Relațiile care există între viață și moarte dau uneori loc la neînțelegeri. Nu de puține ori găsim în scrierile teosofice remarca după care ființa sufletească și spirituală a omului poate să dispară complet. Se spune, de exemplu, că sufletul care a acumulat o anumită cantitate de rău, poate să dispară în totalitate în cursul evoluției. Se indică deseori că cei care practică magia neagră și care au generat mult rău ar putea, la un moment dat, să fie șterși complet din existență.
Cei care participă deja de mult timp la strădaniile noastre știu că eu am luat tot timpul atitudine împotriva unor astfel de afirmații. Căci noi trebuie să rămânem, înainte de toate, convinși de faptul că acele caracteristici pe care le atribuim în lumea noastră fizică morții, nu au absolut nici cea mai mică importanță pentru lumea suprasensibilă, mai ales pentru sfera lumii suprasensibile aflată în imediata apropiere a lumii noastre. Aș dori să dezvolt aici această problemă plecând de la un anumit punct de vedere.
Științele care se ocupă aici, în lumea fizică, de datele fizice, concluzionează tot felul de legi, fac tot felul de analize care privesc raporturile ce există aici. Ceea ce ne permit să descoperim aceste legi la ființele și fenomenele care ne înconjoară, nu au avut ca rezultat decât un ansamblu de reguli care se aplică doar realității sensibile a lumii exterioare. Examinarea unei flori cu ajutorul instrumentelor științei, de exemplu, ne dezvăluie legile fizice și chimice care guvernează planta. Dar există întotdeauna ceva care subzistă, iar acest ceva scapă cercetării științifice: viața ca atare. Este adevărat că, în ultimul timp, câțiva savanți dotați în mod deosebit cu imaginație, s-au străduit să propună tot felul de ipoteze asupra modului în care trebuie să concepem viața vegetală plecând de la substanța inertă. Dar, foarte curând, acest lucru va fi din nou considerat o eroare, deoarece pentru științele fizice înțelegerea vieții nu rămâne decât un ideal. Se progresează constant în cunoașterea legilor chimiei, ș.a.m.d., chiar și atunci când nu se știe nimic despre viață. Pentru cercetarea îndreptată spre cunoașterea lumii fizice explorarea vieții rămâne un ideal, dar cu ajutorul acestor forțe de cunoaștere nu se va putea niciodată explica viața, pentru că e vorba despre ceva de origine suprasensibilă care se revarsă în lumea fizică, iar viața nu-și poate dezvălui propriile legi în acest domeniu.
Și tot așa cum se raportează viața la lumea fizică, se raportează și moartea la lumea suprasensibilă, cu diferența că, în al doilea caz, aceasta privește voința. Nici un act voluntar, nici un impuls de voință n-ar putea să conducă în lumile suprasensibile la ceea ce cunoaștem aici, în lumea fizică, sub forma morții. În lumile suprasensibile poate cel mult să se nască dorința morții, dar niciodată moartea însăși. În lumea suprasensibilă nu există moarte. Este tulburător pentru sufletul omenesc să-și dea seama că, în fond, toate entitățile ierarhiilor spirituale nu pot cunoaște niciodată moartea, pentru că aceasta este un fenomen accesibil doar pe Pământ. Documentele biblice afirmă, pe bună dreptate, că îngerii își acoperă chipul în fața misterelor nașterii fizice; și tot astfel putem spune că îngerii își acoperă chipul și în fața misterelor morții. Entitatea pe care o considerăm ca fiind cea care a dat cele mai importante impulsuri evoluției Pământului, această entitate, cea a lui Christos, trebuia să fie singura dintre toate entitățile lumilor divine care să cunoască moartea. Toate celelalte entități divine ale lumii spirituale nu trec prin moarte. Ele o cunosc doar ca transformare, ca trecere dintr-o formă în alta. A trebuit ca Christos să coboare pe Pământ pentru a face experiența morții. Dintre toate entitățile suprasensibile care există deasupra omului, Christos este singurul care a făcut cunoștință cu moartea prin propria trăire. Considerarea acestei probleme referitoare la experiența morții cu cea a experienței viețuite de Christos este un subiect deosebit de tulburător.
Știm că omul, odată ce a trecut prin poarta morții, trăiește în această lume suprasensibilă în care moartea nu există. El poate trece pragul dar nu poate să dispară, pentru că atunci este absorbit în lumi în care aneantizarea nu poate exista.
În lumea suprasensibilă, ceea ce poate fi considerat ca asemănător morții este ceva foarte diferit de moarte. Este vorba de o stare căreia îi putem atribui – dacă ne este permis să ne folosim de limbajul uman – termenul de „singurătate”. Moartea nu poate niciodată să fie anularea a ceea ce pătrunde în lumea suprasensibilă. Ceea ce apare aici ca moarte, este singurătatea. Singurătatea în lumea spirituală este ca moartea aici pe Pământ. Nu este vorba deloc de o aneantizare, totuși, această singurătate este mai rea decât singurătatea de pe Pământ. Este vorba de o privire în urmă, asupra propriei ființe. Pentru a ști ce înseamnă aceasta trebuie să-i faci experiența, trebuie să se realizeze această neștire decât despre sine însuși.
Să luăm cazul unei ființe care nu a dezvoltat decât foarte puțin pe Pământ ceea ce putem numi simpatie pentru ceilalți. Această ființă n-a trăit, în principiu, decât pentru sine. Când trece prin poarta morții, întâmpină dificultăți, mai ales când e vorba să cunoască alte ființe umane. În viața suprasensibilă o astfel de ființă poate coabita perfect cu alte ființe, și totuși să nu le remarce deloc prezența. Nu este umplută decât de conținutul propriului său suflet și nu-și vede decât propriile experiențe. Putem întâlni cazul unui om foarte egoist, care pe Pământ n-a dezvoltat deloc dragostea pentru semeni. Odată trecut pragul morții, el trăiește exclusiv cu amintirea ultimei sale încarnări pământene. Nu poate face experiențe noi, pentru că nu cunoaște nici o ființă umană; nu întâlnește acolo pe nimeni și nu poate deci conta decât pe sine însuși. Astfel, tocmai prin existența noastră ca ființe umane, ne pregătim să cunoaștem, după moarte, o lume care nu ne privește decât pe noi înșine.
De fapt, aici pe Pământ, omul nu se cunoaște cu adevărat. Nu știința clasică este cea care ne instruiește, fiindcă ea nu ne poate învăța decât ce nu mai este omul, ea neținând cont decât de cadavru. Creierul gândește, dar nu se poate gândi pe sine însuși. Noi nu putem vedea decât o parte din noi, uneori ceva mai mult decât dacă ne folosim de o oglindă. Dar aceasta nu este decât partea exterioară. Pe Pământ omul nu trăiește numai în sine, el trăiește cu lumea exterioară, care exercită o acțiune asupra simțurilor sale. Prin noi înșine, prin ceea ce putem viețui aici, ne pregătim să ne dilatăm în macrocosm, să ne identificăm cu macrocosmosul, să devenim ceea ce percepem de aici. Vedem de aici Luna. Apoi, în viața de după moarte, ne dilatăm astfel încât noi suntem Luna, așa cum în prezent suntem creierul nostru. Ne dilatăm până la Saturn, astfel că suntem Saturn, așa cum acum suntem splina noastră. Omul devine macrocosm. Odată ce sufletul a părăsit corpul, el se dilată și se extinde în întregul sistem planetar, astfel că toți oamenii ocupă în același timp, același spațiu. Ei sunt unii într-alții, dar nu știu nimic unii de alții. Doar relațiile spirituale permit sufletelor să se cunoască unele pe altele. Din viața noastră de aici de pe Pământ, ne pregătim să ne răspândim în ansamblul lumii din care privirii noastre i se oferă aici pe Pământ o reflectare sensibilă. Ce va fi atunci lumea noastră?
Aici, lumea noastră ni se prezintă sub forma munților și a râurilor, a arborilor, animalelor, mineralelor. Trăim în această lume care ne înconjoară. Aici jos, trăim în propria lume, și aceasta este organismul nostru, deci diferitele noastre organe. Noi înșine suntem propria lume. Noi ne privim începând din afară. Asta începe imediat după moarte, în trupul nostru eteric. Atunci vedem tabloul propriei noastre existențe. Dacă omul nu are deja aici, pe Pământ, legături cu alte entități, mai întâi cu alte ființe umane și chiar și cu entități ale ierarhiilor superioare – lucru ce trebuie să fie făcut din ce în ce mai mult datorită științei spirituale –‚ el se va găsi în situația următoare: între moarte și o nouă naștere el nu ar avea nimic altceva de făcut decât să se contemple în continuu pe sine însuși. Și nu spun o banalitate, ci afirm că o aparentă banalitate este în acest caz ceva zguduitor: anume că nu este câtuși de puțin de dorit să ne contemplăm pe noi înșine secole de-a rândul. Căci am fi noi înșine propria noastră lume. Ceea ce sinea noastră va putea dezvolta într-o lume mai vastă, se datorează relațiilor pe care le-am dezvoltat pe Pământ. De fapt, rolul existenței pământești este acela de a ne permite să dezvoltăm relații și legături care se vor continua apoi dincolo de moarte. Căci tot ceea ce face din noi ființe sociabile în lumea spirituală, trebuie început aici pe Pământ. În lumea spirituală groaza de singurătate este resimțită drept un chin. Această groază ne poate asalta într-un fel în orice moment, căci între moarte și o nouă naștere trecem prin diferite stadii. Este totdeauna posibil ca într-un stadiu ulterior să cădem din nou în singurătate, chiar dacă într-un stadiu anterior dobândiserăm o oarecare sociabilitate. Perioada care urmează imediat morții se prezintă efectiv astfel: acolo, noi nu putem întreține relații bune decât cu cei care au rămas pe Pământ, sau cu cei decedați cu nu prea mult timp înaintea morții noastre. Aceste relații, cele mai apropiate, își prelungesc efectul dincolo de moarte. Prin urmare, tocmai cei rămași pe Pământ, și pe care-i numim vii, sunt cei care pot exercita o puternică influență. Cel care rămâne pe Pământ poate să comunice din lumea fizică cu cel plecat; prin faptul că există legături între el și cel mort, îi poate transmite propriile cunoștințe despre lumile spirituale. Acest lucru se poate realiza, înainte de toate prin lectura făcută morților. Îi putem aduce defunctului cel mai mare serviciu făcându-ne timp să punem în fața sufletului nostru imaginea lui și să-i citim silențios dintr-o operă de știință spirituală cu scopul de a-i transmite o învățătură. Putem și să-i oferim propriile noastre gânduri pe care le-am asimilat, continuând să ne reprezentăm în mod viu imaginea defunctului. În acest domeniu n-ar trebui să ne zgârcim la efort. Acționând astfel, trecem prăpastia care ne desparte de morții noștri. În toate cazurile, și nu numai în cazurile extreme, putem să facem astfel bine morților. Din aceasta se va desprinde un sentiment reconfortant, care poate atenua durerea pe care o simțim când ne moare cineva drag.
Vedeți, dragi prieteni, cu cât înaintăm în lumea suprasensibilă, cu atât mai tare se estompează detaliile. În lumea astrală mai întâlnim încă unele legături izolate, dar pe măsură cec ne înălțăm, constatăm dispariția a ceea ce diferențiază entitățile. Acolo totul este entitate. Relațiile sufletești sunt cele care constituie legăturile dintre ele, iar noi avem nevoie de aceste relații de la suflet la suflet dacă dorim să nu fim izolați. Or, misiunea Pământului este tocmai să permită oamenilor să înnoade aici legături, altfel ei vor trăi în singurătate în lumea spirituală. Pentru prima perioadă de după trecerea pragului, relațiile de rudenie și de prietenie țesute pe Pământ cu semenii noștri sunt cele care se prelungesc dincolo de moarte, și care constituie atunci universul nostru. În lumea în care se află morții, privirea clarvăzătorului poate vedea, de exemplu, un mort reunit cu ființele pe care le percepe în același timp pe Pământ. Mulți trăiesc împreună cu cineva decedat cam în aceeași perioadă, sau cu zece ani înainte sau după el. La mulți dintre contemporanii noștri se poate vedea cum mulți trăiesc cu un anumit număr de strămoși, cu care au o înrudire prin sânge. O astfel de priveliște se oferă deseori clarvăzătorului: mortul se reunește cu strămoșii decedați deja de secole. Dar aceasta nu durează decât un anumit timp. După aceea omul s-ar simți din nou complet izolat dacă n-ar exista alte relații, mult mai îndepărtate, desigur, dar care pregătesc totuși omul să fie o ființă sociabilă în lumea spirituală. În privința acestui subiect, avem în cadrul mișcării noastre un principiu care provine dintr-o misiune cosmică: să facem tot ce se poate pentru a îmbogăți cât mai mult relațiile dintre oameni. Iată de ce antroposofia nu se reduce doar la conferințele ținute de unul sau de altul. Noi încercăm să apropiem oamenii în societatea noastră astfel încât să se poată stabili și relații personale. Aceste relații rămân valabile și pentru lumea suprasensibilă. Faptul că participăm aici la o relație socială dintr-un curent anume, creează în același timp legături pentru lumea de dincolo. Va veni o epocă în care legăturile vor trebui să aibă un caracter mai general. Atunci sufletele se vor simți izolate când vor trece poarta morții fără să ducă cu ele concepte morale, calități morale, după ce, în cursul existenței lor terestre, au neglijat să cultive calitățile morale ale sufletului. Aici, pe Pământ, oamenii dotați cu calități morale au efectiv mai multă valoare decât cei care nu se interesează de ele. O ființă morală are mai multă valoare pentru întreaga omenire decât una imorală, așa cum, de pildă, pentru orice om o celulă sănătoasă a stomacului este mai valoroasă decât una bolnavă. Nu se poate explica cu precizie în ce constă valoarea morală a unui individ pentru întreaga omenire, sau în ce constă dauna care decurge dintr-o ființă imorală. Cred că puteți înțelege ce vreau să spun. Orice om lipsit de calități morale constituie pentru omenire un element nesănătos. Asta înseamnă că, prin atitudinea sa imorală, el devine din ce în ce mai străin pentru semenii lui. A fi moral înseamnă să admitem totodată întreținerea de legături cu toți oamenii. Iată de ce toți oamenii dotați cu calități morale știu că iubirea pentru aproape este o atitudine naturală. Oamenii fără moralitate ajung într-un anumit moment de după moarte să se simtă izolați tocmai din cauza comportamentului lor imoral. Există deci o etapă în care durerea de a ne simți singuri nu poate fi îndepărtată decât de atitudinea noastră morală.
Când urmărim cu privirea oamenii după moarte, în macrocosm, constatăm efectiv că cei fără moralitate se simt izolați, în timp ce aceia dotați cu calități morale se pot reuni cu alți oameni care au și ei, într-un fel, aceleași idealuri morale. Așa cum pe Pământ oamenii se grupează după apartenența lor la o națiune sau la alte comunități, tot astfel găsim că oamenii care viețuiesc între moarte și o nouă naștere, când ne îndreptăm privirea clarvăzătoare spre ei, se regrupează și ei, dar după ideile și afinitățile lor morale. Oamenii cu aceeași sensibilitate morală se regăsesc și trăiesc în societate între moarte și o nouă naștere.
Apoi vine o fază a evoluției în care fiecare se simte singur, chiar dacă e animat de idei și sentimente morale. Așa se întâmplă în cazul în care lipsesc reprezentările religioase. Într-o anumită perioadă a vieții dintre moarte și o nouă naștere, reprezentările religioase constituie o pregătire pentru o viață socială în lumea suprasensibilă. Vedem că aceia care se îndepărtează de legăturile și sentimentele religioase sunt condamnați la singurătate. Oamenii care împărtășesc aceeași confesiune, formează grupuri. Apoi vine o perioadă în care nu mai este suficient să fi trăit într-o comunitate religioasă; și în care omul se poate afla încă o dată izolat. Este o perioadă în care se petrece totuși ceva important între moarte și o nouă naștere. Fie ne vom simți singuri, în ciuda apartenenței noastre la o comunitate religioasă în care se află ființe cu aceleași credințe, fie ne înălțăm la o înțelegere a tuturor sufletelor umane, indiferent de coloratura lor. Pentru această comunitate nu ne putem pregăti decât dacă dobândim o înțelegere pentru toate confesiunile religioase. Altădată, înainte de Misteriul de pe Golgota, acest lucru nu era necesar, pentru că experiențele lumii spirituale erau atunci diferite. Dar acum este indispensabil. În acest scop, o înțelegere justă a creștinismului ne poate fi pregătitoare, căci ceea ce constituie esența creștinismului nu este de găsit în nici o altă religie. Nu este corect să plasăm creștinismul printre celelalte confesiuni religioase. Este adevărat că unele confesiuni creștine se disting printr-o anumită îngustime de spirit. Dar conceput în mod just, creștinismul este purtătorul impulsului care ne permite să înțelegem oricare altă orientare sau confesiune religioasă. Cum a primit Occidentul creștinismul? Să luăm cazul hinduismului. Doar rasa indiană poate adera la el. Dacă noi am fi dezvoltat în Europa o religie rasială, astăzi ar trebui să avem în față cultul lui Wotan. Aceasta ar fi fost religia rasială din Occident. Or, acest Occident a adoptat o credință care nu emană din propria sa substanță etnică, ci este venită din Orient. A fost adus ceva care nu putea acționa decât din substanța sa spirituală. Nici o religie rasială sau etnică n-ar fi putut asimila impulsul christic. Nici poporul care a cunoscut prezența lui Christos în sânul său, nu a putut adera la el. Aceasta este particularitatea creștinismului: că poartă în el sămânța de a putea deveni o religie universală. Nu trebuie să fim intoleranți față de alte religii, dar putem spune că misiunea creștinismului nu constă în a îndoctrina oamenii. Bineînțeles că o religie care nu conține învățătura reîncarnării îl face să surâdă pe orice budist. Pentru el, o astfel de religie nu poate fi corectă. Dar creștinismul corect conceput presupune că orice om este creștin în esența sa lăuntrică. Dacă veți merge către un hindus și-i veți spune: tu ești hindus și eu sunt creștin, atunci nu ați înțeles creștinismul. Numai atunci când pot spune despre un hindus: în esența sa cea mai intimă el este un creștin la fel de bun ca mine; numai că pur și simplu el n-a avut altă oportunitate deocamdată decât să se familiarizeze cu o confesiune pregătitoare, din care nu a ieșit încă; eu trebuie să-l fac să înțeleagă unde se întâlnește religia sa cu a mea; – atunci am înțeles creștinismul. Cea mai bună soluție ar fi ca un creștin să învețe pe indieni hinduismul și să încerce să ducă mai departe hinduismul, pentru ca hindusul să găsească conexiunea, să se cupleze la evoluția universală. Nu vom înțelege corect creștinismul decât dacă vom reuși, din toată inima, să vedem în fiecare om un creștin; doar atunci creștinismul va fi religia care stabilește treceri spre toate rasele, spre toate culorile și toate clasele. Iată ce este creștinismul.
Acum intrăm într-o nouă epocă. Modul în care a acționat creștinismul în secolele trecute nu mai are nici un efect. Noua înțelegere a creștinismului, de care avem nevoie, trebuie încă să fie elaborată plecând de la concepția antroposofică despre lume. Această concepție este un instrument în slujba creștinismului. Privind diferitele religii apărute pe Pământ, se poate vedea că cea mai recentă manifestare este creștinismul. Nu mai putem crea noi religii. Fiecare din aceste întemeieri de religii corespundea unei epoci. Ele s-au succedat până în apogeul lor: creștinismul. Astăzi, misiunea noastră este de a perfecționa tot mai mult impulsurile care emană din creștinism. Din acest motiv, în mișcarea noastră de știință spirituală încercăm mai mult ca oricând să ne interesăm conștient și cu iubire de toate curentele religioase ale lumii. Ne vom pregăti astfel și pentru perioada dintre moarte și o nouă naștere în care ne vom simți izolați dacă vom fi incapabili să percepem sufletele prezente acolo; să putem stabili legături cu ele. Dacă aici pe Pământ nesocotim hinduismul, vom remarca și dincolo de prag prezența indianului, dar nu vom putea intra în relație cu el.
Vedeți, aici este vorba de perioada în care ne-am dilatat trupul astral în așa fel încât am devenit locuitori ai Soarelui, între moarte și o nouă naștere. Ne răspândim în ansamblul macrocosmosului și atunci suntem în măsură să atingem ființa solară în stadiul în care avem nevoie de iubirea universală a genului uman. Această întâlnire cu Soarele determină următoarea consecință: mai întâi, pierdem posibilitatea să ne manifestăm înțelegerea față de toți oamenii, dacă nu am asimilat conținutul următoarei afirmații: „Acolo unde doi sau trei sunt reuniți în numele meu, sunt și Eu în mijlocul lor”. Până într-o anumită epocă, ființa lui Christos se afla pe Soare. Într-un anumit fel, acolo se găsea tronul său. Apoi, El s-a unit cu Pământul. Deci pe Pământ trebuie să resimțim impulsul lui Christos; atunci îl vom putea duce cu noi și în lumea spirituală. Dacă ajungem pe Soare fără să fim impregnați de impulsul christic, nu vom găsi aici nimic altceva decât o inscripție de neînțeles, imprimată în cronica Akasha. De când Christos s-a unit cu Pământul, aici pe Pământ trebuie să dobândim cunoașterea lui Christos. Trebuie să ducem cu noi această cunoaștere a lui Christos; dacă nu, nu o vom putea găsi în lumea cealaltă. Când evoluăm în direcția Soarelui, nu putem înțelege ce este înscris în cronica Akasha dacă nu am dobândit deja pe Pământ cunoașterea lui Christos. Este ceea ce a lăsat el în urmă, pe Soare. Ceea ce contează înainte de toate este că înțelegerea lui Christos inițiată aici pe Pământ, dacă vrem să o menținem în lumile superioare. Multe probleme nu se clarifică decât dacă înțelegem anumite relații.
Există curente teosofice care nu reușesc să înțeleagă că impulsul christic este ca un centru de greutate în mijlocul evoluției lumii, și de unde pornește o mișcare ascensională continuă. Când auzim uneori spunându-se că Christos poate să apară de mai multe ori pe Pământ, este ca și cum s-ar afirma că brațul balanței trebuie să fie fixat în două puncte. La nivelul lumii fizice, această afirmație este fără sens. Tot un nonsens este și să afirmăm, așa cum fac unii ocultiști, că Christos trece prin reîncarnări succesive. Nu vom putea dobândi înțelegerea impulsului christic decât înțelegând că Christos este singurul Dumnezeu care a trecut prin moarte și care, din acest motiv, a trebuit să coboare pe Pământ.
Oricine a căpătat pe Pământ o înțelegere a lui Christos găsește, în cealaltă lume, pe Soare, un tron care nu este gol. El poate atunci să conștientizeze și o altă întâlnire care are loc în această perioadă: la rândul său, Lucifer vine în întâmpinarea omului, de această dată nu ca ispititor, ci ca putere care, pe drept cuvânt, trebuie să-i fie omului alături dacă vrea să-și găsească drumul care îi va asigura evoluția ulterioară în lumea spirituală. O aceeași calitate nu poate fi nefastă decât când se manifestă undeva unde nu este locul ei. În lumea fizică, Lucifer țese relații care sunt nefaste. Dar după moarte, începând cu sfera solară, Lucifer trebuie să fie în serviciul omului. Omul trebuie să-l întâlnească pe Lucifer. Omul trebuie să-și urmeze drumul între Lucifer și Christos. Christos îi apără omului viața lăuntrică, veghează asupra calităților sale sufletești cu tot ce a acumulat acest suflet în cursul încarnărilor precedente. Misiunea lui Lucifer este de a ajuta omul să învețe să se slujească în mod just de puterile care emană de la alte entități ale ierarhiilor, pentru a-și pregăti noua sa încarnare. Nu are importanță când, dar va veni momentul în care omul va trebui să se decidă pentru prima dată în care colț al lumii și în ce țară va avea loc viitoarea sa încarnare. Acest lucru va trebui fixat de la jumătatea călătoriei dintre moarte și o nouă naștere. Hotărârea locului și țării în care se va reîncarna sufletul este chiar prima decizie care trebuie luată cu mult timp înainte.
Omul se pregătește pentru asta, stabilind aici deja legături cu lumile superioare. Dar el trebuie să fie sprijinit de către Lucifer. El preia atunci, într-un anumit fel, de la anumite entități ale ierarhiilor superioare, forțele care-l direcționează la momentul determinat înspre locul determinat.
Să vedem împreună un excelent exemplu: venirea lui Luther pe Pământ a trebuit să fie pregătită din secolele VIII–IX. Din acest moment, trebuiau deja să fie îndreptate forțele spre poporul în care era chemat să-și desfășoare acțiunea. Trebuia ca Luther să contribuie la determinarea momentului și locului reîncarnării sale. Prin faptul că omul îl poartă în sufletul său pe Christos, el păstrează ceea ce a dobândit prin munca sa. Dar omul nu are încă maturitatea necesară ca să știe unde se va putea realiza cel mai bine karma sa. Pentru aceasta este necesar ajutorul lui Lucifer.
Se scurge apoi o nouă perioadă. Viitoarea sarcină va fi de o importanță tulburătoare, căci e vorba de a decide trăsăturile de caracter ale cuplului care trebuie să dea naștere unei ființe, într-un loc determinat și la un moment dat. Toate acestea trebuie hotărâte cu mult timp înainte. Prin urmare, anumite ierarhii superioare asistate de Lucifer trebuie, cu mult timp înainte de nașterea unui om, să facă anumite pregătiri, într-o întreagă succesiune de generații. Pentru Luther, din secolul X–XI au trebuit să fie aleși strămoșii apți să formeze un cuplu care să poată asigura nașterea acestei personalități. Științele fizice cred că omul moștenește calitățile de la strămoși. În realitate, omul însuși acționează din lumile suprasensibile asupra calităților strămoșilor. Suntem oarecum noi înșine răspunzători de ceea ce au fost străbunicii noștri. Bineînțeles, omul nu poate determina toate însușirile strămoșilor, dar trebuie neapărat să existe printre ele cele de care vom avea nevoie mai târziu. Ceea ce am moștenit de la strămoși a fost revărsat mai întâi de către noi în ei.
Așadar, mai întâi stabilim locul și momentul nașterii. Apoi ne alegem linia strămoșilor. În realitate, ceea ce numim iubirea copiilor nu este altceva decât manifestarea legăturii care se stabilește cu ceea ce s-a format și dezvoltat timp de secole din lumea suprasensibilă. În momentul concepției, omul primește forțele care contribuie la formarea corpului său, îndeosebi a capului și a formei generale a corpului. Trebuie să știm că, din acest moment, munca cea mai intensă vizează înainte de toate structura internă a capului, și mai puțin cea a mâinilor, picioarelor și a trunchiului; munca privește mai ales capul, acolo unde el se unește cu trunchiul. Pe acestea noi le cizelăm și le fasonăm. Această muncă va continua după naștere. Dar mai întâi inserăm totul în trupul astral. În astral ne pregătim forma capului. Astfel că ajungem chiar să putem spune: în ultimă instanță, noi formăm în modelul astral, care se va uni cu forma corporală, ceea ce mai apoi va da forma craniului. Fiecare om are o formă individuală a craniului. Acțiunea de cizelare se prelungește până în forma creierului. Ceea ce ne este dat apoi pe Pământ prin ereditate, corespunde în fond la ceea ce, prin substanța sa, se poate uni cu ceea ce aducem cu noi din lumea suprasensibilă. Imaginați-vă pentru un moment că ceea ce vine din lumea suprasensibilă se prezintă ca o cupă; apa care o umple emană din substanța ereditară. Ceea ce este transmis ereditar nu furnizează decât ceea ce corespunde particularității sistemului nostru corporal, mai mult sau mai puțin dependent de sistemul nervos și de sistemul sanguin. Faptul că avem o osatură voluminoasă și puternică sau delicată și fragilă, aceasta depinde mult mai mult de ereditate decât de forțele pe care le primim de la puterile chemate să ne pregătească ființa. Individualitatea care trebuie să se nască la un moment dat și într-un loc determinat, pentru a-și împlini karma, va fi născută de oameni cu oase puternice sau cu părul blond, ș.a.m.d.; asta depinde de linia ereditară. Dacă teoria fizică asupra eredității ar fi adevărată, oamenii s-ar naște cu un sistem nervos diminuat și cu niște caricaturi de mâini și de picioare.
Numai privirea clarvăzătoare este cea care ne permite să vedem ceea ce este cu adevărat semnificativ. Vreau să povestesc un caz. M-am întâlnit cu un om atins de hidrocefalie. Era foarte diferit de ceilalți oameni ai familiei. De ce era hidrocefal? Pentru că un consiliu care reunea ființe superioare, bineînțeles cu Lucifer împreună, decisese cam așa: acest om trebuie să se nască tocmai în acest loc, pentru că acolo va găsi cuplul cel mai adaptat. Dar el nu și-a putut influența corect linia strămoșilor, astfel încât să poată produce substanța necesară osificării capului. Numai în cursul existenței va trebui el să-și adapteze creierul după structură. Acest om nu a putut găsi posibilitatea de a-și pregăti strămoși în așa fel încât să-și osifice corect capul.
Acestea sunt lucruri foarte importante care ne permit să descoperim, ca să spunem așa, tehnica necesară încadrării noastre în lume. Când științele moderne vor accepta să țină cont de aceasta, vom simți intervenția lumilor superioare.
Urmându-ne drumul împreună cu Lucifer și cu Christos, ajungem în raportul corect necesar evoluției noastre.
În viața de după moarte trebuie mai întâi să depășim pericolele singurătății; pentru aceasta trebuie să cultivăm relațiile cu ceilalți oameni, veghind să stabilim legături morale, legături religioase. Apoi lucrăm la elaborarea noului om care este chemat să se încarneze; atunci, sarcina este să ne ocupăm de noi înșine mai mult decât de lumea înconjurătoare.
Dacă omul a trecut prin aceste etape în care a putut cultiva legături sociale, dar apoi s-a închis în singurătate, în el urcă un fel de dorință de moarte. Ce semnifică acest dor? Este dorința de a cădea în inconștiență. Dar nu devenim inconștienți, ci cădem în singurătate. În lumile superioare nu mai avem de a face cu probleme de substanță, ci cu probleme de conștiență. Singurătatea înseamnă o nevoie de estompare temporară a conștienței. Este ceea ce se întâmplă cu sufletele care nu întrețin relații cu alte suflete. Dar dincolo de prag, moartea nu există.
Pe Pământ omul are o viață ritmată de veghe și somn; de cealaltă parte a pragului, el trăiește când retras în sine, când în societate cu alte suflete. El cunoaște acolo o alternanță ritmică între singurătate și viața în societate. Iar modul în care se desfășoară această viață în lumea superioară depinde de modul cum ne-o pregătim aici jos, așa cum am arătat mai înainte.
S-a pus o întrebare, dacă se poate face lectură și celor decedați la naștere, sau în copilărie. Răspunde R. Steiner:
Numai aici, pe Pământ, există copii. Uneori clarvăzătorul vede că o ființă umană, decedată la o vârstă fragedă, este în lumea spirituală o individualitate mai puțin copil decât un om mort, de exemplu, la optzeci de ani. Nu putem folosi aceeași măsură.
Am arătat cândva cum trebuie interpretat din punct de vedere ocult tabloul numit de obicei «Școala din Atena». Recent am cunoscut o ființă decedată la vârstă fragedă. În cursul comunicărilor noastre, el m-a făcut atent la gândurile lui Rafael, care s-au păstrat în acest tablou. Acest copil mi-a explicat că în grupul situat în față, la stânga, o parte fusese repictată. Partea retușată este cea pe care figurează câteva cuvinte. Acum, acolo se află o teoremă matematică. La început, acolo fusese un citat din Evanghelii! Vedeți deci că un astfel de „copil” poate fi o ființă foarte evoluată, aptă să ne reveleze detalii la care nu se ajunge cu ușurință.
Mi-ar plăcea deci să vă răspund: da, se poate face foarte bine lectură și copiilor decedați.
