământului. Pe măsură ce privirea clarvăzătorului se consolidează și se extinde, el întâlnește tot mai multe suflete străine Pământului. Ea descoperă că prin sfera Pământului trec spirite migratoare, chiar dacă, în mod normal, nu au nici o legătură cu acesta. Este așa cum este pentru locuitorii Lunii când, între moarte și o nouă naștere, le traversăm sfera care le aparține. Când străbatem sfera lui Marte, pentru locuitorii acestei planete noi suntem ca niște spectre. Străbatem sfera lor de existență ca niște ființe străine. Tot astfel, într-un anumit stadiu al existenței lor, ființele de pe Marte sunt condamnate să atingă sfera noastră terestră. Ele o traversează, iar cel care a atins un anumit nivel de inițiere, îi întâlnește în timpul trecerii lor prin sfera terestră. Sistemul nostru planetar este un loc de trecere în care entitățile se întâlnesc neîncetat. Cât timp trăim pe Pământ între naștere și moarte, e foarte ușor să credem că suntem înconjurați doar de ființele care aparțin regnului naturii. Dar pe Pământ se întâlnesc și migratori care vin din toate celelalte puncte ale sistemului nostru planetar. La rândul nostru, între moarte și o nouă naștere, noi suntem, pentru un anumit timp, spirite migratoare față de locuitorii altor planete, dacă ne putem exprima astfel. Or, pentru noi, care suntem pe Pământ, tocmai aici avem de realizat esențialul a ceea ce constituie misiunea noastră în cadrul ciclului actual al evoluției universului. Cât despre celelalte lumi planetare, ele au propriile lor entități. Dar între moarte și o nouă naștere trebuie neapărat să intrăm în contact cu celelalte lumi planetare. Când este vorba în general despre viața în devachan, trebuie să știm că faptul de a descrie global o regiune sau alta din devachan corespunde totdeauna, fără să fie precizat, unei experiențe care se desfășoară efectiv într-una din diferitele sfere ale sistemului nostru planetar. Este un lucru care trebuie reținut. Astfel, într-un anumit moment al existenței noastre dintre moarte și o nouă naștere, noi traversăm realmente sfera lui Marte.
Știm că Pământul trece printr-o evoluție care până la Misteriul de pe Golgota are un sens descendent, apoi urcă. Și celelalte planete au la rândul lor un fel de evoluție. Aproximativ din anul 33 era noastră, pe Pământ are loc o evoluție ascendentă și deci acolo este situat centrul de greutate al evoluției pământești. Pe Marte, centrul de greutate al evoluției acestei planete se situează la începutul secolului XVII. Până în acel moment, condițiile evolutive de pe Marte urmează o linie descendentă pentru a urma apoi o cursă ascendentă. Tocmai în acest moment s-a produs un eveniment important pe Marte. În cadrul evoluției noastre terestre am vorbit de făptura extraordinară care a fost Gautama Buddha. Am amintit dezvoltarea lui Buddha care, înainte de a fi atins această demnitate, fusese Bodhisattva până la douăzeci și nouă de ani. Această înălțare a făcut din el o ființă care nu mai are nevoie să se reîncarneze încă o dată într-un corp fizic pământesc. Cu ocazia altor conferințe, ați putut afla că, după aceea, Buddha a continuat să acționeze din lumea spirituală în sfera Pământului. Știm că acțiunea sa s-a manifestat asupra trupului astral al copilului Iisus de care vorbește Evanghelia lui Luca. Fără a fi încarnat într-un corp fizic, același Buddha a continuat să acționeze încă într-un alt mod de viață pământească: în secolele VII și VIII, într-un centru de misterii situat în sud-estul Europei. Acolo se aflau oameni mai mult sau mai puțin dotați cu clarvedere, iar instructorii lor erau nu numai individualități încarnate fizic, ci și alte individualități care, din înălțimile spiritului, acționau numai în eteric. Este într-adevăr posibil ca oameni evoluați să fie instruiți de individualități care nu mai îmbracă, sau nu îmbracă niciodată un corp fizic. Un astfel de instructor a fost Buddha, în acest centru de misterii. Unul din discipolii săi de atunci a fost cel care, într-o încarnare următoare a devenit Francisc de Assisi. Numeroase calități pe care le vedem ieșind la iveală cu putere în viața lui Francisc de Assisi se explică prin faptul că el a fost un discipol al lui Buddha. Vedem deci că, din secolele de după Misteriul de pe Golgota, Buddha acționa în sfera pământească din înălțimile spirituale în care sălășluia, și că în acest mod el rămânea legat de viața umană care se scurge între naștere și moarte. Din secolul XVII, Buddha s-a retras din viața terestră. Atunci el a împlinit pe Marte un act analog, chiar dacă de o mai mică grandoare, celui care a fost pe Pământ Misteriul de pe Golgota. Dar pentru Marte, acest act are o semnificație asemănătoare Misteriului de pe Golgota. La începutul secolului XVII, Buddha a devenit mântuitorul planetei Marte. El devine individualitatea care are ca misiune să introducă o sferă de pace în elementul agresiv al lui Marte. Din această epocă, impulsul lui Buddha se găsește pe Marte, așa cum impulsul lui Christos există pe Pământ, de la Misteriul de pe Golgota.
Pe Marte, destinul lui Buddha nu conduce la experiența morții, ca în cazul Misteriului de pe Golgota. Într-un anumit mod și aceasta a fost un fel de răstignire. Într-adevăr, condițiile sale terestre făcuseră din această ființă o individualitate extraordinară, care radia pace și iubire, și care a fost dusă într-un mediu care îi era cu totul străin: mediul agresiv, războinic, propriu lui Marte. Pe marte, Buddha a avut misiunea să potolească puterile aflate aici. Pentru privirea clarvăzătoare este foarte impresionant să compare între ele aceste două momente. Primul moment este cel în care Buddha, în timpul existenței pământești, s-a ridicat la suprema demnitate care i-a fost posibil s-o atingă pe Pământ, s-a ridicat la demnitatea de Buddha și unde, după ce a trăit timp de cincizeci de ani în calitate de Buddha, a părăsit lumea la vârsta de optzeci de ani. Acest lucru se petrecea pe 13 octombrie 423 î.Ch., în timpul unei minunate nopți luminată de Lună. Când lumina argintată a Lunii învăluia Pământul, el își dădea ultima suflare. Acest spectacol exterior al manifestării suflului de pace care emana de la Buddha atesta punctul culminant al dezvoltării atinse în cursul existenței sale pe Pământ. Ce moment minunat și impresionant! Este cu atât mai deosebit când plasăm alături de acesta celălalt moment, de la începutul secolului XVII, când Buddha ajunge pe Marte cu plinătatea puterilor de iubire și pace, răspândind dragoste și pace în elementul agresiv care domnește pe Marte, și începe astfel progresiv mișcarea ascendentă din evoluția acestei planete. Înainte de misterul lui Buddha, toate sufletele care atingeau sfera lui Marte se umpleau de calități agresive; de acum încolo, ele trec printr-o experiență foarte diferită, când trebuie să primească anumite puteri de pe Marte. Pentru a evita orice neînțelegere asupra acestui subiect, trebuie să atragem atenția asupra faptului că Marte, în ansamblul său, nu a devenit încă în întregime o planetă a păcii, tot așa cum nici Pământul nu este în întregime christificat. Acest lucru va cere încă mult timp, astfel că orice suflet supus asimilării puterilor agresive va avea încă multe prilejuri de a se impregna cu ele. Dar evenimentul pe care l-am evocat trebuie înfățișat dintr-un punct de vedere spiritual. Cu cât Pământul se angajează mai mult într-o evoluție marcată de materialism, cu atât devine mai puțin posibil, pentru cel care înțelege sensul evoluției pământești, să urmeze în timpul existenței sale pe Pământ pe Buddha, așa cum făceau adepții săi din timpurile de dinainte de Iisus Christos.
Posibilitatea de a trece printr-o dezvoltare ca cea a lui Francisc de Assisi se va pierde din ce în ce mai mult în cursul evoluției umane pe Pământ. Acest fapt se va împăca din ce în ce mai puțin cu civilizația exterioară. Între moarte și o nouă naștere, din contră, sufletul uman are posibilitatea să realizeze acest lucru. Dacă ne putem exprima astfel, se poate spune, pentru că aceasta corespunde realității: între moarte și o nouă naștere, fiecare suflet uman care traversează sfera lui Marte are prilejul să devină, pentru un anumit timp, franciscan sau budist, și să asimileze toate puterile pe care un sentiment sau o experiență de acest gen le poate revărsa în sufletul său. Traversarea lui Marte poate avea deci un interes deosebit pentru sufletul uman. Peste tot pe unde trece, omul își imprimă perfecțiunile și imperfecțiunile, în funcție de afinitatea lor cu natura particulară a acestei sfere.
Adevărul este că toate perfecțiunile și imperfecțiunile noastre se înscriu cu fidelitate în cronica Akasha între moarte și o nouă naștere. Una dintre particularitățile noastre este înregistrată în sfera lunară, altele în sfera lui Venus, Marte, Mercur, altele chiar în sfera lui Jupiter, ș.a.m.d. La întoarcerea noastră, printr-o mișcare lentă de contracție, reîntâlnim tot ce am înscris în aceste sfere în timpul urcării noastre. Astfel arată tehnica pregătirii karmei noastre. Când suntem pe drumul de întoarcere și vedem că avem o imperfecțiune sau alta, ne putem întipări în propria ființă – întipări, și nu șterge! – o copie a ceea ce am înscris odinioară în cronica Akasha. Aceasta nu se șterge încă! Apoi ajungem pe Pământ. Aici suntem purtătorii a tot ce am întipărit în noi în răstimpul drumului de întoarcere. Suntem oarecum constrânși să înscriem multe lucruri, deși nu pe toate, dar acolo, sus, rămân înscrise toate. După acestea se desfășoară karma noastră. Și aceste înscrieri acționează împreună într-un mod remarcabil. Ele sunt întipărite în sfera Lunii, a lui Venus, Mercur, ș.a.m.d. Aceste sfere fac anumite mișcări încât se produce lucrul următor: în sfera Lunii, omul a întipărit o anumită imperfecțiune. Când a traversat sfera lui Marte, a întipărit unele din trăsăturile sale de caracter, din cauză că a asimilat în această sferă un anumit element agresiv pe care nu-l avea mai înainte. L-a întipărit deci acolo. Își urmează drumul și ajunge din nou pe Pământ. Acum, când trăiește aici pe Pământ, el poartă în karma sa ceea ce a întipărit acolo. Dar acestea sunt, în același timp, înscrise deasupra lui. Acolo, sus, este Marte, care se află într-o anumită poziție față de Lună. Planetele exterioare indică pozițiile reciproce ale sferelor. Când Marte se află într-o anumită poziție față de Lună, în această poziție se află întipărită urma dispoziției sale agresive, ca și cea a imperfecțiunii sale. Prin urmare, când acestea două se găsesc suprapuse, ele cooperează. Această poziție poate indica momentul în care, în existența următoare, omul va întreprinde, cu ajutorul puterii agresive a lui Marte, ceea ce a rămas imperfect. Poziția planetelor indică de fapt ceea ce omul însuși a întipărit în prealabil în aceste sfere. Din punct de vedere astrologic, această poziție, dar și poziția planetelor față de stelele fixe, constituie un fel de indicație a ceea ce noi înșine am întipărit în diferite sfere. Dar nu este vorba atât despre planetele exterioare, căci ceea ce acționează este ceea ce am înscris noi în diferitele sfere. Iată adevăratul motiv pentru care configurațiile planetare acționează; totuși, motivul pentru care ele au efect asupra naturii umane: este traversarea de către om a acestor planete. Când Luna se află într-o anumită poziție față de Marte și față de o stea fixă, această configurație își cumulează acțiunea, cu alte cuvinte, în acțiunea sa asupra omului, virtutea marteană cooperează cu Luna și steaua fixă, și de aici urmează ceea ce poate să iasă dintr-o astfel de colaborare.
Moștenirea morală, pe care o depunem între moarte și o nou naștere, apare din nou în destinul nostru, în conformitate cu legile karmei, și alcătuiesc constelația care guvernează o nouă existență. Aceasta este motivația profundă a constelațiilor și a relațiilor lor cu karma omului. Când studiem viața umană dintre moarte și o nouă naștere, trebuie să vedem cât de legat este omul de întregul univers și cât de semnificativă este această legătură. Îndeosebi față de ceea ce se află dincolo de sfera Soarelui este legat omul printr-un fel de necesitate. Să ne ocupăm mai îndeaproape de sfera lui Saturn. Când omul s-a străduit în viața pământească să se intereseze de ideile științei spirituale, tocmai trecerea sa prin sfera lui Saturn va fi de o mare importanță pentru viața sa următoare, căci în această sferă sunt create condițiile care-i permit omului să transforme, în forțe plastice capabile să-i modeleze trupul, puterile pe care le asimilează aici datorită cunoașterii antroposofiei. Prin urmare, în viața următoare el va avea într-un fel dispoziții naturale pentru lucrurile spirituale. Să luăm cazul unui om care a primit o educație materialistă, sau protestantă, sau catolică. Apoi stabilește un contact cu antroposofia. Este receptiv la ea și nu are nici un motiv s-o îndepărteze, astfel că o asimilează și sufletul său se impregnează cu ea. Apoi trece prin poarta morții și ajunge în sfera lui Saturn. Traversând această sferă, primește puterile care vor face din el, în următoarea sa viață, tipul de om spiritual. Din copilărie va arăta o înclinație pentru tot de este de natură spirituală.
Fiecare regiune pe care o parcurgem între moarte și o nouă naștere are drept scop să transforme ceea ce a asimilat sufletul nostru în cursul unei vieți, să-l transforme în puteri care pot deveni forțe corporale, în puteri care ne determină anumite facultăți între naștere și moarte. Ieri nu am putut să merg mai departe de ceea ce poate fi spus într-o conferință publică [Nota 10], când am făcut observația că Rafael purta în el de la naștere, în mod natural, impulsurile christice. Dar nu trebuie să ne imaginăm că Rafael adusese cu el concepte sau reprezentări creștine. N-am vorbit niciodată de concepte, ci doar de impulsuri. Impulsurile trec dintr-o viață într-alta, în timp ce ceea ce într-o viață este primit sub formă de concepte se leagă cu totul altfel de om, pentru ca mai apoi să se manifeste ca puteri. Rafael avea aptitudinea de a picta chipuri creștine atât de delicate, din încarnările precedente. Aceasta face din el un creștin din născare. Cei mai mulți dintre prietenii noștri știu că, în încarnarea sa precedentă, Rafael fusese Ioan Botezătorul. Atunci sufletul său fusese îmbogățit cu impulsuri care au făcut din el, în existența ulterioară, această ființă purtătoare de impulsuri christice apărute încă de la naștere. Trebuie întotdeauna să ne reamintim că speculațiile prin care se fac apropieri exterioare pot duce la erori grave, mai ales când e vorba de încarnări succesive. Pentru privirea clarvăzătoare, ele se prezintă astfel că de cele mai multe ori nu ne îndoim că o anumită viață este cauza unei alte vieți următoare. Pentru ca ceea ce sufletul nostru a primit într-o încarnare să poată dezvolta, în încarnarea următoare, forțele de care avem nevoie pentru a acționa până în dispozițiile corporale, este necesar să împlinim drumul dintre moarte și o nouă naștere. Omul, în ansamblul său, nu este câtuși de puțin o ființă a Pământului, și el ar arăta oribil pentru concepțiile omenești actuale dacă el nu ar folosi, pentru configurarea plastică a trupului său, decât forțele care există exclusiv în sfera Pământului. Când omul intră în existență în momentul nașterii, el trebuie să poarte în el forțele cosmosului. Ele sunt cele care trebuie să acționeze pentru ca el să poată primi o formă umană. În cadrul sferei pământești nu există nici o posibilitate de a reuni forțele care ar putea modela forma umană. Este un adevăr care trebuie reținut. Prin ceea ce este, omul poartă, întru totul în sine, imaginea cosmosului, și nu numai pe cea a Pământului. Ar fi un păcat împotriva naturii umane dacă am vrea să o deducem doar din forțele pământești, adică să ne limităm la ceea ce observă științele naturii în regnurile naturii, fără a lua în considerare faptul că, în ceea ce privește omul pe Pământ, acționează totodată și ceea ce a adus el din sferele suprasensibile parcurse între moarte și o nouă naștere. În seria sferelor pe care le traversează, se desfășoară tot ceea ce am descris alaltăieri. Acolo omul devine slujitorul uneia sau alteia dintre puterile ierarhiilor superioare.
Ceea ce este înscris în cronica Akasha, între Pământ și Lună, este de o importanță majoră. Acolo se află întipărite, între altele, toate imperfecțiunile. În privința înscrierii imperfecțiunilor este vorba mai întâi de o măsură care privește dezvoltarea fiecăruia, pentru că este înscris ceea ce permite omului să progreseze sau să regreseze. Dar din faptul că s-a înscris în sfera lunară, deci în cronica Akasha situată între Pământ și Lună, se desprinde de aici o importanță suplimentară care privește evoluția întregului Pământ. Avem viața noastră pe Pământ; această viață pământească e înconjurată de sfera lunară, iar în tabloul cronicii Akasha al acestei sfere găsim imprimate imperfecțiuni peste imperfecțiuni, și printre altele și imperfecțiunile anumitor mari spirite. Un caz deosebit de interesant pentru observația clarvăzătoare este cel al lui Leonardo da Vinci. Acesta a fost un spirit de prim rang, de o putere cum rareori se întâlnește pe Pământ. Însă ceea ce a realizat efectiv exterior a rămas cu mult în urma a ceea ce fusese voința sa reală. Dintre spiritele de această anvergură, nici unul n-a lăsat atât de multe lucruri neterminate ca Leonardo da Vinci. Din această cauză, urmele lăsate de el în sfera lunară sunt atât de numeroase încât în fața lor ne putem spune: nu văd cum s-ar fi putut îndeplini vreodată pe Pământ toate lucrurile care sunt înscrise aici!
Doresc să vă comunic un fapt care mi s-a părut deosebit de semnificativ când am ținut la Berlin o conferință despre Leonardo da Vinci [Nota 11]. Un fapt pe care l-am constatat la el mi s-a părut de cea mai mare importanță. Trăiești o anumită mâhnire când contempli frescele refectoriului Santa Maria delle Grazie din Milano. Aceste pete de culoare pe cale de dispariție nu mai sunt decât umbra originalului. Dacă ținem cont că Leonardo da Vinci a muncit șaisprezece ani la acest tablou, și dacă ne amintim modul său de a picta, rămânem impresionați. Știm că uneori își întrerupea munca pentru un timp mai îndelungat, apoi o relua; rămânea mult timp în fața tabloului, aplica doar câteva pensule apoi se îndepărta din nou. Mai știm că uneori nu găsea nici o posibilitate să exprime ceea ce ar fi vrut să exprime. Trecea atunci prin depresii teribile. În momentul în care mânăstirea a primit un nou stareț, Leonardo da Vinci muncea deja de mulți ani la tabloul său. Acest stareț era un personaj rigid și pedant, deloc deschis în ceea ce privea arta. El voia să știe de ce acest pictor nu-și termina opera. Îi făcu reproșuri și se plânse chiar ducelui Ludovic, care îl informă pe Leonardo da Vinci. Acesta îi răspunse: „Nu știu deloc dacă voi reuși să termin acest tablou, căci în natură am modele pentru toate personajele mele, în afară de Iuda și de Christos. La nevoie, dacă nu găsesc pe altcineva, pentru Iuda îl pot lua de model pe stareț. Dar pentru Christos nu găsesc model”.
Acestea fiind zise, există un aspect mai important la care mă gândesc. Și astăzi, când îl privești pe Iuda cel din tabloul atât de deteriorat, vezi o umbră care se întinde asupra acestui personaj, umbră care nu se explică nicicum prin jocul de lumini. Cercetarea ocultă ne permite atunci să vedem că această frescă, așa cum apare ea pe perete, nu corespunde intenției lui Leonardo da Vinci. El dorea să facă acest tablou plecând de la jocul de lumini și umbre, dar voia să-l caracterizeze pe Iuda dându-i un efect, ca și cum întunericul de pe chipul său ar fi emanat dinăuntru, și nu dintr-o repartizare a umbrelor și a luminii. Pentru Christos, dimpotrivă, lumina de pe chipul său era cea care trebuia să emane din lăuntric. Frământat de această disonanță, Leonardo da Vinci n-a putut să realizeze niciodată ceea ce ar fi dorit. Iată concluzia la care ajungi când abordezi ceea ce a fost întipărit de Leonardo da Vinci în sfera lunară pentru toate operele pe care le cunoaștem azi ca fiind ale sale. Găsim acolo ceea ce na putut fi niciodată realizat în sfera pământească. Când cercetezi perioada care urmează pentru Leonardo da Vinci, se dovedește că influența sa a marcat apoi o întreagă serie de spirite care l-au urmat. Chiar și în scrierile sale găsim uneori lucruri care ies mai apoi la iveală la unii savanți sau artiști. Toată epoca următoare va rămâne sub influența lui Leonardo da Vinci. Este clar că imperfecțiunile întipărite au avut un efect inspirator asupra succesorilor săi, a acelora care i-au luat locul lui Leonardo da Vinci.
Este important de știut că, pentru timpurile viitoare, imperfecțiunile epocii anterioare sunt mai importante decât perfecțiunile. Acestea din urmă sunt acolo pentru a fi contemplate, dar ceea ce a atins un anumit grad de perfecțiune pe Pământ ajunge la finele evoluției sale. Dimpotrivă, ceea ce era imperfect, constituie germenul evoluției divine următoare. Întâlnim aici un contrast straniu, dar grandios. Ceea ce este cel mai bun lucru pentru o epocă viitoare își are originea în imperfecțiunea fructuoasă, în imperfecțiunea justificată și fructuoasă a epocii precedente. Perfecțiunea unei epoci trecute există pentru a ne bucura, în timp ce imperfecțiunea – cea care provine de la spiritele mari și a rămas neterminată – este destinată acțiunii creatoare a epocii următoare. Iată de ce faptul că aceasta rămâne întipărită în cronica Akasha aproape de Pământ, între Pământ și Lună, ne apare ca o înțelepciune uimitoare. De aici, putem înțelege până la un punct maxima după care perfecțiunea semnifică, pentru diferite epoci, sfârșitul unei evoluții, în timp ce imperfecțiunea poate constitui, în anumite împrejurări, începutul unui curent evolutiv. Pentru ceea ce este o imperfecțiune în sensul descris, oamenii ar trebui să aducă mulțumiri zeilor.
La ce pot folosi considerații ca acelea pe care le-am descris? Ele ajută să facă tot mai plauzibilă legătura care există între om și întregul macrocosm. Ele vor să demonstreze că omul poartă cu adevărat, ca învăluit în el, macrocosmosul și că poate întreține legături cu tot ceea ce îl înconjoară spiritual. Odată ce am înțeles aceste lucruri, faptul se poate transforma într-un sentiment care pătrunde omul în așa fel încât cunoașterii i se adaugă ideea de demnitate. Această idee nu-l face însă plin de sine; ea îi trezește responsabilitatea și-l invită să nu-și risipească puterile în lume, ci să le folosească în întregime. Nu mai e nevoie să insistăm asupra faptului că nimeni n-ar putea câștiga dacă ar spune: dacă eu dispun de anumite facultăți, prefer să le las în stare de imperfecțiune. Nu s-ar câștiga nimic în felul acesta, căci atunci omul s-ar afla într-o situație asemănătoare cu cea despre care am vorbit alaltăieri. Dacă omul și-ar lăsa intenționat imperfecțiuni în el, ar reuși, fără îndoială, și să le întipărească, dar în așa fel încât ele nu ar fi luminate, și deci ar rămâne ineficiente. Numai imperfecțiunile datorate necesității – și nu intențiilor abandonate din comoditate – pot avea un efect asemănător celui pe care l-am descris.
